Constantin Dumitrescu-Cunctator intervievat la Bucuresti in 2002
?Majestatea Sa Regele Mihai I si-a facut datoria si, prin actul de curaj, de vointa si intelepciune de la 23 August 1944, a schimbat cursul celui de-al doilea razboi mondial. Toata natiunea romana I-a fost recunoscatoare pentru modul cum I-a faurit destinul. Actul Regal de la 23 August 1944 este o capodopera de act politic.? C. D-C.
Rhea Cristina: Va rog, pentru inceput, sa evocati vremurile din anii copilariei dvs.
Constantin Dumitrescu-Cunctator: M-am nascut la data de 28 octombrie 1913, in Bucuresti. In perioada copilariei mele ni se facea educatie: adica, sa nu trecem prin fata unui om batran, sa-i cedam locul in tramvai, sa-i respectam pe cei in varsta, sa le cerem sfatul si, la eventualele lor mustrari, sa raspundem sfios si sa ne cerem iertare. Astfel, in primul rand se formau caractere, se formau cetateni. Se punea accentul pe educatie religioasa. Toti copiii, tin minte, de Paste in special, ne duceam la Parintele din cartier, ne spovedeam si apoi ne impartaseam. Iar cand am fost la liceu, din clasa I pana in clasa a VII-a, eram obligati sa ne ducem in fiecare duminica la biserica ? aveam un carnet, in care ni se trecea o stampila, care certifica faptul ca, intr-adevar, am fost la biserica in data respectiva.
Am luat cunostinta atunci de Istoria Universala si de istoria glorioasa a poporului roman, care poarta numele celui mai ilustru din Europa. Acest popor si-a facut datoria ca santinela a culturii si civilizatiei, la piatra militara cea mai indepartata de Roma in Rasarit. Papa Sixt al IV-lea a recunoscut-o acum 500 de ani, acordandu-i lui Stefan cel Mare titlul de Atlet al lui Hristos, aparatorul crestinatatii.
Dupa cinci secole, Majestatii Sale Regelui Mihai I, purtatorul unui alt nume scump din istoria noastra ? Mihai Viteazul Unificatorul ? I-a revenit sarcina de a se opune altor doua forme de barbarie: nazista si bolsevica.
Rh. C.: Cum arata Bucurestiul pe atunci?
C. D.-C.: In primul rand, oamenii erau politicosi. Daca solicitai o informatie unui cetatean pe strada, primeai raspunsul de indata si, in plus, erai insotit 10-20 de pasi ca sa nu te ratacesti si sa gasesti drumul cel bun.
In al doilea rand, erau perechi care mergeau la brat pe strada, nu se sarutau in public, nu se inghesuiau, iar oamenii in varsta salutau cu palaria ridicata cucoanele de pe celalalt trotuar.
Rh. C.: Ce tip de viata culturala exista in Bucuresti?
C. D.-C.: Exceptionala. I se zicea ?Micul Paris?. Ca student la Drept, eu am avut prilejul sa-i ascult pe profesorul DellVecchio, de la Facultatea de Drept din Roma, pe Iorga si pe marii avocati ai Baroului din Bucuresti: Micescu, Bentoiu, Costica Simionescu Iasi, Jean Valjean, Aznavorian, Otulescu, Meitani ? care, pentru noi, tinerii, erau modele, din punctul de vedere profesional. Din punctul de vedere al modului cum se comportau in societate, noi, cei tineri, ii respectam si ii salutam de la distanta si asteptam mai intai sa ni se faca semn ca sa ne apropiem de ei. Asa cum imi povestea un avocat mai in varsta decat mine: ?Cand, inainte de primul razboi mondial, Fleva imi facea semn sa ma apropii de el, ma opream la 5 pasi si pe urma imi facea semn sa vin chiar langa el?. Noi am fost invatati sa-i respectam chiar si pe cei care erau cu doar 2-3 ani mai mari decat noi. Cei care erau cu 10-20-25 de ani mai mari, erau pentru noi astri, luceferi, indrumatori, faruri.
Diferenta intre ce a fost si ce este in prezent, dupa 88 de ani, este mare. Cu regret spun, odata cu cei de varsta mea, moare o lume, lumea cu educatie, care avea patru repere: ideea de pacat, de judecata divina, cea de opinie publica (in calitate de instanta) si ideea de demnitate, de onoare, de obraz.
Existau cinematografe, filmele erau morale, iar cele cu caracter istoric (care faceau educatie, in special nou, baietilor, care trebuia sa fim eroi, patrioti, luptatori, sa ne dedicam patriei) abundau.
Rh. C.: Prin urmare, exista acest sentiment, al adevaratului patriotism?
C. D.-C.: Exceptional! Pentru ca din clasa I primara si pana in clasa a VII -a de liceu, noi cantam in clasa si la serbari ?Traiasca Regele!?, ?Pe-al nostru steag e scris Unire?, ?La arme, pui de lei!?, ?10 Mai va fi de-a pururi/ Mandra zi care ne-a dat/ Domn puternic tarii noastre/ Libertate si Regat?.
Rh. C.: Toate aceste valori (patriotismul, educatia, morala, onestitatea) erau insuflate de catre regimul monarhic constitutional?
C. D.-C.: Parintii nostri au crescut in acel regim, ca fiind credinciosi Dumnezeului nostru crestin si lui Iisus Hristos. Educatia, in primul rand, o primeau de la cei mai mari dascali ai nostri, care erau parintii lor ? acestia aveau, inainte de toate, o educatie crestina, religioasa si patriotica. Apoi, venea scoala, cea primara, care era incadrata cu apostoli, ce-si faceau datoria ca niste Apostoli, ne creau ca adevarati cetateni credinciosi si lui Dumnezeu si tarii (nu erau doar simpli dascali). Iar la liceu, tot asa, un corp profesoral exceptional (era la fel in toata tara, la toate nivelurile de invatamant), care nu se lasa corupt. Meritele fiecarui copil erau cantarite si nu exista invidie, in sensul ca, oarecum, s-au hotarat preferential premiantii.
Parintii nostri au trait sub Regi. Mai e ceva. A fost foarte usor ca aceasta dragoste pentru Coroana, pentru Dinastie, sa fie ancorata bine in sufletul romanilor, pentru ca Romania, desi n-a avut dinastie, a avut totdeauna un Print, un Cap Incoronat. Fie ca s-a numit Voievod sau Print, 700-800 de ani de regim voievodal, toti romanii gandeau, traiau si aveau Dinastia si Coroana in comoara sufletului lor. Ei erau formati de aceasta mentalitate, care dura de 700 de ani.
Rh. C.: Va rog sa rememorati cateva momente istorice importante care v-au marcat copilaria, adolescenta si tineretea, pana la finalizarea studiilor universitare.
C. D.-C.: Voi incepe cu varsta de 17 ani. Revenirea in tara a Principelui Carol, devenit Carol al II-lea, am intampinat-o cu un entuziasm de nedescris.
Trebuie sa facem o paranteza aici si sa spunem ca in ziua de 10 Mai avea loc parada militara. Din 1923 cred, nu am fost absent de la nici o parada militara si am avut prilejul ca, in 1937, chiar eu sa defilez cu regimentul meu, ?Regimentul 1 Vanatori de Garda Numarul 2 Regina Elisabeta? din Bucuresti, prin fata Regelui Carol al II-lea. Aceasta manifestatie de 10 Mai era traita de romanii de pretutindeni, in special cei din Bucuresti, care aveau privilegiul de a vedea, pe viu, aceasta defilare.
Noi eram monarhisti pana in varful unghiilor! Nu exista nici 1% dintre romani cu tendinte republicane. Pentru ca Partidul Comunist, care, prin programul sau, era republican, cu cel mult 900 de membri (a luat fiinta la 8 mai 1921, a fost desfiintat in 1924 de guvernul liberal si a trait in ilegalitate timp de 20 de ani), era fara nici un ecou. De ce? Pentru ca ei reprezentau unealta Rusiei. Or, cum Rusia invadase de 12 ori Romania, aveam mult prea multe experiente triste ? in special cu Basarabia, care, timp de 106 ani, a fost dezlipita de la trupul tarii ? si eram, nu antirusi, ci antiRasarit.
Rh. C.: Ce insemna sa fii patriot in acele vremuri in Romania?
C. D.-C.: Insemna, in primul rand, a nu trada.
In al doilea, rand: stiam ca atunci cand tara te cheama sub Drapel, toti tinerii trebuie sa mearga sa moara pentru ea, cum spune cantecul ?La arme!? (?La arme / Pentru neam si pentru Rege?).
Rh. C.: Cine era Rege in Romania tineretii dvs.?
C. D.-C.: M-am nascut sub Carol I, care a murit la 11 luni dupa ce m-am nascut eu. A venit Regele Ferdinand, care I-a fost un urmas la fel de credincios pentru poporul roman. Intre 1914-1916, in perioada cand Romania a fost neutra in Razboi, a existat un Consiliu de Coroana, prilej cu care Nicolae Titulescu i-a spus Regelui: ?Sire, ori te incoornezi la Alba-Iulia, ori mori pe Campia de la Turda, precum Mihai Viteazul!? Bineinteles, Regele Ferdinand a intrat in razboi, Casa de Hohenzollern L-a excomunicat si El a ramas credincios noii lui patrii, Romania. S-a facut razboiul, a venit pacea, s-a incoronat la Alba-Iulia in 1922 si noi cantam, la scoala, cu gura pana la urechi: ?Traiasca Regele / In pace si onor/ De tara iubitor / Și-aparator de tara?.
Drept sarbatori nationale, aveam zilele de 24 Ianuarie si 10 Mai, cele doua mari sarbatori ale neamului romanesc. La 24 ianuarie 1859, era Unirea celor doua principate romanesti, cand poporul roman a tras o cacialma Europei Occindentale, care admisese ca in cele doua principate sa se aleaga un Domn, dar nu s-au asteptat ca acelasi Domn sa fie ale atat in Moldova, cat si in Muntenia (in Moldova, la 5 ianuarie, iar in Muntenia, la 24 ianuarie). Puse in fata faptului implinit, cancelariile europene au admirat patriotismul moldovenilor si al muntenilor.
Rh. C.: Ce va spuneau parintii, pana la 17 ani sa zicem, despre istoria nationala?
C. D.-C.: Ne povesteau de la parintii lor, care facusera razboiul din 1877 ? Grivita, Plevna, Smardan, Rahova, acele batalii, noi, copiii, le ascultam cu mare atentie. Au fost poeti care ne-au format, prin poeziile lor ? Alecsandri , Șt. O. Iosif, Cosbuc ?, pentru ca poetii se angajau in a face educatie, deoarece ei insisi erau patrioti, cantau trecutul, il exaltau si noi exultam de fericire si eram mandri de trecutul nostru glorios. Știam bataliile lui Mihai Viteazul, ?Scrisoarea a III-a?, in fine, noi eram mandri ca suntem urmasii lui Mircea cel Batran. Programa analitica era astfel conceputa incat sa faca din noi patrioti, cetateni, crestini si oameni de caracter.
Rh. C.: In ce an ati finalizat studiile universitare?
C. D.-C.: In 1936.
Rh. C.: Cum era societatea romaneasca in acel an?
C. D.-C.: In 1933 venise Hitler la putere. Garda de Fier incepuse sa-si ia avant. In decembrie 1937 au avut loc alegerile si Partidul Liberal nu a reusit sa castige baremul necesar de 40% (ci doar 39,5%). Carol al II-lea, in loc sa-i dea mandat lui Iuliu Maniu (reprezentantul partidului din opozitie, ce luase cele mai multe voturi, dupa liberali), a chemat la putere un partid de dreapta extrema, Cuza-Goga, care nu a durat decat vreo 42 de zile.
Rh. C: Care era atmosfera in tara, ce spuneau oamenii?
C. D.-C.: Societatea romaneasca era oarecum intr-o cumpana. ?Mica Intelegere?, formata de Titulescu, scartaia. Polonia a fost prima tara care a evadat in acest lagar antinazist si a incheiat un tratat care strica solidaritatea. Apoi, pentru ca Hitler era in mars politic, Iugoslavia si ea a inceput sa cocheteze cu Hitler. Au ramas pe pozitie doar Romania si Cehoslovacia. In 1938 a invadat Austria. In septembrie 1938 a fost invadata Cehoslovacia. Poporul roman se vedea din nou singur si aproape incercuit. La invadarea Cehoslovaciei, colonelul Beck, ministrul de externe al Poloniei, a venit in Romania si le-a cerut romanilor sa intre si ei in Cehoslovacia, revendicand vreo 7-8 sate, limitrofe frontierei cu Romania.
Se simtea ca se strange cercul si ca noi vom fi incercuiti, asa cum am fost in toata istoria.
Rh. C.: Cum priveati viitorul, cand ati incheiat facultatea?
C. D.-C.: Noi, cei tineri, ne gaseam loc in societate cu usurinta, deoarece cresterea economica a Romaniei intre cele doua razboaie, excluzand perioada crizei economice mondiale (1929-1933), natural, era de 4-5% pe an, iar locuri de munca se creau in mod progresiv, asa incat cei care ieseau de pe bancile liceului ori ale facultatii aveau de lucru in mod cert. Șomajul, putem spune, nu exista in Romania.
Rh. C.: Dar saracia?
C. D.-C.: Salariul cel mai mic, vorbind de bugetari, era de 2 200 de lei, in timp ce 1 kg de carne costa intre 9 si 11 lei.
Rh. C.: Cum traia clasa cea mai modesta a societatii romanesti?
C. D.-C.: Aceasta, daca avea 2 200 de lei pe luna, sa zicem ca familia era compusa din patru persoane, iar 1 kg de carne era 9 lei, avea, asadar, 240 kg de carne pe luna. Acum, cand 1 kg de carne este 100 000 de lei, iar cea mica pensie este de 800 000 de lei, prin urmare, omul isi poate cumpara doar 8 kg de carne! Aceasta este diferenta.
Tatal meu era mic slujbas la CFR, avea 4 200 de lei lunar. Mama era casnica, iar pe strada noastra doar o singura femeie era angajata undeva. Celelalte, toate, faceau gospodarie, nu muncea nici o femeie. Nu aveam personal, doar judecatorii, profesorii, ofiterii aveau personal in casa, noi eram insa oameni modesti.
Rh. C.: Existau cersetori?
C. D.-C.: Putini. Era o clasa de mijloc, care se formase intre timp si care era foarte substantiala. Clasa de mijloc, cu liber-profesionisti, negustori, avocati, medici, profesori, judecatori, era de cea mai buna calitate si crea un echilibru social. Mai era o clasa culta si bogata, destul de consistenta. Mai vorbim si de existenta unei paturi foarte subtiri de nevoiasi, din care faceau parte palarierul, croitorul, ceasornicarul, care castigau atat cat sa-si poata permite sa-si dea copiii la scoala.
Rh. C.: Cum se faceau afacerile pe atunci?
C. D.-C.: Conform politicii fiscale stabilite, micii meseriasi plateau la o patenta fixa. Astfel, cei care aveau 3 sau 4 sau 5 munictori, plateau o suma fixa. Apoi, progresiv, cel mai mare impozit il suportau comerciantii (33%). Astazi, Romania are cel mai mare impozit dintre toate statele europene. Pe timpul acela, doar negustorii ? 33%.
In ceea ce priveste raporturile dintre oameni (acesta mi se pare a fi lucrul cel mai important), oamenii se respectau, isi respectau cuvantul, iar procese la Tribunal si Judecatorie erau mai putine decat astazi. Dreptate, cand isi faceau pe cont propriu, ajungeau pe cale penala, in fata judecatorului. In ceea ce priveste litigiile civile si comerciale, acestea erau foarte putine, pentru ca oamenii erau cinstiti. Contractele se respectau de ambele parti, fiind aplicate cu buna credinta. Asadar, climatul social era foarte bun. Se facea o educatie religioasa, patriotica, cetateneasca si oamenii isi respectau cuvantul dat, infractori erau foarte putini.
In plus, statul asigura, garanta securitatea individului, pentru ca la ora 2.00 noaptea daca veneai pe strada si sa admitem ca te ataca cineva, strigai: ?Sergent!? de 2-3 ori si sergentul de pe strada cealalta iti dadea semnalul ca vine, iar tu puteai sa circuli cu foarte mare siguranta. Corpul de gardieni din toata tara, pe langa faptul ca cetateanul era un om corect, asigura securitatea oamenilor. In Romania Mare, la 20 de milioane de locuitori, in orice zi a anului s-ar fi facut un sondaj, se gaseau aproximativ 4 000 de declincventi de drept comun. In urma cu vreo 5-6 ani, domnul Chiuzbaian, ministrul de Justitie, a anuntat ca sunt 55 000 de declincventi in penitenciare si 80 000 care se judecau in stare de libertate, dar Bivolari, Paunesti, Temesani, etc., cine stie cate zeci de mii sunt de prins! Acesta este climatul in prezent!
Rh. C.: In 1936, erati un tanar avocat, la Baroul din Bucuresti. Cum erau legile romanesti?
C. D.-C.: Era batranul Cod Civil, napolenian, din 1962. Avea 1914 articole, in care individul se incadra perfect, iar litigiile erau destul de rare. In Codul de procedura penala sau civila, important era magistratul care avea capacitatea sa aplice Legea, surprinzand aura care inconjoara Legea. Nu era un om care respecta ca pe un fetis Legea, el o aplica surprinzand aura, incadrand speta in aceasta aura a Dreptului. Magistratii de atunci erau monumente de corectitudine, de competenta si profesionalism!
Rh. C.: Era o placere sa fii avocat?
C. D.-C.: Sigur ca da! Era o placere sa fii avocat si era o placere sa fii si magistrat! Principiul separarii puterilor in stat (astazi, justitia este cam ocolita, pusa in umbra) functiona perfect.
Imi aduc aminte, in februarie 1934 (eu eram tanar, boboc), Micescu a anuntat la Fundatia Regala ca va sustine o conferinta cu subiectul ?Principiul separatiunii puterilor in stat?. Noi il asteptam cu sufletul la gura, stateam foarte inghesuiti. A venit dupa o intarziere de 1 o ora si 40 de minute. Era o liniste extarordinara. Imi amintesc cuvintele sale atat de bine, de parca ar fi vorbit ieri: ?Controlorii, cum se stie stie, controleaza conductorii. Nu se stie cine oare controleaza controlorii!?.
Toate legile puteau fi atacate in neconstitutionalitae, iar Curtea de Casatie, in sectiuni unite, cu 31 de magistrati, judeca. Și ce judeca Curtea de Casatie asupra acelei legi, daca este sau nu constitutionala, era litera de Evanghelie.
Asadar, Justitia controla atat Parlamentul, cat si Guvernul. Acesta din urma, eventual, propusese legea ce fusese adoptata de catre Parlament.
Prelegerea de care v-am vorbit, profesorul Micescu ne-a mai facut-o si la Aiud, in puscaria comunista. La 29 mai 1951, acest gigant al Barei si acest monument de roman a murit la Aiud. Peste puscarie s-a asternut o liniste grea. De ce? Pentru ca toti cei din puscarie, dintre detinuti, pana la ultimul taran, stiau cine fusese Micescu.
Rh. C.: Cum a decurs viata dvs., dupa 1937?
C. D.-C.: Desfiintandu-se partidele, la 11 februarie, prin lovitura de stat a lui Carol al II-lea, am intrat cu totii in pasivitate. La 27 februarie a avut loc plebiscitul pentru Constitutia lui Carol al II-lea. M-am trezit dis-de dimineata, m-am dus la circumscriptia de politie de care apartineam, pentru a vota. Presedintele juriului ne intreba: ?Cum va numiti? Sunteti cetatean, locuitor al acestei circumscriptii? Ati venit sa votati Constitutia? Poftiti fiecare sa luati loc la cate o masa?. Raspunsurile mele au fost afirmative, numai ca, in momentul cand a scris in dreptul numelui meu ?da?, la ultima intrebare, am ripostat si am spus ca eu am venit sa venit contra Constitutiei si nu in favoarea ei. In aceste cazuri, te legitimau, te intrebau la ce regiment am facut armata, ce studii ai, etc. De ce procedau asa? Ei se temeau, ca oranduire, de opozantii lor, in special de cei care aveau studii. Sunt sigur ca rezultatul a fost trucat. Ei au spus ca sunt doar vreo 55 000 de voturi ?contra?, eu sunt convins ca au fost mai multe, dar, ca in orice dictatura, rezultatele au fost masluite.
Rh .C.: Cum il priveati pe Majestatea Sa Regele Mihai I (ma refer la perioada de dinainte de ocupatia comunista)?
C. D.-C.: Am urmat cursurile Liceului care a purtat numele celor trei ipostaze ale copilariei Majestatii Sale Regelui: Principele Mihai, Regele Mihai, Marele Voevod Mihai de Alba-Iulia. Cand m-am inscris la liceu, in 1925, El era Principe. In 1926, a devenit Rege, cu Regenta. Pe maneca hainei, noi aveam acum scris ?Liceul Regele Mihai?, adica ?L.R.M.?. Initial, a fost ?L.P.M.?, apoi ?L.R.M.? si, in fine, ?L.V.M.?, cele trei ipostaze. Generatia mea era indragostita de El. Il stiam de copil, il vedeam apoi cat de e frumos, in fine, a venit si perioada Razboiului, cand El a fost in eclipsa (prin Actul de la 6 septembrie, Maresalul Antonescu devenise conducatorul statului) si nu avea atributii mari (doar amnistia, gratierea, batutul monedei cu efigia lui, etc.).
Majestatea Sa Regele Mihai I si-a facut datoria si, prin actul de curaj, de vointa si intelepciune de la 23 August 1944, a schimbat cursul celui de-al doilea razboi mondial. Toata natiunea romana I-a fost recunoscatoare pentru modul cum I-a faurit destinul. Actul Regal de la 23 August 1944 este o capodopera de act politic.
Cand Amata sovietica, in aprilie 1944, a atins simultan frontierele Romaniei si ale Poloniei, rusii au stat cu bratele incrucisate aproximativ 110 zile si polonezii au dclansat in Varsovia o revolutie, crezand ca rusii le vor da ajutor. In zadar insa. Nemtii au macelarit 100 000 de polonezi. Cand a facut Romania armistitiul? Cand Armata sovietica s-a dus in mars. La 21 august se sparsese frontul.
Rh. C.: Cum a fost perceputa de catre romani Proclamatia Regala, difuzata la Radio?
C. D.-C.: Au iesit bucurestenii pe strada si au strigat cu totii: ?Traiasca Regele! Traiasca pacea!? Eu eram cu sufletul pana la cer de bucurie, ca s-a sfarsit razboiul, ca Regele a putut sa faca acest act si am strigat si eu alaturi de ceilalti romani. Dar, la 29 august, cand am vazut primele coloane de rusi intrand in Bucuresti si am vazut cat de dezordonati sunt, cat de lipsiti erau de orice scanteie umana, divina pe chipurile lor (erau abrutizati, infantilizati), mi-am dat seama (stiam din literatura, de la 13 ani, cum acestia impungeau pumnalul in moastele sfintilor si spuneau: ?Vedeti? Ma trazneste Dumnezeu??, si ca din biserici facusera grajduri si cinematografe) ca nu ne asteptau vremuri bune. Entuziasmul, insa, pentru moment, mi-a umbrit acest amintiri urate despre bolsevici. Apoi, am vazut cum se desfasoara lucrurile, ce fel de om sovietic se crease si care, cu regret, trebui sa constat ca s-a creat si in Romania contemporana, acel ?Om nou?.
Rh. C.: Cum ati perceput dvs si familia dvs. abdicarea fortata a Majestatii Sale Regelui Mihai I al Romaniei?
C. D.-C.: Cand a fost anuntata abdicarea Regelui Mihai, peste tara s-a asternut o liniste grea, ca dupa incendierea Romei de catre Nero. Am simtit cu totii (ma refer, cu precadere, la romanii din Bucuresti) o prabusire sufleteasca, am inregistrat-o ca fiind inceputul sfarsitului.
Rh. C.: Ce s-a petrecut in viata dvs., incepand cu data de 1 ianuarie 1948?
C. D.-C.: Dupa patru luni de zile, am fost arestat.
Rh. C.: Pe ce motiv?
C. D.-C.: ?Activitate intensa in cadrul P.N.T.? Desi partidul fusese dizolvat, pus in ilegalitate, la 29 iulie 1947. Eram membru al acestui partid din 1934. In 1937, am facut alegerile si ma laud cu ele, cu felul in care m-am comportat in propaganda electorala din 1937.
Peste tara s-a asternut o liniste de paragina. Se stia ca ultimul bastion impotriva comunistilor, Regele, Dinastia, plecand, tara va fi lasata sub cizma bolsevica. Deja incepusera, din 1945, organizatiile de rezistenta, ?Sumarele negre?, etc. sa activeze. Or, noi, fostii membri ai Partidului National Taranesc, am continuat, am luat parte la alegerile din 1946, in care votau pentru prima data femeile. Femeile in varsta intrebau: ?Unde-i <Ochiul>, maica??. ?Ochiul? era semnul electoral al Partidului National Taranesc. Alegerile au fost un triumf pentru partidul nostru, care a obtinut minim 78%, iar partidele Blocului Democrat au luat intre 3 si 5%. In 1946, aceste rezultate au fost exact intoarse pe dos, falsificate.
In 1947, au fost arestati Ion Mihalache, Penescu, Carandino (cu sotia lui, actrita Carandino). La 29 iulie, prin hotararea Consiliului de Ministri, P.N.T. este scos in afara legii. Noi am continuat activitatea in cladestinitate si s-a format o Comisie interimara, numita ?Locotenenta?, formata din maestrul meu, presedintele sectorului 2 Negru din Capitala, marele avocat Cezar Simionescu, alaturi de avocatul Theodor Rocsin, presedintele organizatiei P.N.T. de Bihor (Oradea) si doctorul Aurel Dobrescu, presedintele P.N.T. de Fagaras. Acestia trei erau cu vot deliberativ, iar cu vot consultativ eram noi, cativa tineri. Avocatul Constantin Dumitriu reprezenta Moldova, avocatul Fertean si ziaristul Costica Hagea reprezentau Ardealul si avocatul Elefterescu si cu mine ? pentru Muntenia. Scopul nostru era urmatorul: sa intretinem focul sacru, ca partidul continua in clandestinitate.
Fac aici o paranteza si adaug faptul ca, dupa 23 August, a avut loc un mare miting al P.N.T., in Bucuresti, si a vorbit la Cinematograful ?Argo? (astazi, ?Patria?) Ion Mihalache, care era vicepresedintele partidului.
Din discursul lui, retin urmatoarele: ?Partidul National Taranesc nu este un parau umflat dupa ploaie, el este un fluviu cu debit constant?. Acest <fluviu> a fost obligat, apoi, timp de 45 de ani, din 1947, sa curga subteran. Noi, cei tineri, din aceasta Comisie, alergam in tot Bucurestiul si in toata tara, si, cand a inceput propaganda electorala pentru alegerea Constituantei (care trebuia sa faca noua Constitutie), s-a difuzat urmatoarea sugestie: <Cei care nu pot sa se sutraga de la vot (deja comunistii controlau toate uzinele, totul absolut) sa anuleze votul, iar cei care care se pot sustrage sa nu se prezinte>. A fost un absenteism colosal, iar voturile au fost anulate masiv! Noi aveam date de la circumscriptii, iar lucrurile se desfasurau astfel acolo: deschideau o urna ? <anulat, anulat, anulat, etc> ?, deschideau o alta urna ? <anulat, anulat, etc> ?, dadeau telefon la Centrala: ?Ce facem? Sunt anulate atatea urne!?. ?Nu-i nimic?, li se raspundea, ?facem la Centru, la Judet, procesul verbal?. Acolo au facut in asa fel incat comunistii au obtinut 98%. La 26 iunie 1948, Ordinul Ministerului de Interne, Nr. 20015/1948, ordona tuturor Centrelor judetene sa raporteze distrugerea tuturor actelor in legatura cu alegerile de la 28 martie ? ca sa nu se vada absenteismul, nulitatile si cum s-au inversat rezultatele, cifrele adica.
Rh. C.: Ce s-a intamplat ulterior?
C. D.-C.: Au inceput sa ne aresteze. Comisia a luat hotararea ca avocatul Theordor Rocsim sa plece in strainatate, sa-l informeze pe Constantin Visoianu, cel mai mare reprezentant al Partidului National Taranesc, de ceea ce se intampla in tara. Prin tradare, a fost arestat la frontiera in data de 5 aprilie 1948.
In seara de 19 aprilie 1948, a fost arestat Costache Dumitriu, prietenul meu, si eu, dupa o fuga de cateva sute de mitre si vreo 40 de focuri de pistol trase in aer.
Am fost dus la Ministerul de Interne (Securitatea a luat fiinta abia in august 1948), unde a urmat ancheta. Pot spune ca eu m-am numarat printre cei privilegiati, pentru ca altii au fost batuti, chinuiti, pe cand eu am fost tinut doar 62 de ore pe scaun. Zi si noapte, fara mancare, fara apa. Anchetatorii erau inca romani! Unul dintre cei trei care m-au anchetat (ei se schimbau la cate 8 ore) nu era comunist, desi era obligat sa serveasca cauza comunista. El mi-a spus, despre colegii lui anchetatori: ?Vor sa va omoare!? Mi-a dat declaratiile lui Constache Dumitriu si ale lui Theodor Rocsin si Elefterescu, pe care le-am citit, am dat o declaratie. Cel care era comunist imi punea intrebarile si ma chinuia, i se citea pe fata aceasta satisfactie, pe care o avea, vazandu-ma ca imi plesnisera limba si buzele de sete. Cel de-al treilea anchetator, care era intermediar intre ceilalti doi, ca tip de comportament fata de mine, mi-a spus numai atat: ?Sunteti prea dur?. Adica, nu capitulam.
Rh. C.: Ce scrisesera colegii dvs. in acele declaratii?
C. D.-C.: Am gasit acolo si adevar (ca ne-am intalnit, ce am pus la cale impreuna) si multa ?apa de ploaie?, ca sa-i derutam pe anchetatori. Principiul care ne-a calauzit pe noi toti, cei arestati, a fost urmatorul: ?Sa nu mai amestecam si pe altii, dinafara, ei sa ramana in libertate, pentru ca ei, atat cat vor reusi, sa mai polarizeze, sa mai imntretina flacara partidului?. Nu vroiam sa le furnizam anchetatorilor informatii, desi acestia tocmai acest lucru urmareau, sa-i amestecam pe cat mai multi membri ai partidului nostru.
Rh. C.: Ce ati declarat dvs.?
C. D.-C.: Am spus ca am difuzat sugestia de neprezentare la vot, iar cei care se prezinta la vot sa anuleze votul. Pe urma, a fost arestat seful meu, precum si doctorul Dorescu.
Am fost dus la Jilava in data de 20 iulie.
Pe 15 decembrie m-au dus din nou la Interne si atunci am avut prilejul sa stau in celula cu seful ajutorului rosu, al Partidului Comunist, evreul Marguris. El era arestat din 1946. In timp ce avocatul Andreescu si marele avocat Pandrea erau trimisi la ancheta, eu stateam de vorba cu Marguris, care mi-a spus ca el se afla acolo din cauza ca a fost turnatorul Partidului Comunist. In realitate, el a fost informatorul autoritatii statale!
Rh. C.: Care a fost regimul de viata in inchisoare?
C. D.-C.: La Interne, in ziua de 29 iunie am lesinat, de foame. Am simtit cum plutesc, parca ma detasasem. S-a trantit o usa si m-am trezit. In acea zi, am gasit in gamela, dupa ce am sorbit apa, trei boabe de mazare. Acesta era regimul, de infometare. Apa chioara si un calup de mamaliga, de 10 cm lugime si 2 cm grosime. In celula cu noi, era si un elev de liceu, in clasa a VIII-a (a XII-a, cum este astazi)…
Rh. C.: Destul de tanar. Ce facuse el anume?
C. D.-C.: Participase la organizatii de rezistenta, in licee. In fine, el il ruga pe gardian, pe ?nea Grigore, sa-i mai dea de mancare. Acesta ne spunea: ?Nu vedeti, ma, ca vor sa va omoare??
In jurul datei de 15 aprilie 1949, m-au livrat din nou la Jilava, in celula 20, unde am avut privilegiul sa stau impreuna cu fostul ministru de finante, Mihail Romniceanu (un om de elita, care facea parte din aristocratia tarii, luase masa cu 3 Regi, stia 3-4 limbi straine la perfectie, fusese in delegatii, cenzor la Banca Nationala, in fine, un om de mare calibru), cu Nicolae Penciulescu, directorul Directiei Comerciale din Ministerul de Externe, cu avocatul Marghescu si colonelul magistrat Octavian Kferss.
Rh. C.: Ce s-a intamplat dupa aceste luni la Jilava?
C. D.-C.: La 1 mai 1949, in celula 20, noi am facut ?o sezatoare?, eu am cantat cantece nationale, gardianul de la ferestre a venit, ne-a scos pe toti si ne-a bagat la <Neagra>…
Rh. C.: Ce era aceasta?
C. D.-C.: O celula fara lumina. Unul dintre cei din celula, intrebat fiind cine a cantat, a spus numele meu. Nu i-am purtat pica, sa stiti. Am fost dus la poarta si am luat cate perechi de palme de la Maromet…
Rh. C.: Cine era Maromet?
C. D.-C.: Era directorul puscariei Jilava, ajunsese maior… Și pentru ca, dupa spusele lui, eu eram ?sluga papatronului? (el era balbait), a ordonat gardienilor: ?Acum, dati-i voie de cheltuiala?. Prin urmare, m-au luat patru gardieni, care mi-au dat vreo 50 de pumni in cap, am cazut, mi-au dat inca vreo 50 de lovituri de cizma in spate si in piept si am simtit cald in gura. Apoi au incetat. Eram tot vanat. Tin minte ca prietenul meu, Ciubreag, Dumnezeu sa-l ierte, a facut si el vreo 12 ani de puscarii, a murit in 1991, ma intorcea in pat (eu nu ma puteam misca) si, dupa vreo 20 de ani, am constatat ca aveam cateva oase rupte.
Rh. C.: Ati fost si judecati?
C. D.-C.: Da, am fost la proces, o data inainte de Craciun si a doua oara, intre Craciun si Anul Nou. Prima data cand am fost, am stat in boxa noi, cei tineri, din Comisia interimara, si am avut onoarea sa o vad pe doamna Niculina Mihalache (pe care o cunoscusem in 1947), care acum arata ca o copila de 14 ani, din cauza anilor grei de puscarie, pe care-i suferise. Era si ea acuzata, in boxa cu noi.
Rh. C.: Cine era aceasta doamna?
C. D.-C.: Era sotia lui Ion Mihalache, marele orator, vicepresedintele P.N.T., fost ministru de interne.
Rh. C.: Ce s-a intamplat la proces?
C. D.-C.: Ni s-a schimbat calificarea si, din articolul 209 punctul 2, ne-au pus la punctul 3 ? ?Condamnare cu pedeapsa intre 15 si 25 de ani?. Ne-au dus din nou la Tribunalul Militar. Avocatul meu, Constantin Tanase, a fost cel mai bun. El a spus: ?Nu puteti sa-l judecati, pentru ca nu aveti probe! Numai recunoasterea de catre invinuit a faptelor lor nu este admisibila. Trebuie cel putin 2 probe sa aveti!?. Evident, ne-au judecat de-a valma, fara nici o proba, nu mai vorbesc de inexistenta probei in aparare. Era un simulacru intregul proces.
Cand ne-au dus a doua oara la proces, a venit la mine, la boxa, Ionel Teodoreanu, mare rpomancier si mare avocat penalist. El mi-a zis: ?Colega, cred ca vi s-a schimbat calificarea. O sa va dea o pedeapsa mai mare?. La ultimul cuvant, am fost intrebat daca regret faptele pe care le-am comis. Am raspuns: ?Partidul National Taranesc este o realitate politica si sociala si nu poate fi desfiintat printr-un jurnal al Consiliului de Ministri?. Bineinteles ca presedintele nu m-a mai lasat sa vorbesc si totul s-a incheiat.
Rh. C.: Dupa Jilava, unde ati fost dus?
C. D.-C.: Am fost judecati in 1950 si in jurul lui 8 februarie am fost dusi la inchisoarea de la Aiud. Direct la <Zarca>, unde am stat initial exact cu Theodor Rocsin (care fusese judecat impreuna cu un alt lot de oameni politici) si cu prietenul meu, Dumitru Elefterescu (in casa caruia ne intalneam in cele 7-8 luni, cat a functionat Comisia interimara).
Rh. C.: Cum l-ati cunoscut pe Șerban Cioculescu?
C. D.-C.: Il stiam din 1945-1946, pentru ca era membru al P.N.T. in sectorul 2. Am fost la el casa, mi-a facut o schema a masoneriei, am cunoscut-o pe sotia lui. Sa stiti insa ca il stiam dinainte, cand eram in clandestinitate, atunci cand seful nostru, avocatul Cezar Simionescu, era fugit de acasa, si am fost impreuna cu Șerban Cioculescu la acesta. Ne-am reintalnit la Aiud, in inchisoare.
Rh. C.: Care a fost perioada de detentie la Aiud?
C. D.-C.: Pana in septembrie 1955. Perioada de infometare, de la Sarbatoarea de Paste din 1953 pana in decembrie 1953 a fost inspaimantatoare! 10 grame de varza, 10 grame de arpacas si apa aceea tulbure, timp de 9 luni de zile! Mai erau si pedepse la <Alba>, sau la <Neagra>.
Rh. C.: Ce insemna <Alba>?
C. D.-C.: Iti luau ferestrele de la celula si stateai asa doua saptamani, pe timp de iarna, cu o singura rogojina. Pe studentul cu nume polonez Zablowski, care a stat astfel, dupa doua saptamani, l-au scos mort. Dar am vazut morti, ce nu erau declarati de catre colegii de celula, pentru ca cei vii, din celula, sa aiba parte de portia acestora de mancare, adica pentru cele 3-4-5 zile pana cand trupurile intrau in putrefactie si mirosurile nu mai puteau sa fie acoperite.
Rh. C.: Ce a urmat dupa Aiud?
C. D.-C.: Nu am intrat in fabrica sa lucrez, ne scotea cu parul la cate o corvoada. In 1955 ne-au batut lanturile la picioare, la vreo 250 de insi. 40 dintre noi, am plecat in 1955 la inchisoarea Dej, unde am stat vreo 2 luni si, ulterior la Cluj, tot in lanturi, unde am stat 9 zile. La sfarsiul lui octombrie, am ajuns la inchisoarea din Oradea.
Retin insa momentele cand ne-au batut primele lanturi, la Aiud, cand ne indreptam spre duba, care era langa locomotiva, langa primul vagon. O fata blonda iesise cu tot bustul pe fereastra si privea la noi cum veneam cu lanturile. S-a intamplat ca eu sa fiu primul in coloana si am salutat-o. Fata ei era crispata de durere. Vedea oamenii acestia in zeghe si in lanturi. O am in fata ochilor si acum, desi au trecut de atunci 47 de ani. Am vazut suferinta pe fata ei! Poate o fi avut si ea pe cineva din familie inchis, cine poate sti cu adevarat…
Rh. C.: Ce s-a intamplat la Oradea?
C. D.-C.: Am ajuns acolo in 1955. Cand sa-mi taie lanturile (in momentul cand ajungeam la o inchisoare, ni se luau lanturile, si ni se puneau la loc atunci cand plecam spre alta inchisoare), am asistat la o scena. O femeie in zeghe ca si noi, supla, cred ca avea vreo 28-30 de ani (in realitate, avea ceva mai multi ani), pe nume Lucretia Jurje (am aflat pe urma), venise de la inchisoarea de femei, de la Mislea. Am suprins un crampei de conversatie intre ea si gardian. Acesta o intreba: ?Și cine mai era acolo?? Ea i-a raspuns: ?Mai erau profesoare, doctorite, inginerite? ?Ele te-au politizat??, a continuat gardianul. ?Nu era nevoie ca ele sa ma invete cum sa-mi apar tara. Am tras cu automatul, am aruncat cu grenada?, a replicat femeia. Ea facuse parte dintr-o organizatie de rezistenta, sotul ei a fost ranit si a murit in drum spre spital, iar fratele barbatului ei, cumnatul sau, pe nume Roman, a fost ultimul executat in mai 1955 la Oradea. Cand Lucretia Jurje iesea impreuna cu celelalte detinute in curtea inchisorii, noi, toti barbatii din inchisoare, ne inghesuiam sa o vedem pe aceasta eroina! Pentru noi, ea era un simbol al femeii romane1 Eu i-am inchinat atunci un poem, pe care i l-am trimis in acest an, 2002, in februarie, am aflat adresa ei si i l-am trimis. I-am expediat si poezia facuta pentru Maria Jubleanu din Nucsoara Muscelului, pe care potera a secerat-o in timp ce spala rufele la rau ? au descarcat incarcatoare cu cate 32 de cartuse in capul ei, iar unul dintre poterasi a lovit-o cu piciorul , zicandu-i: ?Catea!? Toata aceasta scena ne-a fost povestita de padurarul Mihai din Comuna Nucsoara, care a cunoscut-o personal si a asistat la aceasta scena. Asadar, Maria Jubleanu, o taranca din Comuna Nucsoara, impreuna cu barbatul si fiul ei au plecat in munti, pentru a face rezistenta armata anticomunista. Pe tabela mortilor de la P.N.T., este trecut : ?Maria Jubleanu, cazuta in lupta, impreuna cu sotul ei. Fiul lor a fost executat?.
Revin. In scrisoarea trimisa Lucretiei Jurje, am mentionat-o si pe Ileana Dantes, cu o poezie alaturi si pentru aceasta. Lucretia Jurje a primit cele trei poezii, m-a sunat la telefon, mi-a multumit, zicandu-mi ca a plans toata ziua de bucurie.
Rh. C.: Cand a luat sfarsit cosmarul inchisorilor comuniste, pentru dvs.?
C. D.-C.: In august am fost din nou dus la Aiud. Acolo am stat la <Zarca>, izolat, timp de sase luni. Apoi, de la celula 34 izolat, m-au dus la celula 51, unde mai eram impreuna cu doi oameni, un fost legionar si un elev de liceu.
Rh. C.: Ce era <Zarca>?
C. D.-C.: Era puscaria veche, de pe timpul Austro-Ungariei. Era mai izolata si avea un regim mai sever.
Rh. C.: Mai precis?
C. D.-C.: Avea doar 60 de celule si eram izolati. Daca esti izolat, risti sa-ti pierzi mintile. Pierzi notiunea timpului, nu mai stii in ce zi esti, in ce luna. Ce mai, un chin. Unii nu au rezistat. Eu am suportat, bateam in morse in celula 33, unde se afla avocatul legionar Ica Spirescu, si comunicam cu el, care era de 2 ani de zile izolat si pierduse notiunea timpului.
Eu am suferit in puscarie de foame, de frig si multe umilinte, dar pot spune ca, in rest, eu am fost un evadat. Pentru ca mi-a venit inspiratia sa fac si versuri, dar timpul meu trecea asa de repede, cautand rime, idei, incat cele 4-5 000 de versuri pe care le-am facut in puscarie (am avut si norocul ca Amedeo Lazarescu sa-mi traduca in franceza vreo 1 200-1 500 dintre ele), au facut ca timpul meu sa treaca usor. Spiritul meu a fost, astfel, un evadat.
M-au dus in duba la inceputul lui august, nu stiam unde ne duce, am poposit la Galati, in 19 aprilie 1949, unde am lasat si acolo vreo 200 de morti. Mentionez aici pe tanarul avocat din Drobeta Turnu Severin, pe nume Mircea Dumitrescu, un exemplar de elita al acestui popor ? a fost ucis, in 1959, prin lovituri la ficat de catre locotenentul Craciunescu ? si tot in acelasi an, 1959, a murit si colegul meu de armata, camaradul meu de regiment, inteligenta sclipitoare Ion Zurescu, mandria tineretului Partidului Liberal, care a murit la celula mortuara, la ?cavou?, cum ii ziceam noi.
La 2 noiembrie 1960, ne-au dus la Botosani. Acolo l-am intalnit pe Amedeo Lazarescu si pe episcopul greco-catolic Gheorghe Dragomir.
In cei 15 ani de puscarie pe care i-am facut, cred ca 5 ani, la diferite puscarii si celule, i-am strabatut cu prietenul meu, avocatul Nicolae Munteanu, care avea porecla ?Gandhi?, pentru ca semana cu acesta. El mi-a dat numele de Cunctator, pentru ca a vazut in mine pe omul care nu capituleaza niciodata.
Rh. C.: In acesti 15 ani de puscarie, ce anume v-a dat curaj, putere, speranta sa rezistati?
C. D.-C.: In primul rand, gandul meu s-a indreptat mereu la Dumnezeu, caruia Ii ceream sa ma ocroteasca. Și m-a ocrotit, pentru ca puteam sa mor, asa cum au murit atatea sute de mii de oameni.
In al doilea rand, Dumnezeu, m-a inspirat sa fac versuri si, astfel, timpul, realmente, a zburat pentru mine.
Cu orice prilej care se iveste, semnalez nulitatea Actului de la 6 Martie 1945 si responsabilitatea Partidului Comunist din Romania pentru dezastrul provocat tarii si neamului romanesc prin guvernarea de 50 de ani. Este responsabil pentru rasturnarea ordinii constitutionale si sociale din Romania, in calitatea de agentura de spionaj a Kremlinului, pentru care, insa, n-a fost sanctionat nici macar printr-o dezavuare, de ordin moral, desi a comis crimele de Inalta tradare, uzurpare a vointei nationale si omucideri.
Cei 50 de ani de tiranie comunista au produs mutatii psihologice foarte adanci. Educatia deficitara in sfera valorilor morale si reperelor istorice a estompat, in sufletul romanilor, ideile de pacat, judecata divina, onoare, judecata opiniei publice. A disparut personalitatea si opinia publica nu mai functioneaza ca o instanta de judecata. Revolutia trebuia sa aiba ca rezultat revenirea la monarhie si proprietatea privata, dar aceste idei n-au mai avut sustinatorii de altadata. Consecinta este marasmul actual.
Fostii detinuti politici militeaza pentru revenirea Majestatii Sale Regelui Mihai I pe Tron, pentru salvarea Romaniei.
Rh. C.: Dupa ce ati iesit, in final, din puscarii ati incercat sa va reluati viata de dinainte?
C. D.-C.: Nu, pentru ca nu m-am dus acasa, ci am fost trimis cu domiciliu obligatoriu in Baragan.
In 15 aprilie 1963 am plecat de la puscaria din Botosani, cu gardianul dupa mine, am ajuns la Fetesti unde m-a luat un alt gardian in primire, intr-o masina, si am fost dus in satul Latesti. Aici am intalnit-o pe doamna Maresal Antonescu (sotia Maresalului Ion Antonescu), pe Ghita Pop (fost ministru P.N.T., fost secretar general al P.N.T.), pe Aurel Legutia (fost ministru P.N.T.) si pe prietenul meu cel mai bun, Constantin Constantinescu Klapps (fiul generalului cu acelasi nume, care fusese comandantul Armatei a IV-a in batalia de la Stalingrad).
Toti eram cu domiciul obligatoriu, nu aveam voie sa parasim locul, munceam la sapa sau plantam plopi si salcii.
Dupa ce s-a ridicat domiciliul obligatoriu, eu si alti trei colegi am ramas acolo, nedeclarandu-ne invinsi. Mai precis, nu am vrut sa cerem serviciu (desi doi dintre noi aveam studii universitare), pentru ca nu am vrut sa ne socotim invinsi. Am ramas in Baragan timp de 25 de ani, dar nu am fost la pension: am fost persecutat si internat de 3 ori in clinica psihiatrica. De ce? Pentru ca ma ?incadram? in instructiunile lui Berria, care spunea: ?Atunci cand toti au capitulat, cel care mai protesteaza este nebun si trebuie sa i se aplice articolul 114 din Codul penal si sa fie internat la Spitalul de boli nervoase?.
Rh. C.: Puscaria a fost pentru dvs. cea mai grea experienta?
C. D.-C.: Nu, mai grei au fost cei 25 de ani din Baragan, internarea intr-un spital psihiatric. Daca nu as fi citit ?Salonul numarul 6? de Cehov, in care, aidoma mie, cineva, sanatos find, este internat in ospiciu, poate nu as fi stiut cum sa ma comport. Dar Cehov spune ca, in astfel de cazuri, nu trebuie sa dai nici un semn de enervare, sa te resemnezi, pentru ca, altminteri, vei fi sooctit nebun. Eu sunt un temperamnetal, desi nu coleric.
Eu nu am stiut de ce ma iau de acasa. In dimineata de 30 noiembrie 1971, din Latesti, m-au urcat in masina numarul 148, maiorul Gheorghe Popescu si capitanul Constantin Panait. Am lasat cheia casei unei vecine, ne-am indreptat spre Slobozia, am trecut de aceasta localitate si am ajuns la Ministerul de Interne. Am ajuns la Spitalul nr.9, capitanul Panait a venit cu un dosar, dar mie nici prin gand nu mi-a trecut ca voi fi internat aici. Cand mi s-a spus: ?Coborati din masina?, s-a clatinat pamantul sub picioarele mele. M-am redresat insa pe loc. Asistentele de acolo, care imi faceau tratamentul, trebuie sa va spun ca erau nu femei, ci ingeri. Personalul medical stia ca eu sunt internat politic si ca sunt sanatos. In fine, m-am resemnat. In ziua de 1 decembrie m-a chemat doctorul Sergiu Vasilescu. Dupa vreo 30 de minute de intrebari diverse, el a remarcat: ?<Parca> nu ai fi pentru noi?. A doua zi m-au pus pe duba, impreuna cu alti cativa nebuni (adevarati, insa!) si m-au dus la Ospiciul Balaceanca. Seara, a venit directoarea si m-a privit indelung. Privirile acestei femei nu au fost de om, ci de drac. Din prima clipa am simtit-o ca imi este dusmanca.
Rh. C.: Cum o chema pe aceasta femeie?
C. D.-C.: Rodica Radulescu, medic psihiatric. Dupa vreo doua zile, Rodica Berrar, care m-a investigat si ea vreo ora, si-a facut parerea ca sunt perfect sanatos. Mi s-au prelevat probe (fecale, urina, sange) si, pe 14 decembrie 1971, impreuna cu inca vreo 4 insi, am fost dus la Spitalul nr.9, la o expertiza psihiatrica. Eu am intrat ultimul. Acolo esti asezat pe un scaun mic, iar doctorul troneaza pe un scaun foarte inalt si se uita fix in ochii tai, de sus. Doctorul de aici mi-a soptit la ureche: ?Sa nu aveti nici o grija?. Cine era acest medic? Doctorul Dan Cristodorescu. A doua zi, cei patru care venisera impreuna cu mine au fost eliberati. Pe mine, nu. Am intrat la banuieli. Pe 18 decembrie, vine la mine directoarea impreuna cu doua doamne, una dintre ele psiholog, iar cealalta muzicolog. Mi-a pus in aparat sa ascult ?Rapsodia intaia? de Enescu. Eu am stat cu ochii intredeschisi, pentru ca vroiam sa o urmaresc pe directoare. Am vazut ca aceasta numai la mine se uita, fix. Am fost pusi sa reproducem melodia apoi. Am fost eliberat la orele 13.30, in ziua de 27 ianuarie 1972. Am plecat pe jos, autobuzul plecase de la orele 13.00. Am ajuns, in cele din urma, la un prieten, am fost si pana la fratele meu. A doua zi de dimineata, m-a reintors insa la spital pentru a mi se restitui buletinul de identitate. Am ajuns in Bucurestii Noi si, la final, la mormantul parintilor mei, care fusese profanat.
Rh. C.: Ati stiut cand au murit parintii dvs.?
C. D.-C.: Nu, ei au murit in timpul cand eu am fost in puscarie, dar am aflat acest lucru abia cand am fost eliberat. Mama a murit in 1951, iar tatal meu, in 1965. In 1972, mormantul parintilor mei fusese profanat. Ce cautasera comunistii? Manuscrisele mele. Pe mormantul lui Gheorghe Barbulescu, din cavoul alaturat, fusese aruncat pamantul si pe urma tras pamantul cu sapa. La picioarele mormantului parintilor mei se facuse o groapa, pentru ca pamantul nu mai putuse fi readunat tot pentru a acoperi in intregime groapa.
Pe 2 februarie am ajuns in Latesti, am ajuns in sat si am luat cheia de la vecina mea. Ea mi-a povestit ca pe 2 decembrie venisera doi insi de la Securitate care ii cerusera cheia casei si intrasera in casa. Am gasit soba de zid, dintr-una din camere, stricata pe jumatate si lipsa 5 carti, dintre care imi amintesc: sonetele lui Baltag, poeziile Anei Ahmatova si nuvelele in limba spaniola ale lui Benito Galdez. Nu-mi explic de ce mi-au luat tocmai aceste carti. La 11 octombrie 1973 mi-a fost sparta din nou casa.
Rh. C.: Și celelalte doua internari?
C. D.-C.: Am mai fost internat in 1976 timp de doua saptamani, pe data de 7 mai, la Sapunari, langa Lehliu. La 27 octombrie 1976 am fost din nou internat la sectia 7, la Psihiatrie, dus la Tribunal. Apoi, trimis la 27 decembrie 1976 la ospiciul de la Valea Mare, de unde am iesi la data de 7 februarie 1977, cand directorul Enache de acolo a tinut sa-mi stranga mana la plecare si mi-a spus: ?Va admir, sa stiti. Sa traiti! Va rog sa aveti grja, pentru ca ei nu glumesc?.
Rh. C.: Ce ati intreprins dupa 1990?
C. D.-C.: Am candidat la Senat, am fost senator si ma mandresc cu un singur lucru am fost singurul parlamentar care si-a cerut dosarul de la Securitate si care a cerut sa i se publice dosarul. Dar pe care nu l-am primit nici pana in prezent, in anul 2002. Actualmente, Partidul National Taranesc agonizeaza. E vorba de lipsa de suflu, de credinta de partid, de incompetenta si coruptie.
Rh. C.: O privire de viitor?
C. D.-C.: Sa dea Dumnezeu sa intram in NATO in aceasta toamna si in UE in 2010, dar, cu o asemenea clasa politica si o asemenea justitie, cu o asemenea mentalitate si asemenea miliardari, Romania este deja in prapastie. Ducem mare lipsa de caractere, nu doar la tineri. E vorba de carente de cultura generala, pentru ca istoria a fost falsificata, Dreptul a fost denaturat, limbajul a fost si el masluit, iar reperele morale nu mai exista. Eu consider ca vorba unui om trebuie sa fie sfanta! Cu alte cuvinte, ?o vorba egal un om!?.