La 90 de ani, Ioana Postelnicu de vorbă cu Ovidiu Genaru,

      I.P.: Nu, nu, 90 de ani e prea mult… peste de-ajuns… dar mi-i doresc desi nu mă mai pot adapta… n-are nici un rost… am făcut-o de atîtea ori… Nu mă mai interesează fiindcă-i alt ev. Eu vin prea de departe, sunt prea înceată pentru lumea asta grăbită…
    O.G.: Dar toti rămînem în urmă…
    I.P.: Vrei să mă consolezi… Atît de multe acumulează un om încît pînă la urmă… e o povară, întelegi? Sacul e plin.
    O.G.: Dar mai si uităm cîte ceva, nu? Dv. tineti minte chiar totul?
    I.P.:Enorm. Enorm! Îmi amintesc atîtea amănunte! De unde vin abia acum? Au stat ascunse… se ivesc singure, pe neasteptate. Trăiesc eu izolată, dar starea asta activează memoria, stii? E ca si cum as sta într-o bibliotecă imaginară cu amintiri… nu stii ce carte scoti din raft… Văd chipuri, întîmplări, aud voci… Pe de altă parte radioul, stau cu el în pat, mă transportă în miezul evenimentelor… si apoi muzica stimulează imaginatia…
    O.G.: Dar există si un prezent…
    I.P.:Pentru mine e un trecut continuu. Prezentul se consumă repede…
    O.G.: Cum vă simtiti în comunitatea scriitorilor băcăuani?
    I.P.:Extraordinar! Pentru mine este un segment de viată de neuitat. Si poate că trebuia să fie asa pentru că am intrat într-o regiune total necunoscută mie. Si de care m-am temut. Nu cunosteam Moldova. Mă consideram definitiv legată de Ardeal, de Muntenia care m-a adoptat. Ardelenii sînt mai ficsi, mai statornici. Nu-s cosmopoliti ca regătenii. Noi iesim greu din bîrlogul ardelenesc… Am găsit un Bacău atît de cultural, nu mi-am putut închipui… oamenii sînt generosi, e un climat scriitoricesc nemaipomenit… suflete calde, pline de solicitudine si atentie… si asta m-a ajutat enorm să depăsesc izolarea celor 6 luni de după accident, cînd mi-am rupt un picior… toate se rup la bătrînete… pînzele, rochiile… si încă alte 6 luni cînd o gripă ucigasă m-a tintuit la pat… vedeti, merg cu cadrul ăsta, abia de cîteva zile reînvăt să merg prin casă, ei! asta-i! De cum am apărut la Bacău am fost dusă pretutindeni, am fost purtată si apreciată… La Tescani, la Teatrul Bacovia, mi s-a cerut să public la Ateneu… E un climat, un spatiu anume… scriitorii mă vizitează, Domnul Octavian Voicu, Dl Dănilă, Dl Sergiu Adam… Moldova e bună cu mine…
    O.G.: Ati trăit aproape un veac. Nu-i dat oricui asta, "Vlasinii" Dv. v-au făcut acest dar genetic, trebuie să-l purtati…
    I.P.:Mai mult ca sigur… oierii, muntele… Dar e prea mult. Încep să mă plictisesc.
    O.G.: Permiteti-mi să nu fiu de acord cu Dv…
    I.P.:Să fi trăit pe vremea Revolutiei Franceze… ce interesant ar fi fost, ce perindare de evenimente si personaje… Stiu si eu?
    O.G.: Dar si vremurile noastre sînt departe de a fi cuminti…
    I.P.: Aparent, aparent… înregistrez totul de la distantă… e un tablou stupid cu neputinte si esecuri. Dar nu mă bag în politică, am stat mereu departe de politică… meseria mea e să-mi aduc aminte…
    O.G.: Ce vă place să vă reamintiti atunci cînd vă este mai greu?
    I.P.:Tot ce-mi reamintesc e legat de literatură si cărti. A fost viata mea. Am trăit doar în literatură, numai în literatură, acolo fac eu incursiuni zilnice. În informatia mea a intrat plăcerea asta de a citi, de a scrie si de a afla…
    O.G.: Numai asta contează…
    I.P.:Fiecare carte a fost o trăire intensă. M-am gîndit la "ce sunt" si că sunt un scriitor.
    O.G.: Ati avut si perioade în care să trăiti în afara literaturii?
    I.P.:O, nu! Totul, întregul a fost legat numai de literatură… de destinul cărtilor. Mie mi-a fost foame doar de literatură…
    O.G.: Isprăvind de scris o carte vă si gîndeati la următoarea?
    I.P.:Au curs una dintr-alta. Terminînd una deja eram posedată de următoarea. Materia venea singură, de la sine. Vlasinii s-au scris dintr-o suflare… eu nu revin pe text. Nu schimb nici un cuvînt. Scriind necontenit povestea izvorăste din ea însăsi. Sînt mereu uimită că nu stu ce am în mine. Scrisul se scrie pe sine… curge ca la cismea… parcă-mi dictează cineva… cine oare? Totul se relevă în clipa scrisului, atunci, într-o legătură unică… elaborarea e secretă iar mîna i se supune… De la debut si pînă astăzi totul a fost definitiv, nu mi-a cerut nimeni vreo modificare… să schimb ceva, nu, nu… Poate, odată, a fost o exceptie… O singură dată!

    O.G.: Relatati-ne un moment decisiv din viata Dv. O întîmplare care v-a marcat destinul, ceva în sensul acesta…
    I.P.:Întîlnirea mea cu Lovinescu… a fost hotărîtoare. Datorită lui am pătruns în altă lume. Viata mea a fost o continuă obsesie… îmi doream să scriu, să scriu… De la 14 ani am vrut să devin scriitoare, dar nu stiam cum… Păi, întîlnirea mea cu Lovinescu a fost un miracol, Domnule Genaru, îti imaginezi? Să ajung să fiu atît de pretuită de el, nu îndrăznisem să-mi închipui asta… De fapt el mi-a făcut calea mea. Dacă eu exist si sînt, o datorez lui Lovinescu…
    O.G.: Ati publicat o vreme si în "Natiunea" lui Călinescu…
    I.P.:Da, în pagina a doua, cîtva timp… Confesiuni de scriitor, schite, povestiri, subiecte. A fost o perioadă scurtă. Lovinescu a fost borna vietii mele.
    O.G.: Dar cafeneaua literară? A jucat vreun rol? Bucurestiul…
    I.P.:N-am frecventat-o deloc. Nici o legătură. Eu, Domnule Genaru, eram o femeie căsătorită… cu un inginer expert… aveam un statut social înalt… noi luam masa la restaurant cu protipendada… Cafeneaua se afla undeva jos, desi…
    O.G.: Totusi cafeneaua literară, la români, sueta, cafeaua, berica, tigara…
    I.P.:Fără îndoială era un mediu specific, colorat, dar eu eram o Doamnă… Nu-mi permiteam… cunosteam însă indirect toate cancanurile… cine… ce, cum cu cine si cînd… asa, în treacăt, îmi ajungeau la ureche… Dintre cei ce-l frecventau pe Lovinescu multi… sau doar cîtiva… erau si clientii cafenelelor literare…
    O.G.: Cenaclul era un filtru…
    I.P.:Exact! Îmi proteja statutul social. Lovinescu nu aprecia viata de cafenea… îl preocupa altceva, pentru el literatura era ceva cu mult mai serios… o responsabilitate si o reflectie adîncă… El chiar dispretuia balcanismul, taclalele, fauna aceea boemă…
    O.G.: Spuneti-mi cîteva cuvinte despre succes, ce este si…
    I.P.:O, l-am avut tot timpul, în toate etapele vietii mele l-am gustat din plin… De două ori Premiul Academiei Române, în ’43 si-n ’82… Deci, odată, chiar înaintea Vlasinilor. După aparitia primilor Vlasini care m-au consacrat, statutul meu a fost constant… Acolo sînt eu cea mai autentică… sau asa cred… asa au spus toti… Eu simt cînd e bine.
    O.G.: Vă sugerează ceva cuvîntul "har"? E scriitorul un "ales"?
    I.P.:Fără har nu poti scrie… esti ca posedat… mi-aduc aminte… ziua duceam o viată obisnuită… luam masa la Athen?e Palace… scriam la Vlasini noaptea pînă pe la cinci dimineata… eram atît de puternic dominată de "Vlasinii" mei încît vorbeam la masă numai despre asta… povesteam că nu mai stiu ce să mă fac… mă ciondăneam continuu cu personajele mele… pînă la teroare… mă obsedau… cu ele mă culcam în gînd, cu ele mă trezeam… Unii dintre comeseni credeau că vorbesc despre niste rude de-ale mele. Era o posesie diavolească… dar si benefică… o transă… Trăiam romanul dar trăiam si în realitatea imediată… Păi sigur că există un har… Nu mai departe cartea asta Urmasii Vlasinilor… poate ultima, a si apărut la Albatros… am scris-o în cea mai grea perioadă a vietii mele… am trecut prin încercări teribile… si totusi Dumnezeu mi-a dat usurinta aceea de a o scrie fără nici un efort… de la sine… dacă nu chiar ca o vindecare… O compensatie a suferintelor… Poti să faci asta fără să ai har?
    O.G.: Vreti să ne întoarcem putin la "Zburătorul"…
    I.P.:Bine. Pentru Lovinescu sau erai scriitor sau nu erai deloc… Fără stări intermediare. El dădea semnalul, girul si toti îl luau în seamă. Era ca un botez definitiv al autoritătii sale recunoscute. Mă întreb acum cînd e prea tîrziu ce-ar fi spus el despre Vlasini… Lovinescu s-a prăpădit cu mult înainte… Într-un fel eu m-am străduit să-i confirm continuu aprecierile si încrederea initială… A fost ceva inexplicabil… un miraj… Totul s-a stricat apoi… a venit războiul, ne-au năpădit comunistii… totul a lăsat o zgură în noi… a trebuit să ne adaptăm fiecare… să simulăm… eu am stat deoparte… n-am aderat… nu mai puteam… m-am descurcat singură… literatura mea vine din profunzimi pe care nu le cunosc… din strămosi si nu dintr-o realitate imediată… frămîntările mele n-au fost comune cu ale breslei… "Zburătorul" nu mă mai putea apăra de agresiuni si contacte directe… autoritatea lui a fost suverană… Astăzi nu mai recunoastem aproape nici o autoritate critică…
    O.G.: Nu mai sînt mentorii de altădată…
    I.P.:Eu sînt ceea ce a făcut Lovinescu din mine. Îmi spunea: "Dumneata esti o citadină…" Aparitia Vlasinilor l-ar fi intrigat, desigur, un roman patriarhal… în mine a învins fondul primordial…

    O.G.: Se pare că nu putem evada din propria noastră matrice…
    I.P.:Ajungem cu greu acolo… eu, cel putin… la 54 de ani, pentru ca la 90 să închei ciclul Vlasinilor, destinul a vrut asa si nu altfel, si din nou nu-mi aduc aminte decît usurinta cu care am scris.
    O.G.: Aproape că ne lăsăm scrisi…
    I.P.:Da, da… lucrăm romanul si el ne lucrează pe noi… bine spus!
    O.G.: Ati avut vreun model… un scriitor preferat care să vă…
    I.P.:A, nu! Citeam tot ce se poate citi, fără discernămînt… Tot ce-mi cădea în mînă… neorganizat. Cînd am mers la Lovinescu el m-a întrebat destul de sever: "Si ce cititi?" Si eu i-am răspuns, ce catastrofă! că-l citesc pe Dessila, si el a rămas tablou, nu-i venea să creadă, m-a si pus la insectar… Noroc că după două secunde am adăugat… si Doamna Bengescu… ochii i-au licărit într-un fel anume… crescusem, era mai bine… Citeam si literatură străină, ce se traducea curent… La Lovinescu mi-am corectat si cultivat gusturile…
    O.G.: Nu mai Dumneavoastră… Si critica, critica v-a întîmpinat…
    I.P.:S-a scris întotdeauna putin dar extrem de calificat… au fost nume sonore, mai ales la Vlasini. Mi-a fost însă suficientă aprecierea si pretuirea lui Lovinescu.
    O.G.: La experienta Dumneavoastră, ce le-ati spune tinerilor scriitori?
    I.P.: Întîi trebuie să se asculte pe ei însisi, pornirile lor lăuntrice, să se exprime, în consecintă, cît mai personal,… dacă au un mesaj anume de transmis… dacă au har, nu? Cine nu-si poartă steagul si se abate din drumul lui, n-are talent si nu-i nici o pierdere dacă tace… Adică nici n-a existat…
    O.G.: Experimentele… post-modernismul… post-post si asa mai departe…
    I.P.:Toate trec si Tolstoi rămîne.
    O.G.: Ati publicat cîteva pagini memorialistice în revista "Ateneu". Sînteti în putere să le continuati? Ne interesează pe toti…
    I.P.:Îl apreciez foarte mult pe Domnul Sergiu Adam pentru că mi-a "comandat" să-mi aduc aminte… Si nu numai pe el… Am scris c-o plăcere nemaipomenită… dar m-am îmbolnăvit. Eu nu mai am voie să scormonesc… eu nu mai stiu să mai scriu… eu nu mai pot nici să mă semnez… Nu vedeti? Abia învăt să merg, ca un copil…
    O.G.: Dar să dictati cuiva…
    I.P.:Nu, nu mai pot, eu trebuie să văd cuvîntul scris de mine si asta acum e imposibil… bătrînetea face congestii cerebrale… rememorarea mea e lăuntrică, se exteriorizează greu… Dialogul însă mă incită si-mi face plăcere, asa că nu vă întrerupeti…
    O.G.: Mai aveti pagini nepublicate, manuscrise ?
    I.P.: Or mai fi cîteva… neimportante… n-as vrea să repet ceea ce am mai spus cîndva. Ajunge! E suficient. Desi…
    O.G.: Desi?
    I.P.:Desi am niste iluminări… brusc îmi aduc aminte unele fragmente… desi recuperez lucruri definitiv pierdute… un gest semnificativ, un cuvînt pus la locul lui, o replică… dar trebuie să fiu stimulată… cum s-a întîmplat cu doi ani în urmă la Tescani, la Colocviile Rebreanu… parcă reeditam viata de altădată cu auditoriul acela select, cu ambianta aceea elevată…
    O.G.: Timp de două ore ne-ati vorbit continuu, cu o precizie de ceasornic despre…
    I.P.:Tot despre Lovinescu si "Zburătorul", nu-i asa? Fac ce fac si tot acolo mă întorc, acolo a fost viata mea, calea mea…
    O.G.: Ati fost cochetă, admirabilă, spontană, sinceră, imprevizibilă, fascinantă…
    I.P.:Oo, vă multumesc, Domnule Genaru…
    O.G.: Păcat, mare păcat că n-am înregistrat totul…
    I.P.:Probabil că asta rămîne ca o pecete a vietii mele… acesta este coridorul pe care am mers. Elementul principal al vietii mele a constat în pătrunderea cu orice pret în mediile literare selecte… Mi-a plăcut să descriu, să povestesc… numai asa simteam că trăiesc. Textul meu comunică si starea în care a fost scris. Asa este.
    O.G.: Mereu vă întoarceti la Lovinescu…
    I.P.:Da, da… Si la copilăria mea care a fost fantastică… si ea m-a marcat… initierea în viată… matricea despre care vorbeati mai înainte… ea este totul. Acolo, în Ardeal…

    O.G.: Vă amintiti copilăria? După opt decenii?
    I.P.:Bineînteles… atît de clar… fratii mei, ambianta, parcă îmi suflă din spate în pînzele întinse si tot mă duc… Aveam 10, 11 ani cînd a venit o mătusă de-a mea din regat… a desfăcut gazeta… văd urmele de grăsime, untura scoverzilor împachetate… hîrtia impregnată… Ce uimitor, nu? Stiti ce sînt scoverzile…
    O.G.: …puterea de evocare a mirosurilor…
    I.P.:Ca la Proust… Pînă la 9 ani eu am făcut scoală ungurească… apoi a venit România Mare, lucrurile s-au schimbat, am intrat în evul de glorie românească… pînă atunci nu auzisem de Eminescu… Aveam 20 de ani cînd am picat la Bucuresti, ardeleancă sadea, pînă atunci iesisem doar la Cluj, la studii, si niciodată singură…
    O.G.: Probabil cu…
    I.P.:…mama. Ea a fost umbra mea. Despre Bucuresti doar auzisem, citisem. Eu am trăit într-o stare patriotică ardelenească specifică pe-acolo… nu si în regat.
    O.G.: Si cum vi s-au părut a fi Bucurestii?
    I.P.:Ceva de pe altă lume. Pestritimea din Gara de Nord m-a speriat… olteni cu cobilita… vorbărie multă… gîlceavă… smecherie… bragă… si iaurt… Balcanismul ăsta nu m-a atins fiindcă m-am măritat repede, am făcut un copil si apoi am călătorit prin toată Europa cu sotul meu… Spania, Franta, Italia, Austria si chiar în Egipt… eram primiti în cercurile cele mai înalte… unul, regele Faruh, de-abia se însura, a dat un banchet, am fost invitati si prezentati Curtii… Sotul meu era un fel de expert guvernamental… uite că n-as putea spune ce anume făcea… Si stii de ce? Fiindcă nu se leagă de literatură…
    O.G.: Dar poezii n-ati scris, Doamnă Ioana? Măcar asa…
    I.P.:Ba da. Am scris una, după ce am bolit la Paris… si după aia n-am mai putut scrie nici una în saptezeci de ani. Pentru că am fost o epică… Cărtile mele sînt groase, n-am stiut niciodată cît de groase pot fi… Eu nici de tipărirea lor nu prea mă îngrijeam, lăsam manuscrisul la editură si gata. Ba mă căutau si pe acasă editorii… Tin minte cu Vlasinii, prima din serie, mă pomenesc că editorul îmi face o vizită, manuscrisul era acceptat si lăudat nu însă si finalul cu haiduci, nu prea mergea după capul lor… Mi-a cerut să-l schimb dar eu habar n-aveam de economia lor politică, asta prin ’63… cică as fi atemporală… în afara istoriei. Un an întreg am muncit la finalul ăla… eu scrisesem cartea după cum mi-o dictaseră strămosii… V-am spus chiar la început: singura dată cînd am modificat ceva…
    O.G.: După ’44 ati scris si literatură pentru copii… asta ca să evitati rigorile cenzurii?
    I.P.:Mi s-a comunicat că si Arghezi a început să scrie pentru copii si uite că si eu am scris cîteva cărti… si am avut succes… Însă după 23 august viata mi s-a întors pe dos. Am pierdut reperele. Material ne-am descurcat… însă oamenii, agresiunea din toate părtile… mă simteam rătăcită… oarbă… Cred că n-am priceput niciodată ce vor cu… aia… realismul lor socialist… un produs contrafăcut, o minciună, dragul meu domn… ceva atît de fals… Ori eu… mie să nu-mi dicteze nimeni ce si cum să scriu… eu mă consideram unealta harului… pentru mine autonomia esteticului este…
    O.G.: Din nou vă întoarceti la…
    I.P.:Pe mine nu m-a atins mojicia nimănui! Da, din nou îl evoc pe Lovinescu… ambientul de la "Zburătorul" a fost o minune… ce amfitrion desăvîrsit si sobru… îsi întîmpina invitatii, pe fiecare în parte… nu se fuma, nu se bea cafea… la finele sedintelor retinea pe cîte cineva la masă… Doamna Bengescu, eu, Petrasincu… se mînca modest… Pentru că pe vremea aceea, Domnule Genaru, nu se vorbea numai despre mîncare ca astăzi… sotul meu mă astepta de fiecare dată si mergeam la restaurant… Coboram din Elada aceea lovinesciană în cotidian… din scriitoare deveneam o Doamnă de lume bună… Păi, ce aveam eu cu tembelii de după 23 august? Păi, nimic. Dar chiar nimic. Unde mai pui…
    O.G.: Că sînteti… sau erati si ardeleancă…
    I.P.:Exact! Deja mă adaptasem odată… nu mai era loc de altceva.

    O.G.: Pentru că ardelenii…
    I.P.:…sînt mai cinstiti ca regătenii, spun în fată ce si cum, ce vorbesc aia fac… vorba-i măsurată, nu aruncată ca pe Dîmbovita… aici era multă glumă si batjocură… ardeleanul îsi zicea zilnic la masă rugăciunea, sîmbăta… duminica mergea la biserică din respect fată de Dumnezeu… ardeleanul vrea să-si facă odrasla Domn… nu precupet… Asa că n-aveam ce să mai schimb în mine după 23 august…
    O.G.: Si totusi ati scris Vlasinii…
    I.P.:Eu numai am pus cerneala. Strămosii mi-au dictat-o. Asa a fost să fie, asa că acum cu Urmasii Vlasinilor socotelile mele cu lumea s-au încheiat. M-am mutat la fata mea, la Bacău. Am venit să mor la Bacău. A treia zi de la sosire am si cumpărat aici un loc de veci. Apoi am asteptat să mor. Eram convinsă că voi muri dar Dumnezeu mi-a dat încă multe zile. Si prietenii Dumneavoastră, scriitorii, mi-au insuflat viată… parcă am reînviat. Vă simt pe toti foarte aproape. Stiu, e o amăgire… fum. Cînd amintirile sînt mai tari ca prezentul. …Stau cu aparatul de radio în pat… ascult… Lumea se îndepărtează… cantonez într-un Eden interior… îmi ocrotesc aducerile aminte… Dar e prea mult, deja e prea mult… Cînd nu-ti mai dai seama, identitatea ta se dizolvă în neant…
    

Bacău, 8 martie 2000

Biobibliografie
    
    1910 – 18 martie. S-a născut Ioana Postelnicu, pe numele său adevărat Eugenia Banu, în comuna Poiana Sibiului. Când nu împlinise încă un an, părintii săi, Eva si Constantin Banu, s-au mutat la Sibiu. Aici, tatăl viitoarei scriitoare a devenit starostele breslei curelarilor.
    1914 – La vârsta de patru ani, Eugenia a fost dată la grădinita de limbă germană, limbă pe care si-a însusit-o perfect.
    1916-1919 – Urmează primele trei clase primare la Closterul Ursulinelor, cu limba de predare maghiară.
    1919-1920 – După înfăptuirea Marii Uniri, urmează clasa a patra primară la scoala românească.
    1920-1928 – Îsi continuă studiile la Liceul "Domnita Ileana" din Sibiu.
    1928 – După obtinerea bacalaureatului, se înscrie la Facultatea de Litere si Filosofie a Universitătii din Cluj.
    1930 – Căsătorindu-se, se transferă la Facultatea de Litere si Filosofie a Universitătii din Bucuresti, unde îsi urmează sotul.
    1937 – Cu manuscrisul primului său roman, Bogdana, Ioana Postelnicu pătrunde curajoasă si încrezătoare în cenaclul "Sburătorul" al lui E. Lovinescu.
    1939 – Apare romanul Bogdana.
    Este primită în Societatea Scriitorilor Români.
    În Viata românească, nr. 7 publică nuvela Nedumerire.
    1940 – Ocupă, până în 1945, functia de secretar literar al Teatrului National din Bucuresti, director fiind Liviu Rebreanu.
    În Viata românească, nr. 2, publică nuvela Drame mici, iar în Revista Fundatiilor Regale, nr. 3, nuvela Eroarea.
    1941 – În Revista Fundatiilor Regale, nr. 1, apare nuvela Mona, iar în Vremea, nr. 612, Acord sentimental.
    1942 – Este prezentă în Revista Fundatiilor Regale, nr. 1, cu nuvela Fuga, iar în Vremea, nr. 654, cu Beznă, si în nr. 678 cu Două vieti.
    1943 – Romanul Beznă se află în vitrinele librăriilor. I se decerne premiul Academiei Române.
    1945 – În nr. 7-8 din Viata românească publică nuvela Orizonturi.
    1947-1949 – Ocupă functia de inspector al teatrelor.
    1951 – Publică povestirea 900 Stejăris, în Viata românească, nr. 8.
    1953 – Apare romanul Pădurea Poenari.
    1955 – Tipăreste piesa de teatru Împărătia lui Machidon, scrisă în colaborare cu Tiberiu Vornic.

    1957 – Apare romanul Orasul minunilor.
    Semnează în Iasul literar, nr. 7, povestea Serfi.
    1958 – Publică volumul de nuvele Serfi.
    1962 – Apare romanul Adolescentii.
    1964 – Ioana Postelnicu e prezentă în librării cu romanul epopeic Plecarea Vlasinilor.
    1972 – Publică romanul Toate au pornit de la păpusă, căruia i se acordă premiul Asociatiei Scriitorilor din Brasov.
    1977 – Apare romanul Roată gândului, roată pământului.
    1979 – Se publică romanul Întoarcerea Vlasinilor, încununat cu premiul Academiei Române.
    1981 – Apare romanul Frank and Smith Company.
    1982 – Publică volumul de povestiri pentru copii Milena si Crina povestesc.
    1985 – Vede lumina tiparului scrierea memorialistică Seva din adâncuri.
    1986 – Îsi reuneste nuvelele în volumul Eternele iubiri.
    1995 – Apare romanul Remember.
    Pentru întreaga activitate literară, Ioana Postelnicu primeste premiul Uniunii Scriitorilor Români si al Editurii Ion Vinea.
    1999 – Apare romanul Urmasii Vlasinilor, la editura Albatros.