EZRA BERGLER (n. 1912, Rona de Jos, Maramureș) -?Să iubești nu numai poporul tău …”

[…] Numele meu este Bergler Ezra. Ezra este un nume de profet. A fost un profet care a trăit cu vreo 350 de ani înainte de Christos, când a fost un război mare între babilonieni și israelieni. Regele Babiloniei a fost Nabucadneţar. Despre tema asta, marele compozitor Verdi a scris o operă, ?Nabucco?. Acest rege i‑a distrus pe evrei, complet? și templul cel mare, care a fost unul singur în Ierusalim. Acolo, la templul acela mare, veneau să se roage evrei din toată ţara. El l‑a distrus însă și a luat tot ce‑a fost acolo, au fost foarte multe lucruri, foarte preţioase : aurul, argintul, diamante, briliante? tot a luat și a adus în Babilon, la el acasă, adică a jefuit templul. Nici pe femei și pe copii nu i‑a cruţat, i‑a omorât. Oamenii au fost omorâţi, iar alţii au fugit pe unde au putut și au avut o foame extraordinar de mare, încât au ajuns acolo că oamenii și‑au mâncat copiii lor morţi, care au murit din cauza mizeriei. Și așa au trăit acolo.

Regelui din Israel i‑au luat cei doi fii și i‑au omorât în faţa tatălui lor, iar pe rege, tatăl lor, l‑au orbit, l‑au legat în lanţuri și l‑au dus în Babilonia.

Cincizeci de ani după aceea, când Nabucadneţar a murit și a urmat fiul său, s‑a schimbat politica în Babilonia și s‑au dat evreilor toate drepturile, tot ce‑au vrut : să‑și ţină religia, să‑și facă biserică, să se ocupe cu ce vor? absolut toată libertatea. Atunci evreii au început să simtă dorul după ţara lor, după Israel, de unde au fost goniţi, și au început, din Babilonia și din alte ţări pe unde au putut fugi : în Egipt, în Asiria, adică Siria, au început să aibă dor și să vină acasă.

Atunci, din Babilonia au pornit 40000 de evrei să se întoarcă înapoi în Ierusalim, în ţara lor. Însuși Cirus, regele Persiei, i‑a lăsat pe evrei să plece înapoi, ba le‑a mai dat și ajutoare, iar din averea statului Cirus a dat o parte evreilor, ca să reconstruiască templul. Și‑atunci evreii au început să vină acasă.

Ezra, despre care vorbesc, a fost nu numai un profet, a fost un om deștept, foarte activ, care a umblat prin lume și a adus ajutoare. A fost statul, la nordul Israelului, care a dat material pentru templu, lemn de cedru, și astfel au contribuit mulţi la reclădirea templului.

Ezra a fost acela care a plecat din loc în loc și a chemat evreii să se întoarcă înapoi, a contribuit cu aceea că a adus averea la Ierusalim și cu asta s‑a reclădit al doilea templu din Ierusalim. […]

(În ce an v‑aţi născut ?) M‑am născut în 1912. Optzeci și șapte de ani sunt de‑atunci. În 9 iunie. Dar nu m‑am născut aici, în Timișoara, ci într‑un sat din Maramureș, care se numește Rona de Jos. […]

Tatăl meu a fost învăţător pentru limba ebraică și pentru limba ger­mană, dar cea mai mare parte din viaţă a fost șomer, fiindcă n‑a avut unde să‑și exercite meseria acolo, în Maramureș. Limba germană n‑a trebuit nimănui acolo. A fost un om foarte sărac, dar un om cult.

(Cum se numea tatăl dvs. ?)Hersh. Mama, Elena, ca toate femeile de atunci, era casnică. Era născută în 1881. Oamenii de‑acolo făceau copii mulţi, șase‑opt. Câţi copii a dat Dumnezeu, atâţia au fost.

(Aţi mai avut fraţi, surori ?) Da, am avut fraţi și surori, dar nu mai trăiesc. Mai am o soră, de 80 de ani, în Germania. Atâţia am rămas*?

Eu am umblat la școala primară din comună, din Rona de Jos, și pe urmă, în anul 1927, am venit la Timișoara. Aici a fost un liceu evreiesc, au fost un gimnaziu evreiesc și o școală comercială evreiască, toate în aceeași clădire, care este astăzi Liceul de Artă. Acolo am făcut liceul. După liceu m‑am dus la Cluj și am făcut Facultatea de Drept. În 1936 am obţinut licenţa în drept și am depus și examenul de doctorat.

Am venit acasă, la Timișoara, ca să exercit profesiunea de avocat, întâi ca stagiar, pe urmă ca avocat. Dar, deja în 1936, antisemitismul a fost în picioare și nu m‑au mai primit în Baroul avocaţilor, așa că? am fost șomer și n‑am găsit în altă parte de lucru, fiindcă deja n‑au mai primit evreii la muncă. Așa că am fost șomer până în anul 1940, la sfârșitul lui ?40.

Am văzut că nu găsesc de lucru nicăieri și m‑am dus la București, unde am găsit un serviciu la o firmă al cărei proprietar era un evreu. Am stat acolo trei luni, și atunci ungurii au luat Transilvania. Românii din Transilvania, foarte mulţi, au fugit la București.

Și‑atunci a venit cineva din Transilvania, un tânăr român care avea unchiul inspector la Ministerul de Finanţe. Acela l‑a chemat pe pro­prietarul evreu unde am lucrat și i‑a spus : ?Uite, aicea ai pe nepotul meu, te rog să‑l plasezi?. Evreul n‑a avut altceva de făcut decât să mă expedieze pe mine și l‑a luat pe el ca angajat. Așa că am lucrat două‑trei luni și‑apoi am devenit șomer. Evreul l‑a dat afară pe celălalt evreu ca să facă loc românului, fiindcă așa a fost porunca. […]

(Dvs. cum v‑aţi înţeles cu membrii celorlalte etnii din Banat ?) Eu am fost bun cu toată lumea, am respectat pe fiecare, dar pe mine nu toţi m‑au respectat. Foarte mulţi m‑au respectat ca om, dar au fost împotriva mea ca evreu. De aceea este și o glumă evreiască? Vorbesc doi oameni și unul zice : ?Ce părere ai despre evrei ??. ?Jidanii, la naiba cu ei…? ?Dar ce părere ai despre Abraham, comerciantul acela ?? ?Oh, acela este un om aparte, foarte cumsecade, cinstit…? ?Dar ce părere ai despre Berger ?? ?Oh, evreul acela așa cinstit ? ! Orice, dacă mergi la el și ceri, îţi dă împrumut și nu‑ţi cere amanet.? ?Dar ce părere ai despre Weiss ?? ?Foarte cumsecade.?

Așa că, despre evrei împreună se spune ?jidanii? și au o părere proastă despre ei, dar dacă iei pe fiecare separat n‑au ce rele să spună, ci recunosc că e un om cumsecade. […]

(Cum se numea firma din București unde aţi lucrat ?) ?Transilvania?. Proprietar era Löbel, un evreu. Povestea lui Löbel am auzit‑o după ce m‑am întors acasă, după război. Am auzit că s‑a spânzurat. Dar de ce s‑a spânzurat Löbel, că lui i‑a mers foarte bine la București ? !? El a fost din Cluj și a avut toate rudele acolo, iar după război s‑a dus la Cluj și? toate rudele pe care le‑a căutat au murit la Auschwitz, și de durere mare a înnebunit și s‑a spânzurat.

La sfârșitul lui ?40 m‑am căsătorit la București, și când a început spaima fascismului la București, evreii din Basarabia, care au fost aproape 100000 care au locuit la București, de frica pe care o s‑o aducă antisemitismul și fascismul, s‑au retras în Basarabia, care fusese deja luată de sovietici. Atunci au avut de ales? ?Nu știu ce‑mi aduce fascismul, poate moartea, și avem ocazia să ne întoarcem înapoi acasă, în Basarabia, sub regimul comunist care apără pe evrei.? Și‑așa, toţi basarabenii au fugit înapoi în Basarabia.

Eu n‑aveam de lucru și nici perspectivă n‑am avut, așa că m‑am dus și eu cu nevasta. Și nu fiindcă am fost comunist, că n‑am fost comunist niciodată. Dacă aș fi fost comunist, n‑aș fi făcut Dreptul, unde erau legile ţării capi­taliste. […] Cine a fost într‑adevăr comunist nu s‑a dus să înveţe dreptul ţărilor capitaliste. […]

(Speraţi să găsiţi de lucru acolo?) Da, am și găsit. Cum am venit, imediat am primit post ca învăţător într‑un sat. Aș fi primit și post de profesor, dacă aș fi avut cu mine diploma, dar diploma am lăsat‑o la București, căci fugisem așa, numai cu buletinul la mine.

M‑am dus într‑un sat, departe de gară, la 90 de kilometri de Chișinău, la Verejeni, judeţul Odorhei. Acolo am fost învăţător și am luat două posturi. De dimineaţă am avut clasa I, iar seara am avut clasa a IV‑a. Până n‑au venit sovieticii, în satul Verejeni au existat un învăţător și nevasta lui, care era tot învăţătoare, care n‑au avut destui copii la școală.

Când au venit sovieticii, au obligat pe toţi copiii să meargă la școală. Satele mari au aranjat cu primăriile ca în fiecare dimineaţă, și iarna, să meargă căruţe la marginea satului și să aducă copiii la școală. Din doi învăţători ne‑au făcut vreo paisprezece învăţători, atâţia copii au fost. Am fost învăţător acolo și am primit două salarii și n‑am fost om bogat, dar am avut din ce trăi. Am fost acolo până în 22 iunie ?41, când a izbucnit războiul mondial și nemţii au atacat Rusia. Și‑atuncea au venit nemţii. Am fugit de nemţi, care cum au ajuns și unde au ajuns și au găsit evrei i‑au omorât, i‑au făcut praf. M‑am retras spre Răsărit, am trecut Nistrul, am trecut prin Ucraina și am ajuns până în Caucaz, la Marea Caspică. Acolo n‑am avut ce face. Limba rusă n‑am știut‑o, nici limba locală de acolo, care seamănă cu limba turcă. Acuma este o ţară independentă acolo, se numește Daghestan, care este lângă Cecenia, unde se duc lupte, acolo, aproape.

Acolo am fost șase ani și am lucrat ca hamal la fabrica de conserve, la baza unde vin grânele, că acolo crește grâu. Șase ani am fost hamal, am cărat saci, douăsprezece ore pe zi, de la șapte dimineaţa la șapte seara, iar mâncarea a fost o bucată de pâine din orz, rea, cu toate rămășiţele de orz. A fost o bucată mică și grea ca o piatră. Și‑așa am trăit șase ani.

În anul 1945 s‑a născut fiul meu, acolo, în orașul Derbent, oraș la Marea Caspică. […]

(Cum se numește fiul dvs. ?) Victor. El e tot profesor, dar de sport. Este un om foarte cult, foarte citit. Cărţile acestea pe care le vedeţi aici? și mai este un rând înapoi, toate acestea sunt citite de el. Și cum apare o carte nouă, el o cumpără. Mai are încă un dulap plin cu cărţi? și în bucătărie sunt cărţi. E foarte citit, foarte cult și binevoitor. El zice că, până nu s‑a dovedit contrariul, el crede pe fiecare om că e cinstit, că e bun. Asta este firea lui, felul lui de a fi, de a crede pe fiecare. Pentru el dubiul nu există, că poate cineva e un om rău. În multe locuri sunt astfel de legi : ?să nu vătămezi pe nimeni până nu s‑a dovedit că este vinovat?. Până atunci, fiecare om este cinstit.

În ?47 am venit înapoi la Timișoara. Cu ajutorul celor învăţate acolo, foarte puţin am învăţat din limba rusă, că n‑am avut cum, căci am lucrat numai cu cei din localitate, care n‑au fost ruși, dar cu acele puţine cunoștinţe de limba rusă m‑am dus ca profesor aici la școală și am predat limba rusă. Am predat un an de zile limba rusă, dar pe urmă au venit și mi‑au spus? Au venit la ore și‑au văzut că predau destul de bine. Am, așa, un talent înnăscut de pedagog. Așa a avut și tatăl meu și așa are și fiul meu. Au fost mulţumiţi cum am predat limba rusă și au spus : ?Domnu? Bergler, dumnea­voastră sunteţi licenţiat în drept, nu în limba rusă. Dacă vreţi să rămâneţi în învăţământ, înscrieţi‑vă la Institutul ?Maxim Gorki? și faceţi institutul acolo, la București?.

Și eu m‑am înscris și șapte ani m‑am chinuit. În fiecare an am fost trei luni la București și tot anul am învăţat acasă. Trei luni am învăţat acolo și‑am dat examene, și șapte ani a durat până am terminat Institutul. Am primit diplomă, ca profesor de limba și literatura rusă. […] Am fost profesor de limba rusă până la pensionare.

Ca avocat n‑am mai căutat să intru în barou. De ce ? !? Fiindcă avocaţii au câștigat foarte puţin, nu ca acuma, că acuma câștigă mult. Dar atunci, în timpul acela, după război, firme particulare nu au mai fost, iar firmele de stat nu prea au avut avocaţi, că a fost partidul care a condus totul.

(Aţi fi vrut să exercitaţi profesia de avocat ?) Da, aș fi vrut, dar am văzut că nu merge, că sunt săraci. Ei au umblat la tribunal toată ziua, să prindă un client. Eu m‑am dus la școală, am ţinut cele trei ore pe zi și gata am fost? Pe urmă n‑am avut nici o grijă. A venit luna, am primit salariul, care nu era chiar mare, ci mic, dar am putut, foarte modest, să trăiesc din el.

Și așa am lucrat până am avut 60 aizeci de ani, când am putut să plec în pensie și m‑am pensionat. De atunci nu am stat fără treabă. M‑am dus la Comunitate și timp de douăzeci și patru de ani am predat limba ebraică acolo, cu Neumann împreună. Douăzeci și patru de ani am predat limba ebraică?

(Când aţi învăţat limba ebraică ?) De la tatăl meu, din copilărie, de la vârsta de 5 ani. Am făcut și Liceul Israelit, unde am fost cel mai bun pe tot liceul, pe Liceul Israelit, pe gimnaziul de fete și Școala Comercială Superioară? dintre toţi ăștia eu am fost cel mai bun ebraist. […]

Acasă am predat. Am avut elevi și, ca pensionar, mi‑a mers mai bine decât atunci când am fost la școală, că am avut elevi, particular. Nu numai la Comunitate, pentru limba ebraică, ci am avut acasă elevi și pentru limba germană, franceză, e adevărat că nu la avansaţi, dar pentru școala de opt ani am știut limba franceză foarte bine. […]

Acuma nu mai predau nimic. Încă anul ăsta am mai avut trei eleve, trei femei, dintre care două, fiind românce, au trecut la religia evreiască și au dat examenul la Budapesta, căci numai acolo se poate face tre­cerea de la o religie la alta. Pentru a trece examenul acesta, au învăţat la mine limba ebraică, nu atât limba, cât au învăţat să citească, au învăţat câteva rugă­ciuni și istoria evreilor. Le‑am pregătit și au trecut cu mare succes. La Budapesta rabinii s‑au mirat cât de mult au știut femeile. Asta a fost în anul ăsta, 1999. Acuma nu mai predau nimic, că n‑am la cine.

(Aceste femei s‑au căsătorit cu evrei și au vrut de bunăvoie să treacă la religia iudaică ?) Au vrut să treacă. Una a și plecat în Israel cu bărbatul ei, care a fost evreu. Cealaltă este o româncă și n‑a plecat nicăieri, este aici, în Timișoara, fiind doctor stomatolog, măritată cu un evreu din America, ce lucrează însă aici, ca director general, primind un salariu foarte mare. Evreul acesta ar fi luat‑o și ca româncă de soţie, dar dânsa a vrut să treacă la evrei. El i‑a spus că nu trebuie să înveţe, să se chinuie și să meargă la Budapesta ca să‑și ia examenul, că el o ia și ca româncă. I‑a spus : ?Îmi placi și te iau de nevastă?, dar ea a spus : ?Nu, eu vreau să fiu evreică și copiii noștri să fie evrei?. E o femeie foarte drăguţă, foarte deșteaptă și bine­voitoare, și a învăţat cu multă silinţă. Acuma ei trăiesc aicea, la Timișoara. Am fost invitat și eu la nunta lor.

Am ajuns să am 87 de ani. […]

(Soţia dvs. cum se numea ?) Soţia mea era Viola Vogel. Ea, săraca, a avut meseria de plăpumăreasă, iar la București a avut un atelier de plăpumi pentru un magazin mare. Ea a făcut plăpumi și din asta a trăit, împreună cu surorile ei. (Cum aţi cunoscut‑o pe soţia dvs. ?) Foarte, foarte simplu. Când am ajuns la București, n‑am avut unde locui și m‑am dus pe o stradă și m‑am uitat la fiecare poartă. Acolo unde era o cameră de închiriat a fost o ţedulă la poartă și am văzut o ţedulă, m‑am dus și am închiriat o cameră. Camera a fost a ei, ea a locuit acolo. Am închiriat camera, am locuit acolo și pe urmă ne‑am apropiat, iar peste un an ne‑am și căsătorit. Era tot evreică. (În ce an era născută ?) Era mai mică cu trei ani, născută în 1915? tocmai ne potriveam. Era fată bună. […]

(În familie ce limbă vorbeaţi ?) În familie am vorbit limba idiș, care se deosebește de ebraică prin faptul că este un jargon nemţesc. Este limba pe care au vorbit‑o nemţii prin secolul XIII‑XIV. Atunci evreii, în secolul XV‑XVI, în anii 1490, în timpul Inchiziţiei din Spania, au fost foarte mulţi omorâţi. Evreii au fugit în sus, spre Germania, și au stat acolo. Ca să arate bunăvoinţă, au început să părăsească limba ebraică sau limba arameică, pe care o vorbeau, și au început să vorbească nemţește, așa cum evreii din Timișoara vorbesc românește. […]

La evrei prima sărbătoare este Paștele, care se numește Pesah (?Sărbătoarea libertăţii?). De Paște se sărbătorește ieșirea evreilor din Egipt, căci evreii au fost 400 de ani robi, sclavi ai Egiptului. Cu ei s‑au clădit piramide, clădiri. Ei făceau cărămizi și lucrau. După 400 de ani au plecat din Egipt. Faraonul le‑a dat voie să plece înapoi, în ţara strămoșilor lor. Dar 400 de ani au fost robi în Egipt și egiptenii n‑au vrut să‑i elibereze. Deci se sărbătorește eliberarea lor din Egipt și întoarcerea lor în ţara Israel. Ăsta este Pesahul, Paștele. De Paște nu se mănâncă pâine, se mănâncă maţa, adică pască, care este făcută din făină cu apă. De ce ? !? Fiindcă evreii, când au fost în pustiu, timp de patruzeci de ani ei n‑au avut acolo cuptoare și au luat făină amestecată cu apă și au făcut felii foarte subţiri pe care le‑au pus pe piatră, iar căldura a fost foarte mare și soarele le-a copt. Ca amintire a acestor zile se mănâncă timp de opt zile pasca asta, maţa. Pâine nu se mănâncă. Altă mâncare nu prea este. În prima seară, numită Seder, se mănâncă ceva, dar numai se gustă, amestec cu mere, nucă, lucruri verzi? Asta numai se gustă, de formă. În seara de Paști se bea un pahar de vin, asta este obligatoriu.

(Se merge la sinagogă ?)De trei ori pe an evreii din Israel s‑au dus să se roage la templul din Ierusalim? Și asta a fost de Pesah (deci la Paște), la Șavuot (de Rusalii) și de Sucot (?Sărbătoarea corturilor?).

Când am fost în Israel, acum doisprezece ani, tocmai de Paște, toate rudele s‑au adunat acolo și am fost peste douăzeci de persoane. Ne‑am adunat la una dintre rude, am mâncat și am băut. Am ţinut seara de Paște, am mâncat pasca aceea și am băut vin.

Altă sărbătoare mai importantă este Șavuot, adică Rusaliile. De Șavuot (?Sărbătoarea învăţăturii?) se sărbătorește acordarea Torei,
a religiei. Tora este Biblia, și atunci evreii au primit Biblia, asta se sărbătorește. Este la sfârșitul lui mai, prin iunie. Oamenii se duceau de trei ori pe an la templu, iar de Șavuot au adus cu ei trufandale.

Ce‑au avut ei au dus acolo, la preoţii din templu. Cine a putut să meargă a mers, cine n‑a putut, n‑a mers. De Șavuot se mănâncă mai mult preparate din lapte. Mama făcea tăiţei cu lapte, cu brânză, cu urdă. Nu prea s‑a mâncat carne. De băut, se bea apă.

În septembrie este Anul Nou, Roș Hașana. Cu o săptămână după Anul Nou este Iom Kipur, care este ziua cea mai sfântă dintre toate, este ziua căinţei și a iertării. Atunci se roagă pentru iertarea păcatelor și pentru un an bun, de liniște, de pace și belșug. De Anul Nou se adună familia, spre deosebire de Pesah, când se adună mai mulţi. Imediat, la cinci zile după aceea, este Sucot, sărbătoarea strângerii recoltei. Suca înseamnă cort. Timp de patruzeci de ani evreii au mers din Egipt până în Israel și pe drum au trăit în corturi, că tot s‑au mutat. Ca amintire a celor patruzeci de ani se ţine ?Sărbătoarea corturilor?.

Iarna este Hanuca (care înseamnă înnoire), ?Sărbătoarea luminilor?, când se aprind lumânări. Și asta este amintirea unui război, cu grecii. Israelul acesta a avut foarte multe războaie și pe parcursul istoriei a avut foarte mulţi stăpâni. De cele mai multe ori au fost asirienii. Aţi auzit desigur și de babilonieni. Și a fost un timp când au fost romanii, în anul 70 după Christos, care au distrus al doilea templu. A fost un timp când și Grecia a fost stăpână în Israel. Și‑atunci grecii au vrut ca evreii să‑și părăsească religia lor și să preia religia grecilor, care încă nu era creștină, ci era cu zeii, erau deci păgâni? Au cerut de la evrei să treacă, deci, la religia lor de păgâni. Aproape că era deja să supună tot statul, când a fost un bătrân, unul Matitiahu, care a avut cinci fii, bărbaţi, și care, împreună cu fiii lui, s‑a revoltat împotriva acelor jandarmi greci care au venit să‑i silească să treacă la altă religie. Atunci poporul a prins curaj și s‑a alăturat acestora și au gonit grecii. Asta este sărbătoarea de Hanuca, a luminilor. Atunci opt zile se aprinde seara câte o lumânare, în prima seară o lumânare, în a doua seară două, iar în ultima zi opt lumânări. […]

(Ce v‑a ţinut mai mult în viaţă ? Care este pentru dvs. sensul vieţii ?) Munca, să muncesc bine, să fac treaba bine. Alte pretenţii n‑am avut. Om bogat n‑am fost. Am fost, pot să spun, aproape sărac. De ce ? !? Fiindcă nevasta mea, săraca, nu a lucrat. Am trecut prin cei șapte ani cât am fost în Rusia și i s‑au stricat nervii pe toată viaţa și n‑a mai putut să lucreze. Am ţinut‑o acasă. A trebuit să creștem copilul și am trăit dintr‑un salariu trei oameni. Salariile n‑au fost mari la comuniști, și nici acuma, în învăţământ, nu sunt prea mari, dar pentru altceva n‑am avut nici un interes. La școală toţi profesorii au ţinut la mine, fiindcă am predat bine și am iubit copiii. N‑am bătut, n‑am pus degetul pe un copil niciodată. Și când a fost cineva pe care au fost supăraţi profesorii, eu am luat copilul acela la mine și cu mine n‑a avut niciodată nici o problemă. Acel copil care s‑a purtat așa de rău la ei, la mine chiar a învăţat.

Dacă a fost cineva care a vrut să ia ore particulare, apăi toţi profe­sorii și învăţătorii au spus să se ducă la domnul Bergler dacă vrea să știe.

Mi‑am trăit viaţa așa, liniștit. M‑am dus la școală și am venit acasă, iar acasă, dacă am avut timp, am citit ceva? Cititul e foarte important. Omul inteligent trebuie să citească, să‑și menţină nivelul. Acuma nu mai am pacienţa, răbdarea să văd cum descrie. […]