CONSTANȚA CÂMPEANU (n. MIȘILIN, 1919, Brăila ? m. 2002, Timișoara) – ?Fiecare trebuie să-și asume răspunderea pentru viaţa sa …”

M‑am născut în 1919, la Brăila, unde am stat pe Strada Frumoasă. Am plecat de la 6 ani de‑acolo și n‑am mai fost de prin ?75 în vizită. La 7 ani ne‑am mutat la Botoșani, de unde era tata, și am stat acolo până în ?47. Mama mea era brăileancă.

Tata se numea Mișilin. De fapt, pe bunicul meu l‑a chemat Mișilin Weiss, dar funcţionarii de la primărie, când ne‑au înregistrat, în loc de Mișilin au scris Mișiliu și așa a rămas, iar numele de Weiss a dispărut. […]

În orice caz, în prima parte a vieţii, tata a fost voiajor, deci a umblat prin toată ţara să vândă echipament pentru militari, adică trese, epoleţi și ce mai trebuia pentru uniformele militare. El era angajat al unei fabrici ce făcea aceste produse și mergea prin ţară. N‑a mai putut însă să continue la un moment dat viaţa aceea, că a făcut ulcer la stomac, asta pentru că mânca pe apucate.

S‑a apucat atunci, la o vârstă destul de înaintată, să înveţe să fie șepcar, și cu asta a trăit și și‑a întreţinut familia. Făcea caschete militare, și asta a învăţat la Brăila, la un prieten care avea această meserie. S‑a întors acasă, și atunci a plecat mama ca să înveţe să facă broderiile de pe șepcile militare. Și astfel, amândoi lucrând, au putut să întreţină trei copii. […]

Bunicul meu a fost un mic meseriaș, tinichigiu. […] Datorită meseriei pe care a avut‑o, a acoperit mai mult din jumătate din casele orașului cu tablă. Acolo, în Botoșani, casele nu erau acoperite cu ţiglă, ci cu tablă. Era o meserie foarte grea să lucrezi pe acoperiș.

Dacă, după ani de zile după ce el a murit, se întâmpla să spun cuiva că sunt nepoata lui Mișilin Weiss, toată lumea îl știa. El a creat în oraș ?Asociaţia meseriașilor evrei? și a pus bazele unei săli de cultură a meseriașilor evrei, iar când venea teatrul evreiesc, acolo își prezenta programul. Toate sărbătorile se serbau pe scena acestei Case de Cultură, el fiind președintele acestei asociaţii. Probabil și din cauza asta era cunoscut și apreciat, deși el nu avea decât patru clase primare, dar, oricum, nu era analfabet. N‑am cunoscut în familia mea și nici între vecinii evrei acest fenomen. Oricâtă sărăcie ar fi fost, cele patru clase se făceau. Și părinţii mei au făcut patru clase și s‑au străduit ca noi să facem mai multe decât ei. […]

Noi am dus‑o greu, dar părinţii s‑au străduit totuși ca noi, cei trei copii, să învăţăm. Am urmat după școala primară o școală secundară, iar fraţii mei au urmat o școală comercială, care era tot un fel de liceu. La liceu, care era de stat, evreii plăteau taxă, dar copiii funcţionarilor publici nu plăteau nici o taxă. Era foarte greu, dar cu toate astea ne‑am străduit și am făcut școală.

Au urmat apoi anii aceia în care ne‑au dat afară din liceu. Ceva mai deosebită a fost perioada de după ?41, când a apărut un ordin al mare­șalului Antonescu care se intitula ?Lagăre de ostatici?. Noi eram pe linia frontului?

Am citit în afișele de pe străzi că evreii din Iași au atacat cu arme pe soldaţii români și nemţi și, ca gestul să nu se mai repete, se instituiau lagăre de ostatici, care vor fi împușcaţi dacă vor păţi ceva soldaţii români sau germani. Pentru un german erau împușcaţi mai mulţi evrei decât pentru un român. Se instituiau și interdicţii de circulaţie pentru evrei, de la ora patru după‑amiază până a doua zi dimineaţa.

În acest lagăr am fost și eu, și tatăl meu. Au fost oameni din toate categoriile sociale : intelectuali, elevi, studenţi? și patru luni am stat în acest lagăr. Prin oraș au trecut multe unităţi militare de nemţi, italieni, români, care, aflând de existenţa lagărului, veneau și înjurau, ameninţau că ne omoară, mai ales după ce se îmbătau. După patru luni, după ce, probabil, armata a trecut dincolo de Nistru, am fost eliberaţi.

Un an mai târziu, în septembrie ?42, am fost din nou arestată, împreună cu un grup de circa o sută de persoane, și am fost deportaţi în Transnistria. Așa l‑am cunoscut pe soţul meu, și de atunci suntem împreună.

Am fost un an și jumătate în lagăr. Era un lagăr de așa‑zise persoane bănuite a avea activităţi antifasciste, comuniste. De fapt, antifascismul era asimilat cu comunismul.

În realitate, erau oameni de toate categoriile sociale, erau rabini și mulţi oameni care n‑aveau nici o activitate antifascistă.

Aveam o cunoștinţă, o doamnă, care fusese arestată. În ?40, când rușii au ocupat Basarabia, au făcut raiduri deasupra orașului Botoșani, în recunoaștere, iar niște vecini de‑ai ei au denunţat‑o că s‑ar fi urcat pe acoperișul casei fluturând un steag roșu. A fost arestată, judecată și condamnată la un an de închisoare. Ea, săraca, era gravidă în luna a șaptea și vă închipuiţi că nu s‑ar fi urcat o femeie gravidă pe acoperiș. Când am cunoscut‑o eu, se întorsese de la închisoare, iar copilul avea aproape doi ani. Așa erau deci aleși oamenii care erau închiși?

Când eram în liceu, începuseră să se creeze cuiburile legionare. Atunci s‑a intensificat această activitate împotriva elevilor evrei. Eu, împreună cu câţiva elevi din liceul de băieţi, evrei și români, ne întâlneam și discutam aceste probleme. Între noi a fost însă cineva care a denunţat, dar eu n‑am fost implicată atunci în nici un proces. Câţiva au fost arestaţi câteva zile și li s‑a dat apoi drumul, pentru că n‑au avut absolut nimic concret.

Vreo doi ani mai târziu, în ?37‑?38, când lucram la o bancă, m‑am înscris în sindicatul funcţionarilor particulari. Pentru activitatea culturală (poezii, cântece) am fost de vreo două ori arestată, pentru câteva ore sau pentru o zi, apoi mi s‑a dat drumul.

Am rămas însă acolo cu un dosar, ?suspectă de activitate comunistă și antifascistă?. Acesta a fost motivul pentru care am fost dusă în Transnistria.

Au mai fost arestaţi cu noi unii care după ?40 au încercat să treacă în Basarabia și fie că au fost prinși de grănicerii români, fie de cei ruși, care considerau că sunt niște provocatori trimiși acolo și îi predau autorităţilor române. Erau vreo șaizeci de persoane din Botoșani în situaţia aceasta și s‑au întors înapoi doar doi. La Tiraspol am fost despărţiţi. Cei care au încercat să treacă în Basarabia au fost duși în altă parte, undeva lângă Odessa, și s‑au întors foarte puţini. Într‑o zi au fost trimiși unii la muncă și n‑au mai venit.

Pe mine m‑a impresionat momentul când am plecat din oraș și ne‑am dus la gară pe jos. Familiile noastre au fost avertizate să nu iasă pe stradă când trecem noi, căci le‑a fost frică să nu se întâmple ceva, dar străzile erau negre de lume. Nu a fost nici un fel de manifestare împotriva noastră. Noi eram prezentaţi ca dușmani ai poporului român, dar mai curând era un sentiment de milă, căci aveam foarte mulţi vecini, prieteni, care erau români și care ne știau și ne apreciau.

Am ajuns la gară și am fost predaţi jandarmilor. Au spus să ne luăm bagajele, pe care le‑am adus cu niște căruţe și pe care trebuia să le ducem la vagoane. Se striga lista, îţi luai bagajul și te duceai? În căruţe bagajele erau puse unele peste altele. Când am fost strigată, eu am tras de bagaj și am rămas cu mânerele în mână. Am avut o valiză și un rucsac, care erau însă foarte vechi și mâncate de vreme. Ne‑au spus că până la destinaţie nu primim mâncare, așa că bagajele erau pline cu mâncare, că părinţii au căutat să pună cât mai multă mâncare. Afară era foarte frig, iar eu stăteam și mă uitam așa, la bagaje? și m‑am trezit cu o lovitură puternică. M‑am întors și am văzut un jandarm care mă lovise cu patul armei și care mi‑a zis : ?Ce stai aici, nu vezi că încurci drumul ? ! Ia‑ţi lucrurile și du‑te !?. Și, în disperarea aia, am ţipat și eu la el și i‑am zis să pună mâna să mă ajute. M‑au certat apoi oamenii în vagon că putea să se întâmple o nenorocire pentru că am ţipat așa la el? Puteau să ne împuște. Eu eram însă așa de disperată? Și ce credeţi că s‑a întâmplat ? !? Jandarmul s‑a aplecat, a luat rucsacul și a venit cu mine până la vagon. Nu s‑a mai întâmplat așa ceva acolo?

Pentru mine asta a însemnat mult. Am știut astfel că mai există oameni pe lume, că mai există speranţe, că nu e totul pierdut.

În momentul acela evreii nu mai făceau parte din armată. Ei au făcut armată până în ?40, apoi au fost scoși. Ei n‑au putut obţine funcţii, grade, funcţii în stat. Nici măcar profesor nu puteai fi. Puteai să fii doctor, avocat, dar particular. Și erau mulţi, dar la stat nu puteai să lucrezi. Sunt convinsă că nu prevedea așa ceva Constituţia, dar de aplicat așa se aplica, cel puţin la noi, acolo.

Despre lagăr să vă povestesc? A fost ceva mai deosebit decât se știe despre alte lagăre, în sensul că a existat o solidaritate destul de puternică, ce ne‑a împiedicat să ne descurajăm, pentru că ne simţeam uniţi unii cu alţii.

În general autorităţile nu s‑au amestecat în treburile interne ale lagărului, în sensul că veneau doar dimineaţa și seara și făceau apelul, dar în timpul zilei nu vedeai în lagăr nici un picior de soldat sau de comandant. Ei tratau numai cu un grup care forma comitetul interior de conducere, care era ales de noi. Acest comitet stabilea cine merge la lucru și unde.

În general bărbaţii erau scoși zilnic, la gară, pentru încărcat și descărcat vagoane. Noi, femeile, eram trimise de exemplu să parti­cipăm la pregătirea unei școli care s‑a transformat într‑un spital. Asta în afară de ce făceam în interiorul lagărului, adică pregătirea hranei, curăţenia, îngrijirea bolnavilor.

Partea cea mai grea în lagăr a fost alimentaţia, care a făcut foarte multe victime, în sensul că au rămas mulţi paralizaţi și au murit foarte tineri. Ulterior s‑a constatat că mazărea furajeră, care a fost singurul aliment care ni s‑a dat, dacă nu e combinată cu alte alimente, provoacă o atrofiere a mușchilor. Deja la începutul lui decembrie aveam o sută de persoane paralizate, iar în primăvară au fost patru sute. Din o mie două sute de persoane, câţi eram în lagăr, o treime trebuia îngrijită, că oamenii nu se puteau mișca.

Ca hrană am primit o sută de grame de pâine pe zi și o farfurie cu mazăre. În afară de problema hranei, era cea a frigului. Noi am fost cazaţi în niște cazărmi care nu păreau să fie construite de mult timp de sovietici. Erau cu camere și ferestre mari, dar nu aveau apă curentă. Electricitate era, dar noi n‑am avut, bineînţeles.

Ca să mergi la veceu, erau niște latrine la capătul curţii, care era o curte uriașă, ce avea trei clădiri mari de cazarmă? fără băi, fără nimic. Eu nu știu cum au putut să construiască niște cazărmi care puteau să găzduiască câteva mii de persoane fără mijloace de încălzire și de igienă. Erau patru‑cinci latrine, adică niște gropi. Apă am avut în curte, două cișmele? era apă curgătoare. În clădiri nu erau băi sau veceuri.

Cum a venit însă frigul, a îngheţat apa și mai mult de o lună de zile noi ne‑am spălat, am băut și am făcut mâncare cu apă din zăpadă topită. Norocul nostru a fost că era o curte imensă și a nins din belșug.

Nu știu dacă vă puteţi imagina cum era să speli rufe cu zăpadă. Pur și simplu frecam rufele cu zăpadă, și nu numai fiecare pentru sine, că au fost patru sute de oameni paralizaţi și a trebuit să facem și pentru ei.

?Era frigul, lipsa apei și a medicamentelor, de care nu mai vorbesc. Norocul meu a fost că părinţii mei mi‑au pus în bagaj o sticlă de alcool sanitar.

Eu, spălând rufe din acelea, mi‑am infectat întâi un deget și până la urmă mi s‑a umflat mâna până la umăr și era pe punctul de a mi‑o tăia. Medici erau destui acolo, nu era o problemă, dar n‑au avut cu ce să lucreze.

M‑am prezentat, cu sticla de alcool, la un medic care avea bisturiu. Sticla a rămas acolo și pentru ceilalţi. Nu putea nici să mă anestezieze, căci era umflat foarte mult, și pe viu mi‑a băgat bisturiul. Am ţipat așa de tare, că o femeie care aștepta și ea la rând a leșinat. Eu n‑am leșinat, dar am ţipat groaznic. Și totuși, numai cu alcoolul acela și această intervenţie, după două zile s‑a retras umflătura de la mână.

Noi femeile eram într‑o clădire și, pentru că nu eram foarte multe, am fost duse în camere mai mici. Clădirea cazărmii era compusă, la parter și etaj, din câte o sală de circa o sută de metri lungime și vreo patruzeci lăţime? era ceva uriaș. Aceste săli, la noi, la femei, au rămas goale. Pe ambele părţi ale clădirii erau câte trei‑patru camere mai mici, unde probabil erau cazaţi gradaţii. În camera unde eram eu, am fost vreo douăzeci și ceva. La început am dormit pe scânduri, pe jos, dar solidaritatea ce s‑a creat acolo a făcut ca din camerele nefolosite să fie scoase scândurile, iar băieţii au construit niște priciuri de lemn, mai întâi pentru femei, apoi și la bărbaţi.

A doua cazarmă era, în majoritate, plină cu bărbaţi. Acolo erau săli mari. Erau vreo două sute într‑o sală și dormeau pe două sau trei rânduri, totul fiind făcut de către deţinuţi. Băieţii, ieșind la muncă, la întoarcere li s‑a dat voie să aducă paie, iar noi femeile am umplut cuverturi, cearșafuri și am făcut saltele.

Bărbatul meu a sosit mai târziu decât toţi cu vreo două săptămâni, venind din partea aceasta a României, din Vest, cu un grup de bărbaţi care fuseseră la muncă obligatorie. Până i‑a adunat din taberele de muncă a durat? și de aceea au venit mai târziu. Ei au fost cazaţi în a treia cazarmă, pentru că celelalte erau ocupate și pentru ei n‑au mai fost scânduri, așa că au dormit pe jos.

Bărbaţii erau zilnic scoși la muncă, dar nu toţi odată. Comitetul acela făcea o planificare și‑i scotea pe rând. Mai întâi au fost la gară, la încărcat și descărcat vagoane, iar iarna îi punea la curăţat drumurile. Deși viscolea, îi scotea afară, numai ca să nu‑i lase să stea.

(Cum se numea lagărul ?) Vapniarka. Este în Ucraina, ceva mai la nord de Tiraspol, nu departe de Nistru. Noi am fost duși la Tiraspol și de‑acolo spre nord, la Vapniarka, iar alţii spre sud, lângă Odessa.

La un moment dat, datorită faptului că a crescut numărul parali­zaţilor, s‑a hotărât să facem greva foamei. Am refuzat să mai primim orice fel de mâncare și se pare că s‑au făcut ceva intervenţii în ţară, pentru că prin februarie a venit o comisie de la București care a făcut o triere și a desfiinţat lagărul de la Vapniarka, astfel încât în iunie,
o parte, adică cei care erau socotiţi mai puţin periculoși, au fost trimiși în ghetouri, tot în Transnistria, iar alţii au fost trimiși în alt lagăr.

Treizeci de persoane, care aveau de ispășit niște pedepse, au fost trimise în închisoarea de la Râbniţa și au fost toţi împușcaţi. Asta vă povestesc din ceea ce am citit și din ce am auzit de la cineva care a scăpat. Atunci când armata română s‑a retras, a predat închisoarea aceea nemţilor, care au preluat‑o, iar a doua zi dimineaţa i‑a împușcat, din celulă în celulă, pe toţi cei aflaţi în închisoare.

Cel care mi‑a povestit mie pur și simplu spunea că s‑au așezat pe marginea priciului și stăteau prinși unul de altul și erau împușcaţi direct în cap. Cum îi împușcau, cădeau unii peste alţii. Mi‑a zis că pe el l‑a rănit, dar nu grav și, cum au căzut ceilalţi peste el, nu și‑au dat seama că el nu este mort, iar a doua zi când au venit li s‑a părut că este viu și au mai tras o dată, dar el totuși a scăpat. Pe urmă ei au părăsit închisoarea, iar el a scăpat. Râbniţa este astăzi pe teritoriul Republicii Transnistrene.

Ceea ce este interesant este faptul că acel om a nimerit la o familie de români, acolo, în Râbniţa. A stat întâi ascuns o noapte într‑o groapă, și pe urmă s‑a dus la întâmplare și a nimerit la acești români, care l‑au ascuns până când au plecat armatele germane.

Eu am fost socotită nepericuloasă și am fost trimisă într‑un ghetou numit Olgopol, raionul Balta. Acolo nici măcar mazăre furajeră nu mai primeam. Eram liberi, adică liberi să ne mișcăm pe cele câteva străzi. Am cunoscut atunci și evreii de acolo, din Ucraina, de la care am auzit niște povești groaznice privind comportamentul armatei germane și române faţă de ei.

Noi ne‑am descurcat, pentru că am primit aprobare ca să primim din ţară pachete. În afară de aceasta, erau funcţionari de la instituţiile raionale care plecau în ţară și la întoarcere mai aduceau alimente, chiar și bani ne aduceau de la familiile noastre, care luau legătura cu ei.

În felul acesta am reușit să supravieţuim, căci nu exista nici un alt mijloc de a trăi acolo. Ba pot să spun că am ajutat și pe cei care trăiau în ghetou și care n‑aveau nici un fel de posibilităţi, că noi totuși mai aveam de unde să primim câte ceva. Eu, de exemplu, nu am primit, ci soţul meu, căci în special ardelenii și bănăţenii primeau ajutoare.

Am înţeles după aceea că aicea, în Banat, exista o mișcare de solida­ritate și se adunau bani și alimente, care se trimiteau. Mama soţului meu era văduvă, sora lui era muncitoare la o fabrică, iar fratele lui era la muncă obligatorie, așa că n‑avea cine să‑i trimită. El primea pachete datorită contribuţiei comunităţii de evrei, de la vecini și prieteni.

În ?44, în ianuarie, am fost readuși în ţară. Eu mă căsătorisem în ghetou, dar nu a fost luată în considerare căsătoria, așa că fiecare a fost trimis de unde a venit. Soţul meu a venit astfel în Timișoara, iar eu m‑am dus la Botoșani, și abia în toamna lui ?44 a putut el să vină la mine. De atunci suntem împreună. […]

(Ce‑aţi făcut când aţi venit la Timișoara ?) Am lucrat la Uniunea Femeilor Democrate din România. A fost o organizaţie de femei care se ocupa de probleme de binefacere, de copii orfani, de probleme culturale. Nu era o organizaţie de stat și puteam veni în ajutor doar cu ce adunam de la membri.

Într‑un timp am lucrat și la Inspectoratul Școlar al orașului, și apoi al judeţului Timiș.

Mi s‑a propus să lucrez la Inspectoratul Școlar după ce am născut. Eu am protestat, spunând că nu am calificarea necesară ca să fac asemenea muncă, dar au fost inspectori cu ajutorul cărora am lucrat. Eu mergeam cu inspectorii respectivi în inspecţie, să văd cum se desfă­șoară orele. Mi‑a plăcut foarte mult ceea ce‑am făcut, pentru că mie mi‑a plăcut întotdeauna să învăţ, să citesc, să știu. […]

Am avut cunoștinţe destul de bune de limbă franceză, de istorie și de literatură română, dar n‑am luat locul inspectorului ca să‑mi dau cu părerea, ei fiind cei care hotărau ce e bun și ce e rău. […]