JUDITH LUGOJAN (n. GRIMM, 1932, Buziaș) – ?Lugojul era un oraș mic și drăguţ și parcă toţi eram o familie…”

Ca fată m‑am numit Grimm, iar tăticul meu spunea întotdeauna că un străbunic de‑al nostru probabil că a fost unul din scriitorii Grimm.

Eu m‑am născut în Buziaș, dar părinţii mei au stat la Lugoj, căci tăticul meu era din Lugoj, iar mămica mea din Haţeg. După ce s‑au căsătorit, s‑au mutat la Buziaș. În 1932 m‑am născut eu, și în ?36 am venit la Lugoj. În 1938 s‑a înfiinţat la Lugoj Clubul Sioniștilor, și mămica mea a fost acolo un fel de administratoare. A fost un club foarte frumos, care era pe strada Cuza Vodă nr. 5. Clubul avea cinci camere. Era o sală de lectură unde se aduceau ziarele, avea o sală de muzică cu un pian mare. Pe vremea aceea era un lucru mare să ai radio, iar la Clubul Sioniștilor se găsea acel pian. Era acolo și un garderobier, care se chema Löwelfeld Victor și care mai trăiește și‑acum. Era și o sală unde se juca, nu pe bani, ci de plăcere, și unde veneau câţiva evrei bogaţi ce erau atunci în Lugoj și care jucau remi sau bridge. La Club era și un bufet, iar când se făceau baluri de Purim era aranjat și susţinut de domnul Reisz, bătrânul, tatăl domnului Reisz Gheorghe. Noi, copiii, domnul Reisz și cu mine, ne jucam pe‑acolo și încurcam lumea. Era foarte frumos la Club.

Asta a fost frumos până în 1939. În ?39‑?40 pe tăticul meu l‑au dus, ca pe mulţi evrei, la concentrare și la muncă forţată în Moldova. Evreii n‑au fost duși pe front, în război.

Noi n‑am avut voie atunci nici măcar liceul să‑l facem. Am făcut școala primară în Lugoj, la Școala Israelită ce era în curtea bisericii evreiești, în spate. Acolo erau niște pomi mari și era foarte frumos.

Am făcut acolo primele patru clase, iar ca învăţător l‑am avut pe domnul Klein, pe soţia sa și o domnișoară. Mai am și acum carnetul de note din școala primară. Mi‑a plăcut foarte mult la școală.

La Comunitate se făceau balurile de Purim, de Hanuca, sunt niște sărbători minunate. Se făceau la Clubul Sioniștilor și reuniuni, și‑mi aduc aminte că veneau doamne ce erau foarte frumos îmbrăcate, cu blănuri. Noi copiii ne învârteam pe‑acolo și vedeam. Sărbătorile erau toamna și doamnele erau atât de elegante de parcă era o paradă de modă.

La Club veneau în primul rând toate ziarele, care erau în limba maghiară, și cine dorea venea la lectură. Dacă doreau o cafea, mama le făcea cafea, dacă doreau ceai erau serviţi cu ceai, iar dacă doreau o prăjitură se mergea la cofetărie și li se aducea. Erau și clienţi perma­nenţi care veneau și, ca orice club, și acesta era un club restrâns, unde veneau doar membrii clubului.

Se sărbătorea acolo balul de Purim, se făcea și Revelionul. Erau tineri care veneau și cântau la pian și erau tineri sioniști care se mai întâlneau la Club.

Era, de exemplu, familia Vértes, care erau farmaciști, era familia Holtzner, care aveau o casă mare în centru, familia Spitzer, Deutsch, Schauer. Era un Deutsch bácsi care aducea ziarele la Clubul Sionist.

Asta a fost până în 1940, când a venit războiul și legionarii și au început necazurile pentru evrei. Toată lumea aproape a fost deportată.

Au venit legionarii și doi‑trei au intrat în Clubul Sioniștilor din Lugoj și au luat banii care erau acolo, iar pe mama mea au legat‑o de un scaun și i‑au băgat un căluș în gură.

Tatăl meu era dus atunci în Moldova, la muncă forţată. Eu dormeam în casă, în spatele casei, iar dimineaţa când m‑am sculat am văzut că mama nu este lângă mine.

Clubul era în faţă, la stradă, iar în continuare era o bucătărie mare, pe urmă o verandă și în continuare era locuinţa noastră, cu geamurile spre curte.

Am găsit‑o pe mama, săraca, acolo. Era foarte dimineaţă și era întu­neric și frig. Disperată, când am văzut‑o pe mama pe scaun, că era inconștientă, am început să strig. Erau niște vecini în curte, care m‑au auzit și au venit și au dezlegat‑o. Vizavi de noi locuia un medic evreu, doctorul Marstein, care a venit și el.

Am plecat apoi spre familia Reisz, care erau singurele noastre cunoștinţe.

Îmi aduc aminte că atunci erau paznici la prăvălii, pe stradă, la bancă, iar mie îmi păreau că erau uriași, căci eu eram mică. Ei purtau un ceas cu care se cronometrau. Unul dintre ei m‑a luat atunci la întrebări, că unde merg așa de dimineaţă, iar eu i‑am spus că mă duc la familia Reisz, căci mama mea a păţit ceva. El a bătut atunci în poartă și a ieșit domnul Reisz, căruia i‑am spus ce s‑a întâmplat.

Am stat apoi două săptămâni la ei, până când și‑a revenit săraca mama.

Ăsta a fost războiul ? și în cinci zile a trebuit să părăsim casa și ni s‑a luat tot, căci n‑a mai fost voie să mai existe acel Club Sionist.

Mama a găsit apoi o locuinţă pe strada Mărășești și ne‑am mutat acolo, unde am stat doi ani, după care a trebuit să plecăm, căci i‑a plăcut cuiva locuinţa și în două‑trei zile a trebuit să plecăm de‑acolo.

Domnul Reisz a zis că acolo unde stau ei mai este o locuinţă mică și să ne mutăm și noi acolo. Ne‑am mutat și am stat acolo, împreună cu familia Reisz, până s‑a terminat războiul. După ce am terminat clasa a IV‑a, când să intru la liceu, nu m‑au primit, căci evreii n‑au avut voie. Am mers atunci la o școală particulară, unde erau câţiva copii evrei și erau angajaţi învăţători și profesori. Primele două clase de liceu le‑am făcut la Lugoj. Majoritatea colegelor mele sunt acum plecate din Lugoj în America, Franţa, Israel.

Am făcut apoi doi ani la Liceul Israelit din Timișoara. Când s‑a bombardat în Timișoara, eu eram acolo, să dau examen. Prima dată a fost bombardată moara Prohasca. Îmi amintesc că noaptea a fost prealarmă, apoi alarmă, și mergeam în adăpost, apoi ne întorceam de‑acolo? Asta a fost în Timișoara pe vremea aceea.

Evreii puteau călători atunci doar cu autorizaţie, care era eliberată de Primărie.

Cât am fost eu tânără nu prea se făceau baluri la evrei. Noi ne întâlneam la fosta școală primară și eram acolo împreună, însă a venit foarte repede războiul, apoi au venit evreii care au fost aduși din Cernăuţi. Au fost foarte multe familii de evrei aduși din Cernăuţi și o parte din ei sunt înmormântaţi aici, însă majoritatea au plecat în Israel.

Noi tinerii ne mai întâlneam, ne plimbam, făceam Revelionul la câte o familie.

Tăticul meu s‑a întors în ?44‑?45, când s‑a terminat războiul. Din Lugoj a fost concentrat în Moldova și de‑acolo a plecat la Timișul de Sus, fiind dus la muncă forţată, la construirea drumului mareșalului Antonescu.

De Purim se făceau diferite fursecuri și prăjituri, ce se puneau pe o farfurie și te duceai la o rudă sau o cunoștinţă să le duci. De exemplu, eu mă duceam la familia Reisz, iar ei îţi aduceau ţie, apoi te duceai la o mătușă.

Țin minte că mama punea prăjituri pe farfurie și zicea : ?Judith, du‑te acolo, fugi acolo??. Acesta era obiceiul de Purim. De Paște se mănâncă foaia de maţa și se fac în supă găluște. Cine știe face și kindli, care este o prăjitură.

Am avut o colegă de serviciu care aducea această prăjitură minu­nată cu tot felul de foi și cu fructe, cu smochine și ananas.

De Anul Nou e sărbătoare mare, se merge la biserică, se mănâncă bine, apoi vine ziua lungă când postești. Pentru mine este cea mai frumoasă sărbătoare și e singura pe care o ţin cu sfinţenie. Se cheamă Iom Kipur.

Seara este o rugăciune și aveam cândva aici un cantor care cânta ?Kolnidré?, cânta de parcă era arie de operă. Seara, în ajun de Iom Kipur, se cânta rugăciunea, care era foarte frumoasă, dar și foarte tristă. De Iom Kipur se aduce aminte de morţi, de toate greșelile pe care le‑ai făcut, și te rogi și postești ca să ţi se ierte greșelile. Sărbătoarea ţine până seara și douăzeci și patru de ore nu mănânci. Eu ţin această sărbătoare de la 16 ani și nu știu dacă aș putea să mă las de ea.

În 1953, când m‑am măritat, a fost în timpul când religia a fost puţin mai ocolită și n‑aveai voie să te duci la biserică și nici la serviciu nu prea se spunea că este sărbătoare, căci puteai avea probleme.

Mama mea însă întotdeauna mi‑a spus : ?Respectă‑ţi religia ta în tăcere și pentru tine și fă tot ce poţi pentru familia ta, pentru soţul tău și pentru fiica ta?, căci așa era normal o dată ce te căsătoreai și înte­meiai o familie. Niciodată la noi în familie n‑au fost probleme cu soţul meu pentru religie, deși am avut religii diferite, el fiind român. Soţul meu a fost șeful secţiei de jucării de la fabrica din Lugoj.

Întotdeauna de sărbătorile evreiești mama ne‑a invitat la ea, iar de sărbătorile ortodoxe, când trăiau socrii mei, am fost noi invitaţi la ei. Pe urmă, încetul cu încetul, eu am preluat toate obiceiurile.

Pe fiica noastră am învăţat‑o întotdeauna cu ouăle roșii, cu pomul de Crăciun, cu Moș Nicolae și Moș Crăciun. Atunci nu prea era voie cu ouăle roșii, însă noi n‑am fost comuniști. Și‑acuma mă întreabă soţul meu ce‑o să mâncăm de Pesah, ce‑o să mâncăm de Paște. Și‑așa s‑au îmbinat la noi sărbătorile ortodoxe cu cele evreiești, timp de patruzeci și șase de ani.

Și‑acuma de Paște o să fac ouă roșii, că n‑a fost Paște până acum fără să vopsesc niște ouă, simbolic întotdeauna au fost.

Acum merg în fiecare duminică la părinţii mei la cimitir și e plin de foste cunoștinţe acolo. Părinţii mei au murit, săracii, în ?71, respectiv ?79. Mi‑aduc aminte că tăticul meu întotdeauna mă ducea la cimitir dumi­nicile și‑mi zicea : ?Vezi, aicea este otata, omama??. Când merg la cimitir, este atât de frumos, și totuși foarte trist. Cimitirul evreiesc din Lugoj este însă foarte frumos. În același cimitir cu cel vechi s‑au făcut niște morminte noi, însă este același cimitir. Este foarte îngrijit și curat și este acolo și mormântul evreilor și un mormânt al unui rabin.

La Lugoj am avut ca profesor de religie pe rabinul Nebel.

Tăticul meu era de meserie ceasornicar și, după ce s‑a întors de la muncă forţată, în 1946 și‑a deschis o ceasornicărie‑bijuterie foarte frumoasă. Însă nu s‑a bucurat mulţi ani de ea, că au venit și s‑au luat prăvăliile, le‑au naţionalizat, în ?54‑?55.

Ce prăvălii mai erau în Lugoj ? Era aici o familie foarte înstărită de ceasornicari, familia Blum, care aveau ceasornicăria pe strada cum vii de la gară spre centru, unde este acum un magazin numit ?Cadouri?.
A mai fost o familie foarte bogată, fraţii Kalma, care aveau și ei o ceasornicărie frumoasă. Acolo erau sfeșnice de argint și alte lucruri de argint.

Cum veneai de la gară mai era o ceasornicărie, a familiei Grünwald, care a plecat apoi în Israel.

La tăticul meu la ceasornicărie era un ceas mare, care arăta ora fixă, și toţi copiii veneau și întrebau: ?Nenea, cât e ceasul ??.

A mai fost aici, în Lugoj, familia Bronfeld, tot de ceasornicari.

Majoritatea evreilor din Lugoj erau ceasornicari, alţii aveau însă galanterii, alţii erau croitori sau aveau prăvălie, cum a avut și doamna Bloch. În Lugoj a fost un magazin de pantofi, ?Dermata?, unde a fost tatăl domnului Bloch Ladislau, deci bunicul lui Ivan Bloch.

Lugojul era un oraș mic și drăguţ și parcă toţi eram o familie, până a venit războiul și dezbinarea. Atunci a fost foarte greu.

Cu nemţii și cu românii ne‑am înţeles extraordinar de bine. Bineînţeles că au fost familii și familii, căci a fost de exemplu familia Waneck,
o familie de nemţi care ne‑au terorizat, pentru că eram evrei, și ironia sorţii? unul dintre copii s‑a căsătorit cu un evreu sau evreică.

Erau câţiva care erau așa. Au fost chiar și prăvălii pe care scria, în nemţește : ?Evreii nu au ce căuta?. Spre gară era o astfel de prăvălie.

Trebuie să spun și că, în timpul cât a fost războiul și a fost necazul (căci tata nu era acasă), nu a fost voie ca evreii să se ducă la piaţă. Numai dimineaţa la ora șase puteai merge.

În Lugoj era atunci un șef de miliţie, Popescu, care era un om extraordinar. Mi‑aduc aminte că venea și o anunţa pe mama : ?Fiţi atentă că o să fie razie la piaţă și să nu vă duceţi dimineaţa?, căci altfel ţi se lua tot ce‑ai cumpărat. Așa că erau și restricţii, dar erau și oameni buni.

De asemenea, poate că nu directorul liceului a fost de vină că n‑am putut să intru la liceu, dar pe urmă am intrat, din clasa a III‑a și a IV‑a. Era liceul de fete ?Iulia Hasdeu?. Atunci, după clasa a IV‑a primară urmau patru clase de liceu inferior, după care dădeai capacitatea și intrai în continuare să urmezi celelalte patru clase de liceu. Eu am terminat cele patru clase de liceu inferior și n‑am mai dat capacitatea, pentru că era ideea cu războiul și mama a zis că, dacă mă voi duce mai departe, nu voi putea să intru la facultate și voi fi dată afară.

Tata, fiind ceasornicar, a avut nevoie de un ajutor, așa că am învăţat meseria și am lucrat până m‑am măritat. În ?49 am vrut să devin dentistă, dar nu s‑a putut, și atunci am lucrat la tata, iar în ?53 m‑am măritat. În ?71, după ce a murit tata, m‑am angajat la birou, la I.U.P.S., care atunci a fost fabrica ?9 Mai?, fabrica de jucării. Soţul meu a fost acolo șef de secţie timp de trezeci și opt de ani, iar eu am lucrat la birou, la contabilitate, financiar. Am început întâi la muncă și salarii, apoi am trecut la financiar, unde am lucrat optsprezece ani, iar la 57 de ani m‑am pensionat.

Soţul meu este tot din Lugoj. Soacra mea, care era româncă, vorbea la fel de bine ungurește și nemţește.

Majoritatea căsătoriilor la evreii din Lugoj sunt căsătorii mixte. De exemplu domnul Bloch Ivan, domnul Singer, eu, Lüwenfeld.

În Lugoj a mai fost o familie bogată, Reichenbach, care făceau lumânări.

Acum însă mai sunt puţini evrei la Lugoj, la Comunitate, dar suntem ca o familie toţi. De când este președinte Bloch Ivan, domnul Singer secretar și doamna doctor Reisz, totul este ca o familie. Ne adunăm și sărbătorim de exemplu Hanuca, iar câţi mai știm cântăm cântecul ?Maoz ţur? (?Stâncă puternică?). De multe ori vine și rabinul din Timișoara, dr. Neumann, și împreună cu el se aprind cele opt lumânări, în cele opt zile. Ne‑am bucurat mult că a venit, căci la această vârstă venerabilă s‑a mai obosit să vină la Lugoj. Întotdeauna se aranjează o masă cu niște fursecuri, portocale sau suc. La Purim a fost la fel.

Acuma de Pesah probabil că o să fie tot cu masă, cu niște folii de maţa. În seara de ajun de Pesah se zice o rugăciune și se face Seder. Se ascunde o folie de maţa, care trebuie căutată, și cine o găsește primește un cadou. Se spune rugăciunea ?Ma niștana? (?Prin ce se deosebește această noapte de celelalte ??), în care se întreabă : ?Ce însemnătate are această seară ??, și‑atunci copilul răspunde : ?În fiecare seară noi mâncăm pâine, iar în seara aceasta noi mâncăm maţa?. Aceasta ar fi rugăciunea care este specifică de Pesah. Aceasta se cheamă seara de Seder. Și‑atunci întotdeauna mergem la templu, atâţia cât mai suntem, și chiar dacă vorbim trei‑patru cuvinte, suntem împreună și ne bucurăm că ne vedem. În fiecare an însă mai dispare cineva.

(Aţi învăţat limba idiș ?) Nu, ivrit. Idișul este un amestec de germană și poloneză, și acesta este baza limbii ebraice. Trebuie să recunosc că din clasa I până în clasa a IV‑a am învăţat ivrit sau ebraică și am știut să scriu. Acum, dacă mai știu alfabetul, e pentru că nepoţii mei m‑au învăţat.

(Cine s‑a ocupat de educaţia dvs. ?) Mai mult mama a fost acasă, căci tata a fost concentrat de la o vârstă destul de tânără.

Tatăl meu a fost un om extraordinar. El, săracu?, a fost orfan de părinţi de la vârsta de 7 ani, când și‑a pierdut părinţii, și în viaţa lui n‑a ridicat mâna asupra mea. Nu ar fi putut niciodată să mă bată, pentru că el a crescut cu o mamă vitregă o perioadă.

Mama mea era astfel mai severă în familie și pot să spun că educaţia de la ea am primit‑o, căci tata mai mult mă alinta, decât mă certa. Pot să spun că amândoi au fost oameni extraordinari.

Tata s‑a numit Alexandru Grimm, iar mama Charlotte (născută Pașcovici). La școală vorbeam românește, iar în familie ungurește.

Bunicii din partea mamei erau în Haţeg și prea puţin îi întâlneam, doar în vacanţă, când mă duceam. La Haţeg erau evrei foarte religioși, care ţineau foarte mult la tradiţiile evreiești. Vineri seara aprindeau lumânările, iar Sâmbătă se duceau la biserică. Știu că se mânca mânca­rea, specifică la evrei, șolet, care se mănâncă Sâmbăta la evreii religioși. Este o mâncare de fasole boabe, cu carne afumată, însă nu carne de porc.

Îmi aduc aminte, pentru că Haţegul este un oraș mai mic, că era o brutărie acolo, iar bunica mea făcea în fiecare vineri de mâncare și ducea acolo la brutărie, ca să fie ţinută caldă la cuptor până Sâmbătă, iar Sâmbăta aducea de‑acolo supa cu carne și cu zarzavat.

Mama însă gătea Sâmbăta și făcea toate treburile, dar pentru bunica mea Sâmbăta era doar biserica.

Părinţii mei s‑au căsătorit cu ritualul evreiesc. Hupa se chema baldachinul sub care se făcea căsătoria.

La 13 ani, la băieţi era bar‑miţva, iar la fete bat‑miţva.

La evrei înmormântările sunt mult mai scurte, spre deosebire de cele de la români. În primul rând nu se face pomană. Se strâng zece‑unsprezece bărbaţi și se spune o rugăciune, după ce ai venit de la înmormântare acasă. Este mult mai trist la evrei. Se taie cric la haină, unde e pusă o bucată de pânză neagră. Se spune apoi rugăciunea pentru morţi.

La evrei fiecare părinte dorea să aibă un fiu, fiindcă fiul trebuia să spună rugăciunea la înmormântare, ultimul kadiș. Întotdeauna se găsea însă și un verișor sau nepot care să spună rugăciunea. Când se vine de la înmormântare se pune o pânză neagră, și numai familia de sânge, rudele, vin pe acest covor negru. Atunci se taie cric la haină și se spune acea rugăciune, ceea ce este foarte trist. Se spune o rugăciune scurtă și frumoasă și prin aceasta se deosebește de înmormântarea de la români, unde este totul mult mai bogat, căci este acea pomană.

?Și încă ceva : în timpul războiului, dacă erai evreu, n‑ai avut voie să duci mortul cu căruţa respectivă prin centru. Atunci s‑a făcut o cameră mortuară la cimitir, unde duceai mortul. În timpul războiului și înmormântările la evrei au devenit dificil de realizat.

N‑aveai atunci voie nici la liceu, n‑aveai voie să mergi dimineaţa în piaţă? erau aceste persecuţii.

Necazul mare pentru noi a fost când i‑au luat tatei prăvălia.

În Lugoj, cred că în 1913, a fost cea mai mare inundaţie de aici, și atunci s‑a construit digul, căci tot centrul era sub apă. Am avut o poză în care era hotelul ?Dacia? înainte și se vedea că era sub apă. În acea poză era și un jandarm călare, iar calul era aproape tot în apă.

Acum, din păcate, dacă domnul Bloch și domnul Singer n‑ar fi, ca să strângă restul evreilor care au mai rămas în Lugoj, eu cred că această Comunitate n‑ar mai exista. Cred că datorită lor, datorită perseverenţei și muncii lor, se menţine Comunitatea, căci, dacă ei n‑ar fi fost, această Comunitate n‑ar mai fi existat.

(Înainte, când eraţi copil, evreii se întâlneau la Comunitate ?) Nu. Se duceau la biserică și se mai întâlneau familiile care erau prietene. În timpul războiului însă, mai puţin s‑au întâlnit, căci au fost ani foarte grei.

Am fost în Israel în ?93 și în ?94, la fiica mea, care a ajuns acolo doar în ?90. Eu n‑am fost în excursie să văd Ierusalimul sau altceva, căci nu m‑am dus ca turist. Niciodată nu m‑am gândit că fiica mea o să plece în Israel, căci după ce ne‑am pensionat ne‑am făcut idei de viitor, cum o să ne creștem nepoţii aici, că fiica mea o să fie aici medic, iar ginerele inginer. Ne‑am gândit pensia noastră pentru viaţa de aici, și nicidecum să plec în Israel.