La ce folosește istoria în Post-comunism? Rolul Memorialului de la Sighet și al școlii de vară
* Conferință ținută la 6 iulie 2003, la sediul Fundației Academia Civică din București
Aș vrea, întâi de toate, să fac o introducere în această problemă. și deoarece ne întrebăm la ce poate folosi istoria, ar trebui să ne întrebăm, la început, ce este istoria pur și simplu. Adesea, în această problemă, sunt confuzii. Istoria este, până la urmă, un demers foarte simplu care constă, de mai bine de 2000 de ani, în încercarea de a stabili o relatare cât mai exact posibilă a evenimentelor trecutului. Teoretic, pare de o simplitate biblică, dar practic este ceva de o mare complexitate. În orice caz, istoria este o muncă de cunoaștere, o muncă științifică, dar care prezintă particularitatea de a nu fi doar o știință așa-zis ?dură? ? nu este nici fizică, nici chimie, nici matematică. Este un alt tip de muncă științifică, ce are caracteristica de a fi supusă permanent, în special istoria contemporană, presiunilor exterioare. Aceste presiuni sunt mai întâi ale pasiunii politice și ideologice, ceea ce, de altfel, este inevitabil, din moment ce trăim într-o lume ușor agitată, mai ales în secolul XX, și unde puterea, mișcările politice, pasiunile politice dezlănțuite vor cântări greu în munca pe care istoricii ? ca profesioniști ? vor încerca să o facă. Să adăugăm la aceasta că puterea, oricare ar fi ea de altfel, fie democratică, fie dictatorială, fie chiar totalitară, n-a prea apreciat niciodată o relatare adevărată a evenimentelor apropiate în care a putut fi implicată într-un moment sau altul. În aceasta constă una din primele mari dificultăți ale istoricului contemporan.
Al doilea obstacol este acela că această istorie este contemporană. Istoricul contemporanului este confruntat cu actorii care au trăit această istorie, cei care au făcut această istorie. Dacă te ocupi de Evul Mediu nu sunt atâtea probleme, dacă povestești nu contează ce, poate că unii colegii te vor critica, pe bună dreptate, dar nu va fi nici un călugăr medieval care să se trezească și să te tragă de picior noaptea zicând: ?Nu, nu, Courtois, spui prostii.? În timp ce în istoria contemporană nu sunt doar colegii istorici care îți spun: ?Ah, nu, nu așa s-au petrecut lucrurile!? (aceasta este dezbaterea istoricilor), dar, în plus, vor interveni și actorii. Ei vor interveni adesea nu în numele istoriei ? pentru că ei nu sunt istorici ?, ci în numele memoriei. Or memoria nu funcționează deloc ca istoria. Și ea este un mijloc de a accede la cunoașterea trecutului, dar nu conform unui proces de cunoaștere științifică, ci conform procesului memoriei, care este foarte deosebit, pentru că memoria este un element esențial al identității individului, al identității unui grup social, al unui grup politic etc., al identității chiar a unei națiuni, și deci se înțelege imediat că aici este o încărcătură pasională infinit mai puternică decât atunci când faci doar o muncă de istoric, examinând calm un document, o mărturie etc., și trebuie spus clar că, mai ales în istoria comunismului, pasiunea memoriei intervine foarte puternic și în toate sensurile. Există, evident, memoria victimelor comunismului, dar și memoria actorilor comunismului. Prima pare a fi destul de puternică, destul de prezentă încă în România. Dar într-o țară ca Franța, cu un partid comunist foarte puternic, care și-a construit un fel de legendă în jurul Rezistenței, în jurul apărării muncitorilor etc., există o puternică memorie pozitivă a comunismului. Astfel eu, ca istoric al comunismului în Franța, sunt zilnic confruntat cu această memorie a comunismului în universități și în cercetare. Aud în permanență: ?Noi suntem cei din Rezistență, noi suntem antifasciștii, noi suntem de partea muncitorilor? etc. Mereu acest discurs obositor. Deci, în acest caz, istoricul este obligat să fie foarte atent dacă vrea să se elibereze de greutatea acestei pasiuni a memoriei. Totuși, adesea asistăm la un soi de convergență între munca istoricului și munca memoriei, adică actorii care au trăit evenimentele pot povesti, și este foarte important că există aici foarte mulți dintre acești actori care pot zice: ?Iată, în cutare zi, la cutare oră, am fost arestat de cutare grup, pentru cutare motiv, am fost condamnat în cutare moment? etc. Aceasta este foarte important.
Invers, există momente când munca istoricului diferă complet de cea a purtătorilor de memorie, a martorilor. În Franța este foarte clar acest lucru. În ceea ce mă privește, eu sunt în opoziție constantă cu cea mai mare parte a martorilor comuniști, membri ai partidului comunist care povestesc, de exemplu, despre Rezistență, despre anii războiului rece, având un discurs stereotip, pentru că memoria lor a fost totalmente prelucrată de către partidul comunist. Au ajuns să transforme o memorie personală, individuală, într-un fel de memorie colectivă, un fel de poveste mitologică pe care toată lumea o repetă cu regularitate și care devine, până la urmă, un soi de memorie oficială a unui anumit grup, a unui anumit tip de persoană. Și astfel am fost obligați să intrăm într-un conflict violent, pentru că martorii îmi spun: ?Iată, s-a petrecut asta, și asta, și asta, am văzut asta, și asta, și asta?. Eu le spun: ?Regret, dar am văzut documente care spun foarte clar că voi nu erați acolo, că voi n-ați putut vedea aceasta, și povestiți pentru că ați auzit povestindu-se aceste lucruri.? Deci, vedeți, în permanență este o muncă foarte dificilă a acestei relații între istorie și memorie în istoria contemporană, și este o muncă foarte delicată în perioada post-comunistă, mai ales dacă ne ocupăm de perioada comunistă. Nu pe dumneavoastră trebuie să vă învăț eu că perioada comunistă a fost o perioadă dramatică, pasionantă, cu regimuri totalitare care s-au instalat în diverse țări. În aceste țări post-comuniste pasiunea actorilor este și mai exacerbată față de cea a actorilor care trăiesc în țări pe care le-aș numi ?obișnuite?, țări unde n-a fost revoluție, n-a fost război civil. Este destul de greu să te ocupi de istoria contemporană în aceste țări, dar în țări unde a fost revoluție, război civil, război, regim totalitar, este cu mult mai greu! Este mult mai greu deoarece totul a fost mult mai tragic și, deci, există o încărcătură pasională mult mai puternică, care perturbă foarte tare munca istoricului, care ar trebui să se desfășoare într-un climat relativ senin, pentru că nu poți face o muncă științifică într-un climat debordând de pasiune.
În sfârșit aș spune că nu ajunge ca specialiștii ? după toate aceste dificultăți ? să stabilească un discurs istoric cât mai apropiat de realitate, trebuie ca munca lor să fie cunoscută de un cât mai mare număr de persoane, dacă vrem ca ea să servească la ceva. Pentru că dacă istoricii fac o muncă excelentă și apoi ea rămâne într-un sertar închis cu cheia și nimeni nu vorbește despre ea, nu servește aproape la nimic; sigur, ne putem servi de ea; dar dacă nu este difuzată, la ce folosește? La nimic. Nu folosește la nimic să stabilești adevărul și să-l pui sub lacăt fără să vorbești despre el. Suntem confruntați cu o problemă foarte delicată, aceea a difuzării cercetării istorice. Acum vreo zece ani, în Franța în orice caz, era ceva obișnuit ca istorici, academicieni, universitari, cercetători, să considere că nu este atât de folositor să difuzezi rezultatele cercetării. Se muncea pentru sine, se stabileau adevăruri pentru sine. Ca istoric, considerai că ai făcut o treabă foarte bună, dar nu voiai să te compromiți cu ziariști, cu oameni de televiziune, cu media care, prin definiție, nu înțelege nimic, deoarece, pentru un istoric foarte savant, ceilalți nu sunt decât niște ignoranți! Deci să nu mai vorbim despre asta, să nu facem publice cercetările noastre, să rămânem într-un mic cerc de specialiști.
Trebuie să vă spun că eu am avut, de foarte mult timp, reflexul invers. La sfârșitul anilor ?70, când vorbeam cu colegii mei despre asta, ei îmi spuneau: ?Dar ziariștii povestesc despre orice!? Le răspundeam: ?Dacă ei povestesc nimicuri, asta se datorează faptului că nu le-ați explicat ceea ce trebuie într-adevăr să povestească!? Părea logic. Un ziarist nu este un istoric, nu și-a consacrat ani întregi studierii foarte exacte a unei anumite mici probleme. Aceasta este munca istoricului. Treaba jurnalistului este să transmită aceste informații publicului larg. Jurnalistul nu poate fi specialist, dar, în același timp, ziaristul nu e mai prost decât un altul: dacă i se explică clar despre ce este vorba, poate, evident, transmite aceste informații și aceste reflecții. Deci, istoricul contemporaneist este confruntat cu această problemă suplimentară a difuzării cercerărilor sale nu doar în cercul specialiștilor și al erudiților, așa cum se întâmplă din totdeauna, ci într-o societate de masă, având o comunicare de masă, așa cum este societatea noastră de astăzi, și aceasta mi se pare foarte important pentru tema pe care ne-am propus-o astăzi.
Evident, nu sunt atât de naiv încât să cred că oamenii sunt atât de rezonabili încât să tragă învățăminte din istorie. Dar, în același timp, sigur că dacă nimeni nu stabilește această istorie, atunci tot atât de sigur este că nimeni nu va putea să tragă învățăminte dintr-o istorie care nu a fost stabilită. De aceea cred că este foarte important să facem această istorie. Cred că este datoria și onoarea țărilor democrate să permită dezvoltarea unei istorii științifice, pentru ca nu numai discursul puterii să fie auzit, ci și pentru a fi posibilă informarea cetățenilor asupra realităților trecutului, ca astfel să se ajungă la o clarificare a opiniei publice, pentru a-și putea lua singură deciziile.
Rămâne, în sfârșit, o ultimă problemă și care nu este, cred, mai puțin importantă: care este forma cea mai eficace pentru a difuza acest discurs istoric?
După ce am menționat foarte rapid aceste probleme foarte generale, aș vrea să revin asupra lor dintr-un punct de vedere practic și să mă întreb despre felul în care Academia Civică a putut ? sau nu a putut ? răspunde acestor chestiuni de principiu în problema istoriei.
Mai întâi, să vorbim despre stabilirea discursului istoric. Trebuie să spun că am fost foarte surprins să descopăr, în urmă cu câțiva ani, că Academia Civică organiza la Sighet, în fiecare an, un mare simpozion internațional unde veneau istorici nu numai din România, ci din toate țările, începând cu Dennis Deletant și mulți alții, germani, ruși, ucraineni, americani. Dar mai puțini francezi, o spun cu regret, și aceasta arată că studiile asupra comunismului est-european în Franța nu sunt foarte avansate. Am fost foarte surprins să descopăr ce se petrece într-un loc atât de neobișnuit, la Sighet, care nu e o mare capitală mondială, nici măcar una națională, sau măcar regională, ci doar un mic orășel de provincie, uitat de lume. Ajuns la Sighet am găsit reuniți mai mulți specialiști foarte competenți care au dezbătut timp de două-trei zile probleme foarte precise, pregătite dinainte. Apoi am aflat de colocvii, de conferințe, de dezbateri, de publicații. ?Analele Sighet? sunt foarte importante pentru că nu cuprind doar comunicările specialiștilor, ele conțin și tot ceea ce s-a vorbit acolo și astfel se vor păstra în bibliotecile din întreaga lume. Deci, în ceea ce privește stabilirea istoriei comunismului, și în particular a represiunii comuniste ? în România, bineînțeles, dar și în celelalte țări est-europene ? Memorialul Sighet și Academia Civică au făcut o muncă remarcabilă, și care nu este ceva obișnuit, mai ales că nu este organizată într-un cadru universitar tradițional. E un cadru diferit într-un loc total neobișnuit.
și acesta este al doilea punct asupra căruia aș vrea să insist, problema locului. Pentru că dacă toate acestea se petrec la Sighet, evident nu este întâmplător. Și nu e pentru plăcerea de a face 15 ore cu trenul de noapte de la București la Sighet ? plăcere pe care fiecare a putut-o experimenta (și pot fi chiar 21 de ore dacă sunt inundații!). Există o rațiune clară pentru care oamenii vin în acest loc și aceasta a fost, trebuie să spun, a doua mea mare surpriză când am ajuns prima oară la Sighet: este locul, este ideea de a recupera această închisoare care are o semnificație istorică pentru România contemporană, pentru că o parte a elitei românești a fost asasinată aici. Trebuie să spun că a fost o idee extrem de importantă de a crea un muzeu în această închisoare. De ce îmi pare atât de importantă? Pentru că ieșim din cadrul academic, din cadrul universitar, din cadrul abstract. Desigur, putem citi în cărți sau în ziare numeroase relatări despre represiune. Putem citi cărți de istorie, putem citi cărțile lui Marius Oprea sau ale lui Dennis Deletant, putem citi cărțile martorilor, ale actorilor, ale celor care au fost închiși, torturați, supuși la muncă forțată. Dar totul rămâne abstract, rămâne o poveste. Când ești în închisoare, într-o celulă transformată în muzeu, ai o senzație cu totul specială. Îmi amintesc că anul trecut am asistat chiar în celularul închisorii la proiecția unui film despre Canal. Acolo lucrurile capătă un alt sens, ai înțelegerea concretă, directă, aș spune aproape afectivă a ceea ce s-a putut petrece acolo. Pentru că aceasta este marea problemă a acestei istorii. Aceeași problemă a fost și după război, în ceea ce privește exterminarea evreilor de către naziști? Crimele care s-au produs aici sunt atât de inimaginabile încât un om normal sigur nu reușește să și le poată închipui. Cei care le-au trăit le știu, le-au văzut, știu că au existat. Dar oamenii generației mele, care n-au trăit niciodată așa ceva, ce pot ei ști?
Vreau să vă amintesc o frază pe care o citez destul de des pentru că este, cred, foarte semnificativă. Îi aparține lui Raymond Aron, acest filosof politic francez foarte cunoscut. Raymond Aron era evreu, în timpul războiului a fost în Rezistență, apoi a fost la Londra, conducând un ziar gaullist. A fost una din cele mai mari inteligențe istorice și politice ale timpului său. Deci, îți zici, iată un om care ? normal ? a înțeles tot. Deloc! Întors în Paris, în 1944, Raymond Aron descoperă, în primăvară lui 1945, întreg adevărul despre lagărele naziste și mai ales despre suprimarea evreilor, și scrie: ?Bineînțeles, știam că există lagăre, bineînțeles știam că evreii erau duși în lagăre, bineînțeles știam că aceste lagăre erau cu adevărat teribile; dar neputându-ne imagina ? acesta este cuvântul cel mai important ?, neputându-ne imagina ceea ce se petrecea cu adevărat în acele lagăre, noi de fapt nu știam!? ?Genocidul ? ce știam noi despre el la Londra? La nivelul conștiinței clare, percepția mea era cam următoarea: lagărele de concentrare erau crunte, conduse de paznici ocnași, recrutați nu dintre deținuții politici ci dintre criminalii de drept comun; mortalitatea era mare; dar camerele de gazare, asasinatul industrial al ființelor umane, nu, mărturisesc, nu mi le-am imaginat, și pentru că nu mi le-am putut imagina, nu le-am știut.?
Cuvântul cel mai important din această frază este ?a-și imagina?, ?a nu-și imagina?. De aceea cred că acest loc ? închisoarea Sighet ? este foarte important. Ne permite o cunoaștere care nu e doar abstractă. Te ajută să faci un efort considerabil pentru a încerca să-ți apropii într-un mod conștient ceea ce s-a petrecut cu adevărat. De aceea acest loc îmi pare atât de important, pentru că, dacă atunci când ești aici nu începi să înțelegi ce s-a petrecut, înseamnă că nu vei înțelege niciodată sau că nu vrei să înțelegi. Aici ai contact direct cu realitatea represiunii acestor regimuri totalitare.
Vreau să subliniez că acest muzeu, primul din Est, a fost precursorul unui fenomen general, răspândit acum, treptat, cam peste tot. Am fost la Budapesta acum câteva luni. Acolo a fost creat, în plin centrul orașului, pe bulevardul Andrássy1, un ?Muzeu al Terorii?, chiar în clădirea care a fost sediul fasciștilor unguri din 1944, al ?Crucilor cu săgeți?, și care apoi a fost preluat de poliția politică comunistă maghiară. Deci în aceeași clădire au fost torturați și uciși evrei, rezistenți, democrați etc. în timpul regimului fascist din Ungaria, și apoi au fost arestați, torturați, executați, tot acolo, democrați, rezistenți etc. de către regimul comunist al lui Rákosi. Deci este extrem de simbolic să faci un ?Muzeu al Terorii? într-o asemenea clădire. Dar, ca din întâmplare, noul guvern maghiar, din care fac parte și foști comuniști, a încercat să închidă acest muzeu. Nu a fost o bună decizie a guvernului, pentru că mai multe sute de mii de oameni au protestat. Dar aceasta arată cât deranjează aceste demersuri puterea actuală, oricare ar fi ea, pentru că pun anumite probleme istorice, morale și mai ales civice tuturor cetățenilor, îi obligă să reflecteze. După cum știți, puterii nu-i place prea mult ca cetățenii să gândească. Cred că Memorialul Sighet este foarte important atât ca precursor, cât și ca impact public: aici, de un deceniu, vin oameni ? inclusiv străini ? să vadă ce s-a petrecut. De altfel s-a confirmat aceasta prin succesul Muzeului, prin numărul celor care vin din toată România să-l viziteze. Am văzut anul trecut școli, oameni în concediu, care vin să vadă ce s-a petrecut în țara lor într-o anumită epocă.
Al treilea punct pe care aș vrea să-l abordez, care îmi pare și mai important, este această renumită Școală de Vară, care a fost creată doar de câțiva ani, și care, în fiecare an, strânge pentru zece zile o sută de tineri. Aceștia nu vin la Sighet din întâmplare, ci sunt selecționați pe baza unui concurs. Asta îmi pare foarte original și evident foarte promițător pentru viitor, este noua generație care vine și învață. Evident, faptul că acești tineri sunt în acest loc ? pe care l-am definit deja ? și în plus sunt în contact cu cercetători care vin din întreaga lume pentru simpozion, creează un fel de sinergie, care, după mine, este fundamentală și originală. Nu cunosc un alt exemplu, dar aș vrea să mai existe asemenea inițiative. Și evident sunt și momente foarte puternice. Anul trecut a fost venirea lui Vladimir Bukovski, care ? chiar dacă era dimineață, și se știe că Bukovski nu e un matinal! ? a ținut o conferință formidabilă, care a durat patru ore și simțeai că acolo se petrece cu adevărat ceva. Desigur, se petreceau și alte lucruri noaptea ? acum pot să mărturisesc organizatorilor ? pentru că dacă Bukovski nu era matinal, era pentru că, după cursurile din timpul zilei, seara plecam pe malul râului și discutam tot felul de lucruri cu elevii până la 3-4-5 dimineața. și asta de asemenea este foarte important pentru tineri. Școala de Vară a depășit caracterul academic pentru a stabili legături între tineri și invitați, ca Bukovski. Nici în acest caz nu sunt naiv, știu bine că nu toți elevii care au trecut pe la Școala de Vară de la Sighet vor fi obligatoriu ?activiști? ai istoriei reale a României sub comunism. (Unii vor fi, cum sunt cei pe care-i văd aici în sală.) Nu e ceva grav. Important este că sămânța a fost sădită și apoi sigur planta va crește, în ritmul ei, dar va crește. În orice caz este mai bine să semeni sămânță bună decât rea. Oricum, eu cred că e un lucru indispensabil pentru perioada post-comunistă. De ce? Pentru că una din principalele caracteristici a regimurilor comuniste a fost exact controlul absolut al istoriei, prezentarea discursului istoric care coincidea, evident, cu ideologia lor și cu justificarea puterii lor totalitare. Or toată lumea știe că această istorie era departe de realitate, și e un lucru pe care, cred, fiecare l-a putut constata. În orice caz, este incontestabil că în aceste țări care au avut de suportat aceste regimuri comuniste istoria contemporană, mai ales, a fost distrusă. Istoricii care doreau să facă această meserie ? și eu am constatat acest lucru în Uniunea Sovietică ?, adevărații istorici, marii istorici se refugiau în istoria Evului Mediu, în istoria Antichității, unde aveau mai puține probleme, aveau mai puțini aparatcici ideologi în spate, care să spună în orice clipă: ?Nu, asta nu e corect? etc. Luați niște cazuri cunoscute, ca cel al lui Geremek, istoricul polonez, care se ocupa de istoria Evului Mediu. Așa că după 1989-1991 ne-am confruntat cu un dezastru al istoriei contemporane în țările post-comuniste. Evident, Rusia a fost țara cea mai lovită, pentru că acolo comunismul a durat mult prea mult timp, cu metode mult mai violente. Mulți ani, după 1991, am asistat la un dezastru în ceea ce privește istoria contemporană în Rusia. Vă voi povesti o mică anecdotă. Colegul meu Nicolas Werth, cel mai bun specialist francez în istoria U.R.S.S., și care a fost el însuși anul trecut la Sighet, a publicat în Franța, la mijlocul anilor ?80, înaintea prăbușirii regimului, o istorie a U.R.S.S., care era un manual universitar clasic, apărut la Presses Universitaires de France. Nu se poate face ceva mai clasic pentru un student francez. Imaginați-vă că în 1994 colegii lui ruși i-au cerut acordul să traducă acest manual în rusă. A fost tradus și publicat în 1 000 000 de exemplare. Deci manualul unui istoric francez îi învață pe elevii ruși istoria U.R.S.S. Vă dați seama ce înseamnă asta la nivelul dezastrului identității rușilor, al felului în care încearcă să iasă din această fază totalitară terifiantă. La un nivel mai jos, este același lucru pentru toate țările din Est.
În orice caz, aceasta este o problemă cu care se confruntă toate țările foste comuniste: distrugerea de către regimurile comuniste a întregii cercetări privind istoria contemporană și punerea sa sub controlul complet al ideologilor și al imperativelor puterii politice. Deci restabilirea unui discurs istoric autentic este o parte integrantă a procesului de decomunizare. Mi se pare un lucru foarte important. Peste tot are loc acest proces de decomunizare, un fel de proces de decontaminare. Este aceeași problemă, pentru că acest comunism a fost un fel de contaminare mentală, intelectuală, politică etc. Deci, în cadrul acestui proces de decomunizare, stabilirea unui discurs istoric autentic mi se pare absolut fundamentală și trebuie să fie una din priorități. Evident, puterea actuală nu este grăbită să facă din aceasta o prioritate, mai ales dacă ea este încă destul de apropiată de vechea putere comunistă. Neîndoielnic, dacă puterea nu este grăbită, cetățenii pot face această muncă, ei pot începe acest proces și este ceea ce au făcut cei care au organizat Memorialul Sighet. N-au așteptat ca puterea să spună ?da? sau ?nu?. Ei au început, cu simplitate, munca. Și nu trebuie decât continuată și este ceea ce vom face și în acest an la Sighet, cu această Scoală de Vară.
Iată cele câteva cuvinte pe care doream să le spun. Aceasta este rațiunea pentru care sunt aici. Pentru că nu vă îndoiți că sunt supraîncărcat cu munca la Paris ? trebuie să mă ocup de publicațiile pe care le editez, revista ?Communisme?, colecția ?Democrație și totalitarism? etc., să duc în Franța și aiurea bătălia cotidiană cu comuniștii care continuă, evident, să nu fie prea mulțumiți de ceea ce fac. Dar, fără îndoială este foarte important pentru mine să consacru zece zile pentru a veni la Sighet și a mă întâlni cu acești tineri, pentru a discuta cu ei, pentru a-i ajuta pur și simplu. Nu fac lucruri extraordinare la Sighet, mă mulțumesc să conduc dezbaterile, dar îmi manifest solidaritatea totală cu formidabila muncă ce se face aici.
Vă mulțumesc!
Fragment din cartea ?Courtois la Sighet?, 304 pag. (în curs de apariție), Fundația Academia Civică, 2003, colecția Istorie Orală nr. 3
Ana Blandiana: Mulțumesc, Stéphane Courtois, pentru tot ceea ce ați spus și mai ales pentru ceea ce ați spus despre Sighet. O să continuăm acum cu discuțiile. Dar aș vrea să pun câteva accente la ceea ce a spus Stéphane Courtois. În primul rând, aș vrea să spun că nici Romulus Rusan, nici eu, care suntem inițiatorii proiectului Sighet, nu suntem istorici. Asta arată puțin care este importanța istoriei în post-comunism. Istoricii nu erau pregătiți sau nu aveau dorința de a începe o analiză a comunismului. Înainte de 1989, într-adevăr, adevărații istorici nu se specializau în istorie contemporană, ci preferau istoria antică, istoria Evului Mediu, pentru a nu fi obligați să mintă. Dacă erau istorici contemporaneiști ar fi trebuit să vorbească de Ceaușescu. În aceste condiții ne-am confruntat cu o pată albă, care acum trebuia acoperită. Ceea ce vreau să vă spun este că pentru noi studiul istoriei comunismului nu avea nimic academic ? pentru că totuși istoria aparține domeniului academic ?, ci era un mijloc de a ?repopula? conștiințele. Aceasta este problema. și apoi de a trece generațiilor viitoare această experiență, pentru că problema nu este de a discuta între noi ceea ce știm deja, ci de a spune celor care nu știu nimic, pentru că în școli, în manuale nu se scrie aproape nimic ? Stéphane Courtois a dat exemplul cu manualul de istorie din Rusia, care, de fapt, este cartea lui Nicolas Werth. și în România este aproape același lucru, manualele spun foarte puțin despre comunism. Dacă am ajuns la Sighet până la acest număr foarte mare de vizitatori, este ceva extraordinar. Nici dacă aș primi Premiul Nobel ca scriitor nu aș fi mai mândră decât de acest rezultat, pentru că este ceva extraordinar, mai ales că cei mai mulți dintre vizitatori sunt tineri, elevi însoțiți de profesorii lor. Iar tinerii sunt cei care trebuie să învețe.
Acum câteva luni a avut loc la București o conferință a lui Adam Michnik, directorul ziarului Wyborcza, un cunoscut disident polonez. Printre altele, spunea că este timpul să terminăm cu discursul anticomunist, pentru că nici comunismul nu mai există. și pentru că m-a zărit, eu eram tocmai în fața lui, în primul rând, mi s-a adresat, glumind: știu că Ana nu este de acord cu mine, dar asta e. I-am răspuns că aș putea accepta că acesta e adevărul, că într-adevăr comunismul a dispărut ca sistem. Pot să accept, și chiar accept, că persoanele se pot schimba. Sunt creștină și aceasta este una din ideile principale ale creștinismului. Oamenii sunt perfectibili și chiar torționarii ar putea, teoretic, deveni sfinți, oamenii se pot transforma. Dar ceea ce nu pot accepta este că metodele comuniste au dispărut. Nu, metodele comuniste de a face politică sunt încă utilizate, și nu doar în România (dar aici într-o manieră foarte evidentă). Până când aceste metode nu vor mai fi utilizate, datoria noastră este de a le analiza și de a lupta pentru a le învinge. În acest sens, nu cred că ceea ce facem la Sighet este ceva ?retro?. Nu, facem ceva foarte, foarte actual.
Spun tot timpul că memoria nu este o problemă a trecutului, este o problemă a viitorului, pentru că doar în măsura în care tinerii vor fi capabili să înțeleagă ceea ce părinții lor au trăit vor fi capabili să înțeleagă cum trebuie să trăiască în viitor.
Si acum Stéphane Courtois este la dispoziția Dvs. pentru întrebări și comentarii.
Dr. Nicolae Noica: Vorbeați de memorie. știm bine că cei mai mulți dintre noi ne-am pierdut memoria. Dar dacă încercăm să definim inteligența (și este aici printre noi un binecunoscut psihiatru), inteligența este constituită din capacitatea de percepție, de analiză, de critică, dar și de memorie. Ceea ce vă rog este de a explica această pierdere a memoriei ? datorată dezinformării, manipulării. Sunt metode pentru a ajunge la un rezultat pozitiv în ceea ce privește cunoașterea istoriei noastre contemporane?
Stéphane Courtois: În Franța este un întreg joc, care s-a dezvoltat, de vreo 15 ani, din partea comuniștilor și, de asemenea, din partea altor medii (în esență, stânga practică acest joc) de a-i opune, spre exemplu, unei cărți cum e Cartea Neagră a Comunismului ?memoria lagărelor de concentrare naziste?, ?memoria Rezistenței?, ?memoria?? etc. Cartea Neagră a Comunismului n-a contestat niciodată că au fost rezistenți, că au fost rezistenți comuniști, că au fost lagăre de concentrare naziste. Pur și simplu, ei se servesc de această noțiune a memoriei și încearcă să dramatizeze dezbaterea. Pentru că din clipa în care spui ?memorie?, zici ?martor?, zici ?actor?, ai de-a face cu oameni în carne și oase, iar dezbaterea nu mai este abstractă, ea devine imediat pasională. Deci iată ce se petrece în Franța și cum istoricii se confruntă cu o ultimă linie de apărare a comuniștilor, care este ?memoria?. Evident, după cum am spus înainte, este o memorie manipulată., o memorie care a fost cu grijă prelucrată și, dacă pot spune așa, o memorie pe care au reinoculat-o în mintea oamenilor, spunându-le ?Asta s-a întâmplat. Iată, vă amintiți? Vă amintiți bine.? Ei nu își mai amintesc, dar totuși spun ?Da, da, îmi aduc aminte, desigur.? Iată un lucru teribil care se întâmplă cu memoria. Imaginați-vă un accident de mașină și vreo zece martori care vor da zece relatări diferite a ceea ce s-a petrecut. Suntem imediat într-un proces necontrolabil la nivelul cunoașterii și, o dată în plus, trebuie să revenim la munca istoricului, la munca profesioniștilor, care vor recupera informațiile cu mare grijă și calm, vor analiza totul și vor obține un rezultat.
Mai este o problemă în Franța, în ceea ce privește deportarea evreilor, și nu numai a evreilor (dar, desigur, deportații evrei au suferit cel mai mult). Se întâmplă că, efectiv, actorii, martorii care au suportat lucruri absolut terifiante, poartă cu ei o suferință atât de teribilă, încât simplul fapt de a-și reaminti ceea ce au trăit îi face să sufere foarte mult, încât preferă să nu se mai gândească la aceste suferințe. Ei preferă să îngroape aceste suferințe cât mai adânc și să nu mai vorbească despre ele. În Franța este clar acest lucru. Timp de 25 sau 30 de ani evreii care au fost deportați n-au vrut să vorbească despre ceea ce au cunoscut acolo. Am avut prieteni care au fost la Auschwitz și care aveau atunci 18 ani. Nu vorbeau nimănui despre asta. Nu voiau să vorbească, pentru că simplul fapt de a vorbi le reamintea lucruri atât de dificile, de dure, încât preferau să nu-și reactiveze suferința prin memorie. Evident, în acest caz, memoria poate să se diminueze. În orice caz, nu este transmisă mai departe.
O persoană foarte cunoscută ca doamna Simone Weil este un exemplu caracteristic al acestui fapt. A fost deportată foarte de tânără, împreună cu sora și cu mama ei, a reușit să supraviețuiască, dar totul a fost atât de greu de suportat, încât timp de 30 de ani a îngropat totul. Doar de vreo 15 ani vorbește despre aceste p