KOÓS THEODOR GHEORGHE (n. 1936, Teregova) – ?În această perioadă ne întâlnim, puţinii evrei care am mai rămas?
Mă numesc Koós Theodor, sunt născut în comuna Teregova, judeţul Caraș‑Severin, în data de 24 ianuarie 1936. Părinţii locuiau în comuna Teregova într‑o casă particulară, unde au fost trimiși de către unchiul tatălui meu pentru a face comerţ. Deci era o sucursală a magazinului din Caransebeș. (Ce fel de magazin ?) Cu diferite lucruri, de care aveau nevoie în general ţăranii : pluguri, ustensile de lucrat pământul, var, sare și alte lucruri necesare pentru oamenii din sat. În general, din perioada asta îmi amintesc mai mult din poveștile părinţilor, pentru că eram și micuţ. Totuși, îmi amintesc unele lucruri interesante, după aprecierea mea : am fost acum, nu de mult, prin Teregova, să văd zona aceea și am reușit să găsesc unde a fost prăvălia respectivă și să discut cu niște oameni care și‑au mai amintit de părinţi. Zonă pitorească, frumoasă, din păcate n‑am prea fost de mult în acea zonă. Totuși, oamenii au rămas cu o impresie destul de bună despre perioada cât au fost părinţii mei acolo. În perioada asta, ce‑mi amintesc din poveștile părinţilor este anul 1940, anul în care au fost izgoniţi din localitate, apărând în acea perioadă dictatura antonesciană. Și atunci au fost obligaţi să plece din localitate și ne‑am mutat la Caransebeș. (Toţi evreii au trebuit să plece ?) Noi am fost singurii evrei în Teregova și‑am fost nevoiţi să plecăm. Ordinul a venit cam peste noapte, așa că de‑abia am reușit să plecăm și să strângem ce‑am putut strânge, că restul… marfa și restul au fost luate de către legionari. Deci ne‑am oprit la o bunică de‑a mea, Wertmann Franciska, se numea. Mai trăia și bunicul meu, Wertmann Iosif. Și‑am stat un timp acolo. Eram mic, dar îmi mai amintesc și acuma : la prigoana legionară, exact acolo am stat, în faţa Primăriei, și acolo au venit legionarii. Atâta‑mi mai amintesc : că erau înarmaţi și trăgeau din Primărie. Noi eram ascunși în bucătărie, în șpais, nu știam unde să ne ascundem. Pentru că, în general, au venit și prin locuinţe și au căutat diferite obiecte, ziceau să n‑avem arme, să n‑avem nu știu ce… Mă rog, asta‑mi amintesc din poveștile părinţilor. În orice caz, știu c‑a intervenit armata română și i‑a lichidat pe legionari, i‑a dezarmat. S‑a soldat cumva, cu liniștirea spiritelor. Îmi amintesc că spuneau că‑n acea perioadă legionarii aveau planuri să ne ducă și să ne execute. Cam ăsta a fost planul lor, însă a fost lichidat cuibul legionar.
În această perioadă, cum am crescut, școala nu aveam voie s‑o facem, nici grădiniţă, nici școală. Și în acea perioadă era un evreu ceva mai bine pregătit care știa și limba ebraică și care s‑a ocupat de noi, de copii. Eram în jur de șaisprezece‑șaptesprezece copii care mergeam la templu, unde făceam școala. Aici ni se predau materiile care se făceau și în școala normală, însă în plus mai făceam limba ebraică, din care, din păcate, îmi amintesc foarte puţin, pentru că n‑am făcut‑o decât atunci, în perioada aia foarte scurtă. Clasa I‑a și a III‑a am făcut‑o cu domnul Seidler, așa se numea. Și era și rabinul Comunităţii. În orice caz am învăţat destul de mult, pentru că în final a trebuit să mergem la Timișoara să dăm un examen, care cumula cei trei ani făcuţi, și puteam să trecem, cu adeverinţa respectivă, în școala elementară din Caransebeș, unde am început să urmez cursurile normal. În această perioadă îmi amintesc de faptul că existau așa‑ziși colegi care manifestau antisemitism, adică se adresau cu injurii la copii. (Dar altceva n‑aţi suferit din partea lor, nu ?) Nu. Atât. Ne băteam în final, și ăsta era sfârșitul poveștii. Care era mai tare reușea să iasă din situaţie. Pot să spun că‑mi mai amintesc un episod foarte interesant : aveam un maghiar, Joska îl chema. Și, cum venise deja armata sovietică, zisă ?eliberatoare?, care avea o santinelă în faţa școlii militare, acest Joska mi‑a spus ?jidan? și alte expresii din astea, și atunci i‑am răspuns : ?Joska poloska három deczi galuska? (?Joska, ploșniţă, trei deţi de găluște?). E un fel de batjocură. Și m‑am dus repede la soldatul sovietic și i‑am spus că e hitlerist, Joska. Acesta a început să tragă în aer și toată lumea din jur s‑a speriat. (Râdem.) Și‑au fugit toţi. Ăsta a fost un eveniment. Apoi am mai simţit, așa, între colegi, mai foloseau câte o înjurătură. În continuare am urmat școala elementară acolo. În perioada ?40‑?44 tatăl meu a fost deportat, cu unele întreruperi. (Unde ?) A fost la un centru unde au fost duși mai mult subofiţerii în rezervă. Și, cu unele intermitenţe, a lucrat acolo. Adică, în perioada aceea se făcea un drum strategic, așa i se spunea, unde i‑a dus Antonescu pe evrei, mai ales pe cei care erau sublocotenenţi în rezervă. Și îmi face impresia, așa îmi spunea tata, că acel drum n‑avea nici un Dumnezeu, ci au adus subofiţerii ca să‑i păstreze în rezervă, ca să nu‑i ia și să‑i ducă în lagărele de deportare. Deci, într‑un fel, au fost protejaţi.
(Și ce munci trebuiau să facă ?)Munci la drumul respectiv : cărau piatră, făceau toate lucrările. În această perioadă, săraca mama, rămasă singură, a tras din greu. Practic n‑aveam din ce să trăim. Și atunci, făcea mama un ceai special cu zahăr ars și vindea din acest ceai. Și s‑a descurcat singură, fără ajutorul lui tata. Tata a întrerupt un anumit timp, pentru că a fost foarte bolnav. A fost operat la Timișoara. Și culmea este, trebuie să spunem adevărul, că mama a venit și ea, dar acolo se făceau doar anumite operaţii. Și conducătorul acestui spital, nu‑i mai reţin numele, la care s‑a dus mama în audienţă, era un mare hitlerist. Era un german. Ea îl roagă să fie operat tata, dar îi spune că este evreu. Și medicul zice : ?Și ce, v‑am întrebat ce este ? În primul rând este un bolnav?. Cred că este un lucru care trebuie amintit, pentru că nu toţi germanii au fost hitleriști. Deși a fost hitlerist, s‑a comportat ca un medic. A putut să facă această operaţie și s‑a făcut bine. Tata s‑a întors la muncă forţată. În perioada ?44, de la eliberare, am continuat tot la Caransebeș, m‑am mutat la Liceul ?Traian Doda?. Și până în ?48, la naţionalizare, tata a lucrat la o firmă particulară a unchiului, zis Pollak, care locuia la Caransebeș. În anul ?48, după naţionalizare… a rămas fără un loc de muncă, apoi a lucrat la abator în Caransebeș. Și cam asta a fost perioada petrecută în Caransebeș. După aceea el s‑a mutat la Lugoj, tot la abator. Și ne‑am mutat cu toţii. Așa au trecut anii peste noi.
Tatăl meu terminase la Lugoj Liceul ?Brediceanu?, apoi a făcut un an de zile o academie comercială la Viena. Deci contabilitatea era baza. Săracul, avea o mare dorinţă să facă Medicina, dar, din păcate, în acea perioadă nu s‑a putut. În primul rând, era foarte scump.
(Și mama dvs. era evreică ?)Evreică și mama. (Dintr‑o familie tradiţionalistă ?) Da, familia Wertmann se numea. Era singura fată din familie și mai avea doi fraţi : Wertmann Iosif, care ulterior va deveni Iosif Vianu, și‑a schimbat numele. Și Wertmann Ernest, care era dentist. (Era scriitor, mi‑aţi spus ?) Da, Vianu a devenit scriitor. El a lucrat în Miliţie, apoi la Criminalistică. După ani de zile a început să scrie… din amintirile pe care le‑a avut din diferite cazuri. A făcut un curs de aproape șase‑șapte luni la Paris la Interpol, știa foarte bine limba engleză, franceză, germană.
După ce‑am venit la Lugoj, m‑am înscris la Liceul ?Brediceanu?; am stat și aici doi ani. După care, în 1949‑1950, tata a înaintat actele pentru plecarea în Israel. Și‑atunci am avut diferite probleme și am fost nevoit să mă mut de la Liceul ?Brediceanu? la Școala nr. 1 din Lugoj. (Ce fel de probleme ?) Au fost, în primul rând, probleme financiare. Și m‑am mutat, pentru că acolo se acorda și bursă. Un alt motiv care m‑a determinat să mă duc a fost bunicul meu, căruia îi plăcea foarte mult agricultura. Și a zis că, dacă plecăm în Israel, acolo primii care sosesc se ocupă de agricultură. De fapt erau chibuţurile, care antrenau și primeau evrei și intrau la lucru, așa că era bine să fii pregătit în privinţa asta. Și ăsta a fost un motiv mai serios care m‑a determinat să vin la această școală. Între ?50 și ?54 am făcut Școala Medie Tehnică, unde mi‑a fost foarte greu, pentru că nu aveam baze din agricultură : pământ nu au avut părinţii mei, deci pentru mine a fost extrem de greu la început. Dar m‑am rodat pe parcurs și am învăţat foarte mult din această școală, care mi‑a lăsat o amintire foarte plăcută din perioada în care am urmat‑o. N‑am simţit în această perioadă, ?50‑?54, manifestări din astea, antisemite. Poate știau băieţii că sunt evreu, însă probabil că și regimul care s‑a introdus n‑a mai permis această… discriminare. În această perioadă, așa, ca evenimente deosebite, pot să spun că din ?53 am fost selecţionat în lotul naţional de fotbal și am fost trimis într‑o tabără de juniori de fotbal. M‑a marcat foarte mult, voiam să merg pe linia asta sportivă, însă un accident la picior m‑a determinat să renunţ.
Așa că între ?50 și?57 am mai lucrat în agricultură, la Sfatul Raional Lugoj, la secţia agricolă, ca tehnician agronom. Am mai lucrat și la o pepinieră pomicolă din Zăgujeni. Și tot în această perioadă m‑am gândit c‑ar fi bine să fac și o facultate. Deci, după trei ani de producţie, doi ani de armată, am intrat la Facultatea de Agronomie din Timișoara, pe care am terminat‑o în 1964.
După terminarea facultăţii, mai exact în ultimul an, am fost în practică în Târgu Mureș la C.A.P. Tușnad‑sat. După terminarea practicii, m‑am întors la facultate. Atunci s‑au făcut repartiţiile în producţie. Și fostul C.A.P. la care am fost în practică a trimis o adresă prin care a cerut să revin. Nu s‑au mai luat în considerare notele din timpul examenului, ci cererea respectivă. Și eu am fost de acord să plec. Și am plecat la Tușnad‑sat. La Tușnad‑sat am lucrat circa doi ani de zile, după care am avansat și am fost trimis la altă unitate, pentru că în unitatea respectivă, Mihăileni, nu aveau inginer, și ca să nu rămână descoperită unitatea, m‑au primit. Am lucrat și acolo circa un an, după care mi‑am cerut transferul în judeţul Timiș. Cu mari greutăţi am reușit să plec din judeţul Mureș. N‑au prea vrut să‑mi dea drumul, pentru că atunci așa era : trebuia să ai avizul ministrului, avizul Direcţiei Agricole Judeţene Mureș și avizul Direcţiei de Primire a Direcţiei Agricole Timiș. În final, am reușit : am ajuns la București, unde am fost în audienţă la ministru. M‑am transferat în judeţul Timiș, dar și aici am avut probleme, în primul rând cu directorul general pentru Timiș, care spunea că n‑are locuri pentru ingineri agronomi și să mă duc înapoi de unde‑am venit. Și atunci am revenit la Lugoj, la foști cunoscuţi, care mi‑au găsit un post de inginer zootehnist. Și cu hârtia de la Lugoj m‑am dus din nou la directorul general, care, văzând că am venit cu hârtia de la Lugoj, a acceptat. Zicea : ?Dacă‑ţi convine să fii zootehnist, te lăsăm să fii?, chiar așa s‑a exprimat. Și așa am fost la C.A.P. Zgribești. Am stat circa opt luni, tot ca zootehnist, apoi am mers la C.A.P. Racoviţa, unde am stat un an, am avut o fermă zootehnică. Normal trebuia să fiu inginer zootehnist, dar ca agronom puteam să lucrez și‑n acest post. Însă după anul acesta am fost mutat la C.A.P. Hitiaș, ca inginer agronom bineînţeles, cu mutările de rigoare. Dar n‑am prea avut multe lucruri, doar un geamantan. Și soţia și copilul. Am uitat să vă spun că în… ?66 m‑am căsătorit.
(Trebuia să emigraţi în Israel, dar n‑aţi mai făcut‑o. Care este motivul ?) În legătură cu emigrarea : tata a fost chemat atunci la partid și a fost dat afară din partid și șantajat cu diferite lucruri de la serviciu. Așa că, în final, a fost silit să renunţe. În schimb, cumnatul lui? adică sora lui tata, Rózsi se numea, căsătorită Hönig, era în Arad… și ei au ales calea plecării în Israel.
Tata nu era prea religios, bunicul în schimb era foarte religios, dar tata n‑a mai fost așa bigot. Adevărul este că și educaţia pe care o primeam în școală și în facultate, materialismul și leninismul cu care eram îndoctrinaţi, mă rog, toate te duceau spre o convingere mai mult atee. Este adevărat că gândul și acest crez în Dumnezeu nu m‑au părăsit niciodată, și nici pe tatăl meu.
(Când aţi început să vă implicaţi mai mult în viaţa comunitară ?) Adevărul este că… mai mult după ce‑am intrat în pensie.
(Știu că acum mergeţi la sinagogă. E doar un loc de întâlnire pentru dvs. și ceilalţi ?)Da. Mersul la sinagogă a devenit cam permanent după intrarea în pensie, cu unele mici excepţii, pentru că în această perioadă ne întâlnim puţinii evrei care am mai rămas. Există un lucru care trebuie îndeplinit, adică religia cere să fim cel puţin zece inși la serviciul divin.
(Minianul.)Da, sau minim minimorum. Faptul că mergem acolo, mai discutăm, mai ne spunem problemele, păsurile…
(Știu că aveţi și un nume ebraic. Cine vi l‑a pus ?)Numele ebraic este David ben Note. Mi l‑a pus cred că rabinul din Caransebeș și părinţii. S‑ar traduce ?David, fiul lui Note?. (E cel cu care vă strigă la Tora ?) Da, e numele cu care se strigă la Tora.
(Aţi făcut bar‑miţva ?)Nu, eu n‑am făcut. Am o istorie foarte interesantă din perioada cu bar‑miţva : tatăl meu m‑a trimis să fac la rabinul de aici bar‑miţva… și era foarte greu de învăţat limba ebraică. Eu, de la Caransebeș, nu aveam baze foarte mari, făcusem foarte puţină ebraică. În schimb, cei din Lugoj făcuseră mult și erau bine documentaţi. Și eu i‑am spus tatălui meu că merg la ore, și el, săracul, trebuia să plătească orele, iar eu mergeam la fotbal. Așa că săracu? bunicul meu a fost foarte decepţionat că n‑am mai ţinut… că l‑a întrebat pe rabin : ?Păi bine, domnule, noi am plătit și dumneavoastră…. ??. ?Da, dar băiatul dumneavoastră n‑a mai venit.?