Interviu cu Zoe Dumitrescu Busulenga: Impresia mea, din ce în ce mai puternică, este că au dispărut modelele
– Stimată doamnă Zoe Dumitrescu Busulenga s-au rotunjit, iată, trei ani de cînd am tăifăsuit în această grădină a raiului, care este casa maicii Benedicta de la Mănăstirea Văratec, unde veniti si găzduiti în fiecare vară. Mă aflu din nou aici, într-o zi de august, cînd împliniti niste ani, 80, pe care i-ati trăit într-o deplină discretie, în deplin acord cu atmosfera sihastră a Văratecului. Mi-as îngădui să încep cu rugămintea de a privi în urmă, la drumul vietii dumneavoastră. Se obisnuieste de pe asemenea culme să te uiti în jos si să vezi drumul care urcă din vale către vîrf si din vîrf coboară către vale.
– Nu prea mi-am făcut bilanturi, să vă spun drept, dintr-un fel, să zic, de teamă, pentru că e foarte mult timp de cînd m-am născut, la 20 august 1920. Si atunci am încercat, evident, si am abandonat imediat gîndul de a face bilanturi. Era, după părerea mea, cam prea mică, să spun asa, partea pozitivă, partea de actiune, partea de împlinire, fată de ceea ce ar fi fost dezideratul meu de realizare, nu a personalitătii mele, dar a unui program de viată culturală. Nu-i un slogan, nu. As fi vrut poate să spun mai mult, as fi vrut să scriu mai mult, as fi vrut să pot fi de folos mai mult si în special tinerilor. Ei, nu stiu în ce măsură am făcut-o. Am fost 40 de ani profesor. Poate asta, stiu eu, echivalează cu o activitate, să zicem, destul de vrednică, dacă efectele sînt într-adevăr vizibil pozitive. Si mi-as îngădui să spun că sînt în mare parte. Adică mă uit la fostii mei copii. În 40 de ani ce promotii am avut, vă închipuiti, cîti studenti au trecut prin mîinile mele, cîte mii de profesori, si astăzi ne întîlnim, vin cu dragoste la mine, chiar acum cînd stau la Văratec, vin la mine de la Iasi, de la Suceava, de la Piatra Neamt, de pretutindeni în tară si au aceeasi bucurie a comunicării de cultură cu mine, pe care o aveau în anii studentiei lor. Si asta, vă spun drept, e satisfactia mea cea mai mare. Mai mare poate decît aceea pe care mi-o produce scrisul meu, sau tot ceea ce am făcut în afara scolii.
– Pentru dumneavoastră stiu, cunoscîndu-vă biografia, că au existat mai multe chemări, mai multe ispite către anumite domenii. V-ati asezat în cele din urmă în acest loc al literelor. Vă încearcă, cumva, părerea de rău că n-ati apucat pe un alt drum?
– Sigur că am rămas cu nostalgii. Fără îndoială. Pentru că, asa cum stiti, cum am spus-o în repetate rînduri, marea mea vocatie, asa mi se părea mie, era muzica. Am abandonat-o din motive obiective, independente. Fireste, împlinesc, ceea ce se poate, cu ascultatul muzicii. De cîntat nu mai cînt la instrumente de mult. Dar fără îndoială, am încercat ca să-mi fac datoria acolo unde m-am dus, unde m-a dus Dumnezeu, fiindcă am spus odată că am simtit în toate un deget de sus, care m-a mînat. Eu nu i-am spus destin, i-am zis Dumnezeu, pentru că toate intră în pronie, nu?, în planul, în economia cerească. Acolo unde am fost dusă probabil că trebuia să fiu dusă, ca să realizez, ce spuneam adineauri, acea comunicare, pe care poate, cu muzica n-as fi realizat-o. Cine stie? Eu acum multumesc Domnului, pentru ce am făcut, chiar dacă nostalgia, după ce n-am făcut, nu poate fi foarte slabă, evident. Dar, punînd în balantă una si alta, desigur, mă bucură si-mi dă o liniste pentru sfîrsit această constantă a unei datorii împlinite. Cu atît mai mult cu cît datoria aceea mi-a fost cumva impusă din afară. Eu n-am avut vocatie de profesor, asta-i foarte clar.
– Ceea ce realizăm în viată, agoniseala spirituală în primul rînd, este rezultatul, sigur, al unor factori care se conjugă, ajung în conjunctie adeseori. Însă datorăm foarte mult unor oameni, pe care nu-i uităm îndeobste. Sînt convins că si dumneavoastră simtiti asemenea datorii morale fată de cei care v-au modelat personalitatea si au fost ceea ce numiti, fiind obsesia domniei voastre, modele.
– Da, ati spus foarte bine, că pentru mine este o obsesie si o obsesie din ce în ce mai coplesitoare, pe măsură ce mă apropii de valea aceea de care ati vorbit, pe măsură ce am depăsit vîrful si am început coborîsul. Eu, avînd o pietate enormă fată de cei care mi-au fost modele, mă uit cu tristete la tineretul contemporan, care nu mai stie ce înseamnă modelul. Atunci cu atît mai mare îmi este veneratia fată de cei pe care i-am avut mentori si cu atît mai des mă poartă memoria către ei. Chiar pe cei din anii de liceu îi pomenesc mereu. Elena Pogoneanu si fiica ei Anina Pogoneanu, prima sotie a lui Mircea Vulcănescu. Oameni admirabili. Eu am făcut Scoala centrală. Pe doamna Pogoneanu, îi spuneam Madame, am avut-o la Franceză sapte ani. Ea era directoare. Anina mi-a fost si dirigintă si profesoară de filosofie si română. Orizontul pe care mi l-au dat ele a fost hotărîtor, pentru că în liceu se deschide orizontul real al tînărului. Ce urmează în Universitate se poate învăta, să zic asa, în biblioteci, dar în liceu se modelează personalitatea propriu-zisă. Acolo se învată si limba ta în profunzime fiindcă nu tot românul stie româneste, să-mi fie cu iertare, dar cînd auzi vorbindu-se cîteodată la radio sau la televiziune ti se face părul măciucă, si limbile străine. Era acest răstimp, cît noi făceam opt clase de liceu, unul de rotunjire, de cizelare si a facultătilor mentale, dar în special al însusirilor morale si spirituale si, lucru care se vede astăzi, civice.
– Doamnă Zoe Dumitrescu Busulenga v-ati referit la importanta liceului în plămada aceasta a personalitătii. Mă gîndesc că la fel de importantă este Universitatea în plămădirea unor personalităti de exceptie. Aici mă gîndesc, si dumneavoastră poate ati traversat această experientă, la rolul pe care profesorul îl avea în modelarea unor elite în devenire.
– Plămada aceasta era formată cu foarte multă grijă, care este răspunderea marelui profesor fată de studentii lui si fată de posteritate. Această pedagogie superioară, pentru că asa socot eu că se poate chema o asemenea atitudine si comportament. Cum să zic, această pasiune nu numai a transmiterii cunostintelor, fiindcă mi s-a întîmplat si asta, să văd colegi care transmiteau cunostintele cu o răceală perfectă, fără nici un fel de contact real cu sufletul tînărului din fata lui. Oameni străluciti am văzut care nu comunicau, nu interesau, intrau la curs, ca si cum ar fi făcut o depozitie ca martori într-un proces. Ei bine, asta spun, pedagogia asta extraordinară, specială, era a marilor intelectuali români, care au suit la catedră. Eu mă gîndesc la Maiorescu, pentru că, direct, cumva, prin Pogoneni, care au fost discipolii directi, mă socotesc si eu un discipol al lui Maiorescu. Profesorul Vianu, si el era în felul lui un maiorescian, marele meu model, marele meu profesor. Socot că pentru ei profesoratul era un apostolat, pentru ei exemplaritatea era nu numai intelectuală. Era si de gestică, de tinută, de interpretare morală a fenomenelor, de care se ocupau în ramura respectivă, fie că era filosofie, istorie, literatură comparată. Această capacitate a unei pedagogii de natură superioară e pe cale de disparitie. Nu mai stiu în ce măsură, acum sînt departe de învătămîntul superior, legătura dintre marele dascăl, modelul, si student a slăbit. Adică nu mai simte studentul starea de exceptie ca aceea pe care o încercam noi, cînd Vianu se suia la catedră. Înlemneam, si ceea ce spunea profesorul era pentru noi nu literă, ci spirit, dar înregistram totul cu o uimire admirativă.
– Nu credeti că acest post al profesorului s-a diminuat si fiindcă el nu si-a mai putut alege ucenici? Mă gîndesc la preparatori, asistenti. Această operatiune nu i-a mai apartinut si el n-a mai avut nici prerogativele pe care le aveau altădată profesorii în universitătile românesti.
– Da, ati rostit un mare adevăr, pentru că această întrerupere a legăturii, bruscă si dăunătoare, prin interventia tertilor, să nu-i mai numim, a fost dacă nu fatală, oricum nocivă pentru tineretul românesc. Profesorul n-a mai avut dreptul să-si aleagă studenti, fiecare urma să aibă colaboratori si atunci, sigur că s-au slăbit legăturile acelea care-l fac la mănăstire pe ucenic să devină urmasul staretului său. Este unul dintre factorii care au făcut să diminueze aura de gravitate a aceluia care oficia. Profesorul avea atunci un fel de misiune sacerdotală. Nu? Adevărul pe care îl profera stiai că-i adevăr, stiai că nu se fac nici rebuturi, nici tocmeli în materia aceea. Adevărul care se profera, cum spuneam, era primit de noi ca adevăr si evident, functiona în noi ca atare. De acum încolo poate să se refacă, stiu eu, cu un mare efort de cei care vor duce mai departe sarcina aceasta pe umeri. E o sarcină îngrozitor de grea si, as zice, că ar trebui reînvătată. Stiti, pedagogia care se făcea în ultimii ani era o năzdrăvănie, asa!
– Si o formalitate.
– Absolut învătămînt formal. O pedagogie autentică, superioară, nu se face decît cu această constantă a maestrului purtător de adevăr, pe care-l comunică ucenicilor săi, pentru ca acestia să-l ducă mai departe. Încărcătura asta de răspundere a transmiterii adevărului e un lucru extraordinar. Să vă spun drept, si asta o spun mai mult pentru cei pe care i-am avut în mînă, pentru copiii mei, aici nădăjduiesc să fi fost bruma mea de contributie pentru educatia tinerilor pe care i-am prefirat prin Universitate. Nu i-am mintit niciodată în meserie, pot s-o spună, ei stiu. Atunci cînd Maiorescu era gonit din literatură si Gherea era bonzul criticii literare, atunci cînd Eminescu era socotit ce era socotit, eu încercam să le spun adevărul. Călinescu a asistat la una din lectiile mele despre Gherea, pe care o transformasem într-o lectie despre Maiorescu de fapt, încercînd să-i reliefez, evident, figura, fată de a măruntului lui adversar. Ei, socotesc că asta am făcut. Nu i-am mintit în ceea ce priveste sistemul de valori, pentru că aici, mă întorc iar la o obsesie a mea, sîntem pe o piatră de încercare.
– Cînd sistemul de valori s-a bulversat, cînd au început valorile să fie întoarse pe dos si a apărut confuzia, care din păcate continuă la fel de vesel si astăzi?
– Prima dată a fost după invazia rusească din 1944, că nu pot s-o numesc altfel, s-a făcut o răsturnare a sistemului de valori voită. Evident cu intentia de a se tăia rădăcinile simtămîntului national. Era foarte clar pentru oricine fusese educat cum fusesem noi, generatia mai veche, în spiritul traditional.
Atunci s-a făcut confuzia enormă la scoala aceea de scriitori, la pepiniera aceea de scriitori, cum zicea Sadoveanu. Vă aduceti aminte ce se petrecea, n-aveau voie să citească Rebreanu, Arghezi, dar nu mai vorbim de Ion Barbu, mă rog, erau tot felul de interdictii. Cei mari erau exclusi. La un moment dat am încercat noi să punem, cît de cît, un palid, un firav sistem de valori într-o mică perioadă de deschidere, atunci în anii ’67-’71-’72. Am pus în circulatie niste nume, pe Mircea Eliade, pe Vulcănescu. Dar cum stiti, cu tertipurile de rigoare, fiindcă altfel nu se putea. Îi introduceam ba în revistele noastre, ba punînd un citat în chip de apărare pe pagina întîia si după aceea băgînd aceste lucruri admirabile, care erau interzise. Am încercat atunci refacerea firavă a unui sistem de valori, dar nădăjduiam ca după revolutie să se petreacă într-adevăr o repunere, o restitutio in integrum a scenei de valori a culturii si spiritualitătii românesti. Sigur că s-a încercat si se încearcă. Au fost scosi din uitare mari poeti, au fost scosi din uitare mari scriitori, Vasile Voiculescu, de pildă. El apăruse si înainte, dar, evident, în răstimpul acela nu a apărut decît ceea ce putea să apară.
– O parte a scrisului său era la index.
– Sigur, mai ales cea de natură spirituală. Dar Vasile Voiculescu a căpătat mai mult relief, desi nu are încă amploarea pe care o merită opera acestui urias. Însă nu simtim încă o sistematizare si o ierarhie reală, fiindcă au apărut si foarte multe, cum să zic, mediocrităti. Oameni nestiuti, care spun că au fost tinuti în umbră, persecutati. Probabil, dar nu toate operele acestea sînt de valoare. Deci nu valoarea cîntăreste încă în această reconsiderare, cum se zicea pe vremuri. Atunci trebuie să mai asteptăm putin, pînă se lămuresc constiintele, mentalitătile. Dumneavoastră stiti că acestea sînt lucrurile cele mai greu de schimbat.
– Timpul a fost scurt si apele putin limpezi.
– Cinci, sase ani, zece, e mult prea putin pentru cincizeci care au îngropat un sistem de valori, sau mă rog l-au îngropat la început de tot, pe urmă mult mai putin. Trebuie să asteptăm, să avem răbdare, însă să dăm real, totusi, o mînă de ajutor. Nu mă refer la generatia de mijloc, care a fost cea mai lipsită de reperele unui sistem de valori, ci la cei trecuti de 55, 60 de ani. Asteptam de la ei asa cu nesat, cu nerăbdare, o multitudine de tentative de toate tipurile pentru a impune tinerilor o disciplină a lecturii, o disciplină a selectiei lecturii. Ne-a năpădit această avalansă a mediei, această catastrofă, după părerea mea. Eu sînt total împotriva mass-mediei. Nimic n-a putut să facă mai rău sufletului românesc. Poate pînă acum n-a făcut atît de rău pe cît o să facă de aici încolo. Ce programe culturale reale vedem noi la televiziune. Am stat putin în România, dar bine, în Italia e si mai rău. Ce fac acestia, ce transmit? Nu non valori, ci lucruri de care ne-am fi îngrozit între cele două războaie. Ce selectie? Cine operează selectia? Eu tot timpul întreb. Cine vede? Nu mai vorbesc de presa scrisă. Am si abandonat latura presei, pentru că mi se face rău. Nu pot să văd o revistă fără o femeie goală, sau fără stiu eu ce năzdrăvănie. "Ca să se vîndă" mi s-a spus. Ei bine, în conditiile acestea e greu să reconstitui un sistem de valori. Cînd mergi pe linia acceptării totale a unor lucruri de divertisment si încă ce divertisment!
– Năduful dumneavoastră cred, este în mare măsură motivat, desi în programele de radio si televiziune sînt si lucruri de valoare, de calitate.
– Din cînd în cînd, dar faceti raportul.
– Nu există poate o articulare coerentă si nu sînt stabilite priorităti, nu se contează pe o audientă de calitate si cu scopuri educative precise.
– Sigur. Cine face operatia de ierarhizare, pentru că asta este foarte important.
– Exact. Sigur că si presa scrisă, care a cunoscut o dezvoltare explozivă, beneficiind de libertatea de expresie, ce-i un fapt indiscutabil pozitiv, nu s-a asezat încă definitiv într-o matcă a normalitătii. Cred că dincolo de elementele comerciale, care nu pot lipsi, dar se cer bine strunite, presa trebuie să se orienteze spre marile valori.Cu exceptia cîtorva ziare, din presa noastră lipsesc paginile de cultură, de stiintă, în vreme ce publicatiile specializate au, fatalmente, un acces limitat la public. Dar as merge mai departe cu această discutie si cu această preocupare a domniei voastre legată de pedagogie raportată la relatia profesor student. Există însă si această pedagogie, care priveste întreaga plajă a societătii. Si aici, vrînd-nevrînd, ajungem la modele si la rolul lor. Rolul lor pedagogic. A dispărut acest rost, e umbrit astăzi în societatea românească?
– Stiti ce-as vrea să vă spun eu, după experienta aceea de la Roma? Impresia mea, din ce în ce mai puternică este că pretutindeni au cam dispărut modelele. S-au petrecut în Europa, începînd din 1968, sau chiar de mai înainte, niste fenomene de contestare. Stim foarte bine ce s-a întîmplat la Paris în ’68. Stim foarte bine care au fost dascălii. Stim ce s-a întîmplat. Pînă la urmă a fost imitat în Italia si în alte părti. Un fel de frondă tinerească a eliminat pe bătrîni, adică modelul. Fiindcă modelul fatalmente e din altă generatie.
– E cel care a adunat spiritualiceste.
– Exact. Cei care strîng n-au început să strîngă, sau nu vor să strîngă cît au strîns ceilalti, sau li se pare că au strîns prea mult si din ceea ce li se cuvenea. Oricum, mi se pare mie, că lipsa asta de modele s-ar putea să fie o treabă, e o bănuială, dar care se întăreste cu faptele prin împrejur adunate, legată si de o atitudine nouă fată de istorie. N-aveti dumneavoastră, domnule Ilisei, impresia că în Europa nu prea se mai vorbeste de istorie? N-aveti impresia că foarte multă lume de pe planetă, si în special din Europa, asta, care va fi o Europă unită, se pare, ar vrea să aducă istoria cu începere de la 1945 încoace? Eu am această impresie din ce în ce mai acut. Si o am, pentru că am si experienta viziunii din Occident. Ati mai auzit vorbindu-se foarte mult despre Evul Mediu, despre marile actiuni de păstrare a valorilor spirituale europene? Ati mai auzit ca în Franta, sau Italia, să se vorbească despre cruciade, despre cucerirea locurilor sfinte? La noi, în afară de biserică, care tine steagul sus, se vorbeste de Stefan cel Mare. Mai stiu copiii că Stefan a fost numit de Papa Sixt "Atletul lui Christ"?, că Papa Pius al II-lea scria în cartea lui despre valahi că sînt de origine latină, că limba lor e o limbă evident latină, pe care o pot întelege italienii si mai cu seamă că orice valah poate întelege un italian, dacă acesta vorbeste mai rar. Adică era vorba de secolul al XV-lea, să nu uităm la 1450, 1455. Se mai vorbeste despre lucrurile acestea? Nu prea se vorbeste.
– Mi-ati povestit o istorie interesantă, înainte de a ne aseza la această masă ca să stăm la taifas. Sorbid o cafea vă aminteati de părintele Roman, care e unul din proprietarii acestei frumoase case, aflate în spatele nostru. Părintele trăieste acum în America si în urmă cu ani a venit aici împreună cu doi fosti pastori baptisti trecuti la ortodoxism.
– Sub influenta lui.
– Era în România ca să aducă împăcarea, în măsura în care asta stă în puterea unui om, fie el si preot, să aducă împăcare în natia noastră răvăsită, marcată de momentul de ruptură din decembrie 1989. Credeti că acest lucru e cu putintă?
– Stiti ce?, dacă ar fi mai multi părinti Roman Braga pe lume, acest lucru s-ar întîmpla. A fost uimitoare noaptea aceea, pe care sotul meu, cu mine si măicuta am trăit-o sub nuc cu părintele Braga. O noapte de revelatie, într-adevăr, ca o eurofonie. Adică acest preot, cu figură de icoană, cu părul alb, cu barba albă colilie si un zîmbet nesters pe fată, de o inteligentă strălucită, la curent cu fiecare problemă politică europeană, americană, acest om a trecut prin închisori, prin Pitesti, si vorbea cu o iertare, cu o dragoste, nici nu se sinchisea de ce trecuse, de ce suferise. Pentru el totul era întru Christos, totul era admirabil, totul era nădejde, totul era credintă si totul era posibil. Pentru un astfel de om, cu credintă de asta fantastică, lămurită în focul teribil al suferintelor pentru un om de acesta, care a iertat tot si învată si pe altii să ierte, pentru un om ca ăsta, uite, e posibilă împăcarea. Dacă am avea mai multi părinti Roman Braga, lucrurile ar sta poate altfel.
– Poate taina este că acest om se uită mai mult la cer si mai putin la pămînt.
– Nu făcea nici un fel de politică, decît politica neamului lui. Atît si nimic mai mult. O apartenentă la Christos si la neamul lui. Ei, o astfel de făptură, cu totul, cu totul specială, ar trebui multiplicată pentru vindecarea rănilor noastre. Dar nădăjduim, nădăjduim. Neamul nostru, vă spuneam si adineaori, are totusi o misiune. Sînt convinsă de asta. Am mai spus-o si altădată, o repet. Era o vorbă, între călugării nostri, între credinciosii nostri, că România e grădina Maicii Domnului si că toate sfintele moaste, pe care le avem în fiecare dintre regiunile tării, sînt apărătoare. Socot că sîntem ocrotiti si chiar dacă noi sîntem atît de nebuni, încît să ne învrăjbim si să ne gîlcevim continuu, cei de deasupra noastră se uită cu milă la noi si ne ocrotesc în ciuda tuturor manifestărilor neputintei noastre spirituale.
Fiindcă ne gîlcevim si în materie spirituală. Ne gîlcevim în toate materiile. Or, fără ajutorul de Sus nu se poate depăsi în zece ani de la Revolutie si, cum am mai spus si eu mereu, Oala lui Papin a făcut să zboare capacul. Aburii terorii s-au strîns si atunci presiunea a fost îngrozitoare, capacul a zburat. Pînă se duc aburii durerii, terorii, au să se uite suferintele anterioare, sigur o să treacă timp.
– Dar limpezirile vor veni.
– Nu se poate să nu vină. Sîntem o tară ocrotită. Sîntem o tară apărată si misiunea noastră nu e în nici un fel sfîrsită, îmi place să cred.
– Dumneavoastră, din cîte am aflat, sînteti în căutarea tihnei. Asa cum mi-ati mărturisit, aveti intentia într-un viitor să părăsiti orasul Bucuresti si să vă asezati într-un loc ca acesta, într-o mînăstire precum Văratecul. Care sînt motivatiile acestei hotărîri, nu usor de luat, să vă statorniciti într-un astfel de loc?
– Ati vorbit la început despre rotunjirea cifrei vîrstei mele. Vă dati seama că se apropie ceea ce-i firesc să se apropie si ca atare trebuie să mai iau si eu timpul de a mă gîndi la ultimele lucruri. Sigur, să fac bilanturile spirituale. Am ales Văratecul, pentru că, asa cum stiti, de peste 20 de ani vin aici. Asta datorită dragei Valeria Sadoveanu, prietena mea dragă, si eram aici o lume întreagă, Lily Teodoreanu si atîtia, si atîtia. Am socotit că un crestin intelectual trebuie să-si petreacă ultimii ani ai vietii asa cum se făcea pe vremuri, si mai cu seamă sotiile care rămîneau singure, se retrăgeau la mănăstiri. Era o frumoasă obisnuintă, mai ales în lumea boierească. Asa încît am zis că timpul ce mi-a mai rămas ar fi frumos să-l petrec aici, în tihna acestui lăcas. Am scris acum multi ani despre Văratec, împreună cu o întreagă echipă admirabilă, părintele Scarlat Porcescu, părintele Ion Ivan de la Neamt, maica Nazaria Nită, fostă staretă a mănăstirii, Înalt Prea Sfintitul Anania, si am arătat acolo felul în care am descoperit locul acesta sacru, dincolo de sederile prelungite aici. Argumentele acelea pe care eu le slujeam, le arătam posibililor lectori, mi le-am înfătisat în primul rînd mie. Locul acesta sacru, toposul acesta sacru, cum îi spuneam eu, a fost unul care ne-a cucerit si nădăjduiesc, dacă ar vrea Dumnezeu, să termin aici viata mea. Dar cine poate sti ce ne e dat.