Părinţii şi bunicii în timpul războiului

În timpul războiului, bunicul meu a rămas fără serviciu. O cunoştinţă de origine germană avea un cinematograf şi l-a luat acolo să zugrăvească. Bunicul meu i-a zis: „Dar eu nu ştiu să zugrăvesc, nu am făcut niciodată muncă din asta”. I-a zis: „Nu-i nimica. Ţine asta în mână şi fă aşa”. După aia, l-au dus într-un lagăr de muncă, dar nu ştiu multe amănunte. Pe mama mea şi pe fratele ei, Bandi, i-au dat afară din şcoală. Bandi a trebuit să măture strada şi a povestit că colegii lui de clasă treceau pe lângă el şi îşi băteau joc de el. Cu toate că erau colegi pe care îi cunoştea bine.
Cum era comunitatea din Deva pe vremea aceea? Erau încă mulţi evrei?
Era o comunitate mică, aşa, plăcută. Ţin minte şi Brit Mila[2] al fratelui meu. Prima oară am văzut-o pe mama plângând. Era un grup de bărbaţi, femeile erau în altă parte, l-au luat pe fratele meu. E o amintire vagă, eu aveam şapte ani atunci. Şi ţin minte că mi-au plăcut prăjiturile şi am băut suc şi că totul s-a petrecut într-o cameră mică. Am trecut pe acolo acum un an – nu mai e templul. Sunt clădiri noi. Dar ştiu locul, era destul de aproape de centru. Cred că nu mai există nici comunitate la Deva.
Şi bunicii din partea lui tata?
I-am cunoscut mai puţin, bunicul a decedat când eram mică, cred că n-aveam nici un an. Locuiau în Fabric. Ţin minte ce-mi plăcea să mănânc la bunica, făcea întotdeauna supă de sfeclă roşie cu cartofi. Şi totdeauna avea în cuptor cartofi copţi. Cred că mă alinta, că eram prima nepoată şi-mi dădea să mănânc la fereastră. Stăteam la fereastră şi ne uitam cum treceau tramvaiele şi încerca să-mi dea cu lingura şi spunea: Iaaa... piros, piros villamos (un tramvai roşu, roşu) (Râde) Vezi ce amintiri am? Mă îndopa. Şi după aia: sárga, sárga villamos (un tramvai galben)... Şi aşa treceau tramvaiele de toate culorile. Asta era bunica din Fabric.
Unii au fost daţi afară din şcoală, din slujbă, au făcut muncă forţată sau au fost deportaţi. Nimeni din familie nu a fost deportat?
Ei au fost într-o zonă unde, probabil, se făceau pregătiri, dar nu s-a deportat. Bunicii părinţilor au fost deportaţi şi au pierit. Rude mai îndepărtate au fost deportate şi mulţi nici nu s-au mai întors. În familia bunicii mele din Deva erau paisprezece copii, din care au murit doi, iar din cei doisprezece au rămas şase; şase au pierit în Holocaust. Pe o parte dintre ei i-am cunoscut în Israel.
La bunicii din partea mamei ai cunoscut tradiţia iudaică. Cum era la voi acasă?
Mai puţin, sărbătorile le ţineam şi mergeam la Comunitate, dar nu mai era aceeaşi mâncare tradiţională şi nici obiceiurile nu se mai ţineau. Mama mea explică asta prin faptul că ea a fost studentă la Bucureşti şi s-a îndepărtat de casă.
Tatăl tău a fost la Liceul Israelit.
Da, iar tatăl tău i-a fost profesor.
Nu demult mi-a povestit tata ceva, prima oară când am auzit povestea asta. El era pe scările şcolii tocmai când a sosit un ofiţer neamţ într-o motocicletă cu ataş. L-a rugat să-l cheme pe director, ca să-l anunţe că se închide şcoala. A devenit apoi un spital... Cursurile au continuat în alte localuri. Am înţeles că au închiriat localuri particulare, unde au continuat studiile.
Cum au trăit părinţii tăi trecerea la comunism?
Tatăl meu era student şi a fost trimis să înveţe în Rusia comunistă, la Ivanovo, la şase sute de kilometri de Moscova. Studia la Politehnica din Timişoara, la Facultatea de energie electrică. S-a întors, a lucrat la Fântânele, la o centrală electrică, şi acolo a cunoscut-o pe mama mea, printr-o mătuşă care lucra şi ea la centrala aceea. Tatăl meu a lucrat la Întreprinderea de Reţele Electrice Timişoara.
Ce povestea despre anii de la Ivanovo?
Studenţia lui cred că a fost plăcută, avea prieteni, făcea sport. Şi-a făcut carnet de conducere pe autocamion, cât a fost student. S-a întors din Rusia pe o motocicletă. Şi mama mi-a povestit că venea să o ia cu motocicleta la rendez-vous. (...) Mama a studiat la Facultatea de Mine din Bucureşti. Ea a vrut să înveţe limbi sau aşa ceva, dar n-au primit-o, că era fată de burghez, avea „origine nesănătoasă”. De aceea s-a dus să înveţe unde a fost primită. Aşa a devenit inginer minier.
 


N-am ascuns că sunt evreică

Totdeauna am ţinut legătura cu Comunitatea şi cu sărbătorile. Ţin minte, mama ieşea de la serviciu să meargă de Iom Kipur, la templu, şi după aia se întorcea la lucru. Deci încerca să facă, bănuiesc, şi una şi alta. N-am ascuns că sunt evreică, mergeam la şcoală cu maţot[3] de Pesah. Mulţi din clasă aşteptau să vin să împart în clasă maţot. Eu n-am simţit că trebuie să ascund ceva. Nu a fost o problemă.
Unde ai stat la Timişoara?
Am stat în spatele cofetăriei Violeta, pe Piatra Craiului, vizavi de biblioteca Politehnicii. Am fost la grădiniţa germană şi am tot plâns acasă că nu înţeleg ce se vorbeşte la grădiniţă. Şi, după primul an, după ce am început să înţeleg ce se vorbeşte, mama m-a mutat. I s-a făcut milă de mine.
Mergeam la Comunitate, învăţam şi ebraica, cu domnul Bergler şi cu tatăl tău. Eram şi la cor, la repetiţii de cor, îmi plăcea să mă duc. Mergeam acasă seara împreună, în grup, fiecare venea separat, dar plecam împreună şi discutam pe drum. Erau întâlniri plăcute şi ne pregăteam de sărbători şi era, aşa, o tradiţie. Era foarte natural să iau parte la toate aceste activităţi. Ţin minte, odată am plecat cu corul la Iaşi, am fost cu trenul, în vagon de dormit. Cred că a fost prima oară când am fost cu vagon de dormit într-o excursie lungă. Erau două compartimente, între care se putea deschide uşa şi cântam cântecele de la cor.
Fără jenă, fără teamă? Nu ai cunoscut antisemitismul la şcoală sau în timpul studenţiei?
Nu. Nici nu ne-a trecut prin cap că cineva ar putea să fie antisemit şi nici nu am auzit de incidente antisemite în acea perioadă. Nu ţin minte aşa ceva.
Ai fost în tabere de vacanţă cu Comunitatea?
Am fost o dată, la mare, la Vila Mira, la Eforie. A fost odată un concurs de Talmud oral la Bucureşti. Am luat premiul întâi. Mi-a dat Rosen[4] o sumă destul de importantă, nu mai ţin minte suma. Au venit tineri din toate comunităţile să concureze.
Cum îţi aduci aminte de tatăl meu?
Totdeauna îmi zâmbea şi uneori mă mângâia pe faţă. Îţi dădea încredere şi transmitea simpatie. Avea carismă, multă autoritate şi ştia să ia hotărâri. Când intram la el în birou, era aşa, o atmosferă specială, el era cineva, avea o personalitate de conducător. Se simţea asta. Ţin minte şi acuma cum intram în birou în linişte şi cu respect; şi totuşi era plăcut. Îi plăceau oamenii, simţeam asta la el.
Mult mai târziu, când am venit odată în vizită, din Israel, am fost la el împreună cu prietena mea, Dorith. Ne-a invitat la el acasă, ne-a primit cu prăjituri, s-a bucurat să ne vadă.
De sărbători, se ţinea masă la cantină, de Pesah, îmi plăcea să-l aud cântând Szól a kakas már[5], aşteptam întotdeauna momentul. Era o atmosferă de mare veselie. Eram obişnuită să existe cineva care să conducă toată ceremonia. De când am plecat şi trebuie să facem în familie, este mult mai complicat. Am văzut că nu e atât de simplu.