LEO SCHLESINGER (n. 1931, Timișoara) – ?Privind înapoi, nu pot să mă gândesc decât cu mulţumire la poporul în mijlocul căruia am trăit?
Mă cheamă Schlesinger Leo. Sunt născut în Lugoj, din părinţii Aurora și Desideriu, ambii decedaţi acum. Adică am spus greșit, sunt născut în Timișoara, dar n‑am locuit nici o zi în Timișoara. Mama mea, așa a fost în vremea aceea, în 1931 a fost dusă la un sanatoriu din Timișoara. Deci în toate actele mele apare că sunt născut în Timișoara, în 25 octombrie 1931, dar n‑am locuit niciodată în Timișoara. Tot timpul vieţii mele am locuit la Lugoj.
Este un cartier în Lugoj, Neumann Telep se numește, foarte aproape de locul în care ne aflăm acuma. Am locuit în aceeași casă, dar o foarte mică perioadă am fost scos afară, când au fost persecuţiile legionare, în timpul războiului, în care perioadă ne‑am mutat în casa unui prieten, în același cartier, la o distanţă de vreo 200‑300 de metri, unde am supravieţuit războiului. Un prieten de‑al tatălui meu, care a fost ofiţer, nu mai știu exact ce grad a avut în Jandarmeria Română, ne‑a pus la dispoziţie locuinţa pe bază de prietenie. Deci, pot să spun că relaţiile mele, de fapt ale familiei mele, că eu eram copil, au fost foarte amicale. În 23 august eu am avut 13 ani, am fost copil. Tatăl meu a fost luat la muncă obligatorie, 23 august l‑a prins într‑un lagăr, îmi scapă numele, între Galaţi și Brăila. A venit acasă mai mult pe jos, în opt zile.
În timpul războiului, ca și ceilalţi conaţionali ai mei, am avut de suferit, nu pot să spun că nu au fost suferinţe, dar eram copil și nu am simţit așa tare. În orice caz, am fost dat afară din școală, am făcut prima clasă de liceu la Timișoara la liceul evreiesc și am mers de două sau de trei ori pe an să dau examene, ceea ce nu era simplu pe vremea aceea. Copil și singur nu mă puteam duce. Mama mea de obicei venea cu mine, trebuia autorizaţie specială de călătorie pentru evrei. În orice caz, ca să rămân în limitele, zic eu, ale bunului simţ, persecuţii ca în altă parte nu erau, cel puţin noi aicea, în cartierul meu din Lugoj, nu le‑am simţit așa de tare, dar nici nu putem spune că nu au existat.
Oricum, mici împunsături erau. De exemplu, reţin un lucru care nu este cel mai edificator : am fost în Primărie și am făcut și eu ca și toţi copiii stângăcii, adică am mers într‑un birou al Primăriei cu mama și nu mi‑am scos basca. Sigur că era o greșeală, dar funcţionarul respectiv a pus‑o pe seama originii mele.
Lugojul a fost un oraș pașnic, unde oamenii au trăit în armonie, nu pot să aduc acuzaţii majore nimănui. Am avut de suferit, și dacă nu ne ajutau și nu erau prietenii, foarte greu supravieţuiam, pentru că eram numai cu mama mea. Și așa am avut greutăţi. Știţi cum este, eu sunt un om mai în vârstă acuma, bolnav, îmi aduc aminte de lucrurile mai mult plăcute și vreau să uit lucrurile neplăcute. Din punct de vedere politic, pentru mine ca individ, ca evreu și ca român, 23 august a rămas o sărbătoare, chiar dacă acum nu mai este sărbătorită, este chiar ignorată. Sigur că pentru mine a fost o problemă de eliberare, adică de adevăr. Eu și mama mea așteptam în fiecare zi cu bagajele făcute. Eram un copil de 13 ani, de aia ţin minte așa de bine 23 august, nu zic că a fost bine în anii aceia, dar nu am fost direct ameninţat cu moartea și cu exterminarea : este o deosebire foarte mare faţă de anii războiului. Noi suntem acuzaţi că am ţinut cu rușii, sigur că am ţinut cu rușii, eu am așteptat cu mare bucurie să vină, pentru că, pentru mine, ca individ, a fost o eliberare. Nu puteam să ţin cu nemţii, erau în primul rând dușmanul ţării mele, unde locuiam. Eu niciodată nu am avut intenţia să emigrez și aicea am de gând să mor. Niciodată nu mi‑am pus problema să plec din România.
În general, pot să spun că poporul român, vecinii mei, care erau numai creștini, au fost excepţionali. Am avut o singură familie evreiască, la vreo patru case, care erau oameni sărmani, aveau o meserie care astăzi nu mai există, erau muzicanţi ambulanţi, mergeau seara prin cârciumi și cântau. Existau atunci oameni care mergeau cu o lădiţă la gât și vindeau prăjiturele și vreau să spun că nu a fost ușoară viaţa materială, asta ţin minte pentru că am trăit în mijlocul oamenilor și reţin. Tatăl meu având o prăvălie, am putut să‑mi dau seama: cantităţile pe care le cumpărau oamenii erau mici, nu se cumpăra ca acuma, se cumpăra de 2 lei sau de 5 lei zahăr. Oamenii cinstiţi, nu vorbesc de cei ce erau beţivi sau nu vroiau să muncească, dar pentru cei care munceau din greu, pensia era o chestie necunoscută. Câteva întreprinderi din Lugoj dădeau pensie, apoi Primăria, C.F.R.‑ul, dar oamenii, în general, cât agoniseau în timpul vieţii, trăiau din asta. Dacă ar fi să calific viaţa cu mintea mea de acuma, privind înapoi, nu pot decât cu mulţumire să mă gândesc la poporul în mijlocul căruia am trăit. Eu personal mă simt exact ca ei, nu știu dacă am fost sau nu acceptat, dar tot așa cum sunt un bun evreu, sunt și un bun român, asta în mod categoric.
În orice caz, în perioada celui de‑al doilea război mondial au fost niște ieșiri mai brutale, au fost duși oameni în Transnistria și multe altele. Lucrurile nu se rezolvă prin împușcări, deportări, închisori. Lucrurile se pot rezolva prin educaţie, discuţii, comportament. Tatăl meu, în patru ani, 80% din timp a fost în diferite lagăre de muncă. A fost la Piatra Olt, la Baldovinești, știu că s‑a eliberat lângă Galaţi. A trecut un timp îndelungat până să avem vești de la el. Nu a fost o plăcere pentru el, dar, pe de altă parte, este adevărat că cetăţenii de origine română au fost pe front. Adică eu consider ? pentru că am început să intrăm în politică ? eu consider Basarabia ca un pământ românesc, însă trupele române nu aveau ce căuta dincolo. Sigur că era greu să te oprești faţă de colosul german, să spui : ?Domnule, eu de la Nistru nu merg mai departe?, dar un conducător genial trebuie să aibă soluţii geniale.
Sigur că simpatiile mele personale se îndreaptă mai mult spre rege, care, chiar așa tânăr cum a fost, a căutat să facă această cotitură, ne‑a adus pe noi în tabăra Aliaţilor. Din păcate, gestul nostru nu a fost recunoscut. Eu personal vă spun, cu mintea mea actuală, cei cincizeci de ani de comunism, oricât aș zice eu că n‑au lăsat urme… Adică, educaţia mea este în proporţie de 90% sub regim socialist, deci a lăsat urme.
(Ce s‑a întâmplat după 23 august ?)Tatăl meu a venit într‑un timp foarte scurt și ne‑am mutat înapoi în casa noastră. Ne‑am mutat în casa noastră și tata și‑a redeschis prăvălia, am avut o prăvălie mică, care există și acuma. Casa nu ne‑a fost naţionalizată, nu știu prin ce minune, și după aia s‑a închis prăvălia. Sigur că eu am avut necazuri cu facultatea, chestii din astea, peste tot eram declarat fiu de exploatator, cu toate că gândirea mea era de stânga. Eu am avut multe neclarităţi, adică nu pot să spun că văd lucrurile chiar așa, dar m‑am gândit cum un om poate să aibă câteva zeci de hectare de pământ și altul nimica. Dar, pe de altă parte, am respectat proprietatea particulară.
(Aţi făcut facultate ?)N‑am reușit să fac decât la seral o facultate politică ? acuma e la modă ?, pentru că am lucrat în două locuri, prima dată la Uniunea Cooperativelor. Am fost trimis de întreprinderea unde lucram. Dar examenele le dădeam la Timișoara, iar cursurile le ţineam la Lugoj. Dar să vă mai spun ceva, am fost la Școala de Ofiţeri, de unde am fost dat afară tot din cauza originii mele sociale, care m‑a tras în urmă, dar nu port supărare nimănui. Totdeauna am avut posturi acceptabile, n‑am fost nici în frunte, dar nici în coadă, nu pot să zic că am fost robul banilor, dar am trăit omenește. Am lucrat. Când am terminat școala, am fost repartizat la Bancă, unde am lucrat foarte puţin, apoi am fost la Școala de Ofiţeri, cum am spus, de unde în scurt timp am fost dat afară. Un evreu nu poate fi ofiţer, cu toate că îmi doream lucrul ăsta.
Practic eu am lucrat la Uniunea Cooperativelor de Consum timp de patruzeci și doi de ani, am fost șef de servici. Eu consider că terminarea unei facultăţi nu constă numai în faptul de a‑ţi arăta hârtiile, îţi dă cunoștinţe în plus, dar viaţa de toate zilele îţi deschide orizonturile, te face mai sensibil. Nu m‑am gândit la viaţa de toate zilele numai ca să mănânc și nu știu ce, m‑am gândit și la un concert, la o pictură, la o excursie. Mi‑a plăcut foarte mult să‑mi petrec timpul meu liber în excursii. Eu cred că gândirea mea este una social‑democrată cu adevărat, nu una spunem și alta facem.
Eu nu am avut copii. După revoluţia din decembrie ?89, niște prieteni din Germania au venit aici, au adus niște ajutoare și am ajuns cu ei la concluzia că ajutoarele nu rezolvă problema, că după trei luni termini pachetul acela, care nu ajungea întotdeauna acolo unde trebuia, fiindcă greșelile astea erau inerente. Și am făcut această Casă de bătrâni*, pe care vă invit să o vizitaţi, este foarte civilizat aici, zic eu. Aici m‑am retras și eu și aicea vreau să rămân să‑mi trăiesc zilele. Mă simt foarte legat de ea, că am pornit‑o de la zero, am construit‑o, este o casă frumoasă, modernă, se numește ?Anita Heim?. A fost construită în legătură cu fundaţia ?Anita Heim?, aici se ajută bătrâni, sunt între șaisprezece și douăzeci. Ea este făcută pentru șaisprezece locuri, dar avem mult mai multe cereri. Oamenii trăiesc bine, puteţi să vedeţi.
Eu m‑am îmbolnăvit acum un an, am cancer la rinichiul drept. Am fost operat prima dată de rinichiul drept, care a fost extirpat, și după două sau trei luni am primit o comoţie cerebrală, o paralizie. Sunt așa, într‑o stare mijlocie.
(Aţi avut mulţi prieteni ?)Da, am avut prieteni de diverse naţionalităţi. Eu mă consider un foarte bun evreu, dar niciodată în viaţa mea nu am făcut curte unei evreice. Am frecventat sinagoga și în timpul lui Ceaușescu, și acuma, acuma ceva mai mult, din două motive : pentru că am timp mai mult, și al doilea pentru că la noi, dacă nu sunt zece bărbaţi, nu se poate ţine slujbă. Cred în Dumnezeu, dar nu sunt un maniac al religiei.
Am călătorit destul, am fost puţin și în străinătate, dar cunosc foarte bine România. Eu cred că nu există colţișor sau munte, sau apă, sau mănăstire în România unde să nu fi fost, că pe jos, cu bicicleta, mai târziu cu mașina, am umblat peste tot. Am fost și în străinătate, nu pot să zic. După revoluţie am fost în R.D.G., în Ungaria, în Iugoslavia. Sper că nu am uitat nimic.