Presa exilului – Despre Valea Jiului ’77 și Brașov ’87
1.
INTRODUCERE
Ca orice mit, și legendele grevei din Valea Jiului, din 1977, și ale revoltei din Brașov, de peste un deceniu, au fost însoţite de nuanţările și exagerările de rigoare. O afirmaţie pretenţioasă, în contextul în care se poate argumenta că mai mulţi factori au concurat la întârzierea, chiar până la zădărnicire, a transformării acestora în mit.
Desigur, se impune să ne întrebăm dacă se poate stabili caracterul mitic a celor ce ? de prea multe ori ? au fost înfăţișate drept scăpări ale unui trecut non-dizident ale ultimelor etape ale construirii comunismului în România, dizidenţa ? potrivit complexului autohton al non-Solidarităţii ? fiind înţeleasă aici ca fenomen de masă, și nu ca act individual. Chiar dacă admitemcă nu ne este încă foarte clar cărui tip de registru aparţin Valea Jiului ?77 și Brașov ?87, putem să susţinem cu suficientă temeinicie afirmaţia privind realizarea unei consonanţe a mitizării represiunilor ce au însoţit celedouă proteste muncitorești.
În Valea Jiului, pe 1 august 1977, aproximativ 30.000 de mineri au intrat în grevă. Legenda spune că minerii au ţinut ostatici cadrele delegate de la centru în vederea aplanării conflictului muncitoresc din Vale, până când a fost Ceaușescu însuși nevoit să vină la Lupeni ?în a treia zi a grevei? și să gestioneze situaţia. Spre deosebire de cele petrecute la Lupeni în 1977, protestul muncitoresc din Brașov se califică drept o revoltă politică împotriva ?celui mai iubit.? Pe 15 noiembrie 1987, de ziua alegerilor municipale, muncitorii de la Steagul Roșu au mărșăluit spre centrul orașului angajând Brașovul într-o adevărată demonstraţie de stradă.
Reproducând și comparând mărturii din diferitele cronici și izvoare ale exilului ? evident, fără cea mai mică intenţie de a diminua semnificaţia celor două evenimente ?, studiul de faţă își propune să arate că în ceea ce privește represaliile determinate de Valea Jiului ?77 și Brașov ?87, în folclorul care circula în paginile presei din exil și-au făcut loc, cu siguranţă, și unele exagerări. Încercând să determine ? în același timp și cu același scop ? și cât de departe au sărit așchiile altor relatări privind cele două manifestări de protest, studiul își propune ca, în anumite privinţe, informaţiilor oferite de această revistă ad-hoc a presei exilului să le fie luată ? prin confruntare cu cele desprinse din relatările corespondente ale culegerilor de interviuri devenite disponibile după 1989 ? o cât mai exactă măsură.
De exemplu, una dintre cele mai vehiculate etichetări ale Văii Jiului de după 1977 este aceea de Siberie ? sui-generis și de mai mici proporţii ? în interiorul României, ?devenire? care ar putea constitui o explicaţie a facilităţii mobilizării minerilor pentru reprimarea fenomenului Pieţei Universităţii (1990).[1]
În paranteză fie spus, tensiunii din resorturile marșurilor minerești de peste mai bine de un deceniu i-au fost găsite însă și alte surse, cea mai insolită explicitare venind însă din partea lui Vladimir Alexe, care ? într-un articol (ianuarie 2006) din Ziua ? așează episodul mineriadelor în continuarea unor ?experienţe antropologice și psihologice de tip nazist, care au durat peste douăzeci și cinci de ani.?[2]Potrivit autorului citat, experimentul ? printre ai cărui iniţiatori s-ar fi aflat și Ion Iliescu[3]? desfășurat în regim pilot în două zone minerești din Muscel (Berevoiești și Câmpulung), ar fi dus, chipurile, la stabilirea ?diferenţei de acces la bunurile materiale? și a ?zvonului? ca principali factori în stimularea în hoardă a minerilor.[4]
Revenind însă la ceea ce s-a petrecut în Valea Jiului după 1977 ? deși, datorită unui discurs oarecum consacrat, s-a acreditat (și) că principala măsură sanitară luată în zonă ar fi fost ?importul? masiv de soldaţi, deţinuţi de drept comun, securiști și de forţă de muncă necalificată (exodul acesteia din urmă fiind asociat uneori cu moldovenizarea Văii[5]), se dovedește, cu destulă ușurinţă, că fiecărui termen al acestei înșiruiri i se cuvine ?câteodată impune chiar? un atât de necesar coeficient de incertitudine. Astfel, aducerea militarilor s-a făcut nu atât pentru a ţintui Valea sub un soi de stare de asediu, cât pentru valorificarea productivităţii superioare a soldaţilor, știut fiind că aceștia constituiau un corp foarte disciplinat.[6]
2.
SURSELE
?Sursa-ţintă? a studiului nostru o reprezintă presa din exil ? prin titlurile puse la dispoziţie de către biblioteca Institutului Român de Istorie Recentă[7]?, a cărei importanţă, în analizarea grevei din Valea Jiului și a revoltei din Brașov constă în faptul că aceasta reproduce discursul care circula în epocă, în mediile occidentale, asupra represiunii din România. Veriga slabă a acestei surse se constituie însă din supra(so)licitarea tradiţionalei credibilităţi a ?telefonului fără fir?, prin mijlocirea căruia a circulat informaţia în mediul din exil, precum și din gradul de infiltrare a acestuia de către Securitate. Cu toate acestea, este de apreciat că sursa ca atare ? în contextul în care, pe baza unei similitudini de conţinut, analogia dintre discursul asupra grevei din 1977 și revoltei din 1987 închegat în paginile presei din exil și cel apărut după 1989 poate fi destul de ușor de pus în evidenţă ? este una dintre cele mai valoroase. Cu precizarea că evidenţiata concordanţă se manifestă mai cu seamă în ceea ce privește discursul asupra represiunii ulterioare tulburărilor muncitorești, și nu atât asupra evenimentelor în sine. Exemplificăm, în acest context, prin ?începutul sfârșitului? ? Brașov ?87, cu alte cuvinte ? în cadrul apariţiei pe piaţă a noii mărci de comunism, cel a la Gorbaciov.
Trecând mai departe, următoarea poziţie în desfășurătorul surselor ? ?sursa-turnesol? ? este ocupată de colecţiile de interviuri și demersurile editoriale generate de cele două evenimente. Le-am denumit ?sursă-turnesol? deoarece, în studiul de faţă, acestea servesc, în primul rând, ca sursă de context sau ca termen de comparaţie a informaţiilor obţinute în urma monitorizării presei din exil.
Pentru greva din 1977 a minerilor din Valea Jiului ne vom folosi, în principal, de două cărţi care cuprind serii de interviuri, documente și relatări. Prima, După 20 de ani de ani sau Lupeni ?77 – ?97 (1997), îi are ca autori pe Mihai Barbu și Gheorghe Chirvasă[8], iar cea de-a doua ? Lupeni ?77: Sfânta Varvara versus tanti Varvara (2005) ? îi aparţine lui Mihai Barbu și Marian Boboc.[9]Cel dintâi volum este o culegere de interviuri și documente, interviurile fiind realizate cu participanţi la grevă, cu câteva cadre de partid de la acea dată (atât de la nivel local, cât și naţional,) și cu avocatul care a instrumentat, în 1990, cazul reabilitării minerilor condamnaţi de drept comun în 1977, în vreme ce documentele reproduse cuprind sentinţele penale de drept comun date minerilor care au fost condamnaţi în urma grevei.[10]Cea de-a doua carte tratează în mod specific condamnările de drept comun pronunţate, aducând în finalul cărţii prima mărturie a grevistului Constantin Dobre asupra celor întâmplate.[11]Din păcate, relatarea nu abordează și chestiunea sensibilă a presupusei racolări a acestuia de către Securitate, recrutare care, după cum s-a vehiculat în mai multe rănduri, ar fi avut loc după grevă.[12]
În ceea ce privește revolta din Brașov, din seriile de interviuri și relatări disponibile, am ales să lucrăm cu cele editate și adnotate de către Marius Oprea și Stejărel Olaru.[13]
3.
VALEA JIULUI ?77
Capitol care își propune să prezinte fenomenul Valea Jiului ?77 urmărind reacţiile ?sursei-ţintă? la greva minerilor.
3.1. Greva ca atare
Vom începe cu o prezentare a celor petrecute folosindu-ne de cele două principale versiuni asupra evenimentelor (cea oficială la data desfășurării propriu-zise, precum și cea care ? potrivit aprecierii noastre ? a devenit dominantă după Revoluţie,) de notele distinctive ale grevei și de povestea controversată a liderului acesteia.
3.1.1. Simptomele
Se poate afirma că, în ceea ce privește greva Văii Jiului ?77, metaforica pace de dinaintea furtunii era ca și inexistentă, greva fiind declanșată într-un complex de fapte și împrejurări în care regimul comunist avea toate motivele să se teamă că nu va încheia cu bine anul calendaristic.
În primul rând, a avut loc tragedia cutremurului din 4 martie 1977. Potrivit relatărilor prim vice prim-ministrului Ilie Verdeţ, în pofida evidenţei efectelor dezastruoase în domeniul economic și chiar socio-uman ale acestei teribile încercări, Ceaușescu nu a slăbit deloc hăţurile realizării Planului, fiind decis să i se îndeplinească toţi indicatorii ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.[14]
O altă evoluţie semnificativă, de această dată pe scena dizidenţei românești, o constituie mișcarea pentru drepturile omului iniţiată de către Paul Goma, care pare să fi oferit prilejul primelor manifestări de nemulţumire în Valea Jiului. Astfel, cu ceva timp înaintea grevei ? la 23 martie 1977?, minerul Dumitru Blaj a plecat la București pentru a semna apelul pentru drepturile omului iniţiat de către dizidentul Goma, ?biletul? pe care l-a adresat scriitorului fiind ulterior citit la Radio Europa Liberă.[15]După ce actul său a fost făcut astfel public, Blaj a fost ?degradat până a ajuns vagonetar. Apoi l-au pus supraveghetor în depozitul de lemne. Au făcut imediat o ședinţă în curtea minei și în faţa lumii l-au făcut de râs. Unii, prin autobuz, își dădeau coate și ziceau, în batjocură, ?Nu te duci și tu, cu Blaj, după drepturile omului???[16]Blaj a murit în anii ?80, în circumstanţe cel puţin dubioase.[17]
Al doilea moment ?neplăcut? care poate fi considerat că a prefigurat ?revolta din Vale? a fost așa numita ?Spinoasa mărturisire?, adică un memoriu adresat Comitetului Central al partidului, Ministerului Minelor și Televiziunii Române[18], pe 14 iulie 1977, de către minerul Gheorghe Dumitrache, ?zis ?Ispitu??, căruia i s-a răspuns, cu ocazia condamnărilor de drept comun pronunţate în urma grevei din august 1977, când a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru ?instigare și ultraj la bunele moravuri.?[19]
Ceea ce i-a stârnit însă pe mineri a fost Legea nr. 3 din 30 iunie 1977.[20]Potrivit relatărilor primarului și prim-secretarului de atunci al Petroșaniului, Clement Negruţ, toată ?babilonia? care a urmat putea fi evitată dacă legea ? conform obiceiului ? ar fi fost discutată iniţial ?cu oamenii?.[21]
Asupra acestei legi este disponibilă și o așa-zisă ?variantă secu??, furnizată chiar de către unul dintre ?virtuozii? care au orchestrat, împreună cu Emil Macri, ?rezolvarea cazului Valea Jiului 1977?, și anume: generalul Nicolae Pleșiţă.[22]Relatarea lui Pleșiţă asupra evenimentelor se particularizează prin diminuarea influenţei factorului economic, greva fiind catalogată ca un efect al luptelor pentru putere desfășurate între cele mai înalte eșaloane ale partidului și Securităţii. Personajele principale ale intrigii ? potrivit scenaristului Pleșiţă ? ar fi fost soţii Ceaușescu, Ilie Verdeţ, Janos Fazekas și Emil Bobu, care au luat parte la conflict după cum urmează: Emil Bobu ? ministrul de atunci al Muncii ? a sesizat lipsa forţei de muncă în Valea Jiului, ba, mai mult! a constatat, și a reușit să o convingă și pe Elena Ceaușescu în acest sens, că acest contraproductiv fenomen s-ar datora vârstei premature de pensionare a minerilor. În cele din urmă, Ceaușescu ? care iniţial s-a arătat reticent faţă de întreagă problemă ? a aprobat apariţia unei noi legi menite să remedieze situaţia, adică a faimoasei Legi nr. 3. Cu toate că proiectul legii a fost dezaprobat de către Verdeţ, Fazekas și Trofin, tovarășa Ceaușescu a avut câștigul de cauză scontat, reușind să impună discutabila reglementare.[23]După apariţia legii, temerile lui Verdeţ, Fazekas și Trofin faţă de o posibilă ?ridicare? a minerilor s-au adeverit. Un alt element insolit al relatării lui Pleșiţă privește celebra sechestrare a lui Verdeţ de către mineri, susţinând că demnitarul expediat ?în recunoaștere? s-ar fi lăsat pe mâna minerilor tocmai pentru a servi, astfel, o lecţie celor care nu au ţinut seama de rezervele și sfaturile sale.[24]Ulterior, informat (de către Macri) asupra ?duplicităţii? lui Verdeţ, Ceaușescu l-a detronat, ?înfundându-i? cariera în așa-numita ?groapă a elefanţilor? (adică Comisia Centrală de Revizie).[25]
În interviul pe care i l-a acordat lui Gheorghe Chirvasă, Ilie Verdeţ recunoaște că a dezaprobat proiectul de lege și că, pesemne, acesta ar fi fost motivul pentru care Ceaușescu l-a trimis în Vale.[26]De asemenea, confirmă și existenţa zvonisticii ? pe care o apreciază ca fiind lansată de către Securitate ? potrivit căreia ar fi fost implicat în agitarea spiritelor în Vale.
3.1.2. Episodul grevei și secvenţe din ceea ce i-au urmat
Se poate afirma că greva minerilor din 1977 a fost ?năstrușnică? prin însăși faptul că a avut loc. Cu toate aceasta, ea a devenit extravagantă odată cu sechestrarea lui Ilie Verdeţ și a lui Clement Negruţ ? primarul și prim secretarul Petroșaniului la acea dată ?, în ghereta portarului de la poarta numărul doi, până la venirea lui Ceaușescu la Lupeni.[27] Acest fapt a fost ulterior dezminţit sau doar nuanţat de către victimele presupusei ?răpiri în Valea Jiului?.[28] Chiar și legat doar de acest spectaculos ?episod?, aprecierea potrivit căreia Miliţia și Securitatea nu s-ar fi ?amestecat? în desfășurarea grevei, poate și merită să fie evidenţiată. De altfel, deși organe ale Securităţii și Miliţiei erau prezente, aplanarea conflictului s-a încercat numai pe cale politico-amiabilă. Din cele declarate de Verdeţ reiese că elicopterele erau în poziţie de start și transportul pe calea ferată a fost blocat, pentru a se evita plecarea minerilor la București[29], iar Negruţ susţine că liderii de partid locali au dovedit suficient fler pentru a nu recurge la o (catastrofală!) implicare a gărzilor patriotice.[30]
În urma ?insistenţelor? minerilor, în cea de-a treia zi a grevei ? 3 august 1977 ?, Ceaușescu a sosit în Vale. După o scurtă trecere pe la Petroșani, acesta s-a dus la Lupeni, unde era așteptat de 30.000 de mineri veniţi să-l întâmpine. Prins la strânsoare, Ceaușescu a promis îndeplinirea revendicărilor minerilor[31], conflictul fiind astfel dezamorsat. La sfârșitul mitingului, un miner mai ?întreprinzător? a propus ca lui Nicolae Ceaușescu să-i fie atribuit titlul de miner de onoare.[32]După Lupeni, Ceaușescu a revenit la Petroșani, unde s-a desfășurat un miting după toate uzanţele regimului de democraţie populară, în cadrul căruia nici nu s-a pomenit de Lupeni. ?Cine a fost la Lupeni și apoi a venit la Petroșani a trecut dintr-o situaţie de revoluţie la cu totul altă situaţie. La Petroșani, pot să spun că, în linii mari, a fost după șablonul pe care îl știm.?[33]Așadar, Lupeni ?77 a fost ascuns în mânecă. În ceea ce privește însă băgatul pe mânecă, nici acesta nu s-a lăsat prea mult așteptat?
După grevă, asupra Văii s-au abătut valurile succesive ale celor trimiși de la centru, efectuându-se o semnificativă epurare a aparatului de partid local și a celui administrativ.
?După câteva zile au început o serie de măsuri. S-a plecat de sus. S-a schimbat primul ministru, a fost schimbat ministrul Minelor. Pe plan local au fost schimbaţi primii secretari, cei de la sindicate și de la UTC. Au mai rămas doar cei de la Vulcan [?] și cu mine. Și pe primul secretar de la judeţ l-au schimbat.?[34]Dintre participanţii la grevă 15 mineri au fost condamnaţi de drept comun ? între 2 și 5 ani ?, pentru infracţiunile de tulburare a ordinii publice și de ultraj contra bunelor moravuri, acte care, oficial, nu au avut nimic de a face cu greva.[35]Aceștia urmau să-și ispășească pedeapsa prin muncă, în cadrul altor unităţi socialiste ori în închisoare.[36]
Potrivit lui Negruţ, s-a acţionat pe două fronturi: politic și de stat[37], derulându-se ceea ce se poate numi afacerea post-grevă a imunităţii de partid. Totul se baza pe existenţa a două hotărâri de partid, adevărate mine de aur, în situaţii de criză precum aceasta. Astfel, prima stabilea că nici ?un membru de partid nu poate fi cercetat cu carnetul asupra lui?, iar cea de-a doua că: ?toţi cei care ajungeau la proces, și erau membri de partid, nu puteau fi condamnaţi fără să mă informeze, de ce era condamnat. Eu puneam problema în discuţie și spuneam dacă se continuă procesul sau nu. Dacă se hotăra că nu, omul nu era condamnat.?[38]
Asupra celor petrecute în Vale, la București au avut loc două ?mese rotunde?. La 3 septembrie, o ședinţă a Consiliului de Stat, unde ţinta atacurilor și a reproșurilor lui Ceaușescu a fost prim-secretarul judeţului Hunedoara, Ilie Rădulescu.[39]După care, cu ocazia plenarei din 26 octombrie 1977 ? deși nu figura pe ordinea de zi ?, la interpelările unui membru al Comitetului Central ? iritat de faptul că membrii Comitetului Central nu au fost informaţi asupra evenimentului, fiind astfel puși în situaţia de a afla despre acesta de la Europa Liberă ?, subiectul grevei a fost luat din nou în discuţie. După câte se pare, curioșilor le-a fost oferită varianta oficială care apăruse în oficiosul Scânteia.[40]De această dată, pe lângă Ilie Rădulescu, oalele sparte au fost plătite și de către ministrul Minelor, care s-a ales cu un vot de blam.[41]
3.1.3. Versiunea oficioasă a grevei din Valea Jiului, 1977
Potrivit lui Ilie Verdeţ, Ceaușescu a calificat greva din Valea Jiului din 1977 drept consecinţă a unei propagande necorespunzătoare. ?La mijloc au stat probleme de conștiinţă. Adică muncă de propagandă slabă, nu s-au popularizat hotărârile partidului.?[42]Se pare că nu a existat o versiune oficială a grevei, ci mai degrabă o versiune oficioasă a vizitei lui Ceaușescu în Vale. Aceasta a apărut în Steagul Roșu, pe 5 august 1977. Chipurile, Ceaușescu a întreprins o ?vizită de lucru? în Valea Jiului.[43]
3.1.4. Liderul
Legenda liderului spontan al grevei din Valea Jiului a constituit subiectul unei rocade între două zvonistici aparent contradictorii, dar care, de fapt, se încadrează perfect intrigilor ţesute într-un regim al puterii populare. Iar în acest context, trebuie semnalate și (auto)revelaţiile concurente apărute recent în Evenimentul zilei despre liderul ?din umbră al revoltei din august ?77?? ? Miron Cozma.[44]
După grevă, timp de câţiva ani, circula zvonul că cei doi lideri ai protestatarilor Văii Jiului ?77, Dobre și Jurcă ar fi fost omorâţi. Jurcă este un nume care apare frecvent în paginile presei din exil ? purtătorului său fiindu-i atribuit chiar rolul de ?antrenor secund? al minerilor participanţi la grevă, dar care, în mod curios, lipsește din relatările de după Revoluţie asupra grevei… În ceea ce-l privește pe Dobre, după o largă circulaţie a zvonului asupra morţii sale, a apărut o altă versiune conform căreia, imediat după grevă, acesta ar fi fost racolat de către Securitate.
Încercând să reconstituim evoluţia lui Dobre de după încetarea mișcării revendicative pe care a condus-o, bazându-ne pe mărturiile și informaţiile avute la dispoziţie, ar trebui să marcăm reperele care urmează. Astfel, din declaraţiile lui Ilie Verdeţ reiese că, în noiembrie 1977, Dobre era deja student la Academia ?Ștefan Gheorghiu?, ?trimis [fiind] la școală? de către Inspectoratul Ministerului de Interne Craiova.[45] Potrivit reproducerii, de către Teodor Rusu ? secretar cu probleme de propagandă la Comitetul municipal de partid, responsabil pentru zona estică a Văii Jiului, pentru orașul Petrila și pentru minele Lonea și Petrila ?, a unei discuţii purtate cu Gh. Pană (în vara anului 1978, la Neptun), Dobre ar fi avut o încercare nereușită de a-l vedea pe Ceaușescu, pentru a-i reclama îndeplinirea selectivă și nesatisfăcătoare a revendicărilor minerilor.[46] Ceaușescu s-a descotorosit însă de el, expediindu-l ministrului Muncii ? Gh. Pană.[47] Din alte surse ? mai puţin suspicioase faţă de fostul lider al minerilor ?, aflăm că în 1988 acesta se afla la Craiova, unde studia pentru un titlu de doctor în relaţii internaţionale și ? după cum se deduce din declaraţia citată în sursă ? lucra la Întreprinderea de Reparaţii Auto.[48] Din propriile sale afirmaţii reiese că spiritul său critic a continuat să dea de furcă tovarășilor ? din Craiova, de această dată.[49] Conform relatărilor lui Pompiliu Prip ? apărătorul minerilor în procesul reabilitării celor condamnaţi în 1977 ?, Dobre reapare pe scena Văii în timpul episodului Revoluţiei din 1989, imediat după fuga lui Ceaușescu. Dar, după câte se pare, tratat fiind cu suspiciune de către mineri, s-a retras în grabă, pentru a reveni a doua zi pe postul naţional de televiziune, pe care ?a vorbit în numele minerilor.?[50]
Relatările aparţinând lui Constantin Dobre, asupra propriului destin, au devenit din ce în ce mai frecvente în ultimii doi-trei ani. În expunerea asupra grevei din volumul lui Mihai Barbu și Marian Boboc acesta nu face precizări nici asupra ipoteticei sale înregimentări, nici asupra circumstanţelor în care a părăsit Valea Jiului.[51]El se dovedește însă mai generos în ieșirile avute recent în presa românească. Astfel:
Laurenţiu Mihu: Sunteţi acuzat că aţi trădat cauza.
Constantin Dobre: Eu nu știam ce e ?Ștefan Gheorghiu?. Lucram ca necalificat la IRA Craiova și voiam să fac o facultate. Unul care plecase de la noi din întreprindere se făcuse ziarist și avea articole în ziarul partidului. Văzând ce scrie, am vrut să fiu și eu ziarist. Am mers la redacţie, am dat concurs, dar am picat. La trei-patru zile, m-a chemat prim-secretarul, Miu Dobrescu, zicându-mi că pot studia doar la ?Ștefan Gheorghiu?, că e instituţie de stat, dar nu de partid. Și am dat la secţia economică, fără frecvenţă.
LM: Acolo l-aţi și cunoscut pe Virgil Măgureanu.
CD: Da, un om în care am crezut sincer și care m-a compromis într-un hal fără de hal.[52]
Ținând de același registru, reţinem dezvăluirile liderului minerilor din 1977 apărute în Gardianul din 18 mai 2006: ?Măgureanu mi-a cerut să-l asasinez pe generalul Macri.?[53]Apoi, în ianuarie 2007, liderul revine în atenţia publicului pentru a corecta informaţia eronată cuprinsă în cadrul raportului Comisiei Tismăneanu cu privire la decesul său.[54]În cele din urmă fiind ?înviat? în cuprinsul controversatului raport. ?Modificarea a fost făcută pe ascuns fără a fi anunţată public.?[55] Iar în august 2007 sunt făcute publice și informaţii cu privire la dosarul de urmărire al lui Constantin ?Dobre, nume de cod ?Dodu??.[56]
3.2. Valea Jiului ?77 în presa din exil
Întreprindem, așadar, promisa monitorizare a mișcării greviste în presa din exil, mai precis, pe în cea disponibilă în arhiva Institutului Român de Istorie Recentă. Precizăm că pentru scopurile studiului de nostru nu se va realiza o analiză internă a câmpului revistelor din exil, fiind interesaţi de presa din exil ca și un întreg. Vrem să știm doar cum a fost reprodus fenomenul de către gurile negre ale exilului, indiferent de fracţiunile interne ale acestuia.
3.2.1. Mesagerii grevei în exil
Pe baza informaţiilor pe care le avem, putem admite existenţa a trei pionieri ai informării asupra Văii Jiului 1977. Conform propriei sale aprecieri, B.I.R.E. a fost prima publicaţie care a relatat în detaliu despre greva minerilor, în ediţia din 16 septembrie 1977.[57] Al doilea mesager este Hosszu Istvan / Hosu Iștfan, un miner maghiar din Valea Jiului.[58] Iar sursa, cu numărul trei în această înșiruire ? poate cea mai importantă ?, este ceea ce s-a numit Scrisoarea minerilor din Valea Jiului.[59]
3.2.1.1. B.I.R.E. asupra grevei
Întrucât nu avem acces la ediţia din 16 septembrie 1977 al revistei B.I.R.E., adică tocmai la primul articol asupra Văii Jiului ?77, vom suplini acest neajuns prin prezentarea unei relatări ulterioare, publicate tot în B.I.R.E., cea bazată pe raportul Amnesty International din iulie 1979, raport bazat pe mărturia unui fost miner.
În darea de seamă asupra represiunii care a urmat grevei, numărul celor deportaţi se ridică la ?circa 3.000.? Potrivit celor relevate, strategia angajată în procesul represiunii a impus transferarea celor arestaţi ?la alte mine și în alte regiuni. În cazuri mai puţin grave, transferul a fost făcut în interiorul regiunii Valea Jiului [?] Conducătorii grevei au fost transferaţi în alte regiuni și puși sub supravegherea miliţiei. Minerii astfel transferaţi au fost cazaţi în barăci și toţi au fost excluși din partid. Căci toţi acești mineri erau comuniști convinși și muncitori calificaţi.?[60]De observat și precizarea privind calificarea superioară a unora dintre minerii participanţi la grevă: printre ?greviști se găseau circa 40 de ingineri?[61], parcă pentru a contracara acuzele de huliganism cu care regimul ar fi putut descalifica semnificaţia evenimentelor revendicative.
Cazul minerilor Dobre și Jurcă fiind și el tratat, aflăm, astfel, că Dobre ar fi murit într-un accident de mașină. Care ? potrivit minerului-sursă al Amnesty International ?, ?e mai mult ca sigur că acest ?accident? a fost o crimă deghizată.?[62], iar despre Jurcă ??liderul secund al grevei în paginile presei din exil? ? aflăm că, după ?o lună de la acest ?accident? […] a fost împușcat ?din greșeală? pe o stradă din Lupeni.?[63]
Ceea ce considerăm însă a fi cea mai importantă informaţie furnizată de acest articolul este o listă cu ?o parte din minerii care au fost transferaţi cu familiile lor, din Valea Jiului în alte regiuni.?[64]
O altă lista a B.I.R.E., de această dată cu cei ?de care se știe în mod precis că au fost asasinaţi de securitate ? fie în aziluri psihiatrice, fi prin vreun accident de ?circulaţie?? ? apare în ediţia din 1 martie 1981.[65]Pe listă figurează Dobre și Titus Constantinescu (vezi Anexa 1).
3.2.1.2. Mărturia lui Hosszu Istvan / Hosu Iștfan
Apare în paginile revistei Lupta română, ediţia din mai – septembrie 1986[66], fiind reluată și în darea de seamă asupra Văii Jiului ?77 din cuprinsul volumului colectiv Istoria României, semnat de M. Bărbulescu, K. Hitchins, P. Teodor și Ș. Papacostea.[67]
Reţinem două aspecte. Primul înștiinţează asupra ?capilor-chibiţi? ai grevei. Astfel, pe lângă Dobre și Jurcă, este menţionată și o femeie ? ?șefa tineretului comunist din Lupeni.?[68] Potrivit minerului-sursă, aceasta ar fi fost ulterior închisă.[69] Din reproducerea mărturiei minerului în Lupta română mai aflăm că aceștia nu ar fi fost propriu-zis organizatori, ci ?oamenii care și-au luat răspunderea, în sensul de a evita o eventuală vărsare de sânge.?[70] Aceeași sursă informează și asupra ?misteriosului lider Jurcă?, cel care, retrăgându-se la un moment dat din lumina reflectoarelor, l-ar fi lăsat pe Dobre ca unic purtător de drapel.[71] După câte suntem lăsaţi să înţelegem, ?misteriosul? Jurcă ar fi intuit că, dacă apare el în faţa microfonului, ? dat fiind că era inginer ?, ar putea să trezească suspiciunile muncitorilor minieri, care ar fi putut să creadă că până la urmă tot îi va trăda, și i-a încredinţat lui Constantin Dobre prezentarea listei cu revendicări.[72] Cel de-al doilea aspect remarcabil în declaraţia minerului privește represiunea ulterioară grevei, ?elementul de noutate? privind trimiterea unora dintre mineri la Canal.[73]De reţinut că o informaţie referitoare la mineri trimiși la Canal apare și în cuprinsul unui articol semnat de Monica Lovinescu (Limite, ianuarie 1985).[74]
3.2.1.3. Scrisoarea minerilor din Valea Jiului
Deocamdată, nu deţinem informaţii nici cu privire la geneza acestei scrisori, nici asupra modului în care a fost expediată în Occident. Ceea ce este însă evident, este că a circulat prin mai multe mâini ale exilului fiind publicată în Liberation, la 12 octombrie 1977, în numele a 800 de greviști.[75]Potrivit celor arătate în introducerea scrisorii, anterior, au mai fost redactate scrisori ale minerilor: pe 9 și 23 august, precum și pe 1 și 10 septembrie 1977. Ultimă versiune, care a devenit Scrisoarea minerilor din Valea Jiului a fos scrisă pe 18 septembrie 1977.[76]
Punerea în paralel a mai multor discursuri asupra represiunii din Vale, ne duce la concluzia că, de fapt, aceasta Scrisoare a fost resortul-motor al cvasi-totalităţii acelor discursuri. În presa din exil a mai fost publicată și o variantă tăiată și ușor modificată a acesteia, în Lupta din 22 martie 1987.[77]
Iată cum ni se înfăţișează unele aspecte ale represaliilor: ?Într-adevăr s-au luat măsuri: de curăţire a oamenilor care-și cereau drepturile … S-au adus 2 helicoptere; s-au dublat securitatea și miliţia din Petroșani; din 15 septembrie s-au mutat și unităţi blindate la toate minele din Vale; sunt securiști angajaţi printre muncitorii din mină. Noi, muncitorii, le zicem ?copoii partidului?; nu știu dvstră cum le ziceţi. Acești copoi cum te-au auzit că ai scos un cuvânt, cum te ia și te duce și te bate, frate, numai în cap, să te prostească și sunt mulţi și pansaţi cu capul din bătăile de la securitate… la toate minele dau mineri afară, le desfac contractul de muncă, și ce contează că ai patru-cinci copii… acum, după 20 de ani lucraţi în fundul pământului… Suntem 4.000 de mineri puși pe drumuri…?[78]
Dar există și o a doua scrisoare a minerilor din Valea Jiului, apărută în 1984, în Cuvântul românesc.[79]În această versiune, scrisoarea ? semnată de ?grupul de ingineri și muncitori mineri din Valea Jiului? ? abordează subiecte care au fost tratate într-o ipotetică scrisoare anterioară, din 1981.[80]Scrisoarea tratează, cu precădere, teme ale politicii externe, care ? potrivit aprecierii noastre ? presupuneau, chiar și din partea de ?ingineri? a Grupului, un anumit nivel de cunoștinţe pentru a putea fi abordate.[81]
3.2.2. Revista presei
B.I.R.E.
Represaliile ulterioare manifestărilor revendicative ale Văii Jiului ?77 constituie baza unei scrisori adresate, de către Asociaţia Foștilor Deţinuţi Politici din România, președintelui Parlamentului European, unui număr de 30 de deputaţi și președintelui Conferinţei post-Helsinki de la Viena,[82] adresarea acestei scrisori fiind, de fapt, o ?acţiune a Asociaţiei Foștilor Deţinuţi Politici din România în favoarea minerilor dispăruţi: I. Dobre și G. Jurcă.?[83] Potrivit articolului:
?Peste 120 de muncitori au fost arestaţi, anchetaţi și maltrataţi în mod sălbatic. Ei au fost eliberaţi după câteva luni de detenţie. Alţi 4.000 au fost trimiși să lucreze în regiuni îndepărtate, în timp ce sute de agenţi ai Securităţii au fost infiltraţi printre muncitorii din Valea Jiului.?[84]
Dialog
O altă publicaţie care a reprodus scrisoarea Asociaţiei Foștilor Deţinuţi Politici, din care se află că soarta minerilor a fost incertă timp de mai mulţi ani.[85]
Țara și exilul
Prin ediţia din iulie – august 1977, încunoștiinţează asupra tulburărilor din Vale, blamând regimul comunist pentru situaţia catastrofală din ţară. Printre altele, este prezentată și versiunea oficiosului Scânteia asupra circumstanţelor vizitei lui Ceaușescu în Valea Jiului.[86]
Din ediţia următoare, mai edificatoare în privinţa represiunii instaurate în Vale, aflăm că: ?După cum scriu ziarele din Occident, în plină conferinţă de la Belgrad, Ceaușescu ordonă ca 4.000 de persoane, cari au participat la grevă, să fie concediate, alte mii să fie deplasate la munci în alte localităţi, iar presupușii conducători ai revoltei să fie arestaţi și anchetaţi după metodele Securităţii. Se pregătesc execuţii sumare.?[87] Din numărul din martie – aprilie 1978, în care subiectul Văii Jiului este reluat,[88]două sunt informaţiile care ne-au captat cu precădere atenţia. Prima, potrivit căreia Lupeni 1977 a iniţiat un lanţ al protestelor muncitorești în mari centre industriale ale ţării (?Brașov, Craiova, București și Galaţi?), iar a doua, cea care dă de știre asupra aducerii ? în scopul preîntâmpinării declanșării unor noi conflicte ? a 2.000 de soldaţi în Valea Jiului. Aceștia ?… patrulează zi și noapte pe străzile orașelor și în jurul minelor de cărbuni. Rarii călători, ce sunt îngăduiţi să pătrundă în această zonă, povestesc că toată regiunea are aspect de stare de asediu.?[89]
Din aceeași publicaţie, în cuprinsul unui articol despre Paul Goma, aflăm că Ceaușescu a trecut la aplicarea represiunii în Valea Jiului doar după ce, în prealabil, a ?făcut o vizită-fulger la Breznev.?[90]
Țara și exilulrelatează și despre epurarea care a avut loc în cadrul aparatului de partid și al celui guvernamental în urma celor petrecute la Lupeni, pe de o parte, și a unei fronde spontane, care s-a iscat la intrarea la un spectacol folcloric organizat, la 13 iunie 1977, pe un stadion din București, pe de altă parte.[91]Astfel, datorită acestor două evenimente au fost destituiţi șapte miniștri și patru din cei zece secretari ai Comitetului Central; epurarea afectând și cel puţin douăzeci de ofiţeri superiori ai Marelui Stat Major al Armatei.[92]Cele mai importante piese sacrificate au fost Corneliu Burtică (care, cu începere din 1974, s-ar fi afirmat ca ideolog al partidului) și Ilie Verdeţ (ca efect al Lupeni ?77, după câte se pare.[93] Ceea ce mai individualizează Țara și exilul ? în tot ce a scris despre Valea Jiului ?77, evident ? este poemul închinat de către Alexandru Silistreanu (în ediţia din septembrie-octombrie 1978).[94]
Exilul Solitar
În decembrie 1977, reproduce fragmente din discursul lui Ceaușescu ţinut, la 24 septembrie a aceluiași an, la convocarea Comitetului Central al partidului, care ? potrivit relatărilor ? s-a întrunit ca urmare a celor petrecute la Lupeni.[95] Ceaușescu i-a învinovăţit pe lideriide partid locali și pe prim-secretarul judeţului Hunedoara pentru situaţia din Valea Jiului, aceștia fiind blamaţi pentru că ar fi fost superficiali în munca de instaurare a ordinii și disciplinei.[96] Potrivit articolului, cel mai semnificativ aspect al discursului lui Ceaușescu îl constituie recunoașterea faptului ?că au fost manifestaţii ostile împotriva comunismului.?[97]
Carpaţii
Remarcabil prin reproducerea discursului minerului Corneliu Vișan din Lupeni ? participant la greva din 1977 ?, ţinut la o manifestare consacrată celei de-a 66-a aniversări a unirii Basarabiei cu România (Köln, 27 martie 1984)[98]organizată la iniţiativa Asociaţiei Ortodoxe Române din Nord-Vestul Germaniei, Asociaţiei Românilor din Republica Federală Germania, Ligii Anti-Ialta și a Cercului Cultural ?Independenţa.?[99]
În linii mari, cele expuse de către Vișan se potrivesc cu aspectele deja cunoscute, excepţiile fiind cele privitoare la internarea în spitale psihiatrice a 24 de mineri și la existenţa ?văduvei de miner, rămasă, cu șase copii, care umblă nebună prin Lupeni?.[100] De asemenea, sunt mai detaliate informaţiile referitoare la aducerea de soldaţi în Vale: ?Ceaușescu a dat ordine ca minele din Valea Jiului să fie militarizate, în mină să lucreze mineri și soldaţi în raport de 1 la 1.?[101]
Cuvântul românesc
Potrivit lui Udrea, ?mii de mineri au fost dislocaţi în Bărăgan.?[102]
Curentul
Publică știrea penalizării a 4.000 de mineri, ?socotiţi vinovaţi de rebeliunea minerilor.?[103]
Lupta
În ediţia din 22 martie 1987, semnalăm apariţia unei liste a ?minerilor dispăruţi, stabilită de ?Liga pentru Drepturile Omului în România.??[104](vezi Anexa 1)
3.3. Fabrica de știri?
Pentru a testa o intuiţie potrivit căreia este posibil ca în cadrul presei din exil să fi apărut fenomenul de melanj al știrilor (vezi Anexa 1.), în cele ce urmează ne-am propus întocmirea unui tabel care să pună în paralel mai multe surse asupra fenomenului Valea Jiului ?77, coloanele tabelului conţinând nume ale minerilor care apar pe diferitele liste publicate în presa exilului.
Întrucât în presa din exil monitorizată am dat de o singură versiune a Scrisorii minerilor din Valea Jiului ? în Lupta, 22 martie 1987 ?, lista semnatarilor fiind, din păcate, relativ sumară (?a fost semnată de Mariș Iosif, împreună cu alţi 11 mineri?[105]), am decis să utilizăm listele semnatarilor publicate în cele două culegeri de interviuri și relatări despre Valea Jiului pe care le-am mai citat: După 20 de ani de ani sau Lupeni ?77 – ?97[106]și Lupeni ?77: Sfânta Varvara versus tanti Varvara.[107]
Mai precis, tabelul înfăţișează două liste ale ipoteticilor semnatari ai scrisorii minerilor din Valea Jiului,[108]o listă a minerilor consideraţi a fi fost deportaţi din Valea Jiului,[109]o listă a minerilor dispăruţi[110]și o listă a celor care se presupune că ar fi fost executaţi de Securitate.[111]
După cum se va putea observa ? trecând peste excepţiile care mai mult întăresc regula ? foarte multe nume concordă, lucru pe care am apreciat să-l punem pe seama ?telefonului fără fir?, presupus a fi făcut casă bună cu presa din exil. Astfel, considerăm ca foarte probabilă ipoteza că lista semnatarilor Scrisorii minerilor să fi circulat la un moment dat ca listă a minerilor dispăruţi sau a celor deportaţi. La data redactării studiului ne vine greu să credem că minerii care au conceput Scrisoarea ar fi fost deportaţi sau ar fi fost făcuţi dispăruţi, după care s-ar fi întocmit o listă cu acești noi deportaţi-foști semnatari, care ar fi fost transmisă în exil și ar fi fost preluată fără a se remarca corespondenţa vizibilă dintre ele.
O altă ipoteză, și mai puţin convingătoare, ar fi că minerii au scris scrisoarea după ce au fost deportaţi. O considerăm neconvingătoare pentru că ? în eventualitatea că o asemenea ipoteză ar avea trecere ?, ar trebui să admită, în mod implicit, că sistemul de supraveghere practicat or nu a fost atât de dur precum s-a presupus că ar fi fost, or că nu a fost chiar atât de eficient.
4.
BRAȘOV?87
4.1. Brașovul, care n-a fost să fie capitală?
Temele predilecte în jurul cărora gravitează presa exilului în prezentarea revoltei Brașov ?87 vor fi trecute în revistă în cele ce urmează. Materialul avut la dispoziţie, cantitativ, este generos și cu atât mai valoros cu cât, de cele mai multe ori, se face ecoul articolelor apărute în presa occidentală ori alocă un spaţiu amplu pentru revista acestei prese-gazdă. După 1989, Brașov ?87 a fost etichetată (calificată, dacă doriţi), de multe ori, ca fiind ?începutul sfârșitului? lui Ceaușescu, această mișcare revendicativă ? spre deosebire de greva din Valea Jiului din 1977 ? declanșându-se într-un context în care era orb cel care nu reușea să vadă că regimul lui Ceaușescu era mizerabil. Potrivit afirmaţiilor lui Emil Hurezeanu, în 1984 – 1985, opinia publică occidentală era vădit iritată de fiecare matrapazlâc al regimului de la București.[112]
Prima impresie produsă de parcurgerea presei din exil pe tema fenomenului Brașov ?87 este că acesta a rupt într-un fel gura ?întredeschisă doar întru expectativă? târgului, alertând, printre altele, opinia publică internaţională asupra situaţiei catastrofale din România. În unele cercuri, referirea la România se făcea în termeni de ?azilul de săraci a lagărului comunist?[113], ori ?poporul din casa de săraci a Europei.?[114]Însemnătatea atribuită evenimentului se relevă și prin faptul că acesta a fost celebrat pe plan internaţional în cei doi ani care au mai urmat până la căderea comunismului.[115]
Apoi, se poate afirma că, în linii mari, în presa din exil revolta din Brașov a fost percepută ca un act politic. Iar ceea ce este și mai important ? reieșind mai ales din presa occidentală care a fost constant monitorizată în paginile celei din exil ?, este că revolta brașovenilor este calificată ca un act politic erupt dintr-un acut fond de disperare. Brașovul pare a fi matca revoltelor care izbucnesc ori sunt pe cale să izbucnească în România. Este destul de incert unde vor duce toate aceste revolte, însă un lucru este sigur: Brașovul este bobul de mazăre de sub pernele clanului Ceaușescu. Süddeutsche Zeitung le situează în contextul mai larg al evenimentelor ce au loc în Letonia și Polonia la acea dată.[116]Regele Mihai I, apreciază că prin revolta de la Brașov din 1987 s-a statornicit un ?noiembrie? al șirului manifestărilor anti-comuniste din România, primul ?noiembrie? având loc în 1945, când, la 8 noiembrie ? de ziua Sfântul Mihai ?, studenţii din București au organizat o manifestaţie de susţinere a suveranului, aflat la acea dată în grevă regală.