ANAVI ÁDÁM, scriitor (n. 1909, Turda) – ”Ceea ce ești este pe de o parte ceea ce alegi să fii …”

(Vreau să vă întreb : alegi ceea ce ești ? Adică omul este ceea ce spune el că este sau ceea ce este considerat de către ceilalţi ?)Aceasta este o întrebare neștiinţifică… doar pe de‑o parte. Pe de altă parte, este o problemă de context social. În a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, când în Ungaria evreii au dobândit egalitatea în drepturi, pe care în Anglia au dobândit‑o cu 200 de ani înainte, ei au fost puși în situaţia de a alege. Și au spus : sunt ungur de religie iudaică, în Ungaria… În Germania, cu atât mai mult, au spus : sunt german de religie iudaică. Nu mai erau evrei… aveau cultura, mentalitatea, modul de viaţă al celor de acolo de unde trăiau și, așa cum sunt catolici, ortodocși, refor­­­maţi, ei erau de religie iudaică.

Asta spun eu, dar nu este sigur că tu accepţi. Tu poţi să faci diferenţa dintre mine și altul și să spui : ?Tu tot evreu ești ! Degeaba spui că ești neamţ, pentru mine nu ești !?. Pe vremea rasismului a fost și mai rău : s‑a scormonit după al treilea, al patrulea strămoș, și dacă nu era neamţ, erai terminat. Așa că ceea ce ești este pe de‑o parte ceea ce alegi să fii și spui că ești, iar pe de altă parte ceea ce ești considerat a fi. De multe ori se întâmplă ca o persoană să se considere maghiar, dar să fie văzut ca jidan.

Circumcizia face parte din tradiţia noastră și prin asta îţi asumi că ești evreu. Și din punct de vedere medical este recomandabilă. În Germania foarte mulţi o practică, și dintre cei care nu sunt evrei. (Dar nu numai la evrei se cere, ci și la alte religii.) Sigur că da. Cine n‑a acceptat treaba aceasta… nu este evreu. (De ce important să fii ceva ?) Pentru fiecare, personal, este important. Pentru mine nu este important ce e celălalt… Dar dacă ești întrebat ce ești, atunci spune ! Sunt și mulţi evrei maghiari care se consideră unguri. (Unde este adevărul între cele două ?) Nu există adevăr, ci situaţii. Sunt religii expansive… așa este catolicismul. Catolicilor le‑au plăcut foarte mult evreii con­vertiţi. Întotdeauna erau solicitaţi să dea mai mult bisericii, să vină mai des la slujbe… Erau neofiţii, care erau mai catolici decât Papa, nu‑i așa ? Ei erau cei mai activi… Cine era și dintre ei, că nu toţi erau așa. Așa că lucrurile nu sunt atât de simple cum par. Foarte bine au spus mulţi că degeaba spui tu una sau alta, evreu este cel considerat evreu.

Știţi… de un evreu de condiţie modestă care s‑a convertit la catolicism sau la altă religie creștină se uită mai repede c‑a fost evreu… A doua generaţie a și uitat, și pentru că au vrut să uite că respectivul a fost la origine evreu. Dar de un evreu bogat, cu o poziţie importantă, care s‑a convertit, nu se uită niciodată sau mai rar că tatăl, bunicul sau… stră­bunicul a fost evreu. În perioade tulburi, un evreu poate că spune și poate chiar ar dori să creadă el însuși că este creștin. Dar nu crede cu adevărat că este creștin. Printre maghiarii în această situaţie mulţi și‑au negat evreitatea de frică sau din carierism. Renegarea nu este doar a evreilor… numai că la ei s‑a uitat mai greu. De aceea această problemă nu se poate rezolva printr‑o definiţie. Și se poate ca azi să nu fi văzut ca evreu, ci ca un bun neamţ, iar mâine (cum a făcut rasismul) să se scoată la lumină că ești, de fapt, evreu. Și apoi suporţi conse­cinţele : ești marginalizat, ești dat afară de la slujbă, îţi este interzis să mergi la școală, ţi se pune numerus clausus ; se merge până la exter­minare dacă ai noroc. Și nu înţelegi de ce, că și tatăl tău și bunicul tău au fost nemţi. Acuma ce fac cu tine ? De ce ? (Până la urmă toţi suntem oameni, avem aceleași drepturi.) Asta crezi tu ! Înţelegeţi acum că treaba nu e atât de simplă ? În parte este o chestiune de conștiinţă, în parte este o chestiune de alegere și în parte este o chestiune de recu­noaștere. Din acest punct de vedere, am să vă povestesc lucruri care se potrivesc și altora.

Tatăl meu a fost ceasornicar. Lângă ceasornicărie era o frizerie unde după‑amiaza, când nu era de lucru, calfele stăteau de vorbă afară. Și eu stăteam pe vine și mă jucam lângă trotuar. Să fi avut patru ani, nu mai mult. Unul dintre ei îmi zice : ?Ce faci, micuţule evreu ??, la care eu răspund : ?Eu nu sunt evreu, numai religia mea este evreiască?. Mai târziu mi‑am dat seama că această expresie am auzit‑o de la nașul meu de botez. Pe nașul meu îl chema Rónai Manó, era croitor din tată‑n fiu și avea un magazin de confecţii foarte frumos. Manó bácsi era de origine din Oradea. De la el am învăţat eu că nu sunt evreu, ci numai religia mea este israelită. Tot de la el am primit primele cărţi de povești, să citesc… în maghiară, bineînţeles. Înainte de‑a merge la școală, eu citeam deja în maghiară. Așa că eu mi‑am însușit maghiara ca limbă maternă. Părinţii mei vorbeau între ei germana. Și nouă ni se adresau în germană, dar noi răspundeam în maghiară. Na, și Rónai bácsi s‑a întors mai târziu la Oradea și maghiaritatea i‑a fost foarte tare apre­ciată : l‑au dus pe gratis la Auschwitz, împreună cu soţia sa.

Mai târziu mi‑am dat seama de mai multe lucruri… nu vreau acuma să… De exemplu, mă loveau. O ceată de copii, unguri și români, copii de stradă de vreo 14 ani, mă prindeau și mă băteau bine, de aia că sunt evreu. Odată m‑au prins în parc, m‑au pus la pământ și mi‑au dat jos pantalonii, strigând : ?Să‑l castrăm ! Să‑l castrăm !?. Și s‑au prefăcut că o fac…

La liceul român n‑am avut niciodată conflicte cu colegii de clasă. Însă în pauze, în curtea școlii, de multe ori am fost îmbrâncit. Colegii mei de clasă s‑au prefăcut că nu văd, în afară de unul, care a intervenit în favoarea mea. Îl cheamă Pavel Dan. Noi am fost prieteni de mici copii, când încă nu știam că vom fi scriitori amândoi.

Eu am trăit experienţa asta : ?Să‑l castrăm !?… de aia că sunt evreu. ?Cionka puţa, cionka puţa !?, strigau și râdeau cu poftă. A trecut, dar acea trăire n‑am uitat‑o. Întâmplarea asta este pomenită în una dintre poeziile mele. Toate acestea, în timp, m‑au ajutat să‑mi asum că sunt evreu. Degeaba mi‑a zis Rónai bácsi că sunt ungur…

A fost o perioadă, în timpul dezvoltării mișcării sioniste, când am fost și eu tânăr sionist ?de stânga?. Conștiinţa mea că sunt evreu s‑a consolidat atunci din ce în ce mai mult. Am fost membru al unei asociaţii a tinerilor sioniști din Cluj, unde, pe lângă că mi‑am îmbogăţit mult cultura în limba maghiară, mi‑am întărit credinţa că eu sunt evreu și nu altceva.

Însă n‑am crezut în acea propagandă comunistă care susţinea că comu­nis­mul rezolvă problema evreiască și găsește rezolvare problemei naţiona­lismului și antisemitismului. Și asta pentru că în comunism toţi au aceleași drepturi și obligaţii, toţi sunt egali, nu sunt diferenţe între bogaţi și săraci, nu există hoţie. Comunismul rezolvă toate proble­mele. Așadar, în primul rând trebuia construit comunismul… și apoi problema evreiască avea rezolvare. (Era o idee frumoasă și mulţi au crezut în ea.) Da, foarte frumoasă și mulţi au crezut. Eu nu am prea crezut, deoarece cultura mea istorică m‑a dus la concluzia că acele obiceiuri, credinţe, mentalităţi care sunt în oameni de mii de ani, mai ales cele negative, nu se schimbă de pe‑o zi pe alta. Din acest punct de vedere, am avut dreptate. Am avut prieteni idealiști comuniști, printre care și fii de industriași, oameni bogaţi, ilegaliști, dintre care mulţi au ajuns la închisoare… Ei și‑au însușit acele idealuri superbe, că prin egalitate socialistă se vor rezolva multe probleme, nu va mai fi sărăcie, anti­semitismul va fi rezolvat. Au crezut în ele și și‑au pus viaţa în joc pentru ele. Când și‑au dat seama de înșelăciune, mulţi au plecat… unii s‑au sinucis chiar. Că una s‑a zis și alta s‑a făcut. Eu nu am crezut în aceste cuvinte mari, oricât de frumoase au fost și oricât de mult au susţinut dreptatea. Pentru că una este dreptatea și alta este realitatea. Când s‑a instaurat comunismul la noi, fiind idealist, o perioadă am susţinut și eu aceste idealuri, până când mi‑am dat seama de înșelăciunile regimului totalitar.

La ședinţele literare eu am avut întotdeauna o atitudine critică faţă de scrieri slabe, chiar dacă ele slăveau partidul. Prin criticile mele, am atins și o mulţime de neajunsuri sociale… Drept consecinţă am fost scos din Uniunea Scriitorilor, fără să fi fost înștiinţat despre asta. Am avut și percheziţii la domiciliu, etc. […]

(Dar aţi scris în tot acest timp.) Am avut un singur noroc, că numele nu mi‑a fost interzis. Am putut publica, dar nu am scris decât ceea ce am vrut eu. Nu m‑a interesat dacă mă publică sau nu. Dar despre mine nu se vorbea. Șaptesprezece ani nu mi‑a apărut nici un volum. Atunci am publicat un volum important, Etică și cibernetică.

(Cum se reflectă evreitatea dvs. în ceea ce scrieţi ?)După Auschwitz s‑au scris, desigur, o mulţime de texte literare, poezii pe această temă. Eu atunci nu am scris despre asta. Este felul meu, de multe ori am nevoie de zeci de ani ca o temă majoră să apară în poeziile mele. Este o caracteristică a felului meu de a scrie. Abia după treizeci de ani am scris despre asta două poezii, despre care colegii mei spun că sunt creaţii unice. (Sunt traduse în românește ?) Titlurile, da. Una este tradusă integral, și chiar de către doi poeţi. Traducerile redau conţinutul, dar nu și frumuseţea și puterea estetică. (Despre ce poezii vorbim ?) ?Recviem pe două voci? și ?Ai fost numărat și numerotat?.

(Așadar, am stabilit deja că dvs. vă consideraţi evreu.) Sigur ! Aici nu există îndoială. (N‑aţi fost niciodată pus în situaţia de a vă întoarce la părerea nașului dvs.?) Nu, niciodată ! La asta că eu nu sunt evreu… doar religia mea… niciodată. Mai mult, eu n‑am fost niciodată credincios. Nici tatăl meu n‑a fost. La sărbătorile mari mergeam la biserică, mai mult din datorie comunitară. Știu colegi pentru care asta este o problemă, care ar dori să facă să dispară realitatea că sunt evrei. Și, în ciuda tuturor lucrurilor, a suferinţelor, ei se consideră unguri, nemţi, români etc. Eu, natural, ca scriitor, servesc și susţin cultura maghiară și tot ce este progresist în ea. Știu o persoană, a murit la Cluj, om politic, gânditor valoros, el se considera ungur… Să se considere. Mie această dublă situaţie nu‑mi convine.

(Când vă întâlneaţi, tinerii scriitori, care erau cele mai importante probleme discutate ? Vă întâlneaţi de regulă cu evrei sau nu neapărat ?)Depinde de perioadă. Prima perioadă a fost din ?37 până în ?40. Apoi a izbucnit războiul mondial. Pe atunci am fost profesor la Liceul Israelit și, în mod normal, anturajul meu era format în special din evrei, profesori și alţi intelectuali. Pot să vă spun că mă învârteam într‑un cerc destul de restrâns, nu prea căutam societatea.

Tot pe atunci am fost profesor vreo doi‑trei ani și la Liceul Piarist. Așa că am cunoscut două feluri de licee. Poate asta nu este legat de discuţia noastră, dar trebuie să vă spun diferenţa dintre cele două. Când am urcat la catedră la Liceul Piarist, la clasa a XII‑a, mi‑am zis că asta va fi foarte greu. Dar, în comparaţie cu ceea ce a fost la Liceul Israelit, la piariști era vacanţă. De ce ? Pentru că la piariști totul mergea ca pe roate, ca un mecanism bine uns. La Liceul Israelit copiii puneau tot felul de întrebări. După ce profesorul termina de expus o parte a lecţiei, se puneau întrebări sau profesorul îi provoca la discuţie. Eu nu trebuia să‑i provoc, eram mereu asaltat de întrebări. La piariști terminam o parte a lecţiei, așteptam, nici o întrebare… Îi provocam, dar nimeni nu întreba. Mă miram. Când îi întrebam eu, ei îmi repetau ce le‑am zis eu, exact.

I‑am povestit mai târziu unui prieten care a absolvit Liceul Piarist și el a început să râdă. Îmi zice : ?Tu nu știi că școlile catolice încă mai funcţionează după tradiţia scolastică ? Acolo nu trebuie să întrebi, nu este nevoie să întrebi, ci trebuie să repeţi ceea ce ai fost învăţat la oră. Cine poate să repete ceea ce s‑a predat la oră, acela știe?. Aceasta era diferenţa dintre cele două licee. (Dar dvs. v‑a plăcut mai mult la Liceul Israelit, nu ?) Păi da. Acolo se discuta, aveam dispute. Acolo nu vorbeam numai despre manual și după programă, ci și despre altele… Dar la piariști trebuia să rămân la carte…

Trec vreo 30 de ani și scriitorul Szász János, care mi‑a fost elev, îmi zice că gândirea interdisciplinară de la mine a învăţat‑o. Zic : ?Eu n‑am folosit niciodată acest cuvânt?. ?Nu, dar din cursul tău asta a reieșit și ţie‑ţi pot mulţumi că pot aborda o problemă din mai multe perspective.? Eu nu‑i învăţam pe elevii mei manualul, ci ceea ce este esenţial. (De unde aţi învăţat să ajungeţi la esenţial ?) De la mine… din lectura și din experienţa proprie. Mi‑a plăcut să gândesc.

Dar toate aceste lucruri să le pun pe seama faptului că sunt evreu nu pot, pentru că nu este așa. La evrei anumite înclinaţii sunt mai accentuate, ceea ce are cauze sociale. De exemplu, celebrul umor evreiesc nu mai există în Israel. Altele sunt acolo problemele decât erau ale evreilor aici. Este un umorist foarte bun, Efraim Kișon, dar el a devenit celebru tocmai pentru critica umoristic a situaţiei din Israel. Na, dar m‑am depărtat mult de discuţie…

(Să revenim.) Da. Aici, la Liceul Israelit, am muncit foarte mult și am fost recompensat pentru asta. Am învăţat să fiu pedagog, că n‑am știut ca tânăr profesor. (La ce vârstă aţi venit aici ?) La 27 de ani. Eram un bărbat matur, aveam o gândire cvasiformată. Tot timpul am învăţat. Și asta este important, am căutat ca elevii mei să rămână cu esenţialul. Am considerat că este important pentru ei să citească, să știe să gân­dească. Mai târziu, când am predat limba maternă la Liceul Maghiar, le‑am spus copiilor la prima oră de gramatică că n‑o să învăţăm grama­tică, ci să gândim. (Vă pregăteaţi mult orele pentru a doua zi ?) Da. Sigur. Aveam un director cu care discutam foarte mult. El îmi povestea și din experienţa lui și din ceea ce a auzit de la alţii. Mi‑a povestit odată de unul dintre colegi, care era profesor de treizeci de ani, pe care l‑a întrebat într‑o dup‑amiază ce face și răspunsul a fost : ?Mă pregătesc pentru ora de mâine?. Eu nu eram atât de meticulos. Mă bazam foarte mult pe fantezia mea, pe spontaneitate, pe improvizaţie. Îmi ţineam ora în așa fel încât copiii să înţeleagă lucrurile, să știe să le gândească singuri. Și nu ţineam cont de ce spuneau ceilalţi profe­sori sau de ceea ce se cerea în programă. Erau alocate trei ore pentru un text despre o gospodărie colectivă siberiană, iar eu am ţinut doar una : una am pus‑o la Petőfi și alta la Arany János. Apoi au fost alocate mai multe ore celui mai prost roman al lui Sadoveanu, Mitrea Cocor, și nici acelea nu le‑am respectat… Bineînţeles că am fost tras la răspundere că nu respect programa, dar nu mi‑a păsat. Eu știam ce trebuie să fac pentru binele copiilor și aia făceam. M‑au mutat apoi la Școala Pipos.

Vă mai spun ceva. Asta s‑a întâmplat în anii ?70, când nu mai eram profesor. Sună telefonul : ?Jidan împuţit !?, apoi tace și aud un ticăit : tic‑tac, tic‑tac, tic‑tac. Am ascultat timp de patruzeci și cinci de minute acel ticăit. Am ascultat, n‑am zis nimic și apoi am închis. A vrut să audă cum reacţionez. Presupun cine‑a fost, dar nu spun, pentru că n‑o pot dovedi. Nu l‑am întrebat niciodată nimic. A stat la receptor și a așteptat să vadă cum reacţionez, dar nu i‑am dat satisfacţia să‑i răspund. Așadar, așa stau lucrurile. Împunsături dintr‑o parte, din alta. Atunci mai este ceva : evreul în situaţii din acestea este prea sensibil și devine suspicios. Dacă i se întâmplă ceva negativ, îl atribuie faptului că este evreu. Nu este adevărat sau nu este întotdeauna adevărat. Nu‑i sigur, dar s‑ar putea ca în realitate să nu fi capabil și scuza să fie : de aia, că sunt evreu. Numai una vă spun : am scris o poezie și am trimis‑o la București să fie publicată. Cineva mi‑a zis : ?Scrie și te publicăm. Am tipărit și versuri mai proaste decât ale tale, de ce n‑am tipări și poeziile tale ??. Nu ! De ce ? Eu n‑am să mă agăţ de aia că poezia altuia este mai proastă și totuși s‑a publicat. Eu mă raportez la faptul că Petőfi a scris versuri mai bune decât ale mele. La cei mari mă raportez. Cei care sunt dispuși să scrie orice sunt mereu publicaţi. Era un scriitor ungur, un om remarcabil, nu‑i spun numele, dar căruia i‑au publicat și poezii atât de proaste de‑mi era mie rușine. Îi trebuiau banii, nu i‑a păsat că se publică.

Deci, trimit odată o poezie la București, editorul îmi era bun prieten. După trei-patru luni mă duc acolo : ?Mi‑e publicată poezia ??. ?În curând, mai trebuie să… Nu te supăra.? A apărut apoi într‑o antologie. Înţelegeţi ? N‑a fost rea intenţie din partea lui. Eu n‑am fost acolo și de aceea nu s‑a publicat… Dar când m‑am dus, s‑a rezolvat. Dacă aș fi fost sensibil, aș fi zis : ?De‑aia n‑au publicat‑o, că sunt evreu?. Trebuie să fim atenţi la suspiciunea exagerată a evreilor.

Din păcate, viaţa m‑a învăţat că de multe ori a fi evreu nu‑ţi este de folos. Dar nu trebuie să ne înșelăm și să judecăm greșit. Nu trebuie să punem fiecare nereușită pe baza faptului că suntem evrei, nu‑i corect.

(Povestiţi‑mi o situaţie în care aţi fost mândru că sunteţi evreu.) N‑am fost niciodată mândru că sunt evreu. Vă povestesc ceva. Într‑o după‑amiază târzie, în Piaţa Maria, scot un tânăr dintr‑o situaţie penibilă. Stătea pe șinele de tramvai. L‑am ridicat de acolo, l‑am dus lângă gard. ?Ce faci, măi ? !? ?Am băut puţin, dar… am băut…? ? și tot așa se scuza. ?Îmi pare bine, vă mulţumesc…? Devine tot mai treaz, își revine, devine tot mai simpatic. Și‑l întreb cum îl cheamă. Îmi zice un nume unguresc care sună bine, la care îi zic în ungurește : ?Așa ! Păi atunci ai grijă de tine?. ?Dumneata ești ungur ??, îmi zice. ?Și eu sunt ungur și sunt mândru de asta.? Îi zic : ?Nu fi mândru că ești ungur?. Mie nu‑mi place când cineva este mândru că este român, neamţ, francez sau evreu. Fii așa ca ungurii să fie mândri de tine că ești ungur ! Și nu numai : fii un astfel de om ca toată ţara să fie mândră de tine. Așa sunt eu. Așa am încercat să fiu, ca evreii să fie mândri că sunt evreu. (Și sunt.) Poate…

(Aţi frecventat cenacluri literare ?)Da, sigur, Cenaclul Uniunii Scriitorilor. Ani de zile am fost acolo. După pensionarea lui Kuban Endre, eu m‑am ocupat de toate timp de ani de zile. Fără bani, bine­înţeles. (De ce fără bani ?) Nu eram angajat. (De ce aţi acceptat s‑o faceţi fără bani ?) Pentru că mi s‑a părut firesc să mă ocup de toate. Eu eram și cel mai recunoscut acolo. Toată lumea mi se adresa. Și atunci, am făcut‑o în mod firesc, mi‑a plăcut, mi s‑a părut important. Am făcut tot : administrare, am dus scaunele, m‑am gândit la critica manuscriselor, la organizarea evenimentelor, la toate… Erau și multe lipsuri. După un timp, Pongrácz Marika și alţii au preluat treaba și m‑am bucurat de asta.

(Vorbiţi numai despre munca dvs. Ce v‑a plăcut să faceţi în afara muncii ?)N‑am nici un program, nici o regulă. Îmi place să călătoresc, când încă puteam și se putea… Îmi plăcea să merg să înot, dar n‑am făcut nici un sport anume. Nu joc cărţi, nu beau, n‑am hobby‑uri. Îmi place să stau cu oamenii…