Olimpia Lichiardopol, intervievata la Bucuresti, in 2001

 
 

            Rhea Cristina: Cine sunteti dvs., stimata doamna?

            O. Lichiardopol: M-am nascut la 30 mai 1920. Tatal meu a murit cand eu aveam doar 5 ani si jumatate. Imi amintesc fantastic toate momentele cand a murit. Noi am fost opt copii acasa, patru fete si patru baieti. Pe atunci, mama mea era destul de tanara, cel mare era la Universitate. In aceste conditii, mama a fost nevoita sa-l scoata de la scoala pe cel de-al doilea copil, ca sa poata supravietui in continuare (faceau comert). O mare parte din banii lasati de tatal meu au fost investiti si au construit o fabrica de ulei in Tulcea si mai multe mori. Aveam o ambarcatiune mica cu care aprovizionam toata Delta, cu faina si cu tot ce trebuia. Veneau vase mari din Franta, din Austria, care se alimentau de la noi din tara…

             Rh. C.: Era o economie viabila pe atunci in Romania?

            O.L.: Da, cu siguranta. Economia crestea perfect, ca un cozonac. Fratele meu, care a fost scos de la scoala, avea o desteptaciune si un spirit al negustoriei nemaipomenit, incat ajunsese „teama boierilor“ din Tulcea, noi fiind greci de origine. Am avut o copilarie foarte frumoasa, foarte severa, caci erau patru frati si mama, dar cuvantul de ordine il aveau fratii. Am avut o copilarie cu toate datinile si obiceiurile romanesti. Nu era un lux ca acum, dar mama cauta sa ne lipseasca nimic. Eu eram foarte slaba, nu mancam paine, desi noi aveam brutarii. Mi-au zis atunci: „Daca nu mananci, te ducem la maici, la Galati“. Evident, a fost incomparabil ce mancam acasa cu ce ne-au dat apoi acolo. Am urmat cursurile Scolii de maici, in vacante eram acasa. Nu mi se faceau multe toalete. Fratii mei erau foarte severi, ei se considerau raspunzatori fata de surorile lor. Vara ne plimbam cu barca pe Dunare, dar la ora 20.00 trebuia sa fim acasa. Surorile mele, cand au mai crescut, mai ieseau seara cu fratii mei la cate o gradina de vara, dar noi, cei mici, nu. Foarte severi au fost, este singurul lor defect.

             Rh. C.: In ce consta severitatea lor?

            O.L.: De exemplu: cand veneau aceste mari vapoare straine, se organiza o masa mare pentru capitan si echipa acestuia. Noi trebuia sa ne retrageam in dormitoare, nu era ca in prezent cand copiii stau la masa cu adultii. Duminica insa stateam cu totii la masa (in celelalte zile, pentru ca ei, aveau foarte multa treaba, li se trimitea mancare cateodata la birou), iar mama trebuia sa le spuna cat de cuminti am fost in timpul saptamanii. Cel de-al doilea frate de care v-am vorbit ne facea cadou bani, ca sa mergem la cofetarie, la inghetata – desi de obicei se pregatea inghetata acasa si se trimitea o frapppiera mare cu gheata, una pentru ei, la birou si una pentru acasa. Dar fratii mei au spus: „Mama, sa le maritam devreme, pentru ca apoi o sa ne insuram noi si vor veni nurorile, care vor fi geloase ca le acordam poate mai multa atentie“. Prin urmare, ne-au maritat devreme. Numai mama lui Andrei a facut exceptie. Eu m-am casatorit tanara, am plecat in Ardeal…

             Rh. C.: Va rog sa mai ramanem putin asupra acestei perioade a copilariei si adolescentei dvs. Care au fost principiile ce v-au fost insuflate in educatia primita in familie? Ce rol aveau adevarul, valoarea, credinta pentru familia dvs.?

            O.L.: Religia si toate datinile care se faceau se respectau cu sfintenie. Mergeam la biserica, in Saptamana Mare, la Denie. Mama si fratii mei au constituit cel mai bun exemplu pentru mine. Era o disciplina la noi in casa, fiecare avea locul sau stabilit, in timpul mesei nu aveam voie sa vorbim. Mama ne invata sa fim cuviincioase, sa ne respectam matusile si pe rudele mai in varsta. Vai de mine, nu aveam voie sa fim obraznice pentru nimic in lume! Educati a a vut un rol extrem de important in viata mea. Pe atunci, era mult mai severa viata, dar nu stiam ca exista alta viata.

             Rh. C.: Va faceati griji in privinta viitorului dvs.?

            O.L.: Nu, nicidecum. M-am maritat foarte tanara, la 18 ani, barbatul meu era militar de cavalerie, tot din familie de greci. Am plecat la Sebes. Sigur ca mama avea grija de mine, eram foarte tanara si cand se pregatea toata zestrea ca s-o trimita cu trenul sa ajunga acolo, fratele meu m-a dus pana la Galati pentru a vedea cu ochii lui ca m-am urcat in tren, adica aveau grija de mine. Pe atunci, eu nu stiam sa fac decat prajituri. Incet-incet, am invatat si gospodarie, am frecventat lume foarte buna, apoi ne-am mutat la Galati, sotul meu era coleg si prieten cu baiatul ministrului de razboi, pe nume Argesean. Inainte, era cu invitatii, veneau la noi, mergeam la ei, erau teatre multe, cinematografe, o viata culturala foarte bogata. Am dus o viata frumoasa atunci.

             Rh. C.: Cum era structurata societatea romaneasca in acele timpuri, care erau raporturile intre clasele sociale?

            O.L.: Clasele sociale ale vremii se respectau reciproc. Nu exista invidie sau egoism, fiecare avea rostul sau, nu jinduia dupa averea celuilalt, o societate frumoasa, cu case frumoase, care aveau personal. O cu alta viata decat cea de acum. Eu am amintiri foarte frumoase, dar, acum, cand sunt singura, nu vreau sa ma gandesc prea mult asupra lor. De pilda, de Craciun, imi aduc aminte, la mama acasa, veneau toti copiii ei cu sotii si nevestele lor, se framantau 20 de kg de cozonac. Aveam bucatarie de vara, cu cuptor, aveam personal, bucatareasa, fata in casa, alta viata. Eu n-am auzit pe atunci sa fi existat in tara foamete si saracie! Doar de Craciun si de Paste, la birou la fratii mei, se facea coada si li se dadeau celor mai nevoiasi 5 kg de faina, in saci de panza, pe care era scris „D. Lichiardopol“, iar la fabrica de ulei li se dadeau 5 litri de ulei. Mai stiu de o fata orfana, pe care o crestea o matusa. Formidabil, ea totdeauna ma cheama de ziua fratilor mei, plange. Pe ea au luat-o la birou ca secretara, a urmat facultatea si a iesit farmacista. Acest gest al alor mei fata asta nu-l uita nici azi!

             Rh. C.: Ce a urmat acestei perioade fericite din viata dvs.?

            O.L.: A venit comunismul. Am dus-o Jalnic. Jalnic.

             Rh. C.: Prosperitatea de care vorbeati, fireasca la urma-urmei, era doar la nivelul celor bogati?

            O.L.: Fiecare om avea serviciu. Erau mult mai putini oameni saraci ca acum. Eu n-am vazut saracia care este actualmente in Romania! Ieri am iesit putin sa ma plimb si, vai, cat de multi oameni saraci am vazut! Dar, nu tigani, nu cersetori, ci oameni simpli, carora le e foame! Acest lucru nu exista in Romania pe atunci! Nu spun ca nu erau si oameni mai nevoiasi, dar nu vedeam cersetori pe strada! Si oamenii se ajutau pe-atunci, duduie. Foarte mult. Bucatareasa noastra, de pilda, cu ea m-am nascut, iar cand am plecat, ea a ramas, era foarte in varsta. Dar fata in casa, era invatata de mama in toate, cum sa faca menaj, dar nu i se dadea salariu, ci banii i se depuneau in banca. Iar cand venea vremea sa se marite, unul din copii ii era nas, un altul ii cumpara casa, pe care i-o mobila si era ca si familia noastra, mergeam cu sotul sa ii vedem, etc.

             Rh. C.: Exista o grija a celor instariti fata de angajatii lor.

            O.L.: Sigur ca da. Si viata mea la scoala m-a ajutat foarte mult in educatie.

             Rh. C.: Cum arata patura cea mai modesta a societatii?

            O.L.: La noi in oras erau foarte multi turci. Cand se facea carnaval, intram in casele turcilor, care erau foarte curate, cu lazi de zestre, si luam de la ele costumele lor de mirese, ca sa imbracam mascat. Erau case frumoase. La fel, la lipoveni, care erau multi. Era alta viata. Erau cofetarii multe. Seara se intalnea lumea la un restaurant pe malul Dunarii. Dupa-amiaza erau deschise ceainariile, unde oamenii serveau ceaiul obisnuit. Era o cu totul alta viata decat acum. Mama, cu pritenii de familie mergeau la restaurant, noi cu barcile vasleam, era foarte aproape Dunarea… Ne intorceam cu totii noaptea tarziu acasa.

             Rh. C.: Comunismul a cultivat ura de clasa. Cum se impacau clasele sociale in acele vremuri?

            O.L.: Ceea ce se intampla la noi acasa, privind ajutorul pe care noi il ofeream angajatilor nostri, se intampla si in celelalte familii din jurul nostru. De Craciun si de Anul Nou saracii erau ajutati. Foarte mult se ajutau. Fratii mei dadeau niste sume de bani oamenilor nevoiasi, nu li se impunea asta. Asa procedau toti cei care erau in jurul nostru, pe aceeasi treapta sociala. Clasele sociale nu se urau, se respectau reciproc. Oamenii bogati ii imprumutau pe cei care aveau nevoie de bani, ca sa-si faca o afacere. Era o bunatate intre oameni. Nu era invidia de acum.

             Rh. C.: Care au fost principiile pe care le-ati respectat de-a lungul vietii?

            O.L.: Mama ma invata sa nu mint. La liceul unde am invatat eu, veneau profesori din strainatate, dar fiecare clasa avea o maica, „Notre-Mere“. Dimineata, inainte de inceperea cursurilor, venea aceasta maica si incepea sa tina nota de onoare: cat ai vorbit in decursul unei zile. Eu eram foarte baietoasa si vorbareata de felul meu. Recunosc, erau niste principii usor exagerate: chiar si in timpul orelor, venea o maica careia ii ceream voie sa vorbim cu profesorul, ea fiind de fata. Dupa aceea, plecau externele, noi ne duceam la masa, iar apoi venea recreatia. Noi, in jurul maicii noastre, care era precum o closca, nu puteam sa vorbim intre noi direct, ci doar prin ea si o intrebam: „Imi dati voie sa vorbesc cu…“ Dupa aceea, dupa-amiaza, cand ne faceam studiile, permanent era o maica la catedra si ne supraveghea. Daca doream de pilda o explicatie la matematica, trebuia sa ma duc la ea, sa o rog: „Va rog, imi dati voie sa vorbesc cu Irina?“ „Ce vrei sa vorbesti? ma intreba ea. Atunci, eu nu mai aveam rabdare si o intrebam cu voce tare direct pe colega mea, Irina. Iar maica imi raspundea in franceza ca nu am voie sa vorbesc in timpul studiilor. Iar dimineata trebuia sa-mi iau nota de onoare, daca am vorbit sau nu in ziua anterioara. Nu stiu daca incercau astfel sa ne treaca la catolicism, dar erau si dintre colegele mele unele exagerate, care faceau exces de zel in acest sens.

             Rh. C.: Cum il priveati pe Regele Carol al II-lea?

            O.L.: Nu-l simpatizam, sincera sa fiu. Fiul Sau, Mihai, era de aceeasi varsta cu mine si mi-era mila de el. Regele Carol al II-lea era foarte criticat de catre romani datorita aventurilor sale personale.

             Rh. C.: Cum era perceput regimul monarhic constitutional de catre romani?

            O.L.: Era foarte iubit. Cel putin Mihai ni se parea un copil chinuit. Eu, foarte tanara, am avut febra tifoida, am luat-o de la o salata, de la un restaurant si am fost intre viata si moarte. Eram prietena cu un aghiotant, un general de la Palat si ma duceam unoeri sa beau o cafea. Cand am iesit dupa 40 de zile de la spital, eram o umbra. Impreuna cu mama si cu o sora speciala pe care am avut-o, intr-o masina regala, ne-am dus la Sinaia si ne-a cazat acest general la o vila, unde era doar menajera si bucatareasa vilei. Ma asezam pe un sezlong, mai ridicat, si il vedeam pe Mihai cum mesteruia la masini. Binele din societatea noastra era in directa dependenta cu principiile Monarhiei Romane. Erau valori insuflate direct de catre Regii nostri, pentru ca lucrurile sa fie asezate si sa prospere. Abdicarea fortata a Regelui Mihai ne-a durut foarte mult. Il iubeam cu totii. Foarte multa lume s-a gandit atunci sa plece din tara, oamenii au prevazut ce se va intampla. Numai fratii mei nu au prevazut acest lucru, si cat am suferit! Cum sa compar ce-am suferit dupa 30 Decembrie 1947 cu ceea ce am avut inainte de aceasta data?

             Rh. C.: Ce s-a intamplat in acele momente cu familia dvs.?

            O.L.: Fratilor mei li s-a confiscat totul, absolut, si au fost doua saptamani in care a venit un cizmar care se ducea cu ei ca sa i se predea toate bunurile avute. Fratii mei s-au dus atunci la Ambasada greaca zicand: „Domnilor, suntem muritori, ni s-a luat absolut totul, dati-ne voie sa plecam in Grecia, caci avem copii mici de crescut!“ Acest gest al lor i-a costat viata. Au fost arestati, nu am stiut unde ii duc, unde sunt, unde i-a judecat.

             Rh. C.: In ce an se intampla tragedia?

            O.L.: Dupa plecarea Regelui. Prin ’52 i-a arestat. Unul din ei a murit, cel mare. Nu-si gasea servici si a facut o comotie cerebrala si murit pe loc. Pe ceilalti doi i-a arestat, i-a bagat in spate in masina, nu ne-au dat voie, n-am vazut nimic si, dupa nu stiu cate puscarii, au ajuns la Gherla. Eu mi-am gasit intre timp de lucru. pe urma, l-au arestat si pe barbatu-meu, la Canal. Fratii mei nu au fost impreuna in puscarii, nu au stiut unul de celalalt chiar in aceeasi puscarie. Cand Ceausescu a facut gratierea, prin ’60 si ceva, unul din ei a aflat ca fratele lui a murit izbindu-se de peretii puscariei de dorul copiilor. Copiii lor au fost dati afara de la facultate, la fel nepotii lor. Au inceput sa faca la seral: dimineata erau muncitori, bateau cu ciocanul, iar seara, la facultate la seral. Au iesit copii foarte buni.

            Dar, sa revin, la moartea celui de-al doilea frate ale meu, care mi-a fost ca un tata. Dupa sapte ani, am inceput sa fac formalitatile necesare ca sa ma duc la Gherla sa-i iau oasele. A venit inundatia si nu am reusit sa ma duc in acel an, ci in primavara viitoare. Am ajuns la Gherla, pe un damb, era iarba multa, nu se vedea nimic, erau niste taruse de lemn si pe ele o tabla. Nu stiu: mi l-au dat pe el, nu mi l-au dat pe el, nici azi nu stiu. Am inceput atunci sa plang. Omul de acolo a fost trimis departe, la o fabrica de caramizi, ca sa aduca un turc sa-l dezgroape. Deci, am trecut prin socuri ingrozitoare. Cand l-au scos, erau oase si viermi. Le-am pus intr-un sac si asa am venit cu ele in vagon, cu trenul. M-am dus la Galati si i-am facut cele ce trebuia. Celalalt frate al meu, a mai trait doar vreo doi ani dupa ce a iesit de la puscarie. Pe rand, mi-a murit toata familia. Am ramas numai eu.

            Prin urmare, intre viata pe care am dus-o inainte si cea care mi s-a oferit dupa venirea comunistilor, sigur ca o prefer pe prima.

             Rh. C.: Cum a suportat mama dvs. tragedia familiei?

            O.L.: I-a fost enorm de greu. Dar a indurat totul cu stoicism. Cand i-a murit primul baiat, care a facut o congestie cerebrala, a fost cumplit pentru ea sa-si ingroape baiatul. Dupa aceea, noi  am fost fericite ca mama a murit si nu a vazut tragedia celorlalti trei copii, arestati, chinuiti, morti. Ea a murit in 1956.

             Rh. C.: Cum ati perceput in ’44-’45 venirea rusilor in Romania?

            O.L.: Eram tanara, doamna. In general, nu realizam ce o sa patim. Lucram la un atelier metalurgic si aveam doi colegi evrei, care erau foarte incantati de venirea rusilor. I-am intrebat atunci: „Nu va e rusine?“ La care ei mi-au zis: „Intre a ne duce la Auschwitz si a veni rusii, noi preferam sa vina rusii!“ Pentru noi, a fost groaznic. A inceput imediat confiscarea averii, copiii au fost dati afara din scoli. Am suferit enorm.

             Rh. C.: Care era starea generala a societatii romanesti?

            O.L.: Lumea era speriata. Incepeau sa vina seara masinile negre care, atunci cand se opreau in fata cate unei case, noi stiam ca acei oameni, acei vecini vor fi arestati. Asa ni s-a intamplat noua, in noaptea de Craciun, cand l-au arestat pe sotul meu. A fost cumplit! Au intrat in casa, au desfacut cadourile de sub pomul de Craciun, au navalit peste tot in casa. Sunt lucruri pe care nu le voi uita cat voi trai. Mi-au golit toate camerele, m-au lasat intr-o singura camera. L-au dus pe sotul meu la Canal.

             Rh. C.: In ce an a fost arestat sotul dvs.?

            O.L.: Prin ’49-’50.

             Rh. C.: Ce ati facut ulterior?

            O.L.: Mi-am cautat serviciu, pentru ca altfel, avand barbatul arestat, ma trimitea in Baragan. M-am dus si am facut legatorie de carti – acolo era toata protipendada Capitalei! Imi dadea voie in fiecare luna la Canal. Au urmat umilinte de la Securitate, cu carul! Se pare ca eram frumusica si s-a agatat unul de mine… A fost cumplit! Nu pot sa uit.

             Rh. C.: Cat timp a fost sotul dvs. in puscariile comuniste?

            O.L.: 5 ani si o luna. Dupa aceea a murit de cancer la plamani.

             Rh. C.: Dupa moartea sotului, cum a decurs viata dvs.?

            O.L.: Dupa multi ani, mi-am gasit un serviciu si, dupa alti multi ani, m-am recasatorit, cu un arhitect. O casnicie care a mers bine la inceput, dar, mai apoi, cand a fost numit director tehnic la un teatru, acolo s-au intamplat niste lucruri urate si am divortat. Prefer sa nu-i spun numele.

             Rh. C.: Vorbiti-mi, va rog, despre drumul dvs. in Grecia, timpul comunismului.

            O.L.: La un moment dat, eu am plecat pentru cativa ani in Grecia, nu am mai putut sa suport frigul din casa (locuiam pe strada Tudor Arghezi, pe partea opusa Ambasadei americane). Mi-am facut actele si am plecat in Grecia. Aveam rude acolo. Am plecat tarziu, la peste 60 de ani si nu m-am acomodat. Ieri, la televizor, am vazut la un talk-show, cum o romanca spunea ca este foarte fericita in Grecia, are un sot foarte bun, un copil minunat, dar nu mai poate trai de dorul Romaniei! Asa este. Si eu, cat timp am fost in Grecia (si, mai apoi, dupa ’89, in strainatate peste tot, ca turista), stiti cu cata bucurie doream sa vin acasa?! Chiar daca era Ceausescu la putere. Iar eu am plecat in conditii foarte bune, Andrei imi dadea bani, unde ajungeam gaseam bani, nu ma duceam pe capul cuiva, am stat la hotel, am mancat la restaurant, nu am depins de nimeni. Dar veneam cu bucurie acasa! De doua ori pe an, cu o bucurie nebuna. Dorul de tara, de prieteni (familie nu mai aveam) ma indemna sa ma intorc.In Grecia, in cei 5 ani si ceva, am suferit enorm! Enorm! Dar nu puteam sa vin definitiv cat timp traia Ceausescu. M-am bucurat cand el nu a mai existat, pentru ca imediat mi-am facut cererea de repatriere si m-am intors.

             Rh. C.: Cum ati reusit totusi sa plecati in Grecia, in anii regimului comunist?

            O.L.: Am avut rude acolo, atat tatal  meu cat si mama mea au fost de origine greaca. Apoi, m-a ajutat un diplomat care lucra la Ambasada Greciei. M-am dus la ei, dupa ce i-a arestat pe fratii mei  si dupa ce am fost urmarita si anchetata de Securitate. A fost oribil! Dar nu m-au arestat, ei vroiau sa ma determine sa devin informatoare, sa le dau date despre respectivul diplomat grec. Dar le-am spus: „Eu respect legile tarii, sunt de cetatenie romana, dar sangele meu este grecesc. Eu pot sa nu-l mai vad pe acest domn, nu am nici un fel de relatie mai intima cu dansul“. In Vinerea Mare el m-a luat cu masina si ne-am dus la Sosea si ne-au fotografiat securistii. Atat de corecti erau acesti indivizi incat se duceau la Ambasada si vindeau fotografiile. Dar m-au lasat in pace, pentru ca au vazut ca nu am nici o relatie cu el. Absolut nici una. Si el m-a ajutat, impreuna cu ministrul de justitie al Greciei. Au fost multe formalitati de facut atunci.

             Rh. C.: Cum a fost in Grecia?

            O.L.: Traiam intr-o protipendada. Locuiam in aceeasi cladire cu acel diplomat, cu care am avut niste relatii de prietenie si de batranete, nimic altceva. Dar ei erau cu totul altceva decat oamenii din Romania. Nu aveau cultura. Era o rusine, aceasta protipendada nu avea cultura! Vorbeau numai de vistierii, de toalete, etc. Eu nu aveam nici o legatura cu ei. Nu pentru ca as fi fost eu cea mai culta, dar ei nu aveau educatia pe care o aveam noi, romanii. De pilda, veneau la masa si nu spuneau dupa aceea „multumesc!“, desi era numai lume de foarte buna calitate. Ca amuzament sa-ti spun, ei taiau sufleul cu cutitul! A doua zi il intrebam pe acel diplomat de doamnele care cinasera cu mine la masa cu o seara inainte. Si el imi spunea: „Vai, dar sunt de familie buna!“ Iar eu il intrebam: „Dar de ce mancau sufleul cu cutitul?“ El, care servea corect, imi raspundea: „ Ai vazut si dumneata, nu?“ Nu eram obisnuita asa la noi, in Romania. Aici, mai vorbesti si despre niste lucruri care intereseaza, o carte pe care ai citit-o, sau o piesa de teatru…

             Rh. C.: Cum sunt prietenii dvs.?

            O.L.: Acum am deceptii in privinta lor. Au devenit egoisti, interesati. S-au schimbat foarte mult oamenii. Andrei, cand vine in tara, este innebunit de dor dupa Romania. Mie imi mai ramasese o sora cand am plecat in Grecia, o fire mai speciala. Eu am fost de trei ori in America. Intr-una din aceste calatorii, cand veneam din Grecia, i-am marturisit: „Andrei, mi-e asa de dor de tara ! Dezradacinarea a fost cumplita pentru mine!“ El mi-a raspuns: „Ia, stai putin, la ce virsta am plecat eu din tara?“ „Aveai vreo 27 de ani.“, ii zic eu. „Nu exista zi in care sa nu ma gandesc la Romania!“, imi spune el, „desi, cand am ajuns in strainatate, nu am fost nici sofer, nici nu am spalat vase, ci am intrat direct pe meseria mea!“ Cand vine Andrei aici, este alt om. Eu il vad, este alt om. Il cunosc foarte bine, inca de cand s-a nascut. Il ador pe Andrei. Alt om este Andrei aici: vesel, bine dispus, numai ca a primit de aici niste „palme“ pe care nu le uita.

             Rh. C.: Au lasat urme adanci cei peste 50 de ani de comunism in mentalitatea romanilor…

            O.L.: Da, i s-a reprosat ca „nu a mancat salam cu soia“, ca nu a suferit ce au suferit cei de aici, etc. Dar dorul de tara este cumplit!

             Rh. C.: Aveti copii?

            O.L.: Nu, doar nepoti. La Galati, doi baieti si o fata si unul infiat de sora mea cea mare. Aici, unul care a murit, si am trei in America. Sunt foarte bine realizati. Aproape zilnic primesc telefoane de la ei. Am nepoti foarte buni.

             Rh. C.: Domnul Andrei Serban are cariera extraordinara, ascensiunea Domniei-Sale fiind absolut fabuloasa pentru un roman...

            O.L.: El nu era o minune cand era mic. La scoala nu era nici premiant, dar nici ultimul. Aproape ultimul. Mama era profesoara. El si-a dat seama ca trebuie sa faca ceva atunci cand sa dea bacalaureatul. Statea turceste si bea cafele. Ii spuneam: „Invata, ma, ca nu ai invatat la scoala!“ A luat bacalaureatul cu bine si apoi au inceput pregatirile pentru intrarea in facultate. Andrei avea talent la scris. Tatal lui era un om foarte destept si ii spunea: „Ma, Andrei, lasa-te de actorie, caci cu originea mea <nesanatoasa> si cu originea <nesanatoasa> a mamei tale, nu o sa intri la Teatru!“ Iar Andrei ii raspundea: „Tata, ma fac gunoier, matur, nu-ti cer nimic, dar eu la Teatru dau!“ A fost student la Institut sapte ani, trei la Actorie si patru la Regie.

             Rh. C.: Cum ati perceput dvs. evolutia profesionala uluitoare a domnului Andrei Serban?

            O.L.: Inca inainte de a pleca, el obtinuse premii in Ungaria, Polonia, Cehoslovacia. Il asteptam la gara si venea in mana cu trofeul. Andrei a parasit Romania in 1969. Pe cand se afla la Praga in 1968, producatoarea americana Ellen Stewart a fost intrebata de un ziarist roman ce stia despre teatrul romanesc. A raspuns ca vazuse cu cativa ani in urma la Zagreb un spectacol studentesc, dar nu-si mai amintea numele regizorului. Dorea sa-l invite la La MaMa. I-a trimis invitatii lui Andrei. Dumitru Popescu (zis Dumnezeu) nu a fost de acord ca Andrei sa plece si atunci a intervenit in favoarea lui actorul Radu Beligan. Avea o bursa foarte frumoasa. Apoi,  i s-au dat niste bani sa se plimbe prin America, sa faca turul teatrelor importante din Statele Unite. A inceput sa lucreze la Café La Mamma. La inceput i-a fost greu. America l-a speriat la inceput. Ne scria mereu, ne telefona, ii era dor de noi si de Romania. Mama lui a suferit enorm, era bolnava de rinichi, il adora si zicea atunci: „Sa-l chemam“. Dar eu ii spuneam: „Nu, nu ii stricati rostul baiatului“. Andrei a facut multe demersuri oficiale, ca sa poata veni in Romania, sa o vada pe mama lui, dar nu i s-a dat voie. Nu s-a apucat de droguri, etc., si a mers din ce in ce mai bine. Restul il stiti la fel de bine ca si mine. Mai spun doar ca Andrei este indragostit de Romania, cand vine aici zburda de fericire. Ma intreaba mereu ce se intampla la noi.

             Rh. C.: Cum a fost momentul 1990, cand a fost numit director al Teatrului National din Bucuresti?

            O.L.: In 1990, a venit cu atata elan aici! La poarta, la Teatrul National, imi spunea o doamna: „Doamna Lichiardopol, de cand este domnul Andrei Serban aici, Teatrul a inviat!“ Actorii veneau cu mult timp inainte la repetitii, pentru el. Am dus-o pe ambasadoarea Greciei la „Trilogia Antica“ a lui Andrei, erma prieteni buni de familie, care mi-a spus: „Olimpia, am vazut Trilogia de multe ori in viata, dar ce a facut nepotul tau este unic!“ Si actorii si-au dat toata silinta, a fost extraordinar! Au fost si actori foarte valorosi, care l-au apreciat pe Andrei. De pilda, Leopoldina Balanuta, cand a fost numita director la Teatrul MIc, intalnindu-ma intr-o buna zi, mi-a sarutat mana si mi-a spus: „Doamna Lichiardopol, rugati-l pe Andrei sa vina sa-mi sfinteasca Teatrul cu un spectacol!“ Dar Andrei va fi uitat, doamna, curand!

             Rh. C.: Eu cred ca trebuie sa existe o politica culturala a statului in acest sens, ca oamenii de o asemenea valoare sa fie apreciati aici in Romania…

            O.L.: Dumneata stii ca el este profesor la Columbia University.  In urma cu doi ani, se numeau din nou profesorii acolo. Andrei lipseste de regula foarte mult de la facultate, monteaza mult in lume, acum este de doua luni la Boston, de pilda. Mi-a fost frica atunci, ma gandeam daca nu-l mai primeste acolo (are un salariu foarte bun la universitate) si am facut atunci o slujba. I-am zis: „Andrei tu ai sa fii numit acolo, ai sa vezi!“ Sotia lui mi-a spus ca el este tinut la Facultatea de Teatru si cei de acolo sunt fericiti ca este numele lui acolo, pe lista de directori. E adevarat, cand revine la facultate, munceste cu studentii lui de dimineata pana seara. Pe 15 mai termina la Boston si pleaca la Salonic, in Grecia. La Columbia University a fost numit <Forever Professor>. El lucreaza foarte intensiv, si apoi poate pleca, are voie.

             Rh. C.: Cum vedeti situatia actuala din tara?

            O.L.: Pleaca multi oameni pregatiti, tineretul din tara asta. Ce se intampla? Mi-e mila de tineretul nostru. Ma uit la TV si vad o tragedie in mass-media. Atatea emisiuni frumoase nu mai sunt prezente. Ce mai e bun, este dat la niste ore imposibile. Citesc in cartea dvs. ultima aparuta, „Romania care a disparut“, constatarea lui Dan Puric, un actor foarte, foarte bun, care spune ca noi traim „o tranzitie catre nicaieri“. Sunt in totalitate de acord cu spusele lui. Este cumplit ce se intampla la ora actuala in Romania.