Soț şi tată, profesor şi rabin

În 1946 o întâlneşte pe mama. Edit Fuchs, născută în 1921, era din Sighet, orăşelul pitoresc din nordul Transilvaniei, unde se varsă Iza în Tisa şi munţii împăduriţi nu sunt departe. Casa familială era pe strada principală, unde se afla şi magazinul de textile care era locul de muncă şi sursa de venit. Părinţii mamei mele, Eugen şi Sara, erau evrei ortodocşi, cu şase copii şi cu gospodărie caşer. Copiii creşteau totuşi destul de liber, aşa că nu s-au sfiit să ascundă peruca bunicii care a fost astfel nevoită ‒ prea supărată nu a fost! ‒ să renunţe la ea. Viaţa era frumoasă şi veselă la Sighet, cu petreceri, dans şi concerte de pian în casă, cu excursii în munţi, cu schiat iarna şi cu baie în râu, vara.
În 1944, familia Fuchs – părinţii cu Edit, cu Zseni, sora ei mai mare, cu Moişi, fratele ei iubit, student la drept, cu Ottika, băiețelul surorii care murise la naşterea copilului, au coborât din vagoane la Auschwitz. Edit, 23 de ani, era la braţul mamei ei. Un ofiţer cu alură elegantă, cu mănuşi albe, indica direcţia în care să meargă, la dreapta sau la stânga. Era dr. Mengele, „îngerul morţii”. Mama şi fiica au pornit-o într-un sens, dar ofiţerul le-a separat şi a trimis-o pe fiică în direcţia opusă. Le-a venit greu să se despartă...
Edit îşi pierde tatăl, mama, pe Moişi şi pe Ottika. Se întoarce la Sighet, în casa părăsită, golită de vecini. La Timişoara, într-un cerc de prieteni, îl întâlneşte pe Ernö care este atras de tânăra frumuşică, vioaie şi inimoasă, cu simţ pentru poezie, dar şi pentru viaţa practică. Edit este cucerită de tânărul frumos, cu alură romantică şi cu aură de idealist, care îi recită versuri şi îi ţine prelegeri despre iudaism şi politică. Se căsătoresc în 9 mai 1948. Nunta va fi ca în basme: o pereche superbă, în Sinagoga din Fabric, tixită de lume, vreo 2.000 de oameni. Pentru Edit şi Ernö, data evocă ziua capitulării Germaniei naziste din 9 mai 1945, aşa că, pentru ei, 9 va rămâne toată viaţa cifra care aduce noroc. Era o zi cu soare. Erau timpuri grele, dar încă totul era posibil şi oamenii erau optimişti, credeau într-un mai bine.
În dimineaţa zilei de 10 mai, la Herculane, Edit are surpriza să-şi vadă soţul devorând un kilogram de cireşe, ispravă care a rămas proverbială şi repetată de mai multe ori în timpul căsniciei.
Peste nouă luni am sosit eu. Am avut mereu sentimentul că părinţii mei gravitau în jurul meu, dar uneori le surprindeam privirile complice, înţelegerea trainică dintre ei. Când tata venea acasă de la sinagogă sau de la birou, se anunţa din casa scării prin fluierat şi chiote, iar mama strălucea când îl vedea. Le aud încă râsul, acel fou rire care izbucneşte fără motiv, din preaplinul bucuriei de a trăi şi de a fi împreună.
 
În 1951, imediat după ce bunicii au plecat în Israel, cortina de fier cade, iar noi, înscrişi pentru plecare, rămânem pe loc. În iarna anului 1958, pe drumul spre casă de la o şedinţă cu părinţii la şcoala mea, tata alunecă şi cade. Operaţia în urma fracturii de femur este un eşec, va trebui repetată... Îl văd pe tata cum merge în cârje, apoi cu baston, numără paşii, încearcă să lungească treptat traseul, stoic, demn. Apoi face temele de casă cu mine.
Îmi amintesc de pasul lui agil şi rapid, de cum m-a purtat pe umeri, de excursiile în munţi, la Lacul Roşu, unde ne petreceam vacanţa în vila Federaţiei, de cum juca fotbal şi ping-pong. Dar de la vârsta de 41 de ani, urmările grave ale acelui accident rămân un handicap. Altfel, poate am fi încercat din nou să plecăm...
 
Tata este foarte ataşat de Israel. Dimineaţa şi seara ascultă ştirile la Europa Liberă, la Radio Israel, urmăreşte fiecare eveniment cu îngrijorare. Când Dani are 6 ani, părinţii mei vor să fie primii care să-i arate Israelul. După sejurul în ţară, băieţelul meu mi-a povestit nedumerit cum bunicii îi arătau soldaţii israelieni, cu mândrie şi admiraţie. Abia mai târziu a înţeles ce a însemnat priveliştea tinerilor în uniformă şi înarmaţi pentru ei, care fuseseră neputincioşi în faţa terorii şi a voinţei naziştilor de a-i nimici.
 
În ciuda handicapului, tata a încercat să trăiască normal. Elevii lui îşi aduc aminte cum juca ping-pong cu ei în taberele de vară. Daniel îşi aminteşte înduioşat cum, la 5 anişori, trăgea la poarta pe care bunicul lui o apăra cu bastonul. Tata nu se cruţa şi participa la toate activităţile. Pentru el era un principiu să nu întristeze pe nimeni; l-am auzit făcându-şi reproşuri că a fost „ursuz”, că poate a supărat pe cineva.
An după an, de Roş Haşana şi Iom Kipur, mergea la braţul mamei, bineînţeles pe jos, aşa cum cere datina, din Sinagoga din Fabric în Sinagoga din Cetate, pentru ca în ambele lăcaşuri de rugăciune să răsune mesajul rabinului şi serviciul divin să fie sărbătoresc. Îmi arăta uneori palma cu pielea roşie cu bătături, cu zâmbetul pe buze, căci nu a procedat sub nicio constrângere, în afara celei interioare. Spune tata undeva: „...nu m-am cruţat nici fizic, nici spiritual, atât pe plan local, cât şi vizitând periodic, când unele, când altele dintre comunităţile din Banat, Ardeal şi Oltenia, cele mai multe deplasări făcându-le cu trenul, uneori în condiţii cu totul vitrege”.
 
În primii lui ani de rabinat formează un „triumvirat” împreună cu capul Bisericii Ortodoxe, Mitropolitul Nicolae Corneanu, şi cu Sebastian Kräuter, episcopul catolic, mânaţi de „hotărârea ca, prin mijlocirea credinţei în acelaşi unic Dumnezeu, să facem pe toţi păstoriţii noştri să devină o familie unitară, ţinând seamă de adevărul evidenţiat de profetul Maleahi:
 
„Oare nu avem cu toţii acelaşi Părinte ceresc, oare nu acelaşi Dumnezeu ne-a creat pe toţi?” (Maleahi 2:10)
                                                              
De Crăciun, Anul Nou şi Paşti, se ţinea o recepţie în vila Mitropoliei, unde se întruneau lumea clericală şi floarea municipalităţii şi intelectualităţii timişorene. Tata îşi avea locul rezervat în fotoliul Biedermeyer, la măsuţa la care mitropolitul se instala pe canapea. Pe o tăviţă erau mici sandvişuri cu brânză şi roşii, pregătite special pentru el, ţinându-se cont de restricţiile alimentare ale caşrutului. Zeci de ani, rabinul Neumann a fost maître de cérémonie la Mitropolie, el îl desemna pe cel care urma să ia cuvântul la întrunirile festive, având grijă să nu neglijeze niciun cult, nicio persoană. A reprezentat obştea evreilor în aşa fel, încât omul de pe stradă îl considera „rabinul nostru”. Tot oraşul îl cunoştea şi îl respecta; şi, prin el, comunitatea pe care o reprezenta.
Era foarte apropiat de mitropolitul Nicolae, ceva mai tânăr decât el, cu care împărtăşea o înţelegere umanistă a mesajului biblic şi un spirit de deschidere spre celălalt. Îmi amintesc, aveam opt-nouă ani, că Mitropolitul a dat curs unei invitaţii la noi acasă. Am cinat într-o ambianţă destinsă de prietenie. Înalt Prea Sfinţitul era cald faţă de mama şi de mine, cred că îi plăcea familia noastră. Iar tata era, cum îi era felul, un prieten bun, puţin naiv, încrezător, sensibil.
Ernest Neumann cunoştea pe fiecare în parte şi era alături de fiecare în momentele cele mai importante din viaţă, de la Brit Mila la doliu, dar şi în viaţa de toate zilele. A dat din imensa lui dragoste de oameni, din puterea lui de a însufleţi, de a transmite din elanul lui propriu – şi a fost răsplătit cu generozitate. Privesc inscripţiile gravate pe cadouri ‒ o plăcuţă de argint, o cupă, o tavă ‒ primite de la colaboratorii lui: „Bunului nostru prieten”, „Iubitului nostru rabin”, „Cu multă dragoste”... „Numai cine e însufleţit poate să însufleţească”, spunea tata; aşa se explică afecţiunea pe care a trezit-o în atâţia oameni. Dar mai era ceva, ceva inefabil: un dar aparte, farmec, talent, carismă...
A rămas fidel idealurilor tinereţii. „Dacă drum de viaţă absolut rectiliniu nu există, în tot cazul o linie dreaptă leagă primele mele predici de cele din ultimii ani. Visele pe care am îndrăznit să le ţes, la început, nu fără risc, privind realizarea utopiilor viziunilor profetice, schiţând epoca mesianică, în care nu va mai fi nedreptate, oprimare, om superior şi om inferior, când focul dragostei de om va cuprinde toată faţa pământului, pe care nici cea mai învolburată cascadă nu o va putea stinge, pot fi regăsite şi în predicile recent rostite, neîncetând să propovăduiesc că noi, fii ai poporului martirizat, în pofida tuturor decepţiilor, trebuie să credem, cu o credinţă fermă, că va veni vremea când în inima şi cugetul fiecărui om va fi încrustată perla perlelor preceptelor, acel: «Să-l iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi», comandament superior care va călăuzi viaţa fiecărui om. Şi că acest crez, această speranţă invită, între altele, la respectarea întocmai a interdicţiei Torei noastre: «Să nu cunoşti răzbunare şi să nu ţii supărare».” Motto-ul lui era o frază din profetul Amos, pe care o citează des:
 
„Căutaţi binele, şi nu răul, ca să trăiţi.”

În decembrie 1989, după răsturnarea regimului dictatorial al lui Ceauşescu, se ţine un serviciu religios în Piaţa Victoriei, în faţa Catedralei. Se strâng mii şi mii de oameni. Rabinul Neumann dă glas emoţiei imense care a cuprins pe toată lumea. Este un discurs extraordinar, ţinut de un om care vibrează cu semenii lui şi stăpâneşte arta de a le formula gândurile şi sentimentele.
În 1994, mama se stinge din viaţă. Tata încearcă să-şi învingă tristeţea şi singurătatea, redublându-şi activitatea într-o comunitate care se împuţinează din ce în ce mai mult.
 


Bunicul

Zece ani mai târziu, când l-am pierdut şi pe el, Daniel a reuşit să redea în modul cel mai nimerit ceea ce a însemnat tata, bunicul, Apu al nostru, pentru noi.
„Bunicul m-a învăţat multe. De fiecare dată când vorbeam la telefon, în fiecare zi pe care am petrecut-o împreună, mi-a repetat că trebuie să studiez. Trebuie să fac binele şi să fiu util societăţii. Să fiu un bun evreu. Iudaismul, principiile sale etice şi tradiţia joacă şi vor juca un rol central şi în viaţa mea.


Rabinul Neumann cu Daniel, nepotul lui, în 1986

 
Râsul şi candoarea lui ne lipsesc acum. Ca de pildă astăzi, o zi însorită de iunie, când mama îmi atrage atenţia asupra cireşelor care lucesc, roşii, în pom. Unde rămâne bucuria de a-l chema pe bunicul meu la telefon, pentru a-i auzi încântarea la această veste? Entuziasmul lui faţă de lucrurile mărunte ale vieţii stârnea în noi mai multă plăcere decât realitatea însăşi. Mai presus de toate iradia vitalitate, bucuria de a trăi...
Era un om plin de viaţă. Îmi voi aminti întotdeauna gesturile şi expresia feţei lui. Cum îi străluceau ochii plini de focul convingerilor sale. Capul său deştept, uşor aplecat pe o parte, când asculta atent pe cineva. Marea enervare şi trepidaţie, când îi era teamă să ajungă prea târziu undeva, cu toate că avea o jumătate de oră avans. Gestul lui larg de apreciere, când savura o felie de pepene roşu.
Felul de a reacţiona atât de intens la detaliile vieţii era tipic pentru Apu. Pentru bunicul meu, viaţa era întotdeauna ceva minunat şi fiecare zi era importantă şi nouă. Viaţa nu devenise pentru el niciodată o rutină, de aceea nu a devenit niciodată bătrân.”