Plecăm sau nu plecăm? 

Iudaismul, Holocaustul sau antisemitismul erau subiecte de conversaţie la voi în casă?
Singurul subiect de conversaţie care m-a acompaniat toată copilăria a fost plecarea în Israel. Ţin minte din fragedă copilărie, când ne jucam sub masă cu Victor Leibovici şi cu Ţucu Ruso şi ne construiam corturi din pături şi eram acolo printre picioarele părinţilor care stăteau la masă, asta auzeam noi în fiecare sâmbătă când se întâlneau: Plecăm sau nu plecăm? Şi am impresia că aşa de tare mi-a intrat ideea în cap, că trebuie făcut ceva, încât, după ani de zile, mi s-a părut că nehotărârea asta e deja nelalocul ei. Aşa că până la urmă am plecat singură. Şi abia atunci au venit ei după mine. Dar asta auzeam tot timpul: Plecăm sau nu plecăm? Toată copilăria.
 
Se ascultau ştirile?
Europa Liberă, bineînţeles. Sunetul ăla neclar de radio m-a însoţit toată copilăria, toată viaţa, totul era... bâzâiala aia de Europa Liberă, care era sursa de ştiri.
 
De ce nu au luat părinţii tăi decizia de a emigra?
Pentru că, de fapt, trăiau foarte bine acolo. Clar. Din toate punctele de vedere. Am trăit foarte bine. Era să schimbi vrabia din mână pe cioara de pe gard. Nu ştiai unde ajungi, ce se va întâmpla, nouă nu ne-a lipsit nimic, ăsta e adevărul adevărat.
 
Şi care era motivaţia pozitivă?
Cred că era numai ideală, o motivaţie ideală că ar trebui plecat. Sigur că în România a fost tot timpul consensul că nu este libertate şi nu poţi vorbi ce vrei şi nu poţi călători. Dar, în esenţă, trebuie să spun că nu era chiar aşa. Noi am călătorit, e drept că nu împreună. Din ’65 sau ’67 am călătorit toţi, dar niciodată împreună; dar am fost în străinătate, pentru că, asta este interesant, pentru că evreii puteau pleca oricând[2], deci nu aveau motiv să nu-i lase să plece ca turişti. În cazul nostru, asta era realitatea. Deci evreii nu aveau nevoie să plece şi să rămână în străinătate ilegal, fiindcă, dacă voiau să plece, puteau să plece oficial. Noi am călătorit: când părinţii mei erau în străinătate, eu rămâneam zălog. Eu am fost când am avut optsprezece-douăzeci de ani, am văzut toată Europa, plecând din România. Sigur că nu stăteam la hotel, ci mergeam de la o cunoştinţă la alta, dar am călătorit mult.
 
Crezi că evreii erau privilegiaţi, adică primeau un paşaport de turist, pentru că se pornea de la ideea că oricum nu rămân, ei având posibilitatea de a imigra în Israel?
Da. Sigur că nu toată familia. Asta era problema. Totdeauna trebuia să rămână unul din familie amanet. Deci nici măcar asta nu era adevărat, că nu se putea călători. În ce priveşte lipsa de libertate de exprimare, sigur că nu puteai să vorbeşti oriunde ce voiai, dar în societăţile noastre închise, cu prietenii mei, cu prietenii părinţilor mei, sigur că s-a vorbit orice, oricând. Lipsa asta de libertate, de fapt, eu n-am simţit-o. Să fim sinceri, toată lumea, sau cei mai mulţi care au plecat, au plecat din motive economice. Ăsta este adevărul adevărat. Eu nu văd alt motiv pentru mine; nu vreau să vorbesc pentru alţii. Cred totuşi că plecau din motive economice, ca să-şi construiască o viaţă mai bună.
 
Nu ai simţit regimul comunist ca ceva apăsător?
Nu, deloc. Sunt convinsă că alţii au trăit foarte, foarte rău, dar trebuie să recunosc cu ruşine că eu n-am avut contact cu ei. De lucrat, am lucrat la spital, nici măcar într-o fabrică, cum ar lucra un inginer, ca să văd cum trăiesc, gândesc şi vorbesc muncitorii.

 

Tata şi mama

Ce te-a motivat să studiezi medicina?
Cred că niciodată nu m-am gândit la altceva decât să studiez medicina. Tata era medic, îl admiram, îl idolatrizam, el era cel mai tare şi cel mai mare, şi m-am gândit că aşa aş vrea să fiu şi eu. Într-adevăr, e o meserie cu care poţi oriunde şi oricând să lucrezi şi să trăieşti bine. Cum zicea tatăl meu, „n-o să te îmbogăţeşti, dar o să trăieşti totdeauna bine”. Şi aşa a şi fost. S-a dovedit că a avut dreptate şi asta e probabil independent de regimul în care trăieşti, că-i capitalist, că-i comunist, aşa este. Şi trebuie să spun că, până în ziua de azi, după 25 de ani de muncă, continui să-mi fac meseria cu foarte mare bucurie şi chiar mă simt mulțumită în fiecare dimineaţă când mă duc la cabinet.
 
Poţi să faci un portret al tatălui tău? Era o personalitate. El face parte din istoria Comunităţii din Timişoara, din istoria Timişoarei. Ca medic, ca om, ca evreu.
După părerea mea, care, bineînţeles, este foarte, foarte subiectivă. (Râde.) Era nou-venit în Timişoara, ceea ce în Banat înseamnă că trebuie întâi să te afirmi, mai ales dacă vii din Moldova. Este o ierarhie sau era o ierarhie în România, în privinţa asta. A venit la Timişoara; şi întâi s-a dus la cursuri de germană, după aia a învăţat ungureşte, bineînţeles că totul nu foarte bine, dar a reuşit să comunice în limbile locale. Probabil că aşa şi-a creat intrarea în societate. Era un om deschis, simpatic, glumeţ, un doctor bun şi încetul cu încetul a devenit cunoscut în toată Timişoara. Ajuta oamenii, nu vreau să zic acum că a fost un idealist şi că nu ar fi contat pentru el deloc partea materială, dar a ajutat şi independent de recompensă. După ce a murit, când mergeam la Timişoara, auzeam: „Ah, fiica doctorului Weinrauch, da...” O grămadă de femei au început să suspine: „Vai, ce bărbat frumos, ce bărbat inteligent era!” Mi-am dat seama, asta nu ştiam eu ca şi copil şi n-a ajuns la urechile mele atunci, că a fost iubit în mai multe privinţe.
Era un şarmeur, dar şi un intelectual adevărat.
Până în ziua de azi îl citez cu diferite proverbe, înţelepciuni de viaţă, pe care mi le-a spus şi care, constat acum, când am şi eu cincizeci şi de ani, că sunt valabile şi transmit înţelepciune. Da, într-adevăr, făcea parte din intelectualitatea timişoreană sau, mai exact, intelectualitatea medicală timişoreană. Cred că şi din motivul acesta i-a fost relativ greu să plece. Era timişorean, devenise timişorean şi era cineva în oraş. Între timp, am devenit şi eu cunoscută în cartierul în care am cabinetul la Frankfurt, dar căldura aceea de cuib, care era la Timişoara şi pe care o simt până-n ziua de astăzi, n-o mai primesc niciunde. Asta este Timişoara pentru mine: un cuib în care ţi-e cald, te simţi bine, eşti ocrotit, eşti iubit, eşti apreciat, eşti admirat. Aşa ceva nu mai găseşti altundeva. Nu ştiu dacă părinţii au ştiut treaba asta atunci, însă eu o simt foarte clar. Dar m-am adaptat, m-am integrat, trăiesc bine.
 
Există un specific timişorean?
Cred că este ceva românesc. Căldura asta sufletească. Are ceva cu mentalitatea, de fapt, a românilor. Cum să zic, această mentalitate am avut-o şi noi. Am crescut acolo şi am preluat asta. Evreii se integrează peste tot unde trăiesc şi cred că această căldură sufletească este, de fapt, una dintre calităţile românilor, care a fost preluată şi de comunitatea evreiască de acolo.
 
O anumită structură sufletească. Dacă erai întrebată vreodată, ce spuneai, ce eşti: româncă, evreică, timişoreancă?
Evreică, întotdeauna. Dar mediul acesta mi-a priit şi îmi prieşte şi azi. Când mă duc la Timişoara şi mă întâlnesc cu cineva, cu oameni cu care m-am cunoscut înainte, de fiecare dată aud: „Ah... fiica lui Fromi...” Asta mă pune imediat într-o lumină plăcută şi imediat mă simt foarte bine.
 
A fost vreodată o problemă pentru tine că eşti „fiica lui Fromi” şi nu eşti „Dorith”?
Nu, a fost bine acolo. De fapt, am fost numai elevă şi studentă în Timişoara; şi era bine. Un lucru s-a întâmplat în schimb după aia, în Germania, cu care poate că i-am provocat tatălui meu o durere pe care n-a meritat-o. Când mi-am deschis cabinetul din Frankfurt, aveam 29 de ani; şi era şi el deja în Germania. Ar fi vrut să intre şi el în cabinet şi ar mai fi putut cu siguranţă să lucreze. Atunci m-am revoltat într-un fel şi mi-am zis că, dacă el va începe să lucreze aici, cu mine, va fi ca şi cum el mi-a construit cabinetul. Şi iarăşi o să fiu „fiica lui Fromi”. Asta cred că l-a durut, din păcate. Dar a fost actul meu de eliberare din statutul de „fiica lui Fromi” şi nu am vrut să lucreze cu mine în cabinet. Am făcut totul singură. Începând de la 29 de ani... Am ştiut că îi provoc o durere, dar trebuia să-mi găsesc şi eu identitatea şi să nu rămân, la 30 de ani, „fiica lui Fromi” pe veci, în altă ţară, în alt oraş, în altă generaţie. Acesta a fost actul meu de eliberare.
Era necesar să te desprinzi...
În Timişoara şi până am plecat, nu m-a deranjat deloc. Mi s-a părut o sursă de mândrie. Am avut numai de câştigat din statutul de „fiica lui Fromi”, care nu mi-a făcut niciodată niciun rău, din contră. Şi în facultate. Numai bine mi-a făcut, dar totuşi am simţit că trebuie să mă eliberez.
 
Mama ta, Tea, a fost cumva şi ea în umbra lui Fromi?
Da. A fost mereu în umbra lui. Pe de o parte, nu merita asta, pentru că mama este un om foarte valoros; pe de altă parte, s-a complăcut. Ea este genul pasiv, e liniştită, docilă. Nu a deranjat-o poziţia asta, dimpotrivă.
 
Ce a însemnat ea pentru tine? Ce înseamnă ea azi pentru tine?
Nu suntem niciodată pe aceeaşi lungime de undă, n-am fost şi nu vom fi. Acum nu se mai poate schimba mare lucru. Întotdeauna am avut alte trăiri, alte vederi, alte păreri, am văzut lumea altfel. Dar, în ceea ce priveşte educaţia, ceea ce la Timişoara era extrem de important, ea m-a învăţat ce se face şi ce nu se face. Tatăl meu era pentru suprastructură; dar, în viaţa de zi cu zi, ea m-a învăţat un comportament civilizat, ce se îmbracă, ce se face, ce se potriveşte, asta era de resortul ei. Ziceam că n-am fost pe aceeaşi lungime de undă, în schimb, pe măsură ce îmbătrânesc, încep să înţeleg tot mai mult ce zicea ea şi ce gândea ea, lucruri care mă deranjau în tinereţe. Acum pot şi eu să simt ce a simţit ea, pentru că acum am şi eu un copil şi înţeleg de ce a zis anumite lucruri. Sunt, probabil, aceleaşi lucruri care-l deranjează acuma pe Marc. Dar ăsta este mersul vieţii.
 
Care a fost relaţia lui Marc cu părinţii tăi?
Ah, extrem de bună; şi este la fel până în ziua de azi.
Cum îşi aminteşte Marc de tatăl tău?
La fel ca mine, ca de ceva strălucitor... Şi acuma îl mai citează şi zice: „Asta ar fi spus bunicul meu acum”. Iar cu mama mea are o legătură sufletească extrem de strânsă. Cu toate călătoriile şi studiile şi petrecerile lui, se duce cel puţin o dată pe săptămână la ea, iar dacă mergem undeva, zice: „Ia-o şi pe Oma”. Mergem la Bad Homburg la cumpărături: „Hai, ia-o şi pe Oma, să nu stea singură”. Asta mă bucură enorm de mult, cred că el i-a dat ei mai mult decât i-am dat eu. Mă bucur pentru ea, că a mai apucat să trăiască această căldură sufletească din partea lui, pe care eu i-am dat-o probabil prea puţin.
Relaţia dintre mamă şi fiică este, de regulă, dificilă. Tea i-a dat nepotului foarte mult şi pentru că putea să fie mai îngăduitoare cu el.
Bineînţeles, ca bunică poţi să fii mai tolerantă. Dar când s-a născut Marc ‒ asta e proverbial! ‒ mama a zis: „Acum o să mă iubească şi pe mine cineva”. A fost dureros! Dar s-a împlinit.