Destine evreiești la Timișoara: Bözsi Altmann

Ne revedem, Evi şi cu mine, după 53 de ani, în Israel. Împreună cu soţul ei, Ruven, la volan, traversăm Emek Izra’el, valea fertilă din nordul ţării, spre Migdal HaEmek, unde ne aşteaptă cu nerăbdare mama ei, Bözsi Altmann. Pe drum povestim despre Israel, despre copii, despre cei patru nepoţi, despre vremuri de demult. La cei 97 de ani, Bözsi este vioaie, plină de temperament şi foarte emoţionată. Uneori se încâlceşte firul povestirii, dar momentele de bucurii şi temeri, reuşite şi încercări se conturează clar. Noi, fetele, regăsim limbajul prieteniei calde de altădată.
 
 
Bözsi: (Arătându-mi fotografiile celor patru strănepoţi.) Peste tot îi am lângă mine şi mă uit la ei. Sunt dragostea mea.
 
M-am născut în Ungaria, la Endröd, în 1915[1]. Când aveam cinci ani, am plecat la Timişoara, pentru că era periculos în orăşelul unde m-am născut. Ne-au spus că, dacă ne găsesc, (cu vocea sugrumată) ne omoară. Mai întâi am plecat la Budapesta, apoi în România. Eram bucuroşi că am scăpat de acolo. Ungurii voiau să ne omoare pe noi, „jidanii”.
În România ne-au primit frumos, nu se făcea diferenţă între evrei şi neevrei. Imediat am avut din ce trăi. Tatăl meu a avut o prăvălie de cereale şi produse făinoase pe care le exporta prin unchiul meu în Franţa. Am avut şi timpuri grele, dar nu a fost atât de greu, cum ar fi fost în Ungaria. Am trăit în România până în 1960, când am plecat în Israel. Aici sunt bucuroasă, pentru că sunt cu toată familia; în România, mi-au rămas morţii.
De aici, din Israel, am fost de trei ori în România, în vacanţă la vărul meu, care a crescut ca un frate împreună cu noi, cu mine şi cu sora mea. Vărul acesta a rămas orfan, părinţii i-au murit: tatăl, în război, iar mama, de boală. Este tatăl lui Peter Fuchs[2], prietenul vostru, al lui Evi şi al tău. Am fost deci trei copii şi am avut o familie minunată. Numai frumos pot să spun şi de soră, şi de frate, şi de părinţii mei. Asta mă doare, pentru că toţi s-au dus…
La Timişoara, am fost la şcoala elementară şi gimnaziul Notre-Dame. După asta am mai făcut patru ani de şcoală. Am pictat, am făcut lucru de mână, am învăţat limbi şi bunele maniere la maici.
(De aici înainte, Bözsi trece de la un amestec de română şi maghiară la maghiară.)
Nu am simţit niciun moment că mă tratează ca pe o evreică, pot să spun numai bine despre ele. Din păcate, au desfiinţat mănăstirile, aşa că nu s-a mai învăţat purtare frumoasă şi maniere. Ce am învăţat acolo a fost numai bine şi frumos.
 
Au încercat să vă convertească?
Nu. Au fost totuşi două fete care s-au convertit; şi un băiat. Feller Pipi şi una, Klein, şi fiul unui medic care s-a convertit cu toată familia. Băiatul a avut scarlatină, iar tatăl lui a spus că, dacă se vindecă, trece la creştinism. Nu ştiu de alte cazuri. Nu prea ţineam noi obiceiurile religioase. Mergeam la Schück rabi bácsi[3] la ore de religie, în fiecare duminică dimineaţă, de la 10 la 12. Şi acolo am auzit numai lucruri frumoase şi bune.
Ca fată tânără, am avut o viaţă frumoasă, foarte frumoasă. Jucam tenis. Erau baluri, balul alb-albastru, culorile Israelului. Eram şi într-o asociaţie evreiască, Hadasa[4], în care erau aproape toate fetele evreice. Sâmbătă seara mergeam să dansăm. Mergeam la plajă să înotăm în Bega. Aveam societate bună: Feller Pipi, Kun Magda, Dornhelm Zsuzsi, care mi-a fost colegă de clasă. Magda s-a căsătorit cu un industriaş. Dornhelmii erau foarte înstăriţi, aveau un magazin de textile şi o casă pe Corso. Evreii erau foarte uniţi, se ajutau unul pe celălalt. Îmi amintesc că, în fiecare magazin, era o puşculiţă, iar toţi banii care se strângeau se trimiteau în Palestina pentru foraje de fântâni. Solidaritatea între evrei era foarte mare.
Scuză-mă că amestec româna cu maghiara, nu prea am ocazia să vorbesc româneşte. Şi cu Evi vorbesc ungureşte, de asta îmi vin cuvintele în ungureşte, vorbesc heţi-heţi[5].
Nu face nimic, vorbiţi cum vă vine, am să traduc.
După ce am terminat la maici, am lucrat. Situaţia era cam grea, pentru că au venit comuniştii.
 

Tot era mai bine înainte, decât sub comunişti…

Înainte de comunişti, cum a fost sub regimul Antonescu?
Ne-a fost frică, dar nu am avut neplăceri mari.
 
Au pierit rude în Holocaust?
Evi: Din familia mamei, în Ungaria, mulţi au fost deportaţi şi nu s-au mai întors. Un frate mai mic al bunicii mamei a supravieţuit. Apoi a fugit din Ungaria şi a venit în Israel.
 
Aţi învăţat o meserie?
Bözsi: Nu, nu am avut nevoie. La 14-15 ani am început să învăţ croitorie, dar nu mi-a plăcut. – (Ne îndeamnă:) Serviţi-vă! Luaţi din tort! Vreţi lămâie la ceai? ‒ Învăţam până la ora 12, apoi mergeam să joc tenis. Nu m-a interesat croitoria. Apoi am avut serviciu ca secretară, la dr. Irina Vilanyi, lângă farmacia Weiss[6], din Piaţa Unirii. M-am căsătorit cu Sanyi Altmann. Familia Altmann avea o staţie de benzină la Jimbolia.
Evi: Tata s-a născut în Iugoslavia. Apoi s-au mutat la Jimbolia şi de acolo a venit la Timişoara să înveţe. (Spre mama ei:) Povesteşte cum a fost înainte de război.
Bözsi: Soţul a fost în tabără de muncă. Nu a fost uşor, dar tot era mai bine decât sub comunişti. Ţineam legătura prin scrisori, ne scriam des. Ne-am cunoscut la prieteni.
Evi: Înainte de tata ai avut un logodnic, dar nu l-ai vrut.
Bözsi (cu forţă): Da, da. Am rupt. A fost cumplit. Era din Sighet. Şi era foarte religios. Mi-a spus că am să port perucă! Când am auzit asta…, a fost groaznic! Dar nu era numai asta, nu mi-a plăcut de el. A fost ceva aranjat, era cu sila. Părinţii au vrut, pentru că era directorul unei mori într-un sat, ce ştiu eu, dar mie nu mi-a păsat! Am fost de acord cu logodna; dar după aia l-am dat afară! Aşa cum zic: l-am dat afară! Poftim, nu avem nimic în comun! Nici nu am avut nimic în comun. Nu l-am lăsat să-mi sărute nici măcar mâna!
 
Unde aţi făcut nunta cu Sanyi Altmann?
Bözsi: Nunta mea a fost în curtea sinagogii din Iosefin, acolo a fost hupa[7]. Am fost tare puţini, era în 1944. Erau bombardamente, atunci începuse povestea cu nemţii. Nici nu puteam să ne adunăm mulţi, pentru că ar fi ieşit cu necaz.
Evi: Nici nu avem fotografii de la nuntă.
Bözsi: Ne-a fost teamă, dar nu am renunţat la ceremonie. Că la comunişti, nu am fi îndrăznit…
 
De ce era aşa de rău la comunişti?
Bözsi: Că nu se găsea nimic. Cumpăram un pui la piaţă, îl treceam prin fereastră, să nu mă vadă vecinii. Eu aşa făceam. Nu prea erau evrei în vecini. Poate erau patru-cinci familii pe strada noastră. Eram în relaţii bune cu toţi. Era o familie germană antisemită, dar cu noi au fost foarte drăguţi, iar copiii lor aveau voie să se joace cu fetele Fuchs şi cu Boris, prietenul din copilărie al lui Evi. Ei erau excepţiile. În aşa măsură ne-am împrietenit, încât, după ce am venit în Israel, am corespondat cu Joska, băiatul lor, care a devenit preot.
 
De unde se ştia că erau antisemiţi?
Bözsi: Din comportamentul lor. Pe evrei nu-i tolerau, pe noi, da, noi eram excepţia. La noi au ţinut foarte mult şi cu noi nici nu s-au purtat ca antisemiţi. Cum îi chema?
Evi: Potenz, aşa cred.
Bözsi: Potenz… nu, nu, nu cred, nu mai ştiu. (Jenată) Azi nu am o zi bună. Încă ieri îmi aduceam aminte de numele lor şi voiam să povestesc despre ei. ‒ Evike, ia o faţă de masă, pune-o, te rog. ‒ Dar familia Potenz ţinea foarte mult la noi. Cu noi nu s-au purtat ca nişte antisemiţi.
Evi: Apoi tata a fost dat afară de la birou şi a găsit de lucru într-un siloz unde aduna cu lopata porumbul şi-l curăţa. Muncă grea. Nu aveam din ce trăi, bunica era şi ea cu noi, bunicul nu mai era în viaţă. Am avut o vecină, o miliţiancă; şi atunci când bunicul era pe moarte, vecina asta a spus: „Crapă jidanu’!”
Bözsi: Dar a avut un amant cu care a trăit, unul Fănică, el a făcut tot posibilul pentru noi. A spus: „Oricând vreţi să plecaţi, fac tot pentru voi!” Pe atunci nu se putea ieşi din oraş decât cu autorizaţie. Ne-a spus: „Eu vă aranjez tot!” Asta a fost când am depus actele şi nu aveam voie să plecăm din localitate.
Evi: Am avut prieteni: Gabi Drachsler si Boris Rubinski cu care m-am văzut la întâlnirea din Haifa[8]. Paula Wenkert, cu care am vrut să intru în contact, dar nu mi-a răspuns. Vali Schlomovici a devenit foarte religioasă şi trăieşte în SUA. Eram prieteni. Şi Robi Kohn, cred că eram în aceeaşi clasă.
Noi mergeam la rabi bácsi, la domnul rabin[9], la Comunitate. Când eram copii mici, am fost la sinagogă cu bunicul. După ce a murit bunicul, nu am mai avut multe contacte cu Comunitatea. Doar mai târziu, când am mers la rabi bácsi, mi-a plăcut grozav acolo! Când mă uit la poze, nu-mi vine să cred. O altă lume! (Spre mama ei:) Povestesc cum am fost la rabi bácsi şi am învăţat.
Bözsi: Pe Evi o ducea tatăl ei la serbări la Comunitate, eu nu am putut, pentru că am lucrat în trei ture la Kandia. Dar nu mă deranja, am fost fericită să lucrez, numai să mă lase în pace. La serbarea de Purim, unde aţi jucat voi, nu am putut să merg. Vă mai amitiţi poza asta? Era de acel Purim, din 1959. Uite, fetiţele cu coroniţă pe cap sunteţi voi, Evi şi cu tine, la 11 şi 10 ani. În spate, cu pălărie, e tatăl tău, rabinul Ernest Neumann. El transpusese „Cartea Esterei” într-o piesă de teatru. Pare a fi foarte demult… şi totuşi, parcă ar fi ieri…
 

1959. Spectacol de Purim la Comunitatea Evreilor Timisoara. În față, de la stânga: fetițele cu coroniță, Eva Meir, n. Altmann, şi Getta Neumann. În spate, cu pălărie, rabinul dr. Ernest Neumann, care a transcris povestea de Purim pentru scenă.

 
 

Pentru Evi şi pentru mine, rămâne o amintire minunată. Eu eram Estera, Evi era Ahaşveros, Peter era Mordechai.
Bözsi: L-au dat afară pe soţul meu, era funcţionar. L-au dat afară, pentru că am depus actele pentru plecare în Israel. Timp de un an am fost într-o situaţie foarte grea, pentru că ládákon ültünk (am stat pe lăzi[10]). Primisem paşaportul şi au oprit plecarea. Norocul e că am găsit de lucru la Kandia, asta a fost foarte bine. Când s-a pornit plecarea din nou, am plecat imediat. Am avut dreptul la 20 kg de persoană. Dar nu ne-au prea folosit lucrurile. Ne-am încărcat cu feţe de masă şi altele, aici n-am avut ce să facem cu ele.
E minunat că sunteţi bine sănătoasă la această vârstă înaintată!
Evi: Ptiu, ptiu, să nu-i fie de deochi! (Către mine:) She is the queen of the family[11].
Bözsi: N-aş fi crezut că am să povestesc aşa despre viaţa mea!
Evi: Nu ai vrut. Ţi-am adus un caiet şi un stilou şi te-am rugat să scrii despre ce şi cum a fost. Copiii şi nepoţii întreabă şi nu ştiu ce să le răspund. Eu am început o viaţă nouă aici şi nu eram destul de mare ca să ştiu cum a fost acolo.
Bözsi: Toţi evreii sunt aşa, Evike. Şi noi am venit din Ungaria. Mai sunt lucruri de care îmi aduc aminte. Ne-am dus la Budapesta, la bunici. Aşa am scăpat. Au spus că, dacă găsesc un copil evreu, îl înjunghie. Már ott kezdödött a zsidózás.[12] În România nu a fost aşa de rău. Doar că nu puteam pleca din oraş. Acest Fănică ar fi făcut totul ca să ne fie pe plac, dar noi nu l-am rugat nimic. Evike, îţi aduci aminte de el?
Evi: Nu, numai de ea, de zgripţuroaică.
Bözsi: Ne-a opărit florile cu apă fierbinte. Din răutate!
Înainte de război am trăit destul de bine. În timpul războiului a fost greu, dar am suportat. Tot era mai bine decât sub comunişti. E drept că a trebuit să predăm îmbrăcăminte şi multe altele. Sanyi, soţul meu, era în detaşament de muncă, departe de casă, corespondam.
În timpul comuniştilor închideam ferestrele şi ascultam radio Israel. Evi era micuţă şi a întrebat odată, în faţa uşii: „Nu ascultaţi radio Israel?” Aproape că am leşinat de frică, nu cumva să audă cineva!
În casa noastră locuiau încă două familii de germani: una era din Viena, alta din Timişoara. Dar mai era o pereche, ea era sârboaică, el, român, de ei ne temeam foarte mult. Daca găteam ceva sau făceam cafea, închideam tot, să nu se simtă mirosul, pentru că puteau să fie invidioşi şi să întrebe de unde avem.
Evi (către mine): Mănâncă! Ne koplalj mint othon![13] (Râsete) Aveam un unchi la care mă duceam şi care-mi spunea: Bagă în tine, nu posti ca acasă!
Mănânc, mănânc! Şi pe nepoţi îi îndopi?
Evi: Pe ei nu e nevoie! Mănâncă singuri!
 
 

Nu ne văicărim, nu facem mofturi

Bözsi néni, cum a fost emigrarea în Israel?
Bözsi: Păi, poţi să-ţi închipui. Cu câte kilograme am venit? Am locuit într-un ţrif[14], dar un ţrif tare drăguţ. Serios!
N-am mai auzit pe nimeni să spună că un ţrif ar putea fi drăguţ!
Tare drăguţ! Cum am ajuns, a venit cineva şi ne-a adus o sticlă de apă caldă.[15] (Râde) Oamenii erau foarte simpatici, fiecare se bucura de celălalt. Acum este puţin diferit, s-a schimbat situaţia.
 
Aţi vrut dintotdeauna să plecaţi în Israel?
Unii din familie au plecat devreme, mult înaintea noastră. Unul, primul care a ieşit din familie, ne-a scris: „Veniţi, nu vă temeţi, veţi avea tot ce aveţi nevoie. O să aveţi o viaţă bună”. Unul după altul au plecat. Toţi au plecat, în afară de Peter (Fuchs) care acum e la Reşiţa.
 
Când v-aţi gândit prima oară să plecaţi?
Nu ne-am gândit. Pentru că ne-a mers foarte bine. Am locuit în casa noastră, în Elisabetin, dar ne-au dat afară când au ieşit legile antisemite în timpul războiului, apoi casa a fost naţionalizată de comunişti. În casa în care tata a luat în chirie o locuinţă, oamenii erau cumsecade. Era un neamţ, un brutar, avea o fabrică de pâine. S-au purtat foarte frumos cu noi.
Evi: Dar asta era înainte de război.
Bözsi: Nu mai ştiu, Evike, înainte sau după…
Când am venit din Ungaria, tata era un om cu avere, a cumpărat o casă pe strada Ion Ghica şi localul de prăvălie.
Evi: Părinţii mei voiau să emigreze deja în 1956.
Bözsi: Mama mea nu voia sa emigreze, tata, oricum nu. El a murit, apoi mama a venit şi ea cu noi. Tot spunea când a ajuns aici, în Israel: „E bine să trăieşti aici, dar nu să mori”.
Şi mai era o vorbă: Nincs szegény ember, csak szemtelen![16] Asta spunea tatăl meu. Nu demult am văzut o emisiune la televiziune despre unul care a primit o ofertă de slujbă şi a refuzat!
Evi: Când aţi ajuns în ţară, eraţi gata să faceţi orice, absolut orice.
Bözsi: Tot am făcut! Eu am ajuns în fabrica de mănuşi Fulop. Am învăţat cum să fac mănuşi, apoi mai târziu ne-a dus la maşini, am învăţat repede cum să cos, apoi am fost la o altă secţie şi am cusut paltoane de piele. Vreo şapte-opt ani. Soţul a lucrat ca funcţionar la moară, pentru că ştia ebraică. Dar până a terminat ulpanul[17], a lucrat la o bază de avioane, la construcţie de piste de aterizare. El a fost la Liceul Izraelit comercial, la Timişoara, avea deja cunoştinţe bune de limbă, ştia să citească şi să scrie, dar s-a dus la ulpan ca să înveţe să vorbească.
Evi: Când s-a închis fabrica unde au lucrat, părinţii au închiriat un local, un magazin cu obiecte de menaj, până a murit tata, în 1977. Atunci am lichidat prăvălia.
Bözsi: Când am rămas singură, am făcut baby-sitting la un medic, apoi m-am dus la club. Pensia era atunci de ajuns, dar acum… Dacă n-aş primi despăgubiri după soţul meu, pentru că a fost în detaşament de muncă, ar fi greu!
Îţi aduci aminte, Evike, ne-am distrat pe vapor. Era interesant. Am fost bucuroşi că am plecat. Am sosit aici, într-o lume nouă!
 
Aţi venit cu vaporul?
Evi: De la Bucureşti, am zburat la Roma. Aşteptam un vapor sau un avion să ne ducă la Viena, de unde am fi zburat aici.Tata a spus să mergem cu ce vine întâi. Şi a venit vaporul.
Evi: Îţi aduci aminte ce a spus bunica atunci când am sosit aici, în ţrif? Şedea pe patul de Sohnut[18] şi a zis:
Bözsi: …să nu vină Magda[19]!
Evi (către mine, zâmbind ironic): Pentru ea, ţriful nu a fost „aşa de drăguţ”.
Bözsi: Dar a venit. Şi ea, şi soţul, şi cei doi băieţi. Mulţi s-au descurcat bine aici.
Evi: Dar ceea ce este tipic pentru alia noastră[20] este că noi nu suntem nyafkák. Noi nu ne văicărim.
Bözsi: Nu. Pentru noi, aşa cum e, e bine.
Evi: Nu ne văicărim, nu facem mofturi, suntem mulţumiţi cu ce e.
Bözsi: Când am ajuns, aveam deja familie aici.
Evi: La nunta lui Babi, Neumann rabi bácsi a făcut nunta, nu-i aşa?
Bözsi: Cred că da, dar nu ştiu, pentru că nu am fost invitaţi. (Se vede că a fost jignită.) Nişte snobi! (Râsete). Nu pot să-mi ţin gura. Nu te supăra, Evike!
Evi (râde): Nu, aştept doar să spui tot. Pentru că nu ai spus încă tot.
Bözsi: Mai am doar puţin de trăit.
Evi: Să te ţină Dumnezeu bis 120. Dar ţi-am spus: pe cine nu mai e între noi, trebuie să-l lăsăm să se odihnească în pace.
Bözsi (brusc, spre mine): Mama ta era născută Fuchs, nu-i aşa?
Cum de ştiţi?
Ştiu. Nu pot să uit. Era din Sighet, dar nu avea legătură cu familia Fuchs din Timişoara. Am văzut-o o singură dată, că nu prea mergeam în Fabric.

Cel care nu-şi cunoaşte trecutul, nu poate să aibă viitor

Vă lipseşte Timişoara?
Bözsi: Da, ce să spun, da, sincer. O spun în faţa lui Evi, da. M-am simţit bine. Am tot ce-mi trebuie aici, dar de multe ori mă apucă aşa un dor…
Evi (oftează): Da…
E normal. Acolo aţi trăit cea mai mare parte din viaţă.
Evi: Nu, nici măcar. Mama are 97 de ani şi suntem aici de 53 de ani, dar totuşi…
Am avut cercei, ca orice fetiţă româncă – nişte bobiţe de aur – nu m-au lăsat să plec cu ei. Aveam o amuletă, micuţă de tot, tata a agăţat-o pe o sfoară, nu era nici măcar un lănţişor, mi-au luat-o. Mama a primit, când s-a născut, tot un fel de amuletă mică, nici pe asta nu au lăsat-o să o ia cu ea. Nici măcar cărţile mele nu am putut să le iau cu mine. Am un vis: să regăsesc „Peripeţiile lui Aricică”. Asta era cartea mea din copilărie, de care îmi aduc aminte. Peter a încercat să o găsească, nu a reuşit. Nimic, niciunde. Nimic nu am adus de acolo. Aşa că am şters totul. Am uitat limba.
Îţi lipseşte…
Sigur. Asta nu sunt eu. Numele meu este Eva. Atunci când am venit în ţară, am ajuns la chibuţ câteva luni după ce am sosit aici. Mi-au spus: „Ce-i asta, Eva? Nu se poate, trebuie să-ţi schimbi numele în Hava”. Nu ştiu cum să-ţi spun: e ceva în mine, mi-a rămas în cap, undeva într-un colţişor, ascuns. Am fost învăţătoare, am avut copii olim hadaşim[21] în clasă. Niciodată nu le-am spus să-şi schimbe numele: Jorge în Ghiora sau Lorena în Ilana. Niciodată nu le-am spus să aibă nume ebraice. Acum câţiva ani am hotărât să mă întorc la numele meu de Eva. Pentru că mi-au luat ceva, identitatea mea, ceea ce am fost. Acum nu se mai face, au înţeles că nu e bine, că numele face parte din identitate şi nu e bine să-i impui cuiva să-şi schimbe numele.
Odată a venit Ben Gurion în vizită, în fabrica unde lucra tata, în Migdal Haemek. I l-au prezentat pe tata: Altmann. Ben Gurion l-a întrebat: „Dar de ce te cheamă Altmann?” – că avea ideea asta fixă, că toate numele trebuie ebraizate. Tata i-a răspuns: „Domnul meu, am o fiică; atunci când se va mărita, ea îşi va schimba numele. Dar eu nu mi-l schimb!” Orice soldat sau diplomat care a fost trimis în străinătate a trebuit să-şi ebraizeze numele. Soţul meu a fost Rubin, l-au făcut Reuven.
Când am fost la rabi bácsi, am avut prima oară sentimentul că sunt evreică. De asta l-am iubit atât de mult. Foarte puţine amintiri am, am şters totul. Numai de el îmi aduc aminte. După atâţia ani, tot îmi lipseşte. (Îi dau lacrimile.) Asta tot timpul m-a apăsat, este o greutate care nu dispare. Cel care nu-şi cunoaşte trecutul, nu poate să aibă viitor.
 

Bözsi Altmann cu strănepoții, Israel, 2013

 
Interviu realizat de Getta Neumann în noiembrie 2012, în Migdal Haemek, Israel şi publicat în volumul „Destine evreieşti în Timişoara. Portretul comunității din perioada interbelică până azi”. Editura Hasefer 2014