Radu Ciobanu, scriitor, n. 8 martie 1935, Timisoara

Partea I– „Timişoara era de mult timp europeană, prin toate: prin urbanismul ei, prin viaţa citadină…”

              Trebuie să spun, în primul rând, că am avut o copilărie fericită. Deşi a fost război, deşi după ’45 s-a întâmplat ce s-a întâmplat în plan politic, totuşi, am avut o copilărie fericită, fiindcă am fost o familie mare, aş putea zice un clan, răspândită în tot Banatul şi în Zarand. Petreceam mult timp pe la toţi, şi peste tot eram primit cu dragoste. Fiecare loc îşi avea farmecul lui, fiecare loc mă atrăgea pentru altceva. Poate c-o să vorbim despre ele pe rând…
              Totuşi, trebuie să împărţim copilăria în două etape distincte: prima – copilăria propriu-zisă, până prin ’45, şi după aceea ar începe adolescenţa, până prin ’48 – ’50. Dar adolescenţa o percep tot ca pe o copilărie. Eu am avut o copilărie lungă, prelungită, şi asta poate că nu-i bine. Poate tocmai din cauza dragostei pe care mi-au purtat-o toţi am ajuns aşa: nu un copil răsfăţat, dar un copil care nu percepea greutăţile lumii exterioare.
              Cât priveşte prima parte a copilăriei, am observat un lucru interesant: că amintirile se leagă mai mult de exterior, decât de interiorul casei familiale, al locuinţei părinteşti. Din locuinţa părintească păstrez amintirile legate de sărbători: Crăciunul şi Paştile, aşa cum erau, cu Pomul de Crăciun, cu mesele familiale, cu cina din Ajunul Crăciunului, la care mâncarea tradiţională era întotdeauna supa de vin cu crutoane. Se făcea cu gălbenuş de ou şi vin fiert, era ceva foarte bun. Primeam şi eu puţin, numai un pic, fiindcă era „supă beţivă”. După aceea, cârnaţi fripţi cu pireu de cartofi şi cu hrean – acestea erau nelipsite, pe urmă celelalte, obişnuitele „melşpais’’-uri ale bănăţenilor.

      Ajunul Crăciunului îl petreceam în două părţi întotdeauna: în primul rând la bunicii dinspre tată, la ei era era un prim Pom de Crăciun, şi după aceea acasă, la părinţii mei. Paştile la fel. La Paşti, întotdeauna – cred că-i un obicei nemţesc – noi, copiii, culegeam iarbă din parcurile Timişoarei şi făceam un cuib. În seara dinaintea Învierii, în sâmbăta Paştilor făceam cuibul, şi dimineaţa, în cuib găseam cadourile: ouăle, binînţeles, ouăle roşii, şi cadourile pe care le aducea iepuraşul. Acestea sunt momente care nu se uită niciodată, şi există şi miresmele specifice. Înainte de Paşti erau Floriile: la Florii era ziua bunicii mele dinspre tată, Aurelia, şi totdeauna eram la ei la masă. Referitor la mesele acelea îmi aduc aminte de antreurile cu sandviciuri cu icre şi cu bere. Ce urma după aceea nu-mi aduc aminte, dar asta o ţin foarte bine minte, că era invariabilă, intrarea aceasta, cu icre. Astea ar fi interioarele. În rest, îmi aduc aminte de oraş, de Timişoara, aşa cum a fost.
              Tata a murit în 1941, când aveam şase ani. Amintirea lui e foarte vagă, dar atâta cât se păstrează e totuşi pregnantă. Ce zic eu acum poate părea oximoronic: amintire vagă, dar totuşi pregnantă. Există totuşi enclave de amintire care se păstrează foarte bine. De pildă, atunci când mă lua întâmplător cu el la Tribunal, în Dicasterial. Dicasterialul a rămas o clădire fabuloasă pentru mine: de câte ori trec pe-acolo îmi aduc aminte de epoca aceea. Mi-era şi un pic teamă de coridoarele acelea interminabile şi cam obscure, de forfota aceea de omenire foarte amestecată.  Străzile din jurul Tribunalului, de fapt străzile Cetăţii, au pentru mine un farmec deosebit până în ziua de astăzi. De pildă, strada Eugen de Savoia, acolo unde s-a născut şi tata, la numărul 7, casă care există şi astăzi. Strada Mercy, strada Pacha de astăzi, Strada Griselini cu copacul meşterilor, în care fiecare, când ajungea calfă, bătea un cui în el, şi se păstrează şi astăzi acolo. Era şi o stradă de care îmi era teamă, nu ştiu de ce, o stradă cotită, actuala stradă Ţarcu, care-mi impira o teamă obscură la vârsta aceea. Erau apoi locurile pe care le vizitam cu părinţii. Magazinele, de pildă, librăriile. Era o librărie celebră, Moravetz, chiar pe strada Eminescu, ce leagă Piaţa Libertăţii de Piaţa Sf. Gheorghe. Şi astăzi mi se pare că e tot librărie acolo, dar n-are nici pe departe farmecul librăriei Moravetz. Era apoi Librăria „Globul”, care astăzi nu mai există, vis-á-vis de „Macul Roşu” sau „Trandafirul”, tot la colţ cu Str. Griselini – era acolo o stradă strâmtă, tot Eminescu se chema, care a fost demolată, şi acum vis-á-vis e magazinul „Bega”. Acolo era librăria „Globul”, specializată mai ales în geografie – de aceea cred că se şi numea „Globul” – globuri pământeşti, atlase, vederi etc. Altă librărie, „Munteanu”, cu rechizite, era cam pe unde-i acum Agenţia TAROM. Mai târziu, când am crescut, era o librărie de carte, foarte bună, librăria „Niculescu”, vis-á-vis de librăria „Eminescu” de astăzi, la parterul palatului Löffler, cam pe unde-i Agenţia CEC, de la McDonalds’ spre Catedrală.
              Erau apoi restaurantele şi magazinele cu „Coloniale şi delicatese”. Era un magazin foarte bun, de care văd că-şi aduce aminte şi doamna Mariana Şora în memoriile ei, şi-am tresărit de plăcere când l-am întâlnit acolo, pentru că şi eu mi-l aduc aminte, mai ales în cheie olfactivă, fiindcă intrai acolo şi te învăluiau nişte mirosuri extraordinare. Se chema „Babcsány” şi era chiar pe colţ, la parterul clădirii din Piaţa Sf. Gheorghe, unde-i astăzi redacţia „Orizont”. Ultima dată când am fost în Timişoara am văzut că s-a făcut acolo o farmacie nouă.
              Erau apoi magazinele Meinl, o reţea în toată ţara, filiale ale unei firme germane, unde mirosea teribil de bine a cafea.  Se găsea pe Corso, unde-i acum Galeria „Helios” şi gelateria de lângă ea. La un restaurant unde mergeam uneori la cine familiale, foarte plăcut, în aceeaşi clădire pe colţul căreia se află pomul calfelor – restaurantul „Kocsonyai”, farmecul pentru mine era acela că fripturile se serveau pe un fund de lemn. Mi se părea un lucru extraordinar. Prima dată l-am văzut pe tata mâncând pe un fund din acela de lemn, şi de atunci, obligatoriu, a trebuit să primesc şi eu tot aşa. (Mergeaţi des la restaurant cu familia?) N-aş putea să spun cât de des, dar din moment ce-a rămas memorabil localul şi atmosfera, înseamnă că, totuşi, am mers de câteva ori. Era apoi restaurantul Schnur, tot în Piaţa Sf. Gheorghe, unde ştiu că bunicul meu dinspre tată, „Tata-moşu” îi ziceam, ne-a dus într-o seară la cină pentru că era un restaurant foarte sofisticat. Şi eu am scandalizat toată familia pentru că am refuzat toate specialităţile şi am ţinut neapărat să mănânc „paprikaş” de cartofi – roşu , cu boia făcut. Şi a trebuit să mi se-mplinească dorinţa. Dar repet: nu eram un copil capricios, cu năbădăi, nici nu ceream lucruri imposibile. Paprikaşul de cartofi poate era un lucru scandalos, dar nu imposibil.

              Erau cofetăriile, după aceea. Cofetăria „Machat”, de care e legată amintirea unor indiene cu frişcă teribile. Se afla unde-i  astăzi „Macul Roşu” sau „Trandafirul” – pe colţul străzii Griselini. Era cofetăria „Potichen”, în Iosefin, între Piaţa Maria şi Piaţa Küttl, pe dreapta. Era cofetăria „Arlat” cam vis-á-vis de Catedrală, unde este acum o pizzerie. Cofetăria „Arlat” era specializată în bomboane fondante.
              Nu vă spun de celelalte magazine! Un magazin grozav de copii, a cărui amintire vizuală o păstrez pentru că tot era lambrisat în galben, iar vitrina era plină de jucării teribile aflate toate în mişcare. Nu ştiu cum au reuşit, pentru că atunci nu erau multe jucării cu baterii, dar au găsit ei o modalitate să le ţină în mişcare tot timpul, probabil că erau conectate la curent. Asta era tot în Piaţa Sf. Gheorghe, pe strada Mercy, puţin mai încolo de librăria „Humanitas” de astăzi. Sunt multe magazine cărora le păstrez amintirea! Magazinul „Krayer”, de chimicale, un magazin foarte mare şi foarte bun – găseai tot ce doreai pe lumea asta acolo. Tot aşa, păstrez despre el o amintire olfactivă: tot felul de mirosuri de chimicale, dar nu neplăcute. Se afla în Piaţa Libertăţii, la parter, pe colţ, în Casa cu Atlanţi.
              Frizerii, de asemenea celebre: frizeria „Deheleanu”, tot cam pe unde este agenţia TAROM. Cu băiatul lui Deheleanu am fost coleg de liceu. Nu l-am mai văzut de mult timp, este profesor de educaţie fizică. Era una din cele mai mari frizerii din Timişoara – şi frizerie şi coafură, foarte elegantă. Ştiu că atunci când s-a deschis a fost senzaţie mare, pentru că era, cum spunem noi astăzi, „la nivel european”. 
              Dar, vorbind de nivel european, să ştiţi că Timişoara era de mult timp europeană, prin toate: prin tot urbanismul ei, prin viaţa citadină… Era un oraş lipsit total de complexe.
              Erau parcurile – uitasem de parcuri! O bună parte din copilărie se petrecea prin parcuri. Am şi aici câteva fotografii. În toate parcurile era câte un fotograf care făcea poze la minut. Şi pe stradă erau; Pittoni, cel mai mare fotograf din Timişoara, fotografie artistică făcea, şi Polifoto – un fotograf mai popular, mai democrat. Şi unul, şi altul îşi aveau agenţii pe stradă, în locurile cu mare afluenţă de public, cu mare circulaţie, unde făceau fotografii la minut. Nu te întrebau nimic, îţi făceau instantanee, dacă voiai  acceptai să le iei, dacă nu, rămâneau în pagubă. Dar se vede că nu rămâneau în pagubă, din moment ce persistau, înseamnă că mergea negustoria. Multe poze am în parc, cu bunicul meu, căruia îi plăcea să se pozeze cu mine, la diferite vârste am poze cu el în parc. (Bunicul din partea tatălui?) Da, în Timişoara numai cu el am amintiri, pentru că celălalt bunic era la Periam. Am fotografii din parc cu copii, diverşi copii, cu care am rămas pe urmă prieten şi mai târziu, iar de alţii nu-mi mai amintesc. (Aveaţi un parc preferat?) Da, erau mai multe parcuri. Era parcul Regina Maria, de la Neptun până la cinematograful Apollo, în Fabric, cum treci podul de la Neptun pe dreapta. După aceea s-a chemat Parcul Poporului, iar acum nu mai ştiu cum se numeşte. Acolo, chiar la intrarea de lângă pod e o pantă unde mergeam cu bunicul meu în fiecare iarnă, cu săniuţa. El, săracul, stătea sus, la poartă, şi mă veghea, iar eu îmi dădeam drumul cu săniuţa la vale. Era plin de copii, bineînţeles. Alt loc pentru săniuţe era în Parcul Eminescu – nu ştiu cum îi spune astăzi, cel mai mare parc din Timişoara, care pleacă din faţa Prefecturii, până la Podul Michelangelo. Astăzi am văzut că e închis cu garduri, nu se mai poate intra oricum – Parcul Copiilor, da. Acesta a fost Parcul Eminescu. Chiar mi-am propus, într-una din venirile mele în Timişoara, să mă duc să văd dacă mai regăsesc un copac care avea o creangă foarte groasă şi joasă, pe care mă aşeza bunicul şi mă legăna cu ea, era ca un fel de hintă. Era Parcul Scudier, de lângă Catedrală, cel cu Statuia Ostaşului Român, recentă. Şi mai era Parcul Rozelor, tot aşa se chema şi atunci. Era frumos, dar n-avea scenă pe vremea aceea, şi într-adevăr, era plin de roze, toate speciile de trandafiri, cu tăbliţe pe care scria numele fiecărei specii. Era foarte îngrijit, îl îngrijea probabil Municipalitatea, care era foarte activă.
              Fiindcă veni vorba de Municipalitate, una din marile plăceri era vizita la depoul de tramvaie din Fabric, de lângă Piaţa Badea Cârţan. Iubeam tramvaiele foarte mult, îmi plăcea să mă plimb cu tramvaiele. Când am crescut puţin mai mare şi mergeam singur, ne plăcea, mie şi prietenilor mei, să ne urcăm mai ales în tramvaiul 6, care făcea turul oraşului, şi să ne plimbăm cu el. Când au apărut tramvaiele cu uşi automate îmi plăcea să stau lângă vatman şi să-l rog să-mi dea voie să deschid şi să-nchid eu uşile în staţii – asta era o mare cinste.
              (Pe vremea aceea nu existau Hotelul Continental, magazinul Bega, şi nici parcul din spatele lor…) Uite, despre asta am uitat să spun! Acesta iar era un topos foarte frecventat în copilărie – Cazarma „Transilvania” – o cazarmă formidabilă, de pe vremea Mariei Tereza. Vorba Corei Irineu, care zicea: „Straşnică femeie trebuie să fi fost Maria Tereza, peste tot, unde te duci dai de urmele ei!” (râde). Cazarma „Transilvania” era una dintre cele mai mari clădiri, ca suprafaţă ocupată – aşa se zice – din sud-estul Europei. Îmi pare şi-acum rău că au demolat-o. E adevărat că întreţinerea ei ar fi costat mult, dar poate se găsea, totuşi, o soluţie. Eu am mai prins-o încă atunci când era cazarmă, iar cel de-al doilea tată al meu, tatăl meu vitreg, care a fost colonel în Armata Regală, îşi avea acolo sediul regimentului: „Regimentul I Artilerie Călăreaţă” – astăzi sună puţin comic, dar aşa îi zicea. Şi el mă ducea deseori acolo , să văd caii, mi-a şi dăruit odată un mânz. El a făcut războiul călare, de la Timişoara până la Stalingrad şi înapoi, până la Praga. Bineînţeles, regimentul s-a desfiinţat după aceea, el a fost, ca toţi ofiţerii de elită din armată, a fost ’’epurat’’. Cazarma „Transilvania” s-a pustiit, s-au făcut ceva depozite pe-acolo, dar o mare parte a rămas pustie. Când eram elev la Loga traversam bulevardul Carmen Sylva, ce se numeşte astăzi Eminescu, şi ne jucam în curtea aceea enormă a cazărmii, care devenise un maidan plin de bălării, dar poate de aceea avea un farmec cu atât mai mare, şi ne jucam chiar prin ea, prin cazarma rămasă pustie. Era plină de mister, şi dormeau tot felul de vagabonzi pe acolo, din care unii ne mai speriau. Dar tocmai acesta era simţul de aventură al copilăriei, ce ne atrăgea acolo.

               Şi pentru că am vorbit de regimente, tatăl meu adevărat a murit în război în Rusia, pe frontul de la Odessa, dar a făcut parte din Regimentul 6 Artilerie Grea, de asemenea, unul dintre regimentele mari ale Timişoarei de altădată, care-şi avea sediul în Castelul Huniazilor, unde-i acum Muzeul. Îmi aduc aminte că şi el mă ducea pe-acolo, lui îi plăceau foarte mult maşinile. Şi-a reuşit să fie concentrat atunci ca sergent, şofer, la începutul războiului. Un timp a stat în Timişoara, înainte de a-i duce pe front. A plecat pe front cu un camion enorm, un Tatra. Şi mă ducea câteodată, că-mi plăceau grozav maşinile. Dar cred că tuturor copiilor le plac maşinile. Văd că şi nepotului meu îi plac acum mult. Bunicul avea o maşină, un Buick, care stătea în garaj, iar garajul era lipit de casă. Casa bunicului a şi rămas cunoscută în istoria Timişoarei ca Palatul Ciobanu, pe colţ, pe B-dul Regina Maria, devenit după aceea 23 August şi astăzi B-dul Revoluţiei, colţ cu Strada Hector. Şi astăzi se cheamă Strada Hector. Hector a fost câinele de vânătoare al bunicului meu. Probabil, edilii oraşului cred că numele străzii e din literatura clasică – nu, a fost căţelul de vânătoare al bunicului, pe care l-a călcat maşina chiar acolo, în colţ. Şi a dat numele acelui loc, pentru că era un loc, nu era o stradă, era o fundătură ce se termina în Bastion. După aceea Bastionul a fost străpuns şi s-a făcut tunelul acela pe dedesupt şi-a devenit stradă, care şi-a păstrat numele Hector. Lângă casa bunicului, pe Strada Hector, unde acum s-a ridicat, lipită de casa bunicului, acea construcţie ultramodernă – Schela Petrolului, acolo era garajul. Şi petreceam ceasuri întregi, era o maşină de modă veche, cu spate drept, cu roţi cu spiţe, cu un interior foarte încăpător, şi petreceam ceasuri întregi acolo. Îmi plăcea teribil mirosul acela de maşină, de pluş şi de benzină, şi  toate mirosurile ce se adunau într-o maşină bătrână.
              Erau arenele sportive: arena „Electrica” – cred că tot aşa îi spune şi astăzi. Tramvaiul 3 mergea până acolo, în Fabric, la bariera dinspre Pădurea Verde, spre UMT-ul care pe atunci nu exista.  Meciurile mari acolo se disputau, până mai târziu, când a apărut stadionul „Politehnica”. Dar prima dată acolo mergeam, la arena „Electrica”, pentru că Timişoara este un oraş istoric al fotbalului – leagănul fotbalului românesc, am putea spune. Au fost echipe celebre, cum a fost Chinezu, cum a fost Ripensia, cum a fost Macabi, pe urmă Politehnica, apoi CFR. Meciurile, în anii după ’45, începuseră să devină meciuri politice. Când jucau Politehnica şi CFR-ul, erau adevărate meciuri politice, pentru că Politehnica era echipă studenţească, şi reprezenta „reacţiunea”, cum zicea regimul, iar CFR-ul era echipă muncitorească, proletară. Şi toată galeria era împărţită în două. Totuşi, nu se încăiera lumea, aşa cum se încaieră acum la Bucureşti, şi nu se strigau porcării la meciuri. Nu erau galeriile acestea agresive, cu tot felul de inscripţii ordinare care se practică astăzi. Vorbesc despre galerii, pe teren se mai cotonogeau ei, unul cu altul, dar galeriile nu depăşeau un anumit nivel de civilizaţie. (Cine vă însoţea la meciuri? Mergeaţi singur?) Mergeam şi cu unchii mei, fraţii mamei, dar mergeam şi cu colegi de clasă. Farmecul arenei „Electrica” era şi acela că la poarta ei era o femeie cu un halat alb, foarte curat şi scrobit, şi care avea o instalaţie cu care ne vindea sirop de zmeură, întotdeauna foarte rece: „himbărşpritz”. Şi avea un farmec deosebit, pentru că nu ştiu cum îşi păstra parfumul natural. Cred că era chiar sirop de zmeură făcut de ea, cu sifon. Dar avea o instalaţie foarte alambicată, din sticlă fragilă, frumoasă, prin care siropul circula, sifonul bolborosea…
              Îţi aminteam de locurile în care mi-era teamă, cum era Palatul Dicasterial, apoi Strada Ţarcu. Mai era un loc de care mi-era teamă: „Popii negri” – „Popii ăi negri” – aşa era cunoscut în Timişoara, care era Biserica Franciscanilor, de lângă Piaţa 700. Astăzi mi se pare un loc inofensiv, şi nu văd de ce mi-era frică. Cred că impresiona numele. Într-adevăr, se puteau vedea călugări franciscani acolo, îmbrăcaţi în negru. Poate şi pentru că vis-á-vis era spitalul, un loc mai deprimant, aşa. Probabil îl simţeam instinctiv, era un loc pe care-l evitam, nu-mi plăcea să trec pe-acolo. Dar, în general, iubeam oraşul. Şi-mi plăceau toate străzile, toate clădirile şi fabricile. Cartierul Fabric în general avea un farmec al lui, pentru că pe vremea aceea trenurile din Gara Fabric, din Timişoara Est, cum se numeşte acum, veneau pe liniile de tramvai. Exista o locomotivă electrică căreia-i spunea „Muchi”, nu ştiu de ce, probabil pentru că în loc de numărul de circulaţie avea un „M”, şi ea remorca vagoane de marfă cu care pornea din Gara de Est până la fabricile de dincolo de Piaţa Traian. Toate vagoanele astea de marfă traversau Piaţa Traian până la Fabrica de Bere, până la fabrica Dura, de baterii, care acum am auzit că este în faliment, dar era o fabrică celebră, şi foarte căutată pentru lucrurile bune pe care le făcea. Ne plăcea, mie şi colegilor mei de şcoală, să mergem în Piaţa Traian, să asistăm la trecerea lui „Muchi” cu trenurile de marfă. Se produceau tot felul de evenimente înainte: fluierături, „Muchi” avea un clopot special, altfel decât al celorlalte tramvaie, cu care-şi vestea venirea, când trecea cu atâtea vagoane de marfă. Vă daţi seama, liniile erau făcute pentru tramvai, nu pentru greutăţile acelea, tot terenul vibra în jur, lumea care locuia pe-acolo se plângea de zgomot.
              În Piaţa Traian mergeam la un croitor neamţ foarte bun,  Kapler, la care mergea tot „cuconetul” din Timişoara să-şi facă toaletele. Acolo mergeam cu mama. Şi acesta era un loc foarte interesant. Îmi plăcea să mă uit prin revistele acelea de modă. Avea mult personal, era o forfotă continuă acolo, de fete care măsurau, lucrau, maşinile de cusut erau totdeauna în funcţie, era o atmosferă permanentă de activitate intensă. Şi domnul Kapler era foarte politicos, întotdeauna îmbrăcat în negru, şi-avea grijă să nu mă plictisesc, totdeauna îmi dădea reviste.
              Despre ce să mai vorbim? (Povestiţi-mi despre mama dumneavoastră! Am înţeles că era o Doamnă a societăţii timişorene.) Da. Nu era singura, erau multe doamne în Timişoara, şi era prietenă cu multă lume. Revenind la copilărie, prieteni foarte buni mi-au fost Puşa şi Puiu Ciucur. Sunt copiii avocatului Coriolan Ciucur, prieteni buni de familie cu noi, care aveau de asemenea casa lor, din care au fost daţi afară, cum au fost daţi şi bunicii mei, tot pe Bulevardul Regina Maria, cum mergi spre Podul Neptun dinspre Prefectură, pe stânga, a doua sau a treia casă. Acolo era o curte foarte frumoasă, în care tatăl lor făcuse un bazin în care toţi copiii din vecini veneam şi ne scăldam. În fundul curţii era un şir de plopi, între ei ne făcuserăm o casă, un fel de colibă, în care ne plăcea să ne jucăm tot felul de jocuri inventate de noi. Puşa făcea mâncare în sobiţele pentru păpuşi, şi chiar mâncam mâncarea aceea şi ni se părea grozavă. Aveau şi un chioşc, o filigorie, pentru vreme mai ploioasă, unde ne jucam „Omule, nu te supăra!” şi jocuri din astea de societate. Dar ne simţeam foarte bine. Puşa este astăzi în Deva, e singura colegă cu care mai am legături, în afară de Livius Ciocârlie, cu care ne mai scriem din când în când. Şi am poza din clasa a patra primară, în care am fost coleg cu ei, cu învăţătorul Vasile Bolog, şi în care multă lume din Timişoara s-ar putea recunoaşte astăzi. Am făcut şcoala primară la „Şcoala Primară de Aplicaţie de pe lângă Şcoala Normală de Învăţători”, care era unde-i acum Televiziunea Timişoara, pe strada Pestalozzi. Când mergeam la şcoală traversam un pod peste Bega Moartă. Am văzut că azi nu mai există Bega Moartă, şi s-a iscat un scandal mare, că vor să facă acolo ceva hotel italian şi taie copacii de la marginea parcului Regina Maria.

              M-aţi întrebat de mama. Cu mama am fost în relaţii de prietenie, şi mă ducea cu ea peste tot unde mergea, la toate familiile unde mergea. A fost prietenă cu multă lume. Îi plăcea să citească mult, nu neapărat  carte serioasă, carte gravă – best-seller-urile timpului. Dar am crescut între cărţi. Trei biblioteci am avut: biblioteca bunicului meu dinspre tată, biblioteca bunicului dinspre mamă şi biblioteca noastră de-acasă, plus biblioteca mea personală. Biblioteca bunicului dinspre tată, a lui „Tata-Moşu” era mai mult juridică, dar am găsit totuşi acolo cărţi interesante, cărora le păstrez amintirea şi-acum. Acolo am găsit, de pildă, de la tata rămase, de fapt, tot ciclul lui Karl May – „Prin deşertul Saharei” – o carte extraordinară, pe care n-am mai găsit-o adunată la un loc niciodată. Erau vreo trei sau patru volume foarte groase, cu o călătorie care începea din Tanger, traversa tot Magrebul de astăzi, toată Africa de Nord, Orientul Mijlociu, ajungea pe la Constantinopol, traversa Balcanii, până în Albania, în urmărirea unor bandiţi, pe care-i prindea în sfârşit în Albania. Dar am învăţat extraoridanr de multă geografie din voiajul acesta, pe care l-am citit de nenumărate ori. Era apoi biblioteca bunicului dinspre mamă – „Tata-Bun” îi ziceam lui. Pasiunea lui era istoria, fiind foarte bogat în cărţi de istorie. Acolo am citit „Memoriile Generalului Averescu”, cu care celălalt bunic fusese prieten, şi-i păstrez şi-acum, aici, cărţile de vizită şi poza doamnei Averescu, Clotilda, Doamna Clotilda general Averescu, şi-aveam Memoriile lui, cu dedicaţie. S-au pierdut, cum s-au pierdut foarte multe cărţi când i-au dat afară din casă. M-a fascinat şi „Războiul nostru în note zilnice”, a lui Iorga, în trei volume, carte care mi-a folosit şi mai târziu, când am scris romanul „Heralzii”.
              Biblioteca de-acasă era cam amestecată, cu romane la zi, dar şi cu cărţi serioase, pe care le-am citit fără nici o interdicţie. Nimeni nu mi-a interzis vreodată să citesc ceva. Am citit tot ce mi-a căzut în mână, şi cred că părinţii mei au făcut foarte bine, pentru că ştiau că nu au în bibliotecă nimic care să-mi fi putut dăuna ca educaţie. Mai erau apoi cărţile lui Jules Verne – „Insula misterioasă” m-a atras în mod deosebit, de nenumărate ori am citit-o. În general îmi plăceau cărţile acestea ale întemeierii, cu grupuri de oameni care se duc undeva, singuri, izolaţi, şi încep acolo ceva. A fost o carte de genul acesta, nu-i mai ştiu autorul, dar era cunoscută  sub titlul de „Robinson Elveţian”, un fel de parafrază după „Robinson Crusoe”, dar petrecută undeva în munţi, cu copii care au rămas izolaţi acolo şi s-au descurcat de unii singuri. Pe urmă cărţile de călătorii, ’’Autobiografia’’ lui Stanley, de pildă, sau „Singur străbătând Atlanticul” a lui Alain Gerbault, „Însemnările de călătorie ale părintelui Huc în China”; romanele lui Cronin, romane poliţiste. Nu mi-a interzis nimeni să citesc romane poliţiste, şi mi-au plăcut teribil. Nu văd de ce ar fi needucative, pentru că întotdeauna, în romanele poliţiste bune, clasice, binele învinge răul. Şi-n Conan Doyle, şi-n Edgar Wallace. Sunt unele cărţi a căror amintire se pierde în ceaţă. De pildă, un farmec inefabil se desprinde din amintirea cărţii: „O pânză in depărtare” a lui Kataev. O am şi acum în casă, pentru că i-am cumpărat-o Lizucăi de la un anticariat, pentru că n-a mai apărut de atunci. Dar n-am mai îndrăznit s-o citesc. În general, azi nu mai îndrăznesc să citesc cărţile copilăriei, de teamă să nu mă dezamăgească.
              La unchii mei de la Lugoj aveam şi acolo o bibliotecă, cu „Buffalo Bill”, cu „Cartea de la San Michele”, nu vă mai spun de „Cântecul Nibelungilor”. Ah, uitasem de asta! Mai târziu, cam între ’46 şi ’48, exista o bibliotecă de împrumut formidabilă, înainte de-a ajunge în Piaţa Maria, cum treci podul, pe partea stângă, unde este magazinul „Denis”, la demisol. Într-unul din demisolurile acelea era o bibliotecă de împrumut particulară: te abonai şi te duceai şi-ţi luai cărţi. Aveai acces liber la raft, nişte rafturi formidabile, cred că erau vreo 20000 de cărţi acolo. Prin ’48, într-o zi, mi-aduc aminte c-am trecut pe-acolo şi-am văzut cum le scoteau în coşuri de lemne.
              Casele vechi din Timişoara, cele de pe Corso şi Bulevardul Regina Maria, toate aveau încălzire centrală. După ’45 a început mizeria aceasta comunistă şi n-a mai funcţionat nimic ca lumea, şi lumea s-a adaptat, şi-a făcut sobe. Şi-am început să cărăm lemne cu coşurile, din pivniţă, să le aducem sus. Acesta a fost unul dintre coşmarurile copilăriei mele – am avut şi câteva coşmaruri din astea! (râde). Când mergea liftul, le duceam cu liftul, dar liftul mai mult nu mergea. Erau nişte coşuri mari, din nuiele, n-am mai văzut de-atunci coşuri din astea, special făcute pentru aşa ceva. Ei bine, cu coşuri  de lemne scoteau cărţile din biblioteca de împrumut, nişte haidamaci de-acolo, şi le aruncau claie peste grămadă într-un camion. De-atunci, nu ştiu ce s-a mai întâmplat, nici cu patronul librăriei, patronul era un ins masiv şi tăcut, puţin fioros, dar foarte serviabil. Biblioteca a dispărut atunci. De-acolo multe, foarte multe cărţi am citit.
              Reviste – bunicii mei avuseseră abonament la tot felul de reviste, şi păstrau colecţiile. Şi-am dat peste colecţiile pe care ei le adunaseră în tinereţe; „Luceafărul”, scos de Goga şi Bănuţ la Budapesta, „Cosânzeana”, care apăruse la Orăştie, „Trup şi suflet” – o revistă cum e azi „Sănătatea”, de educaţie sanitară, cu poze şi articole de popularizare. Aveam voie să le citesc şi pe acelea, nimeni nu mi-a interzis nimic. Era revista „Buletinul Săptămânii”, o revistă ilustrată, politică, şi revista „Realitatea ilustrată”, cu poze, cu tot ce se întâmpla în lume.  Specializate în reportaje fotografice. În timpul războiului, bineînţeles, revista editată de nemţi, revista „Signal”, cu scene de front care, copil fiind, îmi plăceau: tancurile, maşinile şi tot ce se vedea pe-acolo.
              (Citeaţi în limba română?) Da, numai în limba română. (Însă ştiaţi şi alte limbi.) Germana am ştiut-o foarte bine, pentru că am avut două guvernante germane, pe Teta şi pe Tana. Teta a fost în prima copilărie, când eram mic, bebeluş, până la trei – patru ani. Pe Tana am avut-o mulţi ani după aceea, cu care am rămas prieten o viaţă. De la ele am învăţat nemteşte. Tana, e impropriu să spun că a fost guvernantă. Tana a fost percepută ca o membră a familiei, stătea cu noi la masă. Şi mă simţeam cu ea ca şi cu mama. Cu ea hălăduiam prin parcuri. Era o fiinţă plină de imaginaţie, îmi spunea tot felul de poveşti inventate de ea.
              Mi-a plăcut foarte mult „Quo Vadis”, de pildă – revin la cărţi – sau din Thomas Mann, nu ştiu de ce: „Tonio Kröger”. Eram la o vârstă la care nu pricepeam eu prea multe, dar nuvela asta mi-a plăcut în mod deosebit, iar atracţia stranie pentru ea mi se păstrează până astăzi. În imaginaţia mea, se amesteca aventura imaginată, cu aventura trăită realmente.
              Mergeam cu bicicletele la Timiş. Ne plăcea să ne plimbăm cu bicicletele pe dâlma Timişului, pe dig. Noi îi spuneam „dâlmă”, ca nişte bănăţeni de soi.

              Un rol foarte important în lecturile mele l-a avut unchiul meu, fratele mamei, Mircea, care era medic. Într-o primă etapă a copilăriei era încă student. El mi-a descoperit pe marii poeţi, pe Arghezi, pe Bacovia, pe Blaga, pur şi simplu citindu-mi-i. Ştia să citească foarte frumos. Nu recita, pentru că recitatul, pe mine mă deprimă. Spunea poeziile foarte frumos, le citea frumos. Şi eu, la rândul meu, le-am învăţat pe de rost doar ascultându-le, şi le recitam bunicilor mei dinspre tată, pe care-i revoltam. Arghezi, pentru ei, era o blasfemie. Ei rămăseseră la Goga, crescuseră cu generaţia lui Goga şi Coşbuc. Goga era prieten cu bunicul, prieten din copilărie, făcuseră liceul şi facultatea împreună, la Budapesta. Goga trebuia să mă boteze pe mine, dar l-au reţinut nu ştiu ce treburi şi n-a putut să vină la botez. A trimis doar o telegramă de felicitare. Deci, ei rămăseseră la nivelul lui Goga. Arghezi, deja era incomprehensibil pentru ei, şi-i revolta pur şi simplu. Şi erau foarte supăraţi pe Mircea, unchiul meu, că mă-nvaţă prostii. Iar mie îmi făcea o plăcere teribilă să-i întărât, recitîndu-le mai ales „Între două nopţi”. N-am uitat-o nici în ziua de azi, a fost prima poezie din Arghezi pe care am învăţat-o: (recită)
              „Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie.
               Afară bătea vântul, afară era ploaie…”
(Am citit în „Arhipelagul” descrierea momentului în care Mircea v-a spus prima dată această poezie…) Acum, ştiţi cum e, „Arhipelagul” e o biografie ficţionalizată. Momentul pe care l-aţi citit în carte e imaginat, (râde), nu ştiu când mi-a citit el… Dar s-ar putea să se fi întâmplat, deoarece cam aşa se petrecea, eram numai noi doi, era, într-adevăr, o atmosferă, ştia să prindă momentul când să mă capteze. Dar scena e un pic prelucrată.
              (Iar vizitele la Pădurea Verde, cu Tana, se-ntâmplau „de-adevăratelea”?) Da, astea erau adevărate. Avea ea acolo o rudă, un neam de-al ei, care era ceva pădurar pe-acolo. Aveau şi-o fetiţă, pe Rita, cu care mă jucam pe-acolo. Mergeam singuri în pădure, era farmecul acela, ne era şi frică, dar tocmai în asta stătea şarmul acesta deosebit, în  teama asta puţin obscură. Erau şi animalele de-acolo: aveau fazani, veveriţe. Puteai să vezi tot felul de lucruri exotice, de nevăzut în oraş.
              …Şcoala primară am făcut-o unde-i astăzi Televiziunea, pe strada Pestalozzi, se chema „Şcoala Primară de Aplicaţie de pe lângă Şcoala Normală de Învăţători”. Şi-aveam învăţători foarte buni, într-adevăr. L-am avut pe domnul Jivulescu, un învăţător la care ţineam foarte mult, şi după aceea pe Vasile Bolog. Dar nu ştiu de ce, poate că din cauza războiului, erau pericole de epidemii printre copii, un an – nu mai ştiu care clasă anume – l-am făcut particular. Am fost o grupă de vreo şase copii, în fiecare săptămână în casa altora dintre noi, venea domnul Jivulescu şi ne făcea ore. Dar asta a fost ceva trecător. În general, însă, trebuie să spun cu uimire că, practic, n-am simţit războiul. În timpul războiului am trăit mult mai bine decât după 1945, decât după război. Într-adevăr, începuseră să apară „Ersatz”-urile („surogatele”), dar n-am simţit că ne-ar fi lipsit ceva. În ultimii ani de şcoală primară, din ’44 încoace, nu ştiu ce s-a întâmplat, cred că s-a instalat ceva comandament sovietic militar în clădirea şcolii, că noi ne-am mutat cu şcoala într-o clădire mai mică, în Fabric, în Piaţa Aurel Vlaicu, dincolo de Fabrica de Bere. Un moment deosebit era acela când ne ducea, în preajma Paştilor, la cuminecat. Mergeam cu rândul dimineaţa, n-aveam voie să mâncăm, ne duceam la biserica din Fabric, fiindcă altă biserică nu era mai apropiată de şcoală. Catedrala s-a sfinţit abia în octombrie ’46, cred. Biserica pe care o frecventam era cea din Fabric, Sf. Ilie, uneori cea din Piaţa Küttl. Dar un moment deosebit era acesta, când ne ducea cu şcoala să ne cuminecăm, mai ales pentru că n-aveam voie să mâncăm nimic şi veneam cu mâncarea în ghiozdan, pregătită de-acasă. Momentul cel mai plăcut era când ieşeam de la biserică şi aveam acces la merinde. Atunci toţi ne scoteam mâncarea şi făceam schimburi. Altădată nu, în fiecare zi aveam mâncare la şcoală, dar fiecare îşi vedea de mâncarea lui. Dar atunci era un fel de picnic, fiecare schimba cu celălalt, şi niciodată nu erau merinde mai bune decât în ziua aceea, a cuminecării.
              Deci, învăţători am avut foarte buni. Pe urmă, la liceu, am avut profesori buni; la română am avut pe Domnul Jucu, pe domnul Pădureanu, la geografie pe soţii Buzulică, la matematică pe profesorul Turcu, ajuns ulterior profesor universitar. Dar era atmosfera aceea de teroare, în care profesorii nu îndrăzneau să vorbească. La română, de exemplu, ne copia pe tablă lecţia din manual, şi noi trebuia să copiem manualul prin intermediul tablei, învătam despre Toma, despre Deşliu, se ştiu în general lucrurile acestea. N-am scăpat nici noi. Liceul Loga, când am intrat, era Colegiul Naţional Bănăţean. Eram foarte mândri. Să fii „logan” era un titlu de glorie în Timişoara. Era unul dintre cele mai bune licee. Pe urmă, însă, şi-a pierdut titlul de Colegiu şi-a intrat într-un fel de cădere liberă. A devenit Liceul Nikos Beloiannis – luptător comunist grec, pe urmă parcă Liceu Teoretic… Oricum, n-a mai fost Loga ce-a fost până atunci. Nici Constantin Diaconovici Loga să se numească, nici vorbă. De asemenea, nu era liceu mixt. Era liceu de băieţi, iar alături de noi era liceul Carmen Sylva, de fete. Ne vedeam rar, era de fiecare dată un eveniment mare la sfârşitul anului, când făceam serbări comune, şi-atunci mai apucam să dansăm, să învăţăm să dansăm, să ne cunoaştem. Era o sfială, o civilitate juvenilă instinctivă, o atmosferă foarte decentă. Priveam la fete aşa, ca la nişte făgăduieli inaccesibile.
              (Se mai păstra şi diferenţierea între „Surogat” şi „Corso”?) Da, pe Surogat se plimbau nonconformiştii, în general elevii. Pe Corso, într-adevăr, începea de pe la ora cinci după-masă o plimbare absolut… N-am mai văzut nicăieri, am auzit că era Corso şi-n alte oraşe, la Lugoj, de pildă. Dar o asemenea densitate de oameni, care se plimbau unul în spatele altuia, pe două sensuri de circulaţie riguros respectate n-am mai văzut nicăieri. Aveam un coleg, pe Nelu Ciolac, băiatul avocatului Ciolac, un prieten foarte bun, ce era nelipsit, în fiecare seară. Ajunsese dependent de Corso, în fiecare seară era acolo. Mie nu-mi plăcea să mă plimb pe Corso. Eu preferam să mă plimb cu bicicleta. (Mă gândeam la Corso şi ca la un loc unde se puteau întâlni fete…) Da, într-adevăr, asta era, şi o modalitate de întâlnire între fete şi băieţi, dar la şcoală nu. Sigur, se închegau idile, se mai întâlneau şi în afara orelor, dar în general nu. (Aveaţi cercuri la care să participaţi cu colegii?) Nu, nu-mi aduc aminte de aşa ceva, şi nici nu cred că existau, pentru că în general se cam evita să se adune lumea în grupuri mai mari. Deveneau imediat suspecte. Nu vă mai spun, că vis-á-vis de liceu era Securitatea, în cele două vile de vis-á-vis de liceul nostru. Chiar vis-á-vis de poarta liceului era o stradă care cobora direct în parc. Strada aceea au închis-o şi au făcut o curte între cele două vile, din stânga şi din dreapta, unde s-a instalat Securitatea. N-aveam voie să stăm la ferestre. Ni s-a atras atenţia ca niciodată să nu căscăm gura, să ne uităm la ce se întâmplă dincolo. De fapt, nu se întâmpla nimic, că ei aveau grijă să nu se întâmple nimic ziua. Ce se întâmpla acolo, avea loc noaptea. Oricum, pe partea aceea de stradă n-aveai voie să treci, încolo n-aveai voie să te uiţi. Cred că incomoda foarte mult liceul…(Cum aţi simţit în familie instaurarea comunismului, pe lângă lipsurile materiale?) Chiar la început vă spuneam de cele două etape ale copilăriei, până în ’45 şi după ’45. După ’45 au început „plăcerile” specifice „iepocii”: percheziţii, arestări. Şapte deţinuţi politici am avut în familie, cu detenţii mai mult sau mai puţin îndelungate dar, în orice caz, trecuţi prin „pensioanele” binecunoscute. Chiar şi bunicul meu, la şaptezeci şi ceva de ani a fost arestat. Din fericire nu l-au ţinut mult. Niciodată n-a ştiut de ce l-au luat. Acolo, la închisoare, s-a întâlnit cu cumnatul lui din Lugoj, cu unchiul meu, Dumitru Gall, care înainte a fost directorul sucursalei Băncii „Albina” din Lugoj. Din întâmplare, s-au întâlnit la aceeaşi închisoare, la Timişoara, nu ştiu unde au fost deţinuţi, dar bunicul îmi povestea că dacă n-ar fi fost cumnatul lui, Dumitru, ar fi murit. El l-a îngrijit, i-a dat din porţia lui de mâncare, şi se pare că i-au dat drumul de teamă să nu moară acolo. (La Timişoara a fost închis?) La Timişoara, dar nu mai ştiu, pe Popa Şapcă sau la Securitate, nu mai ştiu exact unde. N-a stat decât o lună, dar în orice caz, era mult pentru vârsta aceea. Cumnatul său, de la Lugoj, era mai tânăr, mai robust, şi a avut noroc cu el.

          Au fost percheziţii, cărţi luate, reviste. Îmi aduc aminte că odată au venit noaptea, şi aveam în casă nişte reviste de pe vremea legionarilor. Reviste legionare. Şi când au intrat în casă, unul dintre unchii mei a luat toate revistele acelea, un teanc mare, şi le-a aruncat în „Lichthof”, aşa, la nimereală, numai ca să nu le găsească. „Lichthof” – „luminator” am zice noi în româneşte, un fel de puţ între apartamente, până jos, în care dau ferestrele de la cămară, de la băi. (Ca un fel de aerisire?) Da, exact, de aproximativ patru metri pătraţi, poate şi mai mic. În copilărie, şi acela era un loc de spaimă pentru mine. Mă uitam de la fereastra de la baie în jos şi era pur şi simplu un puţ întunecos, mai ales că circulau poveşti despre cineva care s-a sinucis, aruncându-se în Lichthof. Asta mă umplea de groază. Eh, şi-au aruncat revistele în Lichthof-ul acesta, până a trecut percheziţia. Jos, la parter, stătea un domn bătrân, evreu, domnul Elek, mărunt, slăbuţ, cu părul alb. De obicei, când nu erau unchii mei acasă, el venea sus şi ne repara siguranţele când se stricau. Şi domnul Elek, evreul, după ce-a trecut pericolul, a venit cu revistele în braţe, să ni le aducă înapoi. El putea intra, fiind la parter, putea intra în Lichtoff. El le-a recuperat şi ni le-a adus înapoi, fără să ne trădeze, fără să fie supărat, în relaţii de bună vecinătate, cum am fost, de fapt, cu toţi vecinii din locuinţa aceea. Mi-a duc aminte de un coleg de şcoală, Kotzander, cu care mă jucam, şi nu ştiu de ce ne-am certat noi odată, din motive copilăreşti, absolut stupide, şi n-am mai apucat să ne împăcăm înainte de plecarea lui în Israel. Uite, nici astăzi n-am mai reuşit să mă întâlnesc cu el. Am auzit că în anii din urmă a venit el în Timişoara şi m-a căutat pe mine, dar nu mai eram eu acolo. Mai era dentistul Pavelek în casă cu noi, de care iar îmi era o frică teribilă. Dar era unul dintre bunii dentişti din Timişoara. Alături de noi, la acelaşi etaj stătea doamna Schultz, care ne-aducea la fiecare sărbătoare nişte ştrudele grozave cu mere. Ea le zicea „Apfelstrudel” – „ştrudel cu măr” – cu un foetaj grozav, înflorit ca nişte trandafiri. În general, toţi vecinii trăiam în relaţii foarte bune, şi făceam schimb de prăjituri, de mâncăruri mai deosebite la sărbători. Nu exista să nu se producă schimburile acestea de experienţe, de curtoazie, de dragoste, la urma urmei, era o relaţie afectuoasă  între noi toţi. Până când au început să ni se măsoare spaţiile de locuit şi să ne fie introduse în locuinţe persoane absolut străine, cu obiceiuri absolut noi, în relaţii de mefienţă unii faţă de alţii; oameni care nu ne cunoşteam, cu bucătărie comună, cu baie comună. Şi de atunci au început, bineînţeles, relaţiile acestea – cum să le zicem, socialiste? – de convieţuire între oameni. Ruşii au făcut câteva filme grozave cu atmosfera asta din locuinţele comune. Aşa a fost şi la noi. (Aş face o analogie între raporturile de vecinătate  dinaintea venirii comuniştilor, de la dumneavoastră din casă cu ceea ce era în Banat, şi ce a fost după…) Da, raporturile care existau până în ’45, când ne înţelegeam cu toţii perfect. Dar şi casa avea o organizare absolut civilizată, fiecare casă avea un hausmaistor, care avea apartamentul la parter, lângă intrarea din stradă, şi care se ocupa de reparaţia casei: dacă se strica liftul, el îl repara, dacă se strica un robinet, venea şi ţi-l repara. Nu pe bani, pentru că el avea salariul lui, intra în obligaţiile lui de serviciu. Poarta se închidea la ora zece, şi dacă veneai mai târziu sunai, şi el venea şi-ţi deschidea. Pentru asta îi dădeai un leu, doi, în funcţie de cursul zilei. Dar pentru celelalte servicii nu. Exista, de pildă, spălătoria: sus, în pod, spălătoria, cu două coveţi enorme, cu un cuptor mare şi un cazan în care se încălzea apă, până la fierbere, şi-acolo se făcea spălatul. Şi la începutul anului era un registru mare care circula de la un apartament la altul, şi fiecare scria în registru zilele, pe luni, până la sfârşitul anului, în care voia să spele. Ştia că-n ziua aceea el are liber, să spele la spălătorie. Dar, mai mult, venea Juja-Neni. Juja-Neni era o personalitate. Toate familiile mari din Timişoara aveau câte o spălătoreasă. Juja-Neni venea cu carneţelul ei în ianuarie, imediat după sărbători. Era un moment, acesta. Era singura dată când venea în salon sau în sufragerie, stătea cu mama acolo de poveşti, mama o trata cu ceva,  şi în final, Juja-Neni îşi scotea carneţelul şi nota când îi spunea mama să vină la spălat, până la sfârşitul anului. Ea îşi avea programat pe tot anul la cine merge la spălat. Venea într-o zi pentru spălat, şi atunci trebuiau să fie pregătite fiarele de călcat, scrobeala, săpunul de rufe… pe urmă, în altă zi venea la călcat. Călcatul, iarăşi era o zi specială a lui Juja-Neni. Totul era programat. Şi lumea ştia, fiecare ştia când era ziua lui de spălat, de călcat… Şi era o înţelegere deplină, până după ’45, când au început mizeriile acestea, când hausmaistorii au fost desfinţaţi, nu ştiu de ce, pe cine deranjau. Şi până când a început debandada, o lume absolut amestecată, dubioasă, adusă de cine ştie unde, cu care te trezeai în casă. Dincolo, în casa bunicului, el a avut acolo, la etajul întâi un apartament de opt camere, în care erau şi birourile avocaţiale ale bunicului meu şi ale tatălui meu. După ’45 s-a instalat în apartament comandantul garnizoanei armatelor sovietice staţionate în Timişoara. Iar bunicul a rămas cu trei camere: un dormitor, o cameră de zi şi biroul lui. Comandantul acesta era un maior, Pestriţov, un om de treabă, de altfel. Ce am scris în romanul „Crepuscul” despre el este perfect adevărat. Soţia sa era medic militar, ştia să cânte foarte frumos la pianul bunicii, şi s-au înţeles bine. Dar, pe urmă a venit naţionalizarea, şi i-au scos afară din casă, de tot. Şi restul anilor i-au trăit pe la rude, pe la cunoscuţi, pe unde au apucat.
          Am uitat să vă vorbesc despre toamna lui ’44. Atunci a fost prima dată când am simţit războiul. Noi, la Timişoara, n-am fost bombardaţi de americani, până la 23 august 1944 putem spune că n-am simţit războiul. Auzeam când trec avioanele americane încolo, spre est, când bombardau Braşovul, Simeria, Bucureştiul. Le auzeam trecând. Aveam alarme, bineînţeles, şi mergeam în adăpost. Una din marile spaime ale copilăriei mele şi asta a fost: măştile de gaze şi coborârile în adăpost noaptea. Dar nu s-a întâmplat până după ’44, când am întors armele împotriva nemţilor, şi când nemţii s-au întors asupra Timişoarei. Şi se auzea că se vor întoarce în oraş şi vor face prăpăd. Şi-atunci toată lumea a fugit din oraş, fiecare cu ce-o putut. Am fugit şi noi, cu mama şi cu sora mamei. Am pornit  pe jos, terorizaţi că ne vor ajunge din urmă sau că ne vor mitralia, ceea ce s-a şi întâmplat. Am pornit pe jos, pe B-dul Mihai Viteazul, pe urmă pe B-dul Eroilor de la Tisa, am ajuns la cimitirul din Calea Buziaşului, am trecut prin spatele cimitirului şi am pornit înspre Moşniţa şi Bazoş. Era o coloană nesfârşită de oameni, care cu ce a putut, ici colo câte o maşină dar nu, maşini nu prea erau. Cu tărăboanţe, cu cai, cu cărucioare dar majoritatea oamenilor mergeau pe jos. Totuşi aveam şi noi o ţintă la Bazoş, notarul din Bazoş era prieten cu părinţii mei şi la el mergeam să ne refugiem. Atunci am văzut prima oară oameni morţi căci au venit şi ne-au mitraliat două avioane nemţeşti, au mitraliat lumea de pe drum. Am avut noroc că de-o parte şi de alta era porumbişte. Şi am fugit în cucuruz cu toţii, ne-am întins pe burtă până au trecut, dar au fost şi victime, atunci am văzut primii oameni căzuţi.
Dar prima întâlnire cu moartea a fost la înmormântarea tatălui meu, când l-au adus din Rusia. A fost şi asta o performanţă a bunicului meu. S-a dus la Antonescu şi a obţinut o autorizaţie pentru că altfel nu-l putea aduce. Şi s-a dus la vreme de război singur până în Basarabia, că tata a murit în spitalul din Tiraspol. A fost rănit pe frontul Odesei, apoi a fost adus în spitalul din Tiraspol. Şi acolo a murit. Bunicul s-a dus până la Tiraspol şi de acolo l-a adus. Cum a reuşit, rămâne pentru mine un mister, în vremurile acelea groaznice să obţină vagon, să obţină sicriu, că l-au adus în sicriu plumbuit, sicriu de plumb, cum zice Bacovia. Sicriu din acela de plumb, sudat, cu vagon special. Probabil autorizaţia asta de la Antonescu a avut efectul ei special. La înmormântarea lui am avut primul meu contact cu moartea. Nu prea înţelegeam eu mare lucru pe atunci. Am privit-o, mi-aduc aminte foarte bine, am privit la ea cu curiozitate, ca la un spectacol. Şi într-adevăr a fost un spectacol în felul lui, pentru că a fost primul, s-a făcut mare caz în presa locală, a fost primul erou din oraş, aşa îl considera presa locală. Eu nu-l consider erou, că n-a vrut să fie erou. A fost o victimă a războiului, a fost primul ostaş căzut din oraş. A avut o înmormântare cu adevărat impunătoare, cu gardă de onoare, cu tot tacâmul acesta militar, tot ritualul militar. Şi am rezistat cu această curiozitate la toată desfăşurarea ceremoniei de la plecarea de acasă, că prima oară a fost ţinut acasă în sufragerie, şi am însoţit cortegiul acela până la Cimitirul Eroilor. M-au impresionat teribil tramvaiele, că erau oprite toate tramvaiele, maşinile erau cu farurile aprinse, muzica aceea, marşul acela funebru continuu pe drum, pentru ca în momentul în care au început să-l coboare în cavou, atunci m-a podidit plânsul, am izbucnit în plâns. Am realizat atunci, am intuit atunci ce se întâmplă cu adevărat. Îmi aduc aminte că fratele mamei, Viorel, m-a luat de mână şi m-a scos din mulţime, m-a plimbat prin cimitir până m-am liniştit. Acela a fost primul meu contact cu transcendentul, să-i zicem aşa. Al doilea a fost atunci, în refugiu, când am văzut oameni căzuţi, plini de sânge din cauza gloanţelor.

          Ei, ne-am oprit după aceea la Bazoş. Prietenii noştri aveau doi copii de vârsta mea, pe Silvia şi pe Gegi, cu care ne-am jucat. De aici încolo a devenit foarte plăcut refugiul acela. Am stat câteva zile la ei, ne-am jucat în voreţ, aşa ziceau banăţenii din Bazoş curţii. Ei stăteau în clădirea Primăriei şi în curte erau şi şoproanele Primăriei cu căruţa, cu tulumba asta pentru incendii, tot felul de locuri interesante de joacă. Dar a venit vestea că se-apropie nemţii şi de Bazoş şi atunci trebuia să fugim mai departe. Nenorocirea era că ei nu aveau decât doi armăsari, doi cai foarte frumoşi, splendizi, roibi, dar încă nu-i învăţaseră la căruţă. Dar ne-am încărcat toţi în căruţe cu dune, cu perne, cum aveau bănăţenii dune de acelea mari, cu bagaje, cu căţel, cu purcel, căruţa lungită, cocia lungită, căci putea fi lungită, cu loitrele cele lungi şi cu caii neînvăţaţi am pornit seara într-o goană nebună. Nouă ne plăcea grozav, că eram culcaţi, ne făcuseră paturi în fundul căruţei pe fân, acoperiţi cu dunele. Era o noapte răcoroasă, deşi era septembrie. Am trecut Timişul, caii s-au speriat, era să ne răstoarne cu căruţa în apă. Am trecut prin Topolovăţ şi ne-am dus la neamurile prietenilor noştri din Bazoş, la Brestovăţ. Acolo am stat, ne-am instalat pentru două săptămâni, iarăşi locuri minunate de joacă, până când ne-am trezit cu ruşii pe noi. Într-o dimineaţă ne-am trezit cu curtea plină, plină de ruşi. Înainte de asta, în cursul nopţii au intrat peste noi în cameră cu lanterne, aveau lanterne puternice, noi dormeam claie peste grămadă acolo, mulţi, câţi eram, cu copii, cu mame, care încremeniseră de groază. Au luminat cu lanternele peste noi, au văzut femei, copii. S-au uitat pe noptiere, ştiu că mama a pus pe noptieră cerceii sau brăţara, în orice caz ceva bijuterie. Era sigură că o să i-o ia. Nu i-au luat-o. S-au comportat foarte civilizat, au şi spus ceva în legătură cu copiii, au ieşit şi ne-au lăsat în pace. Însă dimineaţa, când am ieşit în curte, am încremenit. Era plin de cai, de căruţe, de ruşi, de focuri, stăteau în jurul focului. Vroiau să ne rechiziţioneze caii noştri. Atunci mama s-a dus la comandantul lor, fiindcă mama se recăsătorise deja şi le-a spus că e soţie de ofiţer, soţie de colonel, le-a arătat şi o poză de a lui. Le-a arătat poza şi s-a îndurat ăsta şi ne-a lăsat caii să ne putem întoarce. Sunt şi lucruri bune, se pot spune şi lucruri bune despre ruşi, depinde peste cine nimereşti. De aceea m-am ferit şi în cărţile mele să generalizez. Se poate discuta de la caz la caz. Noi atunci am avut noroc, alţii au fost împuşcaţi, jefuiţi, femei violate, noi totuşi am avut o şansă…

Partea a II-a – „Pentru mine scrisul
este un mod de existenţă”

 
          Privind retrospectiv prima noastră rundă de înregistrări, am rămas puţin dezamăgit, fiindcă, cum îţi spuneam, eu sunt obişnuit să povestesc în scris. Pagina albă şi alinierea rândurilor te obligă. Scriind, construieşti, dar vorbind liber mă risipesc şi ajung la divagaţii. De aceea, înainte de a continua ce am început data trecută, aş dori să adaug câte ceva. Memoria mi-a jucat o festă data trecută. Îţi spuneam că Timişoara nu a avut de suferit din cauza bombardamentelor anglo-americane. Dar a avut, a fost totuşi bombardată, nu ca Bucureştiul sau ca Ploieştiul, dar semnificativ, pentru că a fost bombardată gara. Se numea Gara „Domniţa Elena” pe vremea aceea, era o gară foarte frumoasă, asemănătoare cu toate gările din marile oraşe central-europene, la noi asemănătoare cu gara din Arad, cu cea din Cluj. Niciodată nu s-a mai refăcut. Aşa cum arată astăzi e un hibrid monstruos. Nu, nici măcar nu aduce cu ceea ce-a fost odată. Lângă gară, mergând spre Iosefin, era o moară industrială mare, moara lui Prohaszka. Era o moară faimoasă în Timişoara, cu căi ferate care intrau în ea. Pe aceasta au făcut-o praf. Din gară a mai rămas câte ceva, a mai putut fi folosită ulterior, dar moara a fost distrusă complet, şi nu s-a mai refăcut niciodată. Bombardamentele germane au fost mai frecvente, dar cu pagube mai puţine. Cea mai mare pagubă – de fapt, paguba n-a fost mare material, ci a fost dureroasă pe plan sentimental pentru timişoreni – pentru că a fost bombardată Catedrala. I-au distrus acoperişul acela frumos, de ţiglă smălţuită, colorată, care, din fericire, a putut fi refăcut după aceea, tot cu ţiglă de la Jimbolia, cum era ţigla originală.
          Ce-am mai uitat data trecută? Vorbind despre liceu, despre profesori, am uitat câţiva dintre profesorii cei mai importanţi pe care i-am avut, într-adevăr memorabili. În primul rând, l-am apucat pe directorul Vasile Mioc. Era profesor de matematică, de-o severitate legendară. Cred că şi datorită climatului de disciplină celebru, dar şi datorită lui, Liceul Loga era foarte respectat pentu disciplina şi cartea care se făceau acolo. Îmi aduc aminte că, la ocazii, când ne aduna în sala festivă, intram noi, elevii întâi, ne aliniau, ne aşezau frumos, cu culoar pe mijloc, intrau profesorii, ce stăteau în rândurile din faţă, şi la sfârşit de tot, un pedagog îl anunţa pe directorul Mioc. Şi-atunci venea. Am imaginea lui şi-acum în minte, se vede că era iarnă, că avea un palton pe umeri, cu guler de blană. Intra încet, cu mîinile la spate, fără nici o grabă, agale, privind în stânga şi-n dreapta spre noi, care stăteam smirnă, până ajungea sus, la catedra aceea, de unde ne vorbea. Nu se auzea nici musca, în toată sala aceea de sute de elevi.
          Erau două tipuri de sancţiuni temute atunci, exmatricularea şi eliminarea. Exmatricularea putea fi din liceul respectiv, cu dreptul de-a te putea reînscrie în altul, iar pedeapsa supremă era exmatricularea din toate şcolile din ţară. Cât am fost acolo, nu-mi amintesc de nici un caz, să se fi întâmplat vreo exmatriculare. În schimb, eliminările erau foarte frecvente: eliminare pe o zi, pe două zile, pe-o săptămână. Aparent, era o bucurie să fii eliminat, că nu mai veneai la şcoală, nu mai aveai nici o grijă că te ascultă. Dar trebuia să vii la şcoală. Exista o cameră, a eliminaţilor, cu o faimă destul de înspăimântătoare, unde trebuia să vii. Cel eliminat stătea acolo tot timpul orelor cât stăteau şi colegii săi la clasă, un pedagog se ocupa de toţi cei eliminaţi, le dădea de lucru: să scrie compuneri, să citească, să facă probleme, nu stăteau degeaba, iar la sfârşit trebuiau să arate ce au  făcut. Era, în orice caz, destul de plicticos. Poate nu atât plicticos, cât dezonorant, pentru că exista pe vremea aceea, încă, noţiunea de onoare. O sintagmă foarte frecventă în discuţiile dintre noi era: „Pe cuvântul meu de onoare”. Când cineva zicea asta, puteai fi sigur că-şi respectă cuvântul. Vă spun asta pentru că astăzi cuvântul „onoare” e aproape dispărut din vocabularul românesc, ca să nu mai vorbim de practică. Revenind la profesori, ţi-aş vorbi despre un profesor fermecător, René Braséy. El făcea parte dintre intelectualii din Vechiul Regat, veniţi în 1919 în Banat şi în Transilvania. Tot atunci au venit funcţionari în administraţia publică, profesori, economişti, într-o intenţie de românizare a regiunilor foste imperiale. Printre ei şi René Braséy, francez, naturalizat în România, care s-a stabilit ulterior la Timişoara. El i-a fost profesor şi tatălui meu, şi unchilor mei. De ce spuneam că e fermecător – pentru că avea un talent extraordinar de a povesti, era o enciclopedie ambulantă, făcea de toate cu noi, dar franceză n-am învăţat deloc. Îl iubeam cu toţii. Pornea de la etimologia unui cuvânt, şi intra în istorie, în etnografie, obiceiuri, geografie. Ascultam fascinaţi, dar cum spun, puţină, foarte puţină franeză am învătat de la el. Ţin minte că ne-a povestit cum s-a amuzat el prima dată când a descins la Lugoj. La Lugoj, podul de fier peste Timiş este un pod emblematic pentru oraş, şi în momentul acela era în reparaţie. Şi cei care reparau avertizau vehicolele, care erau mai mult birje, fiacăre, cum le ziceau lugojenii, să circule încet. Şi au pus o inscriptie pe pod: „Umblaţi mereu”. Braséy şi-a închipuit prima dată că este un adagiu sapienţial, cu sensul de a umbla necontenit, a nu te opri niciodată. În realitate, era graiul bănăţean, cum am zice astăzi: „Reduceţi viteza”. Mai era profesorul Pompiliu Teaha, care-a fost coleg de liceu cu tatăl meu, un om blajin, de-o blândeţe teribilă şi de-o bunătate evanghelică, ce nu l-a servit însă ca profesor, pentru că în clasă la el era în permanenţă o rumoare teribilă, şi când ajungea rumoarea de nesuportat, de-a dreptul scandaloasă – el avea o infirmitate la picior şi umbla cu baston – o curma brusc, lovind cu bastonul în prima bancă. Eu eram miop, sunt şi astăzi, şi stăteam în prima bancă. Am o miopie mai complicată şi aveam nevoie de nişte lentile combinate, care pe vremea aceea nu se găseau, şi tot timpul am stat în banca întâi. Şi când, cum ziceam, ajungea rumoarea de nesuportat, ne avertiza: „Aveţi grijă, că acum dau cu bâta!”. Noi ne trăgeam pe spate, iar el trăznea cu bâta în bancă. Se făcea, brusc, o linişte teribilă, şi el izbucnea în râs şi ne spunea tot nouă, cei pe care i-a avertizat: „Uite, cum s-au speriat!”. (râde) Am făcut divagaţia aceasta, pentru că de la profesorul Pompiliu Teaha mi-a rămas viziunea relativistă asupra lumii, deoarece el repeta mereu un adevăr, şi-anume că în lume un singur lucru e absolut – şi-anume că totul e relativ.
          Am mai avut şi pe profesorul Aurel Ţintă, care este foarte cunoscut în domeniul istoriei şi ca cercetător. Are lucrări de notorietate. Dar era spaima noastră, pentru că nu te asculta lecţia de zi, te asculta de la început, tot ce a predat de la începutul anului trebuia să ştii la el. Şi dacă cumva făceai imprudenţa ca a doua oară după ce te-a ascultat să te laşi pe tânjală şi să nu mai înveţi pentru ora viitoare, pierdeai, pentru că avea obiceiul să te asculte două ore şi uneori trei ore la rând, tocmai ca să te prindă în dificultate. La rusă am avut-o pe doamna profesoară Nicolau, cu care pot să spun că eram prieteni de familie. Domnul Nicolau era avocat, şi aveau doi copii, unul dintre ei, Aurel – Dodo îi ziceam noi, era coleg de clasă cu mine, iar celălalt era mai mic. Amândoi sunt astăzi în Israel. Doamna Nicolau era o femeie foarte frumoasă, ne preda rusa foarte frumos şi a fost, dintre mulţii profesori de rusă pe care i-am avut, singura care m-a făcut să învăţ cu plăcere la materia ei.

          Mai departe ţi-aş vorbi despre locurile memorabile ale copilăriei mele, nişte adevărate „toposuri”. De câteva dintre cele timişorene am vorbit data trecută, dar am uitat să-ţi spun despre Operă. Opera era un loc absolut vrăjit. Doctorul Petre Păsculescu, de-aici din Deva, mi-a fost coleg de liceu, şi de câte ori mă întâlnesc cu el pe stradă, îmi aminteşte; „Mai ştii tu când am mers noi prima dată la Operă? Eram amândoi în pantaloni scurţi, şi când s-a ridicat cortina ne-a prins frigul.” Într-adevăr, este un moment de neuitat, ne-a impresionat grozav de fiecare dată când mergeam la operă sau la teatru: în clipa în care se ridica cortina, dinspre scenă spre sală se revărsa un val de aer rece, cu miros de butaforie, de farduri, mirosul tipic al teatrului, care avea un farmec deosebit. Când ne spunea cineva că vom merge la teatru sau la operă, ne bucuram în primul rând pentru momentul acesta, inaugural, care ne impresiona poate chiar mai mult decât piesa care se reprezenta. Apoi, erau cinematografele: Capitolul, în primul rând. Capitolul era cinematograful de elită, tot acolo unde este şi astăzi. Era cel mai elegant cinematograf din oraş, unde, mai târziu, au început să se desfăşoare şi concertele Filarmonicii, şi pe care le frecventam foarte des. Şi la filme – aici veneau premierele filmelor mari, şi la concertele filarmonice, mai ales la concertele matineu, de duminica dimineaţa, pentru elevi şi studenţi. Bazele culturii mele muzicale au fost puse atunci, în acele minunate concerte de duminică dimineaţă. Dar mergeam şi seara, când era lume foarte elegantă.
          Apoi, mai erau cinematografele de cartier, mai ales două: „Corso” – cum mergi de la Notre Dame din Iosefin spre gară, pe partea stângă, înainte de pod, şi în Fabric, cinematograful „Apollo”, care există şi astăzi. Şi celălalt cred că mai există, ultima dată am văzut scris „Grădină de vară” deasupra la fostul „Corso”. „Apollo” era în Fabric, vis-á-vis de Sinagogă, în parcul Regina Maria. Acolo veneau mai ales westernuri, şi era un public mai plebeu, mai democrat, care mânca seminţe şi participa la acţiune în mod zgomotos. Dar era pericolul ca la ieşire, mai ales seara, noi, copiii, să fim atacaţi de „cibezări”. Nu ştiu dacă vă spune ceva cuvântul acesta, dar în Timişoara era un cuvânt foarte cunoscut şi de temut. Cibezăr vine din ungureşte – în ungureşte e „csibesz” – şi înseamnă „derbedeu”, de fapt. „Cibezări” înseamnă, cum spunem noi astăzi, „băieţi de cartier”. „Cibezării” erau spaima noastră, a copiilor de liceu. Şi de multe ori, la prânz,  când ieşeam de la şcoală, ne atacau. Se auzea câte un strigăt; „Vin cibezării!”, şi-atunci toţi o roiam, care încotro, numai să scăpăm. (Voiau să vă bată?) Nu, doar aşa, de amorul artei, să ne hârjonească. Şi natural că noi întotdeauna eram în inferioritate tehnică, chiar dacă nu numerică.
          Mai era pădurea, Pădurea Verde. Nu era pe-atunci nimic pe-acolo. Nu erau moteluri, nu erau restaurante, nimic. Pădurea nu era o pădure mondenă, cum e astăzi. Dar era foarte bine păzită, totuşi, şi îngrijită. Ne plăcea să rătăcim în pădure, ne întâlneam de multe ori cu fazani, cu iepuri. Timişul era, iarăşi, un loc frecventat. Mergeam cu bicicletele la Timiş. Dincolo de scaldă, plăcerea noastră era să ne plimbăm cu bicicleta pe dâlmă. Dâlma era digul Timişului, un loc foarte plăcut de plimbare cu bicicleta. Pe urmă, tot în Timişoara, pieţele. Pieţele – nu în sens urbanistic, pieţele în sensul de târg. Cea mai mare piaţă era în Iosefin. Mergea de la Notre Dame, de unde apucă tramvaiul la dreapta, spre gară, şi ţinea până în capătul străzii Preyer – Bulevardul Iuliu Maniu de azi. Toate fructele pământului le găseai acolo, era o piaţă foarte bogată şi frumoasă, mult mai bogată decât cea pe care au făcut-o acum, împingând-o puţin spre dreapta, spre o stradă laterală, deşi acum este acoperită. Atunci nu era acoperită, dar mi se pare că era mult mai abundentă şi mai pitorească, mai curată şi sub aspect etnografic, că veneau ţăranii în costumele lor populare. Îşi păstrau încă portul lor popular. Altă piaţă, tot de acest gen, era Piaţa Unirii. De acolo ne făceam de obicei cumpărăturile cei care locuiam în Cetate. Tot piaţă de genul acesta era Piaţa Traian şi Piaţa Badea Cârţan, care se mai numea şi Piaţa de Fân. Şi chiar mirosea a fân, pentru că acolo era o piaţă de produse nu numai alimentare: se vindeau şi lemne, şi scânduri şi fel de fel de alte lucruri.
          V-aş spune de câteva toposuri de interior. Am vorbit de apartamenul acela de opt camere. Unele camere îşi păstrau denumirile vechi, şi-aşa le şi foloseam noi în convorbirile noastre: „cănţălarie”, de pildă –„cănţălarie” era „cancelarie”, bineînţeles – era biroul bunicului. Acolo era şi biblioteca lui, un loc în care îmi plăcea să scotocesc, pentru că găseam tot felul de lucruri surprinzătoare, dincolo de fotografii, tot felul de cărţi interesante. Era apoi „prânzitorul” – sufrageria.  Despre „prânzitor” am scris în romanul „Arhipelagul” mai pe larg. Era un loc misterios, întunecos, nu ştiu de ce roletele erau coborâte aproape tot timpul. Era o semiobscuritate, şi erau bufetele cu veselă, cu serviciile de masă, dar şi cu tot felul de mirodenii bine mirositoare. Amintirile olfactive mă însoţesc peste tot pe unde mă duc – de la Piaţa de Fân până la bufetele bunicii, unde ţinea romul „Jamaica” şi tot felul de prăjituri vanilate. Era „Herrenzimer-ul” – în traducere ar fi „camera domnilor” – era camera de zi, salonul unde se primeau oaspeţii. Acolo nu se prea intra, decât când aveam musafiri: o cameră care-mi impunea respect prin scorţoşenie şi prin singurătate. Un loc foarte agreabil era „cuina” – bucătăria, iar cămării îi spuneam „şpais”. În tot Banatul, şpaisul este la loc de cinste, şi-a rămas notorie intervenţia unui prim-secretar din ultima perioadă, venit tot din Vechiul Regat, a cărui ambiţie declarată a fost aceea de-a goli şpaisurile bănăţenilor. A şi spus-o: „Am să golesc eu şpaisurile bănăţenilor!’. Parţial, a reuşit… Pentru că vă vorbeam data trecută de obiceiurile care au pierit: hausmaistorul, spălătoreasa – se călca cu fierul cu mangal, nu cu fier electric. Un obiect interesant era „gheţarul”. Noi îi spunem azi frigider şi este electric. Pe-atunci nu era electric. Era un dulăpior de lemn, cam de dimensiunea vechilor frigidere „Fram”. De lemn, căptuşit cu zinc, şi probabil între zinc şi lemn era un izolator. La mijloc era un spaţiu gol, în care se băgau blocurile de gheaţă. Veneau negustorii de gheaţă cu un furgon anume, tras de cai – şi-acela era căptuşit cu zinc, în care se aduceau calupuri de gheaţă de câte jumătate de metru. Oamenii lucrau cu mănuşi de cauciuc şi le urcau până sus. Se făceau abonamente la gheaţă şi ţi le aduceau o dată la două zile şi ţi le puneau în gheţar, iar alimentele se ţineau la rece cu calupurile astea de gheaţă. Jos avea un robinet, prin care se scurgea apa care se topea. Au dispărut şi acestea.

Erau, apoi, toposurile din afara Timişoarei, legate de neamurile din diverse părţi. În Banat era Sâlha, Lugojul, Boldurul şi Buziaşul, din partea bunicilor paterni. Din partea bunicilor materni erau Periamul, Vălcaniul şi Hărţăganiul în Munţii Zarandului.Ţi-aş pomeni prima dată de Buziaş. La Buziaş, bunicul meu avea un teren intravilan cu o casă de vacanţă, pe care astăzi e construit fără autorizaţie, abuziv, Hotelul „Timiş” din Buziaş. Buziaşul era locul de weekend şi-al Lugojului, şi-al Timişoarei. Toată lumea bună din aceste oraşe se întâlnea la Buziaş. Vara, să nu mai vorbim, dar şi la sfârşit de săptămână. Parcul acela superb, care astăzi se sălbăticeşte, avea aleile de promenadă, pline de lume elegantă. Era o cofetărie extraordinară, cu nişte prăjituri absolut senzaţionale. Era restaurantul, cazinoul, cânta fanfara militară muzică de promenadă în parc, izvoarele, care acum nu ştiu de ce nu funcţionează, erau atunci în plină activitate şi foarte productive. Şi de-acolo mă urmăreşte o amintire olfactivă, mirosul acela de apă feruginoasă al Buziaşului.
Pentru că m-ai rugat să-ţi spun despre ascendenţi, m-aş opri puţin la Sâlha. Sâlha e la 6 km de Lugoj, astăzi a fuzionat cu Coşteiul şi se cheamă Coştei. Cum am ajuns noi la Sâlha? Trebuie să pornesc, întâi, de la o moară din Lugoj. A fost o moară în Lugoj care era a unui Filip Murariu. Era morar în Lugoj, căsătorit cu Anişca, şi-a avut un băiat născut la 7 mai 1813 – Ioan, care-a fost cantor prin multe locuri, apoi diacon, doi ani a fost şi la Budapesta. În sfârşit, în cele din urmă primeşte parohia din Sâlha, la 1850, şi va fi preot în Sâlha până în 1883, în 7 martie. El s-a căsătorit cu Ecaterina, sora mamei lui Coriolan Brediceanu. A avut un băiat şi şase fete – nu-i înşir eu pe toţi acum, dar una dintre fete, Ecaterina, s-a căsătorit cu preotul Isaia Popovici, care de asemenea a fost preot în Sâlha, a urmat în parohie pe socrul său, timp de 60 de ani. Pentru longevitatea aceasta, de 60 de ani în aceeaşi parohie, a primit titlul de Paroh Protopop Onorar şi-a fost decorat cu ordinul „Steaua României”. El a avut trei copii: un băiat, Victor, care după obiceiul vremii, tot preot s-a făcut şi l-a urmat în parohie, până prin anii ’49-’50 când s-a mutat – spre disperarea întregii familii, că a rupt tradiţia în felul acesta – s-a mutat la parohia din Secusigiu, pentru că de acolo era soţia sa, „Tuşa Cornelia”. Dar până a se muta „Uica Bicolo” (cum îi ziceam noi) de la Sâlha, acolo îmi petrecem eu o mare parte din vacanţe. În afară  de Victor, le-au mai avut pe Valeria şi pe Aurelia. Aurelia este bunica mea. Tuşa Valeria s-a stabilit la Lugoj, s-a căsătorit cu Dumitru Gall, care-a fost directorul sucursalei locale a Băncii „Albina” – nici o legătură cu Banca „Albina” de azi, care-a dat faliment. Banca „Albina’ de astăzi a crezut că dacă ia numele Băncii „Albina” din trecut, îşi dobândeşte şi onorabilitatea pe care o avea acea bancă de pe vremuri… Ei aveau o casă frumoasă, pe Strada Făgetului, cu curte, grădină mare, unde, de asemenea, am petrecut multe vacanţe, cu o vie vecină cu via Bredicenilor, cu o casă la vie, unde mergeam cu „fiacărul”. Venea „fiacărul”, comandat la oră fixă, şi cu el mergeam, fie la Sâlha, fie la casa de la vie. Mereu acelaşi birjar venea. Şi de aici mă urmăresc amintirile olfactive, cu mirosul acela de piele veche al trăsurii.
Să revin acum la bunica mea, la Aurelia, care s-a căsătorit cu Pompiliu – de fapt, Pompil îşi spunea el, aşa şi semna – care, la fel ca şi celălalt bunic, a venit din Munţii Apuseni. Amândouă bunicile mele sunt bănăţene, şi amândoi bunicii sunt moţi. Moţi naturalizaţi în Banat. Bunicul Pompil era din Roşia Montană. Pe la începutul veacului al XIX-lea exista in Roşia Montană un Mihăilă Gritta – scriau „Gritta” cu doi „t” şi îşi presupuneau o origine italiană, ceea ce n-ar fi exclus, pentru că veneau mulţi muncitori la mine, nu numai italieni, ci şi slovaci, şi nemţi. El a fost un om de notorietate, un reprezentant al clasei de mijloc, după cum deduc eu, pentru că a fost proprietar de mine, şi se vede că i-a mers foarte bine: de câte ori dădea de câte un filon productiv de aur, ctitorea câte o biserică. În tradiţia familiei, se zice că ar fi ctitorit şapte biserici. Eu nu iau informaţia chiar în serios, dar ceva trebuie să fie adevărat, în orice caz. Poate nu chiar şapte – „şapte” e un număr sacru, care tentează. El a avut un băiat, pe George Gritta, care a fost în oastea lui Avram Iancu – Avram Iancu l-a făcut tribun, pentru că din banii lui a făcut două tunuri, din lemn de cireş, cu nişte ţevi aduse nu ştiu de unde, de la Viena, şi pe care le-a instalat pe dealul dintre Roşia Montană şi Abrud şi-a bombardat piaţa din Abrud în timpul cât era plină de oastea lui Hatvani. Avram Iancu l-a făcut tribun – avem document prin care-i conferă titlul acesta şi-i dă un fel de certificat de bună purtare, am zice, un fel de recomandare. Nu ştiu la ce a avut nevoie, dar există documentul. A fost şi publicat în ziarul „Românul”. Acest George Gritta a avut o fată, pe Iustina, care este străbunica mea – toată lumea îi zicea „Mămuţa”, dar toţi o scriau „Mamutia”, nu ştiu de ce scria atunci aşa, latinizat – şi un băiat. Pe băiat nu ştiu cum îl chema dar el a avut, la rândul său, alt băiat, Ovidiu Gritta, care la 1918 era sublocotenent în armata chezaro-crăiască, şi l-a surprins Unirea de la Alba-Iulia în grad de sublocotenent. A făcut parte din comitetul acela care-a organizat Marea Adunare Natională de la Alba-Iulia şi-a fost primul subprefect de Alba. Mai târziu, când bunicul meu, Pompil, s-a stabilit la Timişoara, l-a chemat şi pe el acolo, iar Ovidiu Gritta a ajuns chestorul Poliţiei din Timişoara. A fost arestat, bineînţeles, în ’45-’46, când au distrus toată Poliţia veche, şi-a murit, după câte ştiu eu, la închisoarea de la Sighet. A avut şi el un băiat, pe Octavian, şi-o fată. Băiatul, Octavian – „Tavi”, când mă plimbam într-o zi, prin anul ’46, aveam vreo 11-12 ani, mă plimbam într-o zi cu unchiul meu, Zeno, din Lugoj, băiatul mătuşii Valeria, pe Corso-ul din Lugoj, pe înserat, din mulţime s-a desprins repede Tavi, a venit la noi, şi i-a spus unchiului: „Zeno, ai ceva bani la tine? Trebuie să dispar, mă urmăresc, pe tata l-au arestat.” Zeno, natural că i-a dat toţi banii pe care-i avea la el, i-a spus ca seara să mai treacă pe la el pe-acasă, să-i mai dea. Tavi a spus: „Deseară o să fiu departe.” Zeno l-a întrebat: „Unde o să fii?” „- Mai bine să nu ştii tu unde voi fi.”… Şi de-atunci nimeni n-a mai ştiut nimic despre Tavi Gritta. A dispărut, efectiv a dispărut. S-ar fi zvonit într-o vreme c-ar fi trecut Dunărea şi l-ar fi împuşcat sârbii – n-am avut nici o confirmare dintr-acolo, că s-ar fi dus în munţi, la Spiru Blănaru şi la colonelul Domăşneanu, care întemeiaseră acolo rezistenţa anticomunistă armată. Noi le ziceam „partizani”, dar nici de-acolo n-a venit… Când i-au înfrânt pe partizanii din munţi a fost procesul la Timişoara şi i-au executat la Timişoara, s-au publicat listele, dar Tavi n-a apărut…
Deci, străbunica Iustina, „Mămuţa”, s-a căsătorit cu Vasile Cioban – noi, de fapt suntem Cioban, fără „u” – s-a căsătorit cu Cioban, care a venit dintr-un sat din Câmpia Aradului ca învăţător la Roşia Montană. S-a ocupat şi el de minele de-acolo. Pe-atunci o parte erau minele Împărăţiei, minele de stat, şi-o parte erau minele particulare. Una dintre cele mai mari mine din Roşia se chema „La Baie, la Împărăţie”. Eu pe bunicul meu l-am auzit vorbind că ar fi fost 13 fraţi. Dar, efectiv, nu ştiu decât cinci: unul, Basil, care-a murit de mic, şi alţi patru, care-au trăit – Maria, o fată ce s-a afirmat sub numele de Maria Botiş Ciobanu, ca poetă de raftul doi, în trena lui Coşbuc şi-a Sămănătorului, căsătorită cu dr. Theodor Botiş, ce a fost directorul Preparandiei din Arad şi autorul singurei monografii a familiei Mocioni, apărută în Editura Fundaţiilor Regale, şi care a fost şi premiată de Academia Română. Ei au avut trei băieţi: Emil Botiş, Virgil şi Aurel. Virgil, după câte ştiu, inginer a fost, stabilit la Oradea. Aurel, căruia îi ziceam „Bubi”, medic la Arad, şi Emil, avocat, cu studii făcute la Sorbona, la Timişoara, are nişte studii interesante despre francezii din Banat. Şi-a avut şi el doi copii, verii mei: Stela Botiş şi Michi, inginer agronom, stabilit în Germania.

Un alt frate a fost Aurel, tot avocat, stabilit la Lipova, a avut un băiat, Zeno, care avea o moşie la Belotinţ, lângă Lipova. Şi-acolo este un topos al copilăriei, multe vacanţe mi-am petrecut la Belotinţ. Una dintre amintirile cele mai stăruitoare legate de Belotinţ sunt mesele de prânz, în care ni se aduceau ca desert, nişte farfurii mari, pline cu frăguţe de pădure, acoperite cu smântână şi cu zahăr. Unchiul Zeno de la Belotinţ a murit cu domiciliu forţat, obligatoriu, la Blaj. Încă a fost norocos, pentru că alţii şi-au făcut domiciliul obligatoriu în Bărăgan. El, la Blaj, şi-a petrecut totuşi ultimii ani într-un mediu cât de cât civilizat. Şi-a mai avut o fată, Elena, căsătorită la Petroşani cu inginerul Teodor Onciu – o personalitate a Văii Jiului, un om deosebit de cult şi foarte pregătit în domeniul lui. Era consultat ca un fel de oracol la Petroşani. Au avut o fiică, pe Teodora (Dodo), căsătorită cu dr. Dan Nistor, tot din Petroşani, şi stabiliţi la Constanţa. Bătrânii s-au mutat şi ei, după cei tineri, la Constanţa, şi-acolo au şi murit, dar i-au adus şi i-au înmormântat la Petroşani, în cavoul familiei. Dan Nistor este de fapt Dan Moşic dar, familia fiind persecutată de Securitate prin Valea Jiului, el, ca să poată răzbi la şcoală, a fost înfiat şi şi-a luat numele Nistor.
Celălalt frate al Bunicului, Virgil, pe care-l chema şi Haralampiu, iar noi îi ziceam „Uica Lampi” – despre el am mai scris şi-n „Steaua” şi-n „Orizont”, pentru că au rămas de la el nişte memorii foarte pitoreşti, pe care mi le-a lăsat fiica sa, Sanda. El a făcut teologia la Sibiu şi la Cernăuţi şi medicina la Praga. A întemeiat Capela Ortodoxă Română din Viena, a fost cu grad de maior, preot confesor al trupelor ortodoxe din armata imperială austro-ungară. Şi-n calitatea aceasta a străbătut tot Imperiul, din Galiţia până în Dalmaţia, la Trieste, vizitându-şi regimentele şi făcându-şi datoria lui, de preot militar. A fost căsătorit cu Maria Dima, nepoata compozitorului Gheorghe Dima, înrudită şi cu familia Puşcariu, şi au avut o fiică, pe Sanda, care-a făcut conservatorul la Viena şi s-a stabilit în cele din urmă la Cluj, unde-a şi murit. Uica Lampi, după ce a murit Tuşa Mărioara, soţia lui, s-a călugărit şi-a fost o vreme stareţ al Mănăstirii Hodoş–Bodrog. După aceea a fost chemat la Bucureşti, călugăr la Mănăstirea Antim şi în acelaşi timp profesor universitar la Seminarul Teologic din Bucureşti – profesor de medicină pastorală. Ultima parte a vieţii şi-a petrecut-o la Mănăstirea Nicula, de lângă Cluj, unde şi-a scris memoriile şi a murit la fiica lui, la Sanda, în 1965. Iar fiica lui, Sanda, a murit acum vreo trei ani, din fericire lăsându-mi o seamă de hârtii de familie foarte interesante, şi fotografii. Intenţionez chiar să-i public memoriile, cu comentarii ale textului şi-ale fotografiilor. Virgil a locuit un timp şi la Timişoara, înainte de-a muri soţia lui, în prima sau a doua vilă cu care începe Str. Pestalozzi. Şi în casa lor am petrecut multe ore plăcute. Avea obiceiul să-mi aducă tot felul de cadouri interesante. De la el am o carte memorabilă, a lui Paul de Kruif – „Vânătorii de microbi” – o carte extraordinară, despre toţi cercetătorii din domeniul micro-biologiei. Tot el mi-a făcut cadou o trusă de hemogramă pentru copii, care mi-a deschis la un moment dat apetitul de-a face medicina. Ca să nu mai vorbesc de toate poveştile pe care ştia să le spună, de pe unde a umblat, într-o viaţă foarte pitorească. Şi o perioadă pe care n-am reuşit s-o lămuresc, după 1919, a fost asistent de medicină legală al profesorului Mina Minovici la Universitatea din Cluj, iar în preajma războiului a fost medic practicant la Băile Karlsbad. A avut o viaţă foarte activă, mobilă, pitorească.
Să revin acum la bunicul meu, Pompil. El a fost avocat… (Deci, de ceilalţi fraţi, până la treisprezece, nu mai ştiţi nimic?) Nu. Eu ajung să mă şi îndoiesc că au fost treisprezece, pentru că nu se mai ştie nimic de ei. Or fi fost, or fi murit de mici, cine ştie? Ce mă face să mă îndoiesc este că cercetătorul George Nistor, de la Sibiu, a reeditat textele literare ale Mariei Botiş Ciobanu, şi-n prefaţă vorbeşte numai de patru fraţi, informaţiile fiindu-i furnizate de Emil Botiş, care era la curent cu trecutul mamei sale, al Mariei Botiş. Dar nici George Nistor nu pomeneşte nimic despre Basil. Basil a existat sigur. Numai de la bunicul meu ştiu că spunea că au fost treisprezece fraţi. Virgil, Uica Lampi şi-a făcut gimnaziul la Brad şi liceul la Braşov, iar Pompil l-a făcut la Sibiu, unde a fost coleg cu Octavian Goga, şi-au rămas prieteni de-o viaţă. Mi-a povestit tot felul de întâmplări din timpul liceului, cu Goga. Stăteau chiar în gazdă împreună, în aceeaşi cameră, şi-ntr-o iarnă au rămas fără merinde. Şi Goga a spus: „Hai să mergem la tata să luăm, acasă, la Răşinari!”. Şi-au plecat şi i-a prins seara pe drum, şi prin pădure, prin Dumbravă, până au ajuns la Răşinari, au văzut lupii, spaima pe care au trăit-o atunci… Poveşti de genul acesta, foarte multe… Apoi Goga, cum se ştie, a fost nevoit să se mute la Liceul din Braşov, dar s-au reîntâlnit la Universitatea din Budapesta. După terminarea facultăţii, bunicul meu s-a stabilit în Banat, la Lugoj, la început ca stagiar în „cănţălaria” avocatului Avramescu. Aici a cunoscut-o pe bunica, pe Aurelia, pe Mama-Bună. În caietele acestea de suveniruri sunt şi suveniruri semnate de el, de pe vremea când îi făcea curte. Dar îi făcea curte şi Petru Groza, al cărui tată era preot la Coştei. Competiţia a câştigat-o bunicul. (râde)
S-au mutat la Timişoara, înainte de 1907, că-n 1907 s-a născut tata. Şi tata s-a născut în casa cu numărul 7 de pe Strada Jenö Herczeg, Prinţul Eugen – Eugen de Savoia de astăzi. Şi-a păstrat numele, românii i-au păstrat numele, şi bine au făcut! Mai târziu s-au mutat în casa de pe Str. Petöfy, din Piaţa Unirii, care astăzi se cheamă George Coşbuc, şi care începe imediat în stânga Domului, spre Roza Vânturilor. Pe dreapta, pe colţ, e Domul, pe stânga, casa din colţ, a fost al doilea domiciliu al lor, unde a şi avut loc întâlnirea, în 1919, întâlnirea reprezentanţilor şvabilor din Banat, care şi-au dat acordul pentru unirea Banatului cu România. Bunicul meu a şi scris o broşură despre evenimentele din 1919, despre Unire, pe care istoricul Radu Păiuşan o şi citează în una din lucrările sale. De-acolo a construit casa de pe B-dul Revoluţiei, atunci Regina Maria. Era bulevardul în construcţie, pe vremea aceea abia se configura. A fost una din primele case care s-au construit acolo, imediat după şirul acela de case care exista deja, unde este acum la parter Agenţia TAROM. (Acea casă este cunoscută sub numele de „Palatul Ciobanu”?) Da, aceea.
Ce să vă mai spun? Mai întrebaţi-mă! (Vorbiţi-mi despre cercul de cunoştinte cu care se vedeau părinţii dvs.) Tata a făcut şi el liceul la Loga, apoi  facultatea la Cernăuţi şi la Cluj, şi s-a căsătorit cu mama în 1934. S-au cunoscut la Timişoara, bunicul dinspre mamă cu familia fiind stabiliţi la Timişoara pe-atunci. Locuiau pe B-dul Loga, în casa de vis-á-vis de liceu, unde s-a instalat după aceea Securitatea. Tata şi mama au locuit un timp în casa bunicilor Ciobanu, în acelaşi apartament. Acolo m-am născut şi eu. Pe urmă s-au mutat pe Corso, în Casa Palace. În 1941, tata a murit pe frontul de la Odessa, dar despre asta v-am vorbit. Mama s-a recăsătorit în 1945, cred, sau în 1944. Ea a fost în foarte bune relaţii cu multă lume din oraş, din acelaşi mediu social. Nu se punea problema discriminărilor etnice. A avut prieteni de-o viaţă, prieteni foarte buni. A fost familia Mironescu, de pildă. Miron Mironescu – Mitică, îi spuneam noi, un om extraordinar de deschis, altruist, moldovean, de fapt, naturalizat şi el în Banat. Era căsătorit cu prietena de-o viaţă a mamei: tanti Bori, îi ziceam eu – pe ea o chema, de fapt, Barbara – evreică, din familia Molnár. Locuiau pe Str. Mercy. De câte ori am fost în vizită şi la ei! Avea doi fraţi cu care eram, de asemenea, în foarte bune relaţii. Era foarte bună prietenă cu familia Ratz. El era doctor în Mehala, locuiau pe la Balta Verde. Doamna Ratz era, de asemenea, prietenă cu mama, prietenă de-o viaţă. Se întâlneau la partidele săptămânale de rummy. Era prietenă cu familia lui Silviu Bindea, celebru jucător de fotbal, extrema echipei Ripensia – o legendă vie a Timişoarei. Când mergeam la ei, nu mă mai săturam să mă uit în albumele pe care Uica Silviu mi le dădea, cu poze de la toate meciurile pe care le-a purtat Ripensia, până în America de Sud. Pe soţia lui Silviu Bindea o chema Mina Bindea. Cu familia Şimon – doamna Edith Şimon, prietenă cu mama. Băiatul ei – Zeno, a fost coleg cu mine de liceu şi este azi un reputat profesor universitar, profesor de chimie, şi este căsătorit cu verişoara mea, Stela Botiş. Familia Petric – domnul Petric a fost primar al Timişoarei. Doamna Lili Petric era o doamnă foarte sportivă: făcea schi, juca tenis. Se întâlneau la cofetăria „Violeta”, pe la partidele de rummy. Se întâlneau într-o vreme, prin anii ’50, la piaţa de vechituri, unde începuseră să-şi vândă lucrurile din casă, pentru că vremurile erau cum erau, şi cum ştie toată lumea c-au fost. Era un loc de întâlnire a societăţii vechi a Timişoarei, piaţa de vechituri. Se ţinea între Pădurea Verde şi Spitalul de Boli Contagioase – Spitalul Epidemic, îi spuneam noi, în Fabric, în spatele Arenei „Electrica”. O să găseşti episodul în romanul „Crepuscul”. Familia Ciucur, de care v-am pomenit data trecută: Coriolan Ciucur, avocat în Timişoara, aveau şi ei o casă tot pe B-dul Revoluţiei. Cu copiii lui, Puşa şi Puiu Ciucur am fost de asemenea coleg. Sigur uit pe cineva acum, pentru că eu sunt un gafeur al omisiunilor, şi-mi va părea rău. M-aţi luat pe neaşteptate cu întrebarea asta.

În ce mă priveşte pe mine, mi-am început studenţia la Agronomie, la Timişoara, dar între timp a început să activeze „virusul” acesta, al literaturii, şi am abandonat Agronomia după 4 ani. A fost o dramă atunci. La Agronomie n-am fost printre studenţii proşti. Am fost un student onorabil. Păstrez amintiri foarte frumoase despre camaraderia din vremea aceea. Am avut nişte colegi minunaţi. Perioadele de practică au fost superbe, m-au obişnuit cu munca. Ştiu să călăresc, ştiu să înham un cal, să ar cu plugul, să conduc un tractor, ştiu să fac de toate. Şi nu mi-au stricat lucrurile acestea. Am avut şi profesori foarte buni, pe care i-am îndrăgit, i-am stimat. Profesorul Bujoreanu, la Botanică – circulau tot felul de legende despre el. Îi făcea o plăcere deosebită să scrie pe tablă numele populare, mai ales cele obscene, ale plantelor. Profesorul Bungescu – fiul său, Radu, mi-a fost chiar coleg. Profesorul Bungescu era la Mecanică agricolă. Profesorul Cristache Oprea, specialist unic, cred, în ştiinţa solului, la care am dat examen de şase ori, pentru că era teroarea întregii facultăţi. Examenele la el erau ceva de groază! Minunata doamnă Netedu, la zootehnie. Decanul Iulian Drăcea, un om absolut excepţional, căruia îi păstrez un respect  şi-o amintire deosebit de frumoasă, care ţinea mult la mine…În clipa în care m-am hotărât să plec mi-am ridicat toată lumea în cap: mama divorţase deja din a doua căsătorie, trăiam dintr-un salariu de mizerie, nu ştiu cât avea, vreo 400 de lei pe-atunci, lucra la Fabrica de Biscuiţi, la Fructus, în trei schimburi, şi abia aştepta să termin, să intru şi eu în pâine, s-o ajut şi eu. Vă daţi seama, în situaţia asta, la un pas de a termina Facultatea de Agronomie, o las baltă ca să încep o altă facultate, şi nici măcar la Timişoara, ci la Cluj. O lume întreagă, toată Timişoara, toţi prietenii de familie mi-au sărit în cap, şi-n primul rând decanul, Iulian Drăcea, a încercat să mă convingă să nu fac prostia aceasta, care până la urmă s-a dovedit a nu fi, totuşi, prostie. Dar pentru strădania lui, de-a mă convinge să rămân, îi păstrez o amintire foarte frumoasă. Am suferit, efectiv, când am auzit că a murit, cu totul prematur. Unde mai pui că preda şi Genetică, materia care cred că mi-a plăcut cel mai mult, deşi se făcea după concepţia sovietică, absolut altceva decât este genetica astăzi. Dar tot era frumoasă.
Singurii care au fost de partea mea, şi m-au susţinut, şi datorită cărora am avut, totuşi, curajul să încep Filologia de la anul întâi, au fost Petre Pintilie, soţul Ilenei Pintilie, unchiul meu, şi poetul Lucian Valea. Poetul Lucian Valea, de la a cărui moarte se împlinesc în aprilie 10 ani, chiar acum am trimis nişte scrisori de-ale lui la „Steaua”, în amintirea lui, vor apărea în nr. 5 din „Steaua”. Poetul Lucian Valea m-a şi dus la Cluj, în preajma admiterii, în august. Eram fără nici un ban, într-un oraş complet necunoscut. M-a plimbat prin Cluj, care lui ii era foarte familiar, m-a prezentat câtorva personalităţi ale Clujului:  Gavril Scridon,  istoricul Ştefan Pascu, cu care era în foarte bune relaţii,  scriitorul D.R. Popescu. M-a dus la prietenul său, colonelul Resiga, comandantul Spitalului Militar, care m-a primit în Spitalul Militar, m-a instalat într-o rezervă, m-a introdus în porţie, şi mi-a dat un bilet de voie, să ies şi să intru când vreau. Şi-acolo am stat, ocrotit, până când mi-am găsit un rost. Totuşi, după două – trei zile, Lucian Valea a trebuit să plece, m-a lăsat singur. L-am condus la gară, şi atunci s-a produs poate clipa cea mai emoţionantă din relaţiile mele cu el: cu câteva clipe înaintea sosirii trenului, a avut aşa, o revelaţie, s-a întors spre mine şi m-a întrebat foarte grav: „Tu mai ai vreun ban?” „ – Nu mai am nici o lăscaie, nimic.” Şi-atunci, foarte grav, mi-a spus: „Las’ că-ţi dau eu!” Şi-a scos portmoneul şi şi-a numărat averea. Avea 15 lei – 8 lei mi-a dat mie, şi 7 lei şi-a păstrat el. Cu aceşti 8 lei am început Filologia la Cluj! Acestea sunt lucruri care nu se uită. Nu-l pot uita pe Lucian Valea. Am rămas prieteni toată viaţa, de câte ori avea ocazia, venea pe la Deva şi ne prindeau zorii povestind aici. A fost un om extraordinar.
În anul patru m-am căsătorit cu Nicoleta, colega mea. Am vrut să ne ducem la Timişoara. Ea era o studentă mai bună decât mine, la repartizare a intrat în sală prima. Ne-am căsătorit înainte de asta, ca să putem fi repartizaţi împreună, şi-a spus că afară e şi soţul ei. Am venit şi eu înăuntru. Nu exista Timişoara, existau numai Recaş şi Periam, sau aşa ceva. Şi ne-a fost teamă să facem naveta la Timişoara, deşi mama s-ar fi bucurat să stăm la Timişoara. (Trecuse supărarea familiei?) Da, da. Trecuse, până la urmă. Chiar din anul întîi, mai ales că la Filologie am fost student bun, şi asta i-a consolat. Începusem să şi public în „Orizont” pe vremea aceea şi ziceau că, totuşi, o să se aleagă ceva de mine. Şi neavând loc la Timişoara, am găsit un post la Deva pentru ea şi pentru mine la Dobra. Am făcut un an naveta la Dobra, după aceea am ajuns la Hunedoara, la liceu, până în ’72. În ’72 am ieşit din învăţământ şi-am devenit scriitor profesionist. Am avut noroc la Hunedoara, că am predat numai la seral. Dimineţile le aveam libere, şi puteam să scriu. Aşa mi-am scris primele cărţi: „Crepuscul”, „Zilele”, „Treptele Diotimei”, atunci, în perioada când eram la seral, la Hunedoara. Şi sunt veşnic recunoscător directorilor pe care i-am avut atunci: Liviu Gherghel şi Pavel Luduşan, care m-au menajat, nu mi-au pretins absolut nimic, în afară de predarea orelor. De fapt, la seral nici nu prea erau multe de făcut – trebuia să-i vizitezi la întreprindere, o formalitate.
(Condiţia dvs. ca scriitor profesionist ce presupunea? Primeaţi un salariu?)  Nu, nu primeam nimic. Trăiam din onorariile pentru cărţi. Am avut noroc cu soţia mea, că ea avea un salariu asigurat, care venea în mod regulat. Eu am fost foarte poductiv, în fiecare an publicam câte o carte, şi onorariile erau bune, echivalau cu un salariu anual, cu mici diferenţe, depindea de dimensiunile cărţii, de editură. Dar, în orice caz, se putea trăi. Azi nu se mai poate. Dar, pe parcurs, s-a mai rărit productivitatea mea, am publicat o carte o dată la doi ani, la diverse intervale. Existau perioade în care nu câştigam prea bine, şi-atunci recurgeam la rezervele din anul trecut. Dar, în orice caz, se puteau face rezerve. Apartamentul în care stăm acum l-am cumpărat fără rate, cu bani cash, din onorariul pentru „Treptele Diotimei”, ceea ce astăzi este de neimaginat.
(Aţi călătorit mult?) Nu, mult n-am călătorit, pentru că eu sunt o fire sedentară, şi nu-mi plac schimbările. Să călătoresc în condiţii civilizate îmi place, totuşi. Când călătoresc cu treburi în ţară, la Bucureşti, la Timişoara, totdeauna sunt stresat, parcă aş pleca într-o expediţie. Dar când trebuie să plec în Germania, plec cu foarte mare veselie şi fără nici un stress.  Am făcut o călătorie foarte frumoasă, trei veri la rând, pe jos, cu rucsacul în spate, mai cu autostopul, mai cu autobuzele, prin Bucovina de Nord, la mănăstiri, în perioada în care m-am documentat pentru „Nemuritorul albastru”. A fost o perioadă foarte, foarte frumoasă. În 1965 s-a născut Lizuca, la Deva. A făcut Filologia la Timişoara, a fost asistentă la Timişoara până în 1992, puţin, pentru că apoi a plecat şi s-a stabilit în Germania.

În timpul Revoluţiei, printr-un concurs de împrejurări, aşa cum se întâmplă în astfel de momente, am picat şi eu, ca musca-n lapte, vicepreşedinte al Consiliului Municipal, vreme de şase luni, până la primele alegeri, când s-au instalat organele alese. Eu am fost în Consiliul Municipal provizoriu. Eram la Primărie, din noaptea de 22 Decembrie până prin iunie, zi de zi, de la şase dimineaţa până noaptea târziu, perioadă pentru care nici unul dintre noi n-am primit absolut nici un leu. Dar nu numai că n-am fost remuneraţi, am înţeles, nici n-am pretins, erau timpurile cum erau, era sărăcie, am zis – revoluţionar, revoluţionar… dar nici la plecare, nimeni nu ne-a spus nici măcar „mulţumesc!”, să ne adune într-o sală, să ne spună „Domnilor, atâta timp aţi lucrat aici pe gratis, vă mulţumim! Hai să bem un pahar de vin împreună, o cafea, să ne luăm rămas bun!” Nimeni! Am plecat ca de la moara pustie. Şi, bineînţeles, o mulţime de revoluţionari sunt acum, cu certificate. Dintre colegii de acolo, mi-au cerut recomandări, să-şi facă dosar. M-au invitat să-mi fac şi eu dosar, dar nu mi-am făcut, pentru că eu nu consider că sunt revoluţionar. Am fost un funcţionar, ajuns acolo în împrejurări revoluţionare, dar care şi-a făcut datoria, să asigure administrarea municipiului într-o perioadă de interimat. Asta nu înseamnă a fi revoluţionar. Şi-n afară de asta, eu consider că un revoluţionar se bate pentru libertate, nu pentru privilegii.
(Mai vorbiţi-mi puţin despre activitatea dvs. socio-culturală din Deva, până în ’89!) La Deva ne-am străduit mult timp să scoatem o revistă literară. Nu s-a putut. Am scos în sfârşit, cu colegul Tiberiu Istrate, cu care-am fost coleg la Cluj, şi care lucra la ziarul „Drumul Socialismului” pe atunci, cu el ne-am zbătut să scoatem o revistă literară, n-am reuşit decât sub formă de supliment literar al ziarului „Drumul Socialismului”. Se chema „Ritmuri hunedorene” şi apărea la intervale foarte neregulate, la început chiar în interiorul ziarului, după aceea a apărut ca revistă independentă, dar fără periodicitate. Şi am reuşit să-i adunăm pe scriitorii de aici, au publicat acolo. Dar mai interesantă decât activitatea aceea, care era foarte cenzurată, fiind vorba de un ziar editat de Comitetul Judeţean de Partid, am recurs la o stratagemă. De fapt, ideea ne-a dat-o un jurist din brad, Tiberiu Vanca, ce a întemeiat la Brad o aşa-zisă revistă vorbită, „Agora”, şi după modelul ei am făcut la Deva „Amfiteatrul Artelor”. De obicei, cine face aşa ceva nu recunoaşte, zice că el a fost primul, dar nu-i frumos. Adevărul este că Tiberiu Vanca a avut întâietate la Brad, nu la Deva, şi noi după el ne-am luat. Şi-am întemeiat „Amfiteatrul Artelor” aici, cu periodicitate lunară, şi care şi-a dobândit o foarte apreciată notorietate. A avut public, pentru că nu rămânea nimic scris – „verba volant” – şi puteam spune absolut orice. Veneau „urechişti” în sală, şi de multe ori ne gândeam ce-o să auzim după asta, dar n-am avut neplăceri niciodată. Nu pot să spun c-am fost persecutat de Securitatea din Deva, aş păcătui să spun aşa ceva. (Cum se desfăşurau întâlnirile, aveaţi invitaţi?) Da, aveam invitaţi din ţară, dar în primul rând de-aici, intelectualii din oraş şi din judeţ. Dar invitam din ţară: a fost invitată toată redacţia revistei „Orizont’, a revistei „Transilvania”, a revistei „Tribuna”, editura „Dacia”, de la Cluj, veneau scriitori şi artişti plastici din ţară. Au fost ediţii speciale, dedicate memoriei lui Lucian Blaga, de exemplu. Era exact conţinutul unei reviste, doar că-l vorbeam, nu rămânea nimic scris. Şi lumea venea pentru că ştia că aici se mai scapă câte ceva, peste ce era îngăduit oficial. Bine, au fost şi seri mai puţin reuşite. Asta depindea şi de timp, dacă era ploaie mare sau ger, venea lume mai puţină. Dar, în general, am avut seri când lumea a stat în picioare: ediţia „Eminescu”, de pildă. A fost o ediţie când a venit bunul meu prieten, Iosif Cheie-Pantea, de la Timişoara, şi ne-a vorbit despre Eminescu. Şi cu Blaga, când a venit Teohar Mihadaş de la Cluj.
(Nu aţi simţit dorinţa de-a vă muta la Timişoara?) Ba da, am simţit asta de mai multe ori. Dar mi-e teamă. La vârsta asta să te muţi, să începi de la capăt, e destul de riscant. Pe de altă parte, într-un oraş mare, cum e Timişoara, inerent se produc grupări literare, bisericuţe, adversităţi. Aici nu, singurul inconvenient a fost că până târziu, spre sfârşitul anilor ’70, eram singurul membru al Uniunii Scriitorilor din Deva. Şi-atunci mă chemau la Comitetul pentru Cultură şi Educaţie Socialistă al Judeţului, în biroul executiv, la consiliul de conducere al ziarului „Drumul Socialismului”, în consiliul de conducere al Casei de Cultură, în Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste, cum era atunci. În toate acestea trebuia să fie reprezentate toate structurile, cum ziceau ei. Şi eu reprezentam Uniunea Scriitorilor. Eram „chior în ţara orbilor”. Şi pierdeam enorm de mult timp. Şedinţe plicticoase, groaznice, de câte şase-şapte ore… Am scris lucrurile acestea în „Jurnal”. Pe de altă parte, neexistând „bisericuţe” şi grupări literare, neexistând teatru, operă, filarmonică, instituţii din acestea de cultură majoră, nu cred că într-un oraş mare aş fi scris atâtea cărţi, în ritmul în care am scris aici. Aici am avut, totuşi, linişte. În afară de şedinţele acestea, nu m-a deranjat nimic. Vă spuneam că nu mă pot plânge de persecuţia Securităţii. Nu pot zice nici că am fost dizident, cum pretind atâţia astăzi. Am fost dizident în sensul că gândeam altfel de cum spunea partidul, în intimitatea mea, scriam asta în jurnalul meu, dar din moment ce nu te manifeşti public, nu poţi să pretinzi că ai fost dizident. Dizident e cel care se manifestă public, şi ştie lumea că e dizident. Eu n-am pretenţia să fiu considerat ca atare. Dar nu pot să spun nici că am fost urmărit. Nu ştiu ce-o fi prin dosarul meu. Sigur, or fi fost informatori, care-au raportat ce-am spus pe la Amfiteatrul Artelor, prin diverse şedinţe. Sigur, îmi umbla gura şi mai spuneam câte ceva, că obişnuiesc să spun ce gândesc şi astăzi, şi aceasta îmi creează destule adversităţi. Dar n-am simţit nici o consecinţă. Mi-aduc aminte de o singură dată, la prima mea ieşire în străinătate, care-a fost la Portorož, în Slovenia, la un colocviu internaţional de literatură. Şi atunci a venit la mine un ofiţer de Securitate – de altfel, ne cunoşteam, că-n Deva toată lumea se cunoaşte – şi-a venit la mine să-mi dea sfaturi, să-mi spună că acolo mi se vor pune tot felul de întrebări şi voi fi provocat, şi să am grijă ce spun, ce fac, iar la întoarcere să-i dau o notă informativă despre ce s-a petrecut acolo. M-am dus, am petrecut o săptămână extraordinar de frumoasă, nimeni nu m-a întrebat nimic, nimeni nu m-a provocat. M-am întors, i-am făcut şi nota informativă, în sensul că i-am copiat programul colocviului. N-a spus nimic, nici că vrea ceva în plus. Am mai avut o dată o întâlnire, când cu Goma, în ’77. Iar a venit acelaşi ofiţer la mine şi m-a descusut: dacă îl ştiu pe Goma… „Îl ştiu, cum să nu-l ştiu, aşa cum îl ştie toată lumea.” I-am spus că ascult şi Europa Liberă, pentru că mă interesează, ca scriitor, circulaţia ideilor. Degeaba le spuneam că n-ascult, că nu era plauzibil. Era clar că-i mint. M-a întrebat, de fapt acesta a fost scopul vizitei, dacă nu vreau să îi scriu eu o scrisoare lui Goma, să-i spun că nu-i bine ce face, adică eu să-l aduc la sentimente mai bune. Şi i-am spus: „Puneti-vă dumneavoastră în situaţia lui Goma. Ce-aţi face, dacă ati primi de la un ins total necunoscut, cu care n-aţi vorbit în viaţa dvs. nimic, o scrisoare prin care vă moralizează. Ce părere aveţi? Ar avea un efect asupra dvs.?” „ – Nu, zice, nu-i obligatoriu să faceţi treaba asta. A fost o sugestie.” „ – N-are nici un sens. Mă simt ridicol să fac aşa ceva unui om pe care nu-l cunosc.” Da. Acestea două au fost singurele mele contacte cu Securitatea. Cred că n-am uitat nimic.
(N-aţi fost afectat nici indirect, de problemele prin care au trecut rude ale dvs.?) Nu, că de obicei nu te întrebau de unchi, de mătuşi. Te întrebau de părinţi, cel mult de bunici, şi aveam grijă să nu spun. Dar implicat am fost, că am asistat când l-au arestat pe bunicul meu, la percheziţii, v-am şi povestit de percheziţiile acelea. Aveam în casă tot felul de reviste, şi legionare, şi nemţeşti, şi comuniste. „Societatea de mâine” de la Cluj era o revistă de stânga foarte pronunţată, şi o aveam în casă – ca într-o casă de intelectuali. Dar toate erau interzise. Şi-atunci, cum vă spuneam, le-am aruncat pe geam.
Dar a fost un episod foarte aventuros cu unchiul meu, Mircea, cu fratele mamei, care, după grevele studenteşti de la Cluj, a trebuit să fugă din Cluj. Mircea a stat ascuns la bunicii mei, la Periam întâi. La Periam i-au făcut un fel de cameră secretă, cu un perete dublu la cămară, în caz de percheziţie, să se ascundă acolo. Dar eu sunt convins că dacă făceau percheziţie, îl găseau şi-acolo. N-au venit, nu l-au căutat. Între timp au survenit deportările în Bărăgan. Bunicii mei au fost avertizaţi şi au trebuit să plece, dar pe el nu l-au putut duce. N-avea buletin, n-avea nimic. Între timp se schimbaseră buletinele. Şi-atunci – uite, acesta-i un exemplu extraordinar de colaborare între etniile Banatului – venea în casă la noi, la Periam, o croitoreasă, şvăboaică, care cosea bunicii mele, Frau Kati. Şi-n disperare de cauză, au întrebat-o: „Frau Kati, avem aici, ascuns, pe copilul nostru. Noi trebuie să fugim. Îl poţi ţine la dumneata până îl putem noi scoate cumva de-aici?” Şi Frau Kati l-a primit în familia ei, socrul ei era gropar, stăteau chiar vis-á-vis de cimitir. Ei riscau cel puţin 25 de ani pentru asta, dar l-au ţinut pe Mircea acolo. Aveam o servitoare, pe Cătălina, din Luncoiul de Sus – servitoare e excesiv spus, Cătălina era o membră a familiei; o iubeam şi ea ne iubea pe noi, eram speriaţi când avea şi ea câteodată zile mai proaste, şi-atunci toată lumea mergea pe vârful picioarelor, să n-o supărăm pe Cătălina. Ea a rămas şi a reuşit să transporte mobila de la Periam, s-o aducă la Hărţăgani.

Pe Mircea eu l-am scos, l-am adus de la Periam, cu unchiul meu, Zeno, de la Lugoj. Unchiul Zeno avea un DKW, o raritate – pe vremea aceea puţini aveau maşină, el avea o târtăreaţă din asta, cam cum e Trabantul, cam aşa era tipul de DKW pe care-l avea el. M-am dus la el la Lugoj, el nu ştia de Mircea, şi i-am spus numai lui, nu şi bătrânilor, tuşa Valeria şi Uica Dumitru n-au ştiut nimic de treaba asta: „Zeno, uite ce se întâmplă cu Mircea. Rişti să vii cu maşina,  să-l ducem la Hărţăgani?” „ – Cum să nu!” Zeno era gata totdeauna pentru orice aventură. Şi-am stabilit întâlnirea. Era zonă de frontieră, nu puteai intra în Periam, se putea merge numai până la Secusigiu, unde era preot, deja, Uica Bicolo de la Sâlha. Şi-am stabilit ca Mircea să vină cu unul din colonişti – aşa le spuneam ţăranilor maramureşeni stabiliţi în Banat – care avea căruţă. Şi-au pornit noaptea, l-a luat pe Mircea cu căruţa de la Frau Kati şi l-a dus până la Secusigiu noaptea, nu pe drumul bătut, ci tot pe drumuri de hotar. Pe la trei dimineaţa au ajuns la Secusigiu. Noi sosiserăm de cu seară, dormeam la Uica Bicolo. Nu i-am spus, i-am spus că aşteptăm pe cineva, dar nu i-am spus despre cine e vorba. Eu aveam şaisprezece ani atunci, că-n ’51 a fost asta. Şi la trei dimineaţa a venit, ne-am urcat şi noi în maşină şi-am plecat, pe la Arad, pe-aici, pe Valea Mureşului am venit. La ieşirea din Arad a fost filtru. Am avut noroc cu un miliţian gras, bonom, cam bleg şi blajin. Ne-a oprit, a cerut actele maşinii, s-a uitat în interior, ne-a văzut pe mine şi pe Mircea în spate. Mircea l-a salutat foarte respectuos, miliţianul i-a răspuns la fel de respectuos. Ne-a întrebat unde mergem, iar Zeno i-a spus că suntem medici şi mergem în campanie anti-venerologică în judeţul Hunedoara. Pe mine m-a văzut că sunt copil, dar nu s-a legat de mine. Ne-a salutat şi ne-a dat drumul să mergem. După ce-am trecut, Zeno a oftat din toţi rărunchii şi ne-a spus: „Voi nu ştiţi ce spaimă am tras eu, fiindcă eu n-am carnet de conducere pentru maşină, eu am carnet de conducere pentru motorbiţiclu.” Dar i-a întins carnetul de conducere miliţianului, ţinând degetul mare pe grad. Şi el nu i l-a luat din mână, s-a mulţumit să-l privească de la distanţă, şi ne-a dat drumul. Încasam şi noi, cu legile de-atunci, cam la 20-25 de ani pentru treaba aceasta. Şi l-am adus la Ormindea. Pe dealul dintre Ormindea şi Băiţa este o pădurice, acolo sus. Şi Zeno s-a întors, iar eu cu Mircea am coborât la o mătuşă de la Ormindea. Am stat până seara, când a venit Cătălina de la Hărţăgani. Şi noaptea ne-a dus Cătălina, peste deal, până la Hărţăgani, unde a stat din nou ascuns. A avut de data aceasta un chepeng în podea, sub un fotoliu. Şi-acolo avea o cămăruţă, cât să stea jos, pe un scăunel. Şi acolo l-au prins, că l-a denunţat omul care aducea laptele. A auzit vorbă, că bunica era singură, Ileana era la şcoală, iar ea ar fi trebuit să fie singură acasă. Şi-a auzit-o vorbind, probabil, aşa deducem noi. Şi-a venit, probabil, şi-a tras cu urechea, cine ştie… A avut un noroc enorm pentru că s-a întâmplat treaba aceasta în ’56 – zece ani a stat ascuns – în ’56 a fost o scurtă perioadă de destindere, urmare a unor acorduri de la Geneva. Şi l-au adus aici, la Deva, la Securitate. S-au purtat frumos, seara l-au dus şi la cinematograf, încadrat de doi ofiţeri, că n-a mai văzut un film de mult. L-au dus la Cluj, iar la proces l-au achitat. E şi şansa… (Da, pentru că unchiul dvs., Petre Pintilie, n-a fost aşa norocos.) Da, Ricu Pintilie a fost mai ghinionist, el a stat la Canal 4 ani. E şansa. Cum vă spuneam, alţii câte necazuri au avut şi cu ruşii, drame de-a dreptul. Contactele noastre cu ruşii n-au fost violente, au fost chiar amiabile, aş putea să zic.
(Şi dvs. consideraţi că aţi avut parte de şansă, în viaţă?) Da. Am avut mai întâi şansă cu soţia mea, o şansă formidabilă, că formăm un cuplu perfect. Ea m-a înţeles şi-a acceptat riscurile ieşirii mele din „câmpul muncii”. Era un risc enorm, totuşi, că nici atunci nu puteai să publici în fiecare an, depindea de capriciile puterii, oricând putea surveni ceva. Şi a acceptat riscul acesta, m-a înţeles, m-a sprijinit întotdeauna, mi-a creat toate condiţiile. A suportat cu stoicism şi perioadele mai proaste, că erau şi perioade când câştigam mai puţin, altele când câştigam mai mult, şi-atunci ne mergea foarte bine… În fond, acesta a fost farmecul vieţii. Nu ne-a mers uniform totdeauna. N-am avut timp să ne plictisim, în orice caz, să nu mai putem de bine, dar nici să ne plângem prea mult de rău. Nu, perioadele proaste au fost suportabile, iar perioadele bune au fost foarte frumoase. Şi-au fost mai numeroase cele bune decât cele proaste.
          (Aţi avut şi şansa de a vă naşte într-o astfel de familie…) Da, un lucru pe care-l regret e că atunci când am plecat din Timişoara, am plecat amărât. Mama trăia în condiţii foarte grele, aveam multe morminte acolo… Era o stare de mizerie, v-am povestit cu lemnele, trebuia să cari tot timpul lemne de jos. Nu vă spun, până ajungeai să-ţi umpli pivniţa cu lemne, cum ajungeai să umbli după cărutaşi. Erau platformele acelea care cărau lemne. Trebuiau descărcate, băgate-n pivniţă, clădite. Stăteai la coadă, cu cartela, pe care-ţi dădeau şi cărbuni. Era o mizerie teribilă! Pe urmă, nu era apă. Timişoara nu avea apă. Ani de zile a trebuit să cărăm cu găleţile apă. Nu găseai nimic… M-am bucurat când am plecat din Timişoara şi am scris despre oraş foarte urât în romanul „Crepuscul”. Îmi pare rău acum, regret. Am încercat să-mi ispăşesc păcatele, şi plătesc păcatele cu nostalgia Timişoarei, pe care-o port în suflet acum. Şi-am încercat să-mi ispăşesc păcatele scriind altfel despre oraş în cărţile care-au urmat, în „Arhipelagul” şi-n celelalte. Sper că voi fi absolvit de posteritate. Dar chiar şi atunci, în „Crepuscul”, am scris despre Timişoara cu mânia pe care o ai faţă de cineva pe care-l iubeşti, şi care te-a dezamăgit la un moment dat. De urât, n-am urât oraşul niciodată, am ţinut la el.
          (După ’89 n-aţi fost dezamăgit?) Ba da. Am prostul obicei să mă angajez cu toate disponibilităţile în sprijinirea câte unui om sau câte unei idei, ca după aceea să fiu dezamăgit. Le-am scris toate acestea în volumul 2 al „Jurnalului”, care sper să apară în curând la Ed. Amarcord. Am investit multă încredere şi multă speranţă în oamenii noştri politici, şi am rămas foarte, foarte dezamăgit. La ora asta pot să zic că sunt în starea versului acela arghezian: „Ne-ncercat de slavă, crâncen şi scârbit.” Nu m-am mai înscris în nici un partid. Am fost membru de partid, în Partidul Comunist. În ’68 m-am înscris în partid, fusese situaţia cu Cehoslovacia, entuziasmul acela cu fronda pe care am făcut-o noi, n-am vrut să participăm la agresiunea Cehoslovaciei. Era o perioadă de destindere, anii ’64 – ’70 au fost nişte ani foarte buni. Erau şi prosperi, ne mergea foarte bine, se găseau de toate, începuserăm să ne deshidem spre Occident, se tipăreau cărţi, se traducea foarte mult, apăruseră noi reviste: „România Literară”, toate revistele care apar şi astăzi. A fost o perioadă bună, şi ne gândeam atunci, şi eu, ca şi alţii, că poate reuşim să schimbăm ceva din interiorul partidului. Când mi s-a făcut propunerea să intru am zis: „Da, intru. Cum arată viaţa acum…” Fuseseră eliberaţi toţi deţinuţii politici, îşi recâştigaseră dreptul la semnătură scriitorii care fuseseră interzişi. Erau tot felul de lucruri care s-au dovedit pe parcurs a fi amăgitoare. După ’71, când s-a întors Ceauşescu din China, a început iar mizeria, tot mai gravă, tot mai gravă. Scriind aici, la ziarul local am avut rubrică săptămânală, Tiberiu Istrate era redactor şef adjunct, mă lăsa să trec cu diverse texte, care altfel n-ar fi trecut. Dar, fiind ziar de partid, surveneau inevitabil anumite ocazii, sărbători (23 August, 1 Mai), în care trebuia să mai scrii şi câte un articol din acesta propagandistic. Am făcut şi eu concesiile astea în câteva articole, când şi când, la ocazii din astea, până când am văzut că nu mai merge, şi în ultimii zece ani n-am mai pomenit nici măcar în scris numele lui Ceauşescu. De-al ei nu mai vorbesc, al ei nu l-am pomenit niciodată. Dar de prin ’79 n-am mai scris absolut nimic pe placul partidului. Şi-am avut noroc, totuşi, cu cei de la ziar, care au fost solidari în mod tacit.

(Şi acum aţi rămas dezamăgit de ceilalţi…) Şi-acum am rămas dezamăgit de ce-am sperat. Am crezut în Petre Roman la început, în anii ’90, l-am văzut tânăr, l-am văzut aşa… Şi Iliescu, chiar  şi-n el am avut încredere. Am spus: „Dom’le, lasă, să-i dăm ocazia. De ce să nu-i dai dreptul omului să repare ce-a greşit, să-şi arate buna credinţă?” Nu, n-a fost să fie. Mi-am pus speranţa în cei care-au ajuns la putere în ’96, a ieşit şi mai prost. Iar acum, ce să mai vorbim!
          (Iar pe plan cultural…?) S-a câştigat un lucru mare, extraordinar de mare: libertatea de exprimare. Acesta-i un bun câştigat, pe care nu-l mai poate lua nimeni. Ne putem defula, nu mai trebuie să ţinem în noi, să fierbem în suc propriu, putem să spunem ce-avem de spus. Şi după ’89 am ţinut rubrica, tot săptămânal, la „Cuvântul liber”, şi m-am războit cu mulţi. Mulţi, mulţi duşmani mi-am făcut în anii aceştia, criticând în dreapta şi stânga, mai ales după prima călătorie în Germania, când am publicat şase sau şapte săptămâni la rând impresii de călătorie, în mod inevitabil comparativ cu ceea ce ştiam c-am lăsat în ţară. Şi aceasta a revoltat pe foarte multă lume. Unul mi-a şi scris un articol, fără să mă pomenească cu numele, că dacă tot e aşa grozav acolo, de ce nu mă duc acolo, cam asta a fost ideea…
          Sunt câteva avantaje. Dar am intrat şi cu literatura în economia de piaţă, nu mai e subvenţionată de stat. E o problemă să-ţi publici o carte. (Dacă ai bani, poţi să publici orice.) Da, şi se ajunge la o confuzie a valorilor. În numărul 1 pe anul acesta al revistei „Arhipelag”, chiar am iniţiat o anchetă despre confuzia valorilor şi ne răspund o seamă de personalităţi. Am pus câteva întrebări; „Care credeţi că sunt cauzele confuziei valorilor?”; „Care credeţi că sunt formele cele mai pernicioase?”; „Care credeţi că ar fi soluţia?”. Una dintre cauze e tocmai aceasta: că oricine are bani, poate astăzi să-şi publice o carte. Şi lumea, omul de rând, care nu-i informat din culisele…, o vede la librărie, îl vede pe autor la televizor… Dai bani la emisiuni din acestea comerciale şi intri în emisiune. Eu împart scriitorii în două categorii: scriitorii care plătesc ca să fie publicaţi şi scriitorii care sunt plătiţi ca să publice. Eu încă fac parte din categoria a doua. Nu ştiu până când… (râde) De asta şi public mai rar acum, fiindcă, în general, adevărul este că un roman, cum este romanul „Crepuscul” sau „Arhipelagul”, presupune o investiţie de 40 – 50 de milioane. Şi-l înţeleg pe editor, pentru că riscă să investească şi să rămână cu cartea nevândută. Şi-atunci se recurge la subvenţiile de la Ministerul Culturii. Cărţile pe care le-am publicat până acum au apărut, din fericire, pentru că Ministerul Culturii mi-a dat subvenţii. Sper să le primesc şi în viitor, că de plătit, eu n-am de gând să plătesc. Eu nu ţin neapărat să apar. Pentru mine scrisul este un mod de existenţă. Eu dacă n-aş putea să scriu, să lucrez, aş muri. Pur şi simplu m-aş sfârşi. În timpul cât s-a zugrăvit în apartament, vreo douăsprezece zile, am fost un om mort, nu-mi găaseam locul. Dacă trece o zi fără să pot citi, devin irascibil şi agresiv. Eu scriu ca să trăiesc sufleteşte şi fizic – mă simt prost, fizic, când nu pot scrie. Deci, nu neapărat ca să public. M-au invitat la televiziune, când am avut lansarea „Jurnalului”. M-au chemat la Pro TV, să merg seara la o emisiune. Iniţial le-am spus: „Nu mă duc, am musafiri pe care i-am invitat la lansare. Cum să mă duc?” M-au invitat la ora şase, chiar în timpul lansării. Eu nu sunt omul care să ţină neapărat să apară la emisiune, cu orice preţ. Nu plătesc orice preţ ca să apar la emisiune. Până la urmă atât au insistat, că n-am avut încotro, şi m-am dus. Dar le-am spus şi-acolo: „Când vreţi să mă duc la televiziune îmi spuneţi dinainte, discutăm frumos, stabilim nişte condiţii. Dar nu aşa…” Şi cu cărţile e la fel: nu sunt dispus să plătesc pentru a fi publicat. Consider că lumea mă cunoaşte deja suficient, şi n-am nevoie să mă mai afirm.

 

Partea a III-a – „Aşa erau moravurile timpului: bunicii erau prieteni între ei,
 prietenia se transmitea copiilor şi apoi nepoţilor”

  
          Să revenim la Timişoara, pentru că în cea de-a doua rundă a înregistrărilor noastre am divagat puţin şi-am uitat să spun nişte lucruri pe care le consider interesante. De pildă, printre profesorii de la Liceul Loga l-am omis tocmai pe profesorul Sevici, de muzică, căruia i-am făcut multe necazuri pentru că nu-mi plăcea să cânt în cor şi trăgeam chiulul cu regularitate. Nu-mi place nici astăzi să cânt în cor, nici la propriu, nici la figurat. Îl amintesc pe profesorul Sevici pentru că era, totuşi, un foarte bun profesor de muzică şi azi am remuşcări pentru că l-am necăjit de atâtea ori. Îl amintesc şi pentru că este tatăl Preasfinţitului Timotei Sevici, actualul episcop al Aradului, care mi-a fost şi el coleg în acelaşi timp la liceu. Când vă vorbeam de directorul Mioc, de disciplina care exista în timpul lui, de acele sancţiuni, am uitat să vă spun că în fiecare dimineaţă, la poarta de intrare în liceu stătea pedagogul şi ne controla dacă avem ţinuta corectă, aşa cum se cerea unui elev de colegiu naţional. În primul rând numerele de pe braţ erau vizate, să fie la locul lor şi nu cumva să fie prinse doar în ace. Trebuia să fie prinse bine. Prin sondaj ne smulgea la câte unul numărul, să vadă dacă rezistă sau nu. Noi eram totuşi foarte mândri de acele numere, cu iniţialele „C.D.L” – Constantin Diaconovici Loga, şi uite, multe am uitat eu în viaţă, dar câteva numere n-am uitat. Printre ele, numărul pe care-l purtam pe braţ la Loga – 772.
          În legătură cu stagiul meu petrecut la Facultatea de Agronomie, am uitat să spun de întâmplările din toamna anului 1956, când s-au petrecut lucruri importante în Timişoara, şi mulţi studenţi au fost arestaţi. Într-o dimineaţă de octombrie 1956 am auzit huruit de tancuri, de maşini militare grele. Aflasem că se petrec lucruri importante şi m-am grăbit foarte tare să ajung la facultate, să văd ce fac colegii şi ce vom face cu toţii. Am ajuns, şi-n poarta facultăţii aştepta tovarăşul Smolski. Tovarăşul Smolski era o figură: era profesor, nu ştiu cu ce grad universitar, în orice caz preda marxism-leninism, materialism istoric şi dialectic… În orice caz, o ştiinţă din aceasta ideologică. El era „politrucul” facultăţii, un tip scund, îndesat, vânjos, cu ceafă pătrată, care avea totuşi un fel de umor sumbru. Ne pândea pe coridoare şi se apleca, greoi, şi ne măsura manşeta pantalonilor să vadă dacă nu e prea strâmtă, dacă nu cumva suntem „malagambişti”. Bietul Malagamba a fost un jazz-man pe care l-a persecutat şi Antonescu, l-a persecutat şi comunismul, iar cei care imitau moda lansată de el erau urmăriţi şi-n timpul lui Antonescu, şi-n timpul comuniştilor. Era mare crimă să fii „malagambist”: să porţi vestonul cu umărul lăsat şi pantalonii cu manşetă strâmtă la gleznă. Eu mai eram cu încă doi colegi, cu care m-am întâlnit pe drum. Smolski stătea în poarta facultăţii şi încă de departe ne-a făcut semn cu mâna: „Plecaţi acasă! Ce căutaţi acum aici?” „Păi, am venit la facultate, să vedem ce fac şi ceilalţi colegi.” „ – Nu fac nimic ceilalţi colegi. Mergeţi acasă!”. Ne-am întors, bineînţeles, şi între timp a început să se audă rumoare mare în jurul Catedralei. Acolo unde-i acum sediul Clubului „Poli” era un cămin studenţesc, chiar vizavi de staţia de tramvai şi de intrarea în parcul Scudier. Când am ajuns acolo era o mulţime de studenţime, cei din cămin erau asediaţi şi aruncau de-acolo cu tot ce apucau, cu mobilă, cu scaune, cu mese în capul asediatorilor, care erau militari. Şi la un moment dat ne-am trezit înconjuraţi. Nu ştiu cum s-a răspândit vestea că suntem înconjuraţi, şi-ntr-adevăr am fost înconjuraţi de soldaţi înarmaţi, şi am fugit. Am avut noroc. Am fugit prin parcul din spatele Catedralei, am văzut la un moment dat doi soldaţi în faţa mea, erau tineri, ca şi mine, şi-am avut impresia că s-au privit cu oarecare complicitate şi n-au făcut nici un gest să mă reţină. Am trecut printre ei şi-am fugit glonţ spre podul Mihai Viteazul, şi astfel am scăpat. Toţi cei pe care i-au prins acolo au fost arestaţi. Am avut şi de data aceasta şansă, pentru că alţii au înfundat puşcăria, în urma acelor evenimente. (Fusese o acţiune planificată?) Nu, după câte ştiu eu, a fost o acţiune spontană. S-a scris mult despre aceasta, de către cei care au participat efectiv şi-au avut de suferit. Eu nu mă pot lăuda cu aşa ceva. A fost o revoltă spontană, de solidarizare cu Ungaria.
          Alt lucru pe care am omis să ţi-l spun, şi pe care eu îl consider interesant pentru anii ’50, a fost începutul meu literar la Timişoara. Mi-am descoperit vocaţia literară târziu, în timp ce eram student la Agronomie, şi-atunci am început să frecventez Cenaclul de pe lângă Filiala Uniunii Scriitorilor, de pe lângă redacţia „Scrisul Bănăţean”, din care a evoluat ulterior revista „Orizont” de astăzi. Revista „Orizont” este urmaşa revistei „Scrisul Bănăţean”. Erau două cenacluri: un cenaclu al tineretului şi un cenaclu al consacraţilor, să zic aşa, pe care-l frecventam cu destulă sfială, stăteam destul de în spate. Îl întâlneam pe Mircea Şerbănescu. Mircea Şerbănescu a fost primul scriitor de la care am un autograf, pe romanul său: „O fată din cele multe”. Se lansa unde-i astăzi Librăria „Eminescu”, pe Corso, şi-mi aduc aminte c-am fugit sus, la mama, să-i cer bani ca să-mi cumpăr cartea, pentru a primi şi eu un autograf de la domnul Mircea Şerbănescu. Mama, natural că n-avea bani, dar şi-atunci am avut şansă: era la noi o mătuşă, Tanti Tori, măritată în Bulgaria, la Sofia, cu un inginer foarte bun care-a terminat Politehnica din Timişoara. Atunci ea era în vizită la noi şi-nduioşată, mi-a dat ea bani să-mi cumpăr cartea lui Mircea Şerbănescu. Tot la cenaclul acela mare l-am cunoscut pe Alexandru Jebeleanu. În perioada aceea, el tocmai ieşea din zodia lui proletcultistă şi începuse să se regăsească ca poet autentic. Începuseră să publice chiar poeţi ca Radu Stanca sau Lucian Blaga de pildă, care erau puşi la index. Alexandru Jebeleanu mi-a întins o mână fără să i-o cer, pentru care îi rămân îndatorat şi-acum, şi-i voi rămâne mereu. S-a întâmplat asta în momentul în care am abandonat Agronomia, şi mă aflam între Agronomia abandonată şi Filologia încă neîncepută. Mama era cu un salariu de mizerie, eu, bineînţeles, fără nici un ban. Şi-atunci, Alexandru Jebeleanu m-a angajat cu jumătate de normă în redacţia „Scrisului Bănăţean”. Tot de episodul acesta este legat şi primul meu eşec literar. M-au trimis în misiune la Lenauheim, unde era colhozul „Victoria”, celebru pentru bunăstarea lui. Era considerată una dintre gospodăriile colective de elită. Trebuia să merg acolo şi să fac un reportaj despre cât de bine le merge acelora acolo. Şi-am ajuns acolo şi toată lumea mi s-a văitat: toţi se plângeau de cât de prost le merge, ce abuzuri face preşedintele ş.a.m.d. Întors înapoi, m-am chinuit să scriu un reportaj elogios minţind, bineînţeles, dar cum eu nu ştiu să mint bine, mi-au făcut reportajul praf în cenaclu, încă în cenaclul celor consacraţi. Pe drept cuvânt mi l-au făcut praf, şi-atunci m-am lecuit de-a mai minţi. Îl mai întâlneam acolo pe Traian Liviu Birăescu, pe domnul Anavi Adam, pe un eminent ziarist şi om de cultură – Aurel Buteanu, pe George Bulic, pe Dorian Grozdan, pe Ilie Măduţa, pe veteranii Ion Stoia Udrea, pe Virgil Birou, pe Constantin Miu-Lerca, pe Grigore Popiţi, pe Andrei Lillin, pe Franz Liebhart, dar cel mai mult ne fascina „Maestrul” – aşa-i ziceam, Maestrul Franyó Zoltán. Cu el am o întâmplare amuzantă, de mai târziu, din 1974. În ’74 v-am povestit c-am fost în prima mea ieşire peste hotare, la Portoroz, la Colocviul acela internaţional de literatură. Întorcându-mă acasă, la o şedinţă de Cenaclu, Franyó Zoltán era şi el de faţă, cu douăzeci de ani mai în vârstă decât pe vremea romantismului meu cenaclier, şi aflând că am fost la Portorož, s-a entuziasmat pe loc. „Vai, şi eu am fost acolo! Spune-mi cum mai e: mai este teatrul acela din Piran? Ştii că Piran e oraşul lui Tartini? Mai există teatrul acela? Mai există turnul acela singuratic? Portul Capodistria e tot un port mare, cu tot atâtea cafenele celebre?” I-am povestit ce mai e pe-acolo, şi la sfârşit l-am întrebat: „Dar când aţi fost dumneavoastră ultima dată în Istria?” Şi după o clipă de ezitare, mi-a spus senin, ca şi când ar fi spus „ieri” sau „alaltăieri”: „În 1910!” Trecuseră, deci, mai bine de 60 de ani, şi memoria lui funcţiona tot atât de impecabil. Dar, noi, cum zic, frecventam cenaclul tineretului, şi-acolo îl aveam mentor pe Anghel Dumbrăveanu,  cu vreo doi ani mai în vârstă decât mine, dar şi mai în vârstă decât noi, pe Lucian Valea. Lucian Valea, în mod normal, ţinea de cenaclul consacraţilor, dar el se simţea mai bine între noi. La noi venea regulat, ne fascina cu cultura lui, pe care şi-a format-o în alte vremuri, cu sistemul său referenţial absolut insolit pentru noi, cu impetuozitatea lui, era un temperament vulcanic, cu umorul lui, cu propensiunea sa înspre polemică. Şi de-atunci datează prietenia mea cu el, deşi era cu unsprezece ani mai în vârstă decât mine. Mai era acolo Ion Arieşanu. Atunci m-am împrietenit cu Ion Arieşanu – o prietenie ce durează de-o viaţă, şi cu Laurenţiu Cerneţ, cu Traian Dorgoşan, cu Ion Marin Almăjan, cu regretatul Jiva Popovici. Tot atunci l-am cunoscut şi pe Radu Theodoru, care era redactor la secţia de proză şi el mi-a publicat prima proză în 1958 în nr. 4 din „Scrisul Bănăţean”. Pe-atunci, Radu Theodoru era un tânăr entuziast, care nu era încă bântuit de fantasmele xenofobe şi conspiraţioniste, ale căror simptome le poartă astăzi.
          În încheiere, ce-aş putea să zic? Despre copilărie? Am întâlnit la Octavian Paler vorba aceasta: „Copilăria e partea noastră de paradis.” Într-adevăr, aşa a fost. Sau, cum zicea Saint-Exupery – acesta e un motto pe care l-am pus la cartea „Arhipelagul” – „Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară”. Dar ultima dată nu vă vorbeam despre copilărie, aceasta era deja tinereţe, perioada mea cenaclieră.

          Aş reveni la o altă chestiune, pe care am lăsat-o în suspensie. M-aţi întrebat de anturajul mamei mele. Dar nu pot să vorbesc despre asta fără a porni de la anturajul bunicilor. Aşa era în moravurile timpului: bunicii erau prieteni între ei, prietenia se transmitea copiilor şi apoi nepoţilor. Întâi, v-aş spune că în ascendenţa mea familială există şapte preoţi, şi cred că acesta este un amănunt determinant pentru opţiunea anturajului bătrânilor mei. În anturajul lor au fost foarte mulţi clerici, nu numai din Timişoara. Au fost prieteni cu Episcopul Veniamin al Caransebeşului, cu Episcopul Ioan Bădescu al Caransebeşului, prin anii ’20 cu Miron Cristea, care mai târziu a devenit patriarh şi la un moment dat ajunsese chiar prim-ministru, cu Episcopul Grigorie Comşa din Arad, care a oficiat şi slujba la botezul meu, cu Episcopul Andrei Mager din Arad, cu Părintele Gheorghe Ciuhandu, cu protoprezbiterul şi senatorul Ioan Pepa din Mehadia, cu care mi se pare că eram şi puţin înrudiţi, din Timişoara cu părintele Melentie Şora, tatăl scriitorului şi filosofului Mihai Şora, cu părintele Cotoşman, cu Protopopul Patrichie Ţiucra, pe care-l iubeam foarte mult. Aşteptam în fiecare an să vină Prota Ţiucra cu crucea, cu Iordanul, de Bobotează. Trebuie să-l amintesc pe Episcopul şi ulterior Mitropolitul Banatului, Vasile Lăzărescu, care a fost poate, dintre toţi clericii, prietenul cel mai apropiat al bunicului meu, şi care l-a şi ajutat foarte mult după ce i-au dat afară din casă, pentru că l-a găzduit un timp la mănăstirea Hodoş–Bodrog. Şi el, şi bunica au stat acolo ca într-un fel de pensiune, la adăpost, câtva timp, până şi-au găsit alte rosturi.
Apoi, l-aş aminti în primul rând pe profesorul Nicolae Ilieşiu. El era originar din Ţebea, dar naturalizat la Timişoara. Era profesor de istorie celebru, circulau o mulţime de legende despre el. Eu nu l-am avut profesor, l-au avut în schimb ca profesor tatăl meu, fraţii mamei, care povesteau despre el tot felul de anecdote amuzante. Celebră a rămas imprecaţia pe care i-a adresat-o unuia dintre colegii lor, pe care-l chema Curie: „Măi, Curie, tu eşti oaia cufurită care spurcă toată turma!” Nicolae Ilieşiu era proprietarul şi directorul ziarului „Dacia”, un cotidian foarte important al Timişoarei. Este autorul uneia dintre cele mai importante monografii ale Timişoarei, şi a fost directorul Căminului Reuniunii Femeilor Române. Reuniunea Femeilor Române se ocupa şi de opere din acestea caritabile, şi printre altele avea şi un cămin pentru elevii săraci. Cum stai cu faţa la Facultatea de Medicină, clădirea din stânga a fost căminul Reuniunii Femeilor Române. Iar preşedinta Reuniunii Femeilor Române a fost bunica mea, Aurelia. De aici şi marea prietenie cu profesorul Nicolae Ilieşiu. El a fost şi directorul, şi administratorul căminului. Aş aminti apoi pe Alexandru Marta, care în timpul când ţara a fost împărţită administrativ în ţinuturi, a fost rezidentul regal al ţinutului Timiş.
          V-am vorbit despre ţinutul Timiş? Ţinutul Timiş cuprindea judeţele Timiş, Caraş, Severin, Arad şi Hunedoara, adică exact ceea ce este astăzi cea de-a cincea regiune economică – „Vest”. Ţara era împărţită în zece asemenea ţinuturi, şi fiecare dintre aceste ţinuturi era guvernat de un rezident regal, ca reprezentant al regelui în teritoriu. Alexandru Marta această funcţie o îndeplinea. Erau apoi în bune relaţii cu Adam Klotz, directorul  Băncii Generale Şvăbeşti, cu doctorul Aurel Cândea, directorul spitalului de stat, cu dr. Ernest Ceaur Aslan, consilier la Curtea de Apel; dar şi cu dr. Nemoianu, medic celebru în Timişoara, cu dr. Isaia Popa, care ne-a fost medic de familie şi cu dr. Singer, evreu, pe care-l iubeam foarte mult, unul dintre cei mai buni pediatri ai Timişoarei, care a fost medicul meu întreaga copilărie. Era un medic foarte simpatic, care ştia să se apropie de copii. Mi-aduc aminte că eram deja mare, aveam vreo şaisprezece ani, şi m-am îmbolnăvit, iar mama i-a dat telefon să vină să vadă ce am. Şi dr. Singer a venit şi i-a spus mamei: „Tu de-acum trebuie să-l duci la fete, nu să mă mai chemi pe mine la el!” (râde).  Aş mai aminti, nu în ultimul rând, din acest şir de apropiaţi, pe generalul Ioan Carlaonţ, căruia în intimitate toţi îi spuneau Iancu, a cărui fată, Dorica, a fost prietenă bună cu mama şi cu mătuşa mea, Virginia de la Lugoj, şi care era comandantul Şcolii Speciale de Artilerie din Timişoara, care funcţiona în clădirea unde astăzi funcţionează Clinicile Noi. Clădirea şi parcul erau ale Şcolii Speciale de Artilerie, una dintre şcolile de elită ale Timişoarei. Şi poate-i momentul aici să precizez faptul că Timişoara a fost şi un important centru militar. În afară de cele două regimente pe care vi le-am amintit: 1 Artilerie Călăreaţă şi 6 Artilerie Grea, exista Piaţa Libertăţii, o piaţă cu atmosferă militară. Era ceea ce tot oraşul numea Divizia, unde cred că prin asta se înţelegea sediul Garnizoanei Militare a oraşului, chiar vizavi de Primăria Veche. Şi astăzi funcţionează acolo tot o instituţie militară. În partea stângă, cum stai cu spatele spre Divizie, era Cercul Militar, care este şi astăzi. Pe vremea aceea se ţineau nişte baluri celebre, cu diverse ocazii, dar de cele mai multe ori cu scopuri de binefacere. Ştiu că toate balurile Reuniunii Femeilor Române se ţineau de obicei acolo, la Cercul Militar. În afară de acestea, mai erau în Timişoara mai multe „Exerzierplatz-uri” – câmpuri de instrucţie. În curtea cazarmei Transilvania, în primul rând, de-acolo tot timpul se auzeau tropăituri şi sunete de trâmbiţă, dar un mare câmp de instrucţie era pe calea Aradului, acolo unde se desparte de Calea Lipovei, unde astăzi sunt cele două antene de radio.
Bunica, fiind preşedinta Reuniunii Femeilor Române era, desigur, în foarte bune relaţii cu toate doamnele acestor domni. Era o întreagă societate. Mama a preluat prieteniile cu copiii acestor domni. Am aici o fotografie interesantă, de la nunta Doricăi, fiica generalului Carlaonţ, unde este o parte din societatea Timişoarei de atunci. Nu v-am amintit de buna relaţie cu familia Petrovici. Doamna Olga Petrovici a fost prietenă bună cu mama. Aveau doi copii, pe Buţi şi pe Micu, care erau foarte buni sportivi. Au fost şi ei colegi cu noi, erau gemeni, fotbalişti la Poli. Apoi, familia Ciolac – avocatul Ciolac era unul dintre avocaţii mari ai Timişoarei, care are un băiat, pe Nelu, cu un an mai mare decât mine. În poza aceea din parc, unde sunt cu copiii, unul dintre copii este el. Cu Nelu Ciolac mergeam de obicei la meciuri, şi era un „drucker” – aşa-i numeam pe atunci pe microbişti, pe susţinătorii echipelor. Era un „drucker” furibund. Striga din tribune, încât trebuia să-l trag de mânecă să se potolească, să nu ne bată susţinătorii echipei adverse. Într-una din versiunile familiei, avocatul Ion Ciolac ne-a vestit că urmează să se treacă la deportările în Bărăgan, şi astfel bunicul meu de la Periam a fost prevenit. În sfârşit, cu familia Botiş, dar cu ei n-am fost numai prieteni, cu ei suntem rude. Cu tanti Stela, cu unchiu Ionel ne vedeam des, totdeauna de sărbători eram împreună. Spre deosebire de ceilalţi copii din clanul Botiş, de la Arad şi Oradea, cu care ne vedeam foarte rar, cu Stela Botiş şi cu fratele ei Miki  ne vedeam des.

 

Partea a IV-a – „Identitatea porneşte de la locul naşterii tale”
 

Am ajuns aşadar la a patra rundă, pentru că mereu îmi aduc aminte de alte aspecte, de alte întâmplări, alte personaje din copilărie. Aş vrea acum să-ţi vorbesc despre două lucruri: despre nebunii oraşului din copilăria mea şi despre cartiere. Sunt nedrept să le numesc pe primele două dintre personajele despre care vorbesc nebuni. De fapt erau nişte personaje bizare, excentrice, dar foarte sociabile.
          Primul era Şutu. Numele lui complet, oficial, era Dimitrie Şutu. Era muzician, purta plete şi lavalieră, cărunt, avea un nas acvilin, semăna cu Liszt şi cred că el îşi dădea seama de asemănarea aceasta şi o exploata. Era violonist, organiza concerte, recitaluri, cu invitaţii. Îl cunoştea tot oraşul, dar prestaţiile lui erau ilare, fie din cauza ţinutei, fie din cauza modului de interpretare. Lumea mergea ca la un spectacol comic, şi mergea lume bună la concertele lui. Tata era în relaţii bune cu el pentru că tata era un personaj foarte sociabil şi un om popular, în relaţii cu toţi dezmoşteniţii soartei, printre care şi cu Dimitrie Şutu, pe care îl şi ajuta substanţial din când în când. Dimitrie Şutu nu cerşea, nu cerea, dar accepta cu demnitate donaţii. A rămas celebră replica pe care i-a dat-o tatălui meu. L-a întrebat tata într-o zi: „Maestre, de ce la concertele dumneavoastră toată lumea râde?” Şi maestrul i-a răspuns, cu toată seriozitatea: „Pentru că atunci când eu cânt, se bucură şpiritele!” Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. A dispărut. De fapt, pretutindeni, toate aceste personaje dispar la un moment dat. Nimeni nu mai ştie ce s-a întâmplat cu ele.
        Un alt personaj, tot cam din aceeaşi categorie, era „Crista cu Revista”. El era un om absolut normal în comportament, care tipărea publicaţii de format diferit, cu titluri diferite. De aceea revista lui nici nu avea un nume propriu-zis şi toată lumea îl ştia ca şi „Crista cu Revista”. Revistele lui purtau titluri după sezon, după întâmplările pe care le relatau. Nu cred că avea tipografie proprie, cineva îi tipărea lucrurile acestea. Cum se descurca financiar, nu am habar, dar apărea cu taraba lui de reviste prin locurile cele mai populare, pe Corso, de pildă, sau în Piaţa Libertăţii, şi le vindea. Lumea le cumpăra pentru că erau comice, de un umor involuntar, dar foarte savuros. De obicei promitea anumite lucruri şi cerea în schimb altele: promitea că va scoate din ţară trupele germane – asta era în timpul războiului – cu condiţia să i se dea un vagon de hârtie. Sau că va începe să militeze pentru ca preoţii catolici să se poată căsători. Avea fixuri din acestea periodice şi pentru a le pune în aplicare îşi publica revista, făcea un fel de acţiune promoţională, cerând în schimb să i se dea hârtie. Acesta era idealul lui suprem. Era un om absolut inofensiv, agreabil, amuzant, care, tot aşa, a dispărut fără urmă. Despre el se spune totuşi că după intrarea ruşilor a început să promită că-i va scoate şi pe ei din ţară. Dispariţia lui, în cazul acesta este explicabilă. Nemţii nu i-au avut grija, l-au lăsat în pace, dar cu ruşii n-a fost de glumă. Şi cred că i-a fost fatală imaginaţia aceasta. Ar fi extraordinar dacă cineva din familiile vechi ar mai avea un exemplar din revista lui „Crista cu Revista”.
Nebunii – nebuni de care-mi aduc aminte din copilărie, şi pe care-i ştia tot oraşul, au fost doi: unul era Naţi, care poza în gardian public. Era îmbrăcat cu un veston militar vechi, jerpelit, cu un chipiu de poliţist, şi avea “în dotare”, cum se zice astăzi, un “ţignal” – o fluierice. Aici trebuie să facem o paranteză, pentru că ţignalul, fluiericea, este un obiect de epocă, foarte frecvent utilizat atunci. Toţi agenţii de circulaţie aveau ţignal. Agenţii de circulaţie, în copilăria mea, stăteau în intersecţie pe un fel de podium mic, de-acolo dirijau traficul ajutându-se de fluiericea asta, cu care atrăgeau atenţia recalcitranţilor. Aveau fluierice şefii de tren, cu fluiericea vesteau plecarea trenului din staţie. În tramvaie nu exista pe-atunci auto-taxare, nu exista compostor, fiecare vagon îşi avea taxatorul lui. Dar taxatorul de la remorcă avea şi fluierice, cu care anunţa vatmanul că totul e gata şi poate să plece. Gardienii publici, sergenţii de stradă aveau şi ei fluierice. Ei, Naţi nu putea să nu aibă, avea şi el fluiericea lui, şi era spaima copiilor de prin parcuri. Ne bătea dacă ne prindea că am călcat cumva pe iarbă, sau dacă rupeam vreo floare, sau dacă eram într-un loc nepermis. În fond, el făcea o treabă utilă: veghea asupra ordinei în parcuri, lucru pentru care nimeni nu-l prigonea. Dar nouă, copiilor, ne era frică de el. Naţi a fost înainte de 1944, chiar în prima mea copilărie.
Pe urmă, după ’44, după apariţia ruşilor, o femeie este ultima nebună de care-mi amintesc – Amalia. Era o bătrână sordidă, grasă, care apărea la ora de mare afluenţă pe Corso şi începea să strige în gura mare tot felul de obscenităţi, de se făcea gol în jurul ei. Poate fi considerată şi un simbol al decăderii vremurilor, după ce a început să se infiltreze comunismul, încât putem zice că nici nebunii nu mai sunt ca altădată… Şi ea a dispărut, nici n-a stat mult timp, dar a avut voga ei. Toată lumea era îngrozită, lumea aceea multă care ieşea seara la plimbare.
          Aş mai vrea să-ţi spun câteva lucruri despre cartiere. Cetatea – este şi a fost întotdeauna ceea ce în oraşele germane este anunţat pe tăbliţele indicatoare pe care scrie “Innenstadt” – “oraşul dinăuntru”. Cetatea este cartierul administrativ, aici au fost dintotdeauna toate sediile marilor instituţii, şcolile ş.a.m.d. Ciudat este că în Cetate erau patru biserici catolice – sunt şi acum – şi una ortodoxă, dar sârbească, cea din Piaţa Unirii, dar nici o biserică românească.  Prima biserică românească s-a sfinţit în 1946, şi-a fost Catedrala. Construcţia ei a început în 1936, dacă ţin bine minte, şi-a mers greu, din cauza războiului. Dar, în sfârşit, în octombrie 1946 a fost sfinţită, şi-mi aduc aminte de momentul acesta. Bunicul meu, Pompil, făcea parte din Comitetul Eparhial de Organizare – nu-mi mai aduc aminte exact cum s-a numit, numele corect figurează în “Istoria Mitropoliei Banatului”. În calitatea aceasta, bunicul a primit o invitaţie la sfinţire, şi m-a luat şi pe mine. A venit Regele Mihai şi patriarhul Nicodim. Mi-aduc aminte foarte bine, că m-a emoţionat profund regele, a venit cu o maşină decapotată, i s-a dat onorul numai din trompete, moment foarte spectaculos. După slujbă au înconjurat la un moment dat Catedrala, într-o procesiune. Regele era înalt, frumos, tânăr, îmbrăcat în uniformă de aviator, care mi-a plăcut foarte mult, pentru că-i iubeam pe aviatori, şi-i puseseră un fel de şorţ de culoare purpurie, care cred că ţinea de ritualul sfinţirii. Ca să nu mai vorbim şi de Patriarhul Nicodim, de episcopul de pe-atunci, Vasile Lăzărescu (pe-atunci era episcop, încă nu devenise mitropolit), îmbrăcaţi în nişte odăjdii de slujbă împărătească, impresionante pentru toată lumea, cu atât mai mult pentru un copil, cum eram eu pe-atunci.

          Noi mergeam la biserica din Fabric. Si cu aceasta ajungem la cartierul Fabric, cartierul industrial. Mergeam la biserica din Fabric, în Piaţa Sarmisegetuza, lângă podul de unde începe Calea Dorobanţilor. Mergeam acolo în mod curent, la slujbele duminicale. Mai rar mergeam în Piaţa Küttl, pentru că biserica din Fabric ne era mai familiară. Tot acolo ne ducea cu şcoala, în postul Paştelui, în Săptămâna Mare, la cuminecare. Despre asta ţi-am vorbit. Fabricul era un cartier pe care-l frecventam foarte, foarte des. Acolo era Ştrandul, despre care nu ţi-am vorbit. Era un loc foarte important al Timişoarei de altădată. Aş fi foarte curios să văd ce-i astăzi în locul vechiului ştrand. Mergeam cu tramvaiul tot până la biserică. Acolo coboram şi ne urcam în alt tramvai, în tramvaiul 1, care pleca de la pod până la turbină. De la pod până la turbină era un singur fir, un singur vagon care pendula între statia de la pod şi capătul liniei, ducea şi aducea lumea de la ştrand. Turbina era o clădire puţin sinistră, cenuşie, sprijinită pe cele două maluri ale Begăi. Din interior se auzea întodeauna vuietul acela de ape, şi vuietul turbinelor. Dedesubt se vedea un spaţiu foarte întunecos, unde vuiau apele. În spatele turbinei, în amonte, se întindea Bega ca un fel de lac de acumulare, foarte liniştit, tăcut, sprijinit pe malul drept de stufăriş. Pe malul stâng, cum mergeam de la podul de pe Calea Dorobanţilor, ajungeam la Turbină, coboram şi intram imediat la ştrand. Ştrandul avea o plajă splendidă de nisip, avea restaurant, avea jocuri de societate – se putea juca rummy, şah – avea şezlonguri, tot ce trebuia la un ştrand modern. Se putea prânzi acolo sau se luau numai gustări. Petreceam acolo zilele de vară, de dimineaţă până seara. Se aduna toată societatea bună a Timişoarei, era şi acesta un loc de întâlniri. (Erau bazine?) Nu, se făcea baie chiar în Bega. Mai era un pod plutitor, căruia în Hunedoara i se zice brod, la Timişoara îi spuneam pe-atunci comp, care te trecea de la ştrand pe malul celălalt, în stufăriş. Acolo cred că se făcea nudism. Era un loc mai romantic, mai retras.
Mai vizitam cartierul Fabric pentru Arena “Electrica”, pentru piaţa de vechituri – ocska piatz, care se ţinea în spatele Arenei “Electrica”, pentru depoul de tramvaie, unde mergeam cu bunicul, pentru Pădurea Verde, pentru croitorul Kapler din Piaţa Traian – despre toate acestea ţi-am vorbit. Am uitat să-ţi spun despre spitalul de boli contagioase  – Spitalul Epidemic “Victor Babeş” care există şi astăzi, în apropiere de Pădurea Verde. Pe-atunci era la capătul tramvaiului 2. De ce amintesc de spital? Pentru că am fost şi eu internat o dată acolo, suspect de hepatită, în copilărie, dar aceasta n-are nici o semnificaţie. Semnificativ este faptul că fratele mamei, unchiul meu Viorel, când a fost arestat – el a făcut opt ani de puşcărie şi vreo doi ani de domiciliu forţat, dar la început l-au ţinut un timp la Timişoara, imediat după arestare, şi la un moment dat s-a îmbolnăvit şi-a fost dus la Spitalul Epidemic. De-acolo se putea comunica mai uşor, şi ne-a trimis vorbă că noaptea, cam după ora unsprezece, când e de gardă un anumit gardian, ne putem duce să-l vedem şi să-i ducem mâncare. Mă duceam cu mama, cred că de două sau de trei ori am fost, ne duceam cu tramvaiul, noaptea la unsprezece. Trebuia să-l mituim şi pe portar, cu riscul ca ori el, ori gardianul să ne trădeze, dar n-a fost aşa. Ne lua în primire miliţianul, ne plimba prin nişte culoare, pe la subsol, în locul de întâlnire pe care-l stabilea el, în spatele unei uşi, unde nu stăteam mai mult de cinci minute. Ne îmbrăţişam, îi spuneam ultimele noutăţi, foarte surescitaţi, îi dădeam ce-aveam de dat şi ne întorceam. Şi ţin minte că o dată n-am mai avut tramvai la întoarcere şi ne-am întors, în anii ’50, când, ca şi-acum, erau străzile foarte nesigure, şi ne-am întors de-acolo, de la marginea Pădurii Verzi, până acasă. Nu vă spun ce frică ne-a fost, totuşi. Eu făceam pe curajosul ca să nu simtă mama că mi-era frică, deşi îmi era frică şi mie să străbatem cartierul Fabric, care era destul de rău famat, mai ales pe timp de noapte. O altă aventură de genul acesta a fost tot cu unchiul meu, Viorel. Un timp a fost ţinut în clădirea aceea veche, pe care toti timişorenii vechi o cunosc sub numele de Parchet. Era Parchetul, dar şi închisoare. Clădirea e situată vizavi de Hotelul Continental, unde sunt acum ceva case de schimb, magazine etc. În partea dinspre Str. Eugen de Savoia era închisoare. Se văd şi astăzi ferestrele zăbrelite. Şi Viorel ne-a trimis vorbă să ne plimbăm pe-acolo la o anumită oră, prin faţa Palatului Dicasterial, iar el ne va vedea de la fereastra celulei lui. Noi nu-l puteam vedea, pentru că gratiile erau foarte dense, şi dincolo era un întuneric opac. Dar el ne-a făcut semn, mişca prin faţa geamurilor o pânză albă şi ne-am dat seama că întâlnirea s-a produs, totuşi. Aventuri de-ale vremii…
          Ziceam că Fabricul era cartierul industrial al Timişoarei, pentru că acolo erau marile fabrici: Dermata, Guban, Fabrica de Bere, Abatorul, Uzina Electrică. Era şi cartierul micilor meseriaşi. Iosefinul era, cum a rămas şi azi, cartier comercial. Mergeam la biserica din Piaţa Küttl şi la piaţă, o piaţă foarte bogată, ce se întindea de la Notre – Dame până în strada Preyer, şi la Cinematograful “Corso”, unde se dădeau cele mai teribile westernuri, dar unde ne era teamă de cibezări. Erau vestiţi cei din Iosefin şi cei de pe Strada Sturza.
          Elisabetinul era un cartier rezidenţial, cu străzi liniştite, cu grădini, cu case mici, familiale. Mergeam aici la prietenul şi colegul meu de liceu, Radu Sauciuc. Tatăl lui era profesor universitar la Facultatea de Chimie Industrială a Politehnicii. Mama lui era originară, ca şi mama mea, din Sânnicolaul Mare. Locuiau pe strada Feldioara, mergeam des la ei. Tatăl lui Radu Sauciuc era un om foarte sever, un bărbat foarte sobru. Mi-l amintesc întotdeauna îmbrăcat în costume negre. Radu se afla într-o relaţie – aş zice „psihanalizabilă” cu tatăl lui, într-o relaţie de adversitate foarte acută, supus la tot felul de interdicţii. Teama de acest domn foarte serios şi sever mi s-a transmis şi mie, ceea ce nu m-a împiedecat să particip la iubirea romantică a lui Radu cu o foarte frumoasă colegă de-a noastră, de la Liceul Carmen Sylva, Ligia – bineînţeles, iubire interzisă, pe care eu am facilitat-o realizând comunicarea dintre ei, transmiţându-le bileţele şi aşa mai departe, cu riscurile inerente de-a fi descoperit de bătrânul domn Sauciuc.
În Elisabetin mai mergeam la Herr Schuch und Frau Schuch. Domnul Schuch avea o mică frizerie, chiar la intrarea în casa noastră, casa Palace, pe strada Goethe. Strada Goethe, astăzi nu mai este stradă, au închis-o, este o fundătură. Dar ea lega Corso-ul cu strada Veneţia, ce se numeşte astăzi strada Piatra Craiului, care iese la Piarişti. Înainte de intrarea în clădirea în care locuiam noi, clădirea Palace-ului, era o mică tutungerie şi o mică frizerie. Frizeria aceasta era a domnului Schuch, ce lucra împreună cu soţia. Domnul Schuch m-a tuns de când ne-am mutat noi acolo, de prin anul 1940, el m-a tuns şi el m-a bărbierit prima dată. Eram în foarte bune relaţii cu ei, şi îi vizitam, pentru că ei locuiau în Elisabetin, prin preajma străzii Memorandului, într-o căsuţă mică, familială, cu grădină. Totdeauna intram şi pe la ei, când aveam drumuri pe-acolo, cu mama, dar alteori îi vizitam şi în mod special, pentru că în grădiniţa aceea a lor ei cultivau tot felul de lucruri delicioase şi mai rare: rabarbură sau dovlecei, sparanghel… Nu ştiu cine le cultiva, pentru că ei erau mai toată ziua în frizerie, dar de la ei le căpătam. Probabil aveau pe cineva care lucra acolo. Erau nişte oameni foarte, foarte prietenoşi. Pe urmă au venit comuniştii, au desfiinţat atelierele particulare, l-au scos din frizeria lui pe domnul Schuch şi l-au băgat într-o cooperativă, „Higiena” parcă se numea, la o frizerie de pe strada Alba Iulia. Am rămas prieteni, deşi îmi putea fi bunic, şi tot la el mă tundeam. Dar nu ştiu ce au avut şi cu frizeria, şi cu tutungeria, care erau două locuri foarte intime, nu numai că le-au desfiinţat, dar le-au zidit: vitrinele au fost închise cu un zid cenuşiu, urât, de beton – ce se poate vedea şi astăzi – ca de cavou. Nu mai este nimic acolo, acum. Am fost foarte emoţionat când, în 1965, la moartea mamei, din lumea aceea multă de la cimitir, s-au desprins din mulţime domnul şi doamna Schuch şi au venit să mă îmbrăţişeze şi să mă condoleze. De-atunci nu i-am mai văzut. În mod sigur au trecut şi ei în lumea drepţilor.

Mergeam des în Elisabetin la familia Mironescu. Despre familia Mironescu ţi-am povestit – Tanti Bori şi Mitică Mironescu. Ciudat e că ei îi spuneam tot „Dumneavoastră” şi „Tanti”, dar lui, care era foarte prietenos cu noi, cu copiii, toţi îi spuneam „Mitică”. Îi vizitam foarte des, chiar şi de mai multe ori pe săptămână. Locuiau pe Strada Wilhelm Mühle la numărul 7. Strada se numeşte astăzi „1 Decembrie”, şi pleacă din Piaţa Lahovari – astăzi Bălcescu – până la cimitirul din Calea Buziaşului. Numărul 7 este aproape de Piaţa Bălcescu, pe partea stângă, o vilă foarte frumoasă cu trei camere şi cu o grădină mică, dar foarte îngrijită, unde ne jucam şi ne simţeam foarte bine cu ei. Dar aş vrea să-ţi spun ceva despre acest Wilhelm Mühle, al cărui nume îl purta strada. El a fost înainte de 1918 grădinarul şef al oraşului, mai-marele parcurilor şi al grădinilor, şi într-adevăr, o stradă în Timişoara cred că  merită să-i poarte numele. Eu cred că s-a greşit când s-a schimbat numele străzii, împingându-l pe domnul Wilhelm Mühle în uitare. Numele de 1 Decembrie putea să fie dat oricărei alte străzi care poartă astăzi nume absolut banale, fără nici o semnificaţie. Casa nr. 7 de pe Str. Wilhelm Mühle a fost cumpărată ulterior de domnul Stoica, iar prietenii noştri s-au mutat aproape de noi, în Cetate, pe B-dul Republicii, în blocul acela aflat vizavi de fostul sediu al Consulatului German. De ce pomenesc de domnul Stoica? Pentru că am uitat să-l amintesc când ţi-am enumerat vechile cofetării al Timişoarei. Domnul Stoica a fost ultimul mohican, ultimul proprietar de cofetărie particulară în timpul comunismului, când toate cofetăriile particulare au fost desfiinţate şi s-au înfiinţat toate cofetăriile acestea cu nume de flori, în care găseşti aceleaşi prăjituri anoste cu gust de ojă. La domnul Stoica, prin nu ştiu ce minune rămas singurul proprietar de cofetărie particulară, puteai găsi cele mai teribile, inimaginabile prăjituri din Timişoara: cataifuri, baclavale, işlere, indiene, lucruri absolut neverosimile într-un timp de mizerie, cum era acela. Era o cofetărie mică de tot, în Piaţa Maria, la începutul străzii Doja, pe dreapta, unde astăzi este o ceasornicărie, într-un demisol. Era un loc absolut mirific, cofetăria domnului Stoica.
În afară de acestea, erau celelalte cartiere, cu aspect rural. Era Fratelia, Freidorful, Ronaţul, Ciarda Roşie, Plopi, pe care le cunosc mai puţin, le-am frecventat mai rar. Dar cel mai familiar dintre toate, şi drag mie, este Mehala. Mehala a fost un cartier cu aspect de sat bănăţean, mai emancipat puţin, pentru că avea biserica aceea cu alură de catedrală. Tramvaiul 4, din Piaţa Libertăţii, te ducea până la biserica din Mehala. Era un singur fir de linie, cu două locuri de încrucişare, unde făcea cruce tramvaiul: unul pe Calea Bogdăneştilor şi celălalt la Balta Verde. Frecventam Mehala deseori, la prietena mamei, doamna Ratz, care locuia pe la Balta Verde, şi apoi la unul dintre colegii mei, Radu Gheorghe, coleg de liceu, pe care-l vizitam deseori. Mă simţeam foarte bine în Mehala pentru că îmi amintea de Sâlha, de satele bănăţene pe care le iubeam mult.
        M-am bucurat când am descoperit că Mehala are un cronicar avizat, mai tânărul meu coleg Dan Negrescu, pe care-l apreciez foarte mult pentru talentul lui, şi ale cărui proze mi-au făcut o mare bucurie, mi-au dat un sentiment stenic, provenit din constatarea că şi generaţiile noi pot să aibă conştiinţa apartenenţei, foarte preţioasă pentru formarea caracterului un om. Sentimentul apartenenţei la un anumit loc, cum zicea Creangă „locul naşterii mele”. Noi, astăzi, mai sofisticaţi, mai izmeniţi, am zice „toposul nostru matricial”. E bine când nu ne uităm baştina şi încercăm să transmitem aceste lucruri şi generaţiilor noi, pentru că, în perioada aceasta de globalizare inerentă, absolut inevitabilă şi necesară, care se află în ordinea firească a lucrurilor, lucrurile pot rămâne în ordinea firească numai dacă, concomitent cu globalizarea, ştim să ne păstrăm şi identitatea. Iar identitatea porneşte de la locul naşterii tale.
 
 
Interviu realizat de Simona Branc la Deva în martie – aprilie 2002 cu scriitorul Radu Ciobanu.
 
 
         
 

Fișiere și media

• JPG 913 radu ciobanu 1.jpg
• JPG 914 radu ciobanu 2.jpg
• JPG 915 radu ciobanu 3.jpg
• JPG 916 radu ciobanu 4.jpg