Tătarii din Crimeea și românii în „cruciada împotriva bolșevismului” (1942-1944)

Participarea
militară a României la cel de-al doilea război mondial a cuprins două etape:
campania din est (22 iunie 1941-23 august 1944), urmată de cea din vest (23
august 1944-12 mai 1945)[1].
Între acţiunile de luptă din prima campanie s-a numărat și cucerirea Peninsulei
Crimeea, cu o suprafaţă de 26 000 kmp și o populaţie de 1 128 000 locuitori, în
1939. Procentual, rușii reprezentau 42%, tătarii 25%, ucrainenii 11%, germanii
5%, restul alţii[2]. Cucerirea
peninsulei s-a făcut de către Armatele 11 germană și 3 română, în intervalul 20
septembrie 1941- 4 iulie 1942. Armata română a angajat în lupte 78 000 de
militari, cu pierderi însemnate: 18 900. Reprezentând 24%, această proporţie a
fost cea mai mare de până atunci, raportată la celelalte direcţii de atac[3].

Datorită persecuţiilor la care au fost supuși
de autorităţile sovietice în perioada interbelică, o parte a tătarilor din
Crimeea a colaborat cu armatele germane și române în lupta proclamată de
mareșalul Ion Antonescu[4]
ca fiind ?cruciada împotriva
bolșevismului?. Drept recompensă, germanii au acceptat cererea tătarilor
de a-și crea un „comitet central musulman”, după modelul celor permise
karaceailor, balkarilor și calmucilor. Temându-se de renașterea mișcării
panturanice, zdrobită de puterea sovietică la începutul anilor 1920, naziștii
nu le-au acordat tătarilor aceeași autonomie de care se bucurau celelalte etnii
musulmane ajunse vremelnic sub autoritatea zvasticii. În schimbul autonomiei
primite, acordată cu mare zgârcenie, autorităţile locale tătare au trimis
câteva mii de militari ? organizaţi în șase batalioane ? să lupte[5]
împotriva partizanilor locali credincioși regimului sovietic[6].

După
încetarea ofensivei armatelor coaliţiei Axei și începerea retragerii generate
de pierderea iniţiativei strategice în favoarea Armatei Roșii[7],
tătarii au început să se teamă de pedepsele pregătite de Stalin, care începuse
deportările ?colaboraţioniștilor? încă din noiembrie 1943. Tătarilor le-a venit
rândul la 18 mai 1944, prin deportarea întregii comunităţi din Crimeea în
stepele Kazastanului. După 11 zile, într-o scrisoare către Stalin, Beria[8]
justifica acţiunea aducând tătarilor acuze conform cărora ?în timpul ocupaţiei
germane contribuiseră activ la fabricarea pâinii și a produselor alimentare
destinate armatei germane (…) și colaboraseră cu autorităţile militare
germane la găsirea soldaţilor Armatei Roșii și a partizanilor?. După cifrele
oficiale sovietice, cele 67 de convoaie au transportat pe căile ferate 180 014
tătari[9].

Drept
recunoștinţă pentru serviciile aduse și pentru ai scăpa de eventualele pedepse
pentru ?colaboraţionism?, mareșalul Ion Antonescu a acceptat retragerea unora
dintre tătarii de la est de Nistru în România. Pentru îndeplinirea unei
asemenea misiuni delicate, Biroul Contrainformaţii din Secţia a II-a a Marelui
Stat Major cerea aprobarea de la Cabinetul Militar al Conducătorului Statului.
Într-un caz, acesta ?a aprobat ca 50 familii (350 membri) de tătari, care se
găsesc la Odessa, evacuaţi din Crimeea de unităţile române să fie evacuaţi în
Dobrogea, pe răspunderea personală a comandanţilor de unităţi?. Documentul ? datat
1 aprilie 1944, adresat de Secţia a II-a Direcţiei Ordinii Publice din
Ministrerul Afacerilor Interne ? precizează motivul acestei măsuri, precum și
metoda: ?Evacuarea lor din Crimeea la Odessa s-a făcut în urma serviciilor pe
care unii din membrii acestor familii le-au adus cauzei comune contre
bolșevismului. În ceea ce privește evacuarea acestora în Dobrogea, s-a dat
ordin Armatei a 3-a să ia legătura cu organele D-vs din Odessa pentru a stabili
în detaliu modalitatea executării operaţiunii evacuarii?. Importanţa
operaţiunii este dată de caracterul ?SECRET? al documentului, precum și de expedierea
?foarte urgent, prin curier?, cu cererea de comunicare a măsurilor luate[10].
Primit în 3 aprilie la Direcţia Ordinii Publice (Subsecretariatul de Stat
pentru Poliţie, Ministerul Afacerilor Interne), documentul a fost expediat la 7
aprilie la Inspectoratul General al Jandarmeriei, primit în 8 aprilie și
expediat în ziua următoare la formaţiunea subordonată, Direcţia Siguranţei și
Ordinii Publice. Această adresă poartă și o rezoluţie: ?Dosar. Din Odessa s-a
evacuat deja un număr de familii din această categorie. Operaţiunea este
terminată. În prezent dacă mai este încă de evacuat nu mai este posibilă
executarea (studiu)?[11].

De soarta tătarilor din Crimeea, legată de cea
a bulgarilor sovietici,   s-au
preocupat și autorităţile bulgare în vara anului 1944. O dovadă în acest sens
este și o notă informativă a Legiunii de Jandarmi Ilfov, din care aflăm că
?Legiunea deţine următoarele informaţii din Bulgaria: Autorităţile bulgare din
Silistra, Turtucaia și Kubrat au început să ia măsuri pentru cartiruirea și plasarea
bulgarilor sosiţi și în curs de sosire din Transnistria și Basarabia prin
evacuare. De asemenea că, odată cu acești, vor sosi ca evacuaţi în Bulgaria,
elemente bulgare și tătare din Caucaz?. Chiar dacă scepticismul este prezent (?Informaţia
nu s-a putut verifica până în prezent, pentru a se stabili dacă corespunde
adevărului?[12]),
documentul poate reprezenta încă o dovadă că soarta tătărilor sovietici
preocupa autorităţile antisovietice ale vremii. Frica de persecuţiile pregătite
de Stalin împotriva celor considraţi colaboraţioniști a influenţat și starea de
spirit a tătarilor și turcilor din Dobrogea. În acest sens, din documentele de
arhivă aflăm că aceștia au trimis o delegaţie la Consulatul General al Turciei
din București, cu propunerea acceptării evacuarii tuturor musulmanilor din
Dobrogea în republica de pe malurile Bosforului[13].

Chiar
dacă autorităţile românești promoscovite au fost obligate să practice pe scară
largă ?vânătoarea de vrăjitoare? a ?cetăţenilor sovietici?[14],
comunitatea musulmană din România a supravieţuit până astăzi. Tragedia
războiului este încă vie în memoria supravieţuitorilor evacuaţi din Crimeea în
România. Dintre aceștia, în București mai trăiesc încă două doamne care erau copile
atunci. Pline de emoţie, ele și-au depănat amintirile legate de acest trist
eveniment cu ocazia comemorării care a avut loc în 14 mai 2002, la sediul din
București al Uniunii Democrate a Tătarilor Turco Musulmani din România.