dr. FRANCISC SCHNEIDER (n. 1933, Timișoara) – ?Zona Timișoarei e un creuzet interetnic?

Mă preocupă tema evreilor din Banat, pentru că am studiat și studiez istoria acestei regiuni și în același timp legătura dintre poporul român, evreimea bănăţeană și celelalte minorităţi care locuiesc pe acest teritoriu.

În acest sens am citit și am scris mult, și scriu în continuare, toate acestea urmând să apară într‑o carte. Am o serie întreagă de conside­raţiuni, inclusiv antropologice și genetice, legate de aceasta. Titlul cărţii încă nu l‑am definitivat. […]

Timișoara este principalul oraș al meleagurilor dintre Mureș și Dunăre, cu o vechime de peste șapte secole. Acesta a constituit și locul de tranzi­tare al unor comercianţi evrei, semnalaţi în secolul al XVII‑lea, când Banatul a fost parte integrantă a Imperiului Otoman. Probabil unii dintre ei au pus bazele vieţii comunitare evreiești din Timișoara. În 1717 se instalează aici autoritatea habsburgică, în urma învingerii trupelor otomane.

În secolul al XVIII‑lea sunt menţionaţi, în cadrul Imperiului Habsburgic, întreprinzători așchenazi, dar primii se pare că au fost sefarzi.

Printre sefarzi au fost medici renumiţi, la care au apelat probabil și cnejii din Banat sau domnitorii de la începuturile formării statelor care existau pe acest teritoriu.

Este consemnat că așchenazii au construit o serie întreagă de între­prinderi, cum ar fi și fabrica de bere, distilerii de alcool, mori de apă,
în acest fel contribuind la dezvoltarea economică. Dar, în Impe­riul Habsburgic, pe vremea Mariei Tereza politica era concretizată prin așa numitul ?Judenordnung?, promulgat în 1776, în care au fost instituite o serie întreagă de măsuri drastice anti­evreiești. Acesta a stopat acţiunile oamenilor de afaceri și ale comer­cianţilor evrei.

Ulterior, urmașul ei, Iosif al II‑lea de Habsburg, a ameliorat această stare. Sigur că era un abso­lutism, dar nu mai era un absolutism general, ceea ce înseamnă o relativă toleranţă, concomitent cu ideea asimilării. Ideea asimilării avea la bază obli­gaţia evreilor de a lua nume germane. Aceasta se întâmpla după 1787. Din această perioadă datează numele derivate din plante, pietre preţioase, adjec­tive, nume rezonabile. Dar aceste nume rezo­nabile pe care le‑au cumpărat evreii înstăriţi, timișoreni, au coexistat cu o serie întreagă de nume care au creat, prin semni­ficaţia lor, repulsie. Erau nume care evocau anumite acţiuni care erau reprobate și sunau peiorativ. În general, însă, evreimea timișo­reană care a dispus de mijloace bănești a cumpărat nume rezonabile. Legat de aceeași perioadă, a sfâr­șitului de secol al XVIII‑lea, putem consemna începuturile vieţii culturale evreiești, consti­tuirea cartierului evreiesc din Cetate, în cuprinsul căruia se consemnează două sinagogi și un ?heder?, școala care începe propriu‑zis la copii la vârsta de trei ani.

La sfârșitul secolului al XVIII‑lea, mai bine zis în 1779, Banatul a fost anexat Ungariei, în cadrul Imperiului Austro‑Ungar, ceea ce a însemnat o dublă subordonare administrativă și politică, cât și debutul maghiarizării forţate. Aceasta a ridicat o serie întreagă de probleme, dar ceea ce este semni­fi­cativ este că, dacă până atunci limba oficială a fost germana, respectiv, derivat din aceasta, idișul, acum s‑au impus în mod obligatoriu maghiara și, de ase­menea, numele maghiare, cu posibi­litatea de a‑și schimba numele și de a‑și lua un nume rezonabil cei care au avut un nume peiorativ în perioada precedentă.

O dată cu această maghiarizare apar și o serie întreagă de manifestări xenofobe recrudescente. Faţă de perioada din vremea lui Iosif al II‑lea, acum a apărut o recrudescenţă a xenofobiei, ate­nuată de faptul că în zona aceasta se găsesc o multitudine de etnii, între care există o con­vieţuire pașnică și nu se manifestă tendinţe xenofobe sânge­roase. Din această cauză și viaţa spirituală ia un avânt deosebit la începutul secolului al XIX‑lea, când în viaţa economică se consemnează o majori­tate evreiască. De aseme­nea, și în comerţ, și în practicarea meșteșu­gurilor. La aceasta s‑a adăugat, la mijlocul secolului al XIX‑lea, ieșirea din vechile forme de viaţă ale cartierului evreiesc din Cetate, care nu mai reprezenta singurul loc de concentrare a evreilor, căci ei s‑au dispersat și în celelalte zone, cartiere.

De asemenea, pe lângă cele două școli israeliene, evreii au apelat, în bună parte, la instrucţia laică, mergând și la alte școli. Școlile erau situate una la trecerea din Cetate spre Fabric și una înspre Iosefin. Se accentuează deci instrucţia laică, însă se mai păstrează și un învăţă­mânt tradiţional, ?heder?‑ul.

O perioadă foarte fructuoasă pentru Banat și pentru Timișoara a fost perioada 1840‑?58, când primarul Timișoarei a fost Preyer. Este și o stradă cu numele lui, în Iosefin. De numele lui Preyer este legată construirea Timișoarei moderne și impunerea în același timp a unui spirit liberal și progresist, dar și o toleranţă etnică și confesională, ceea ce a permis impli­carea evreilor într‑o și mai mare măsură în comerţ.

În acea perioadă o parte dintre tinerii evrei frecventau Liceul Piarist, unde predau în special preoţi romano‑catolici. Era o școală foarte bună și mulţi evrei au preferat acest liceu. Sigur că limba de predare era maghiara. Problemele de emancipare a evreilor în perioada aceea erau strâns legate de maghiarizarea lor. Se spunea : cetăţean maghiar de religie mozaică. Chiar și în slujbele religioase s‑a folosit limba maghiară. Aceasta, în condiţiile în care aristocraţia maghiară, în cea mai mare parte, era anti­semită. Mulţi dintre ei erau anti­semiţi feroce, cu toate că în perioada pașoptistă intel­ectualii de marcă ai maghiarimii au militat pentru drepturi egale ale evreilor.

Deci evreii erau în categoria cetăţenilor de mâna a doua, cu toate că eminente personalităţi au parti­cipat la viaţa politică, la edificarea sistemului bancar, comercial și industrial. Aproape toată industria, toate băncile și marile societăţi comerciale erau ale evreilor, adică fabricile de pantofi, industria lânii, fabrica de spirt, fabricile de industrie textilă etc.

Trebuie să subliniez aspectul acesta de tranziţie legat de perioada pri­mului război mondial. În perioada primului război mondial, un aspect impor­tant îl reprezintă lupta românilor pentru formarea statul naţional unitar.

Evreii au participat la această acţiune pentru că era un prilej de dobândire a egalităţii în drepturi, și aici consemnez aportul deosebit al ideologului român al unirii Transilvaniei și Banatului cu România, Vasile Goldiș, care a militat pentru acorda­rea egalităţii în drepturi. Din această cauză, mișcarea unirii a fost sprijinită de evreime. Este un aspect deosebit de important. Acesta a coexistat cu orientarea social‑democrată, foarte puternică în această parte, care printre altele milita și pentru egalitate. ­Trebuie să subliniez că această orientare social‑democrată conferea perspec­tiva egalităţii în drepturi. Din această cauză ea era susţinută și avea o preponderenţă evreiască, la care s‑au asociat păturile progresiste și ale celorlalte naţionalităţi.

Sigur că în contextul acesta, al primului război mondial, un rol l‑au avut și influenţele dinspre Rusia, respectiv revoluţia rusă.

Aici trebuie consemnat evreul Otto Roth* , care a proclamat Republica Banatului, însă în cadrul Republicii Socialiste Maghiare, atunci, imediat după primul război mondial, sub influenţa revoluţiei ruse. Astăzi nu se vorbește de Otto Roth. Atunci când s‑a făcut Unirea, Banatul a intrat în România Mare, iar acţiunea lui Otto Roth a fost privită cu dușmănie. El și‑a dat seama de greșeala pe care a făcut‑o, să proclame Banatul în cadrul Ungariei, și pe urmă a revenit, militând pentru Republica Autonomă a Banatului. Separarea de Ungaria era deja un pas înainte, și totuși nu era conformă cu tendinţele de unire și formare a României Mari. Aceste tendinţe ale lui Roth nu au fost privite bine de o mare parte a evreimii, pentru că nu rezolvau situaţia. A apărut o contradicţie între o bună parte a evreilor bănăţeni și Otto Roth, care a dus la for­marea Consiliului Naţional Evreiesc din Banat, ce s‑a opus spiritului supra­naţional promovat de Roth.

Spiritul supranaţional nu a convenit evreilor care militau pentru identi­tatea etnică și confesională și în același timp pentru egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni, în condiţiile identităţii etnice și confesionale care era pro­pagată de români, ce mili­tau pentru formarea României Mari. Din această cauză evreimea a luat parte la mișcarea de formare a României Mari.

Bineînţeles că după ce Banatul a trecut la România Mare problemele au fost deosebite, pentru că evreimea de aici nu știa decât limba maghiară și germană, or se punea problema însușirii limbii și culturii române, pe lângă administraţia și politica statului. Reminiscenţe au fost și după cel de‑al doilea război mondial. Evreii nu erau buni vorbitori de limba română și continuau, poate mai sunt și astăzi care preferă, să vorbească în ungu­rește sau în limba germană.

În această perioadă, primul pas a fost recunoaș­terea condiţiei de mino­ritate. Ca să fie recunoscută ca minoritate, evreimea trebuia să fie unită, or erau o serie întreagă de diferenţe, unii erau așche­nazi, alţii erau sefarzi, unii erau ortodocși de diverse grade, foarte habotnici, alţii mai toleranţi, alţii neologi, care erau mai ușor asimilabili.

Din această cauză a apărut în 1923 Uniunea Naţională Evreiască din Ardeal și Banat, care a aplanat în mare parte neînţelegerile dintre comu­nităţile ortodoxe și neologe, cât și dintre sioniști, pe de o parte, și gruparea burghezo‑liberală, care avea o orientare cosmopolită, pe de altă parte.

Trebuie subliniat aici faptul că, la început de secol, tineretul evreiesc, în bună parte, avea deja o cultură de tip occidental, și în această cultură un rol deosebit i‑a revenit liceului evreiesc timișo­rean, Liceul Israelit, care a funcţionat până în 1948 în localul în care astăzi este Liceul de Artă, fost liceu sportiv, pe strada Mihai Eminescu.

Acest liceu a asigurat formarea unei intelectualităţi de marcă, ce a permis tineretului să se axeze pe profesiuni liberale și comerciale, cât și pe meseriile de avocat, inginer, medic. Trebuie să subliniem și fabricile moderne care au fost realizate, fabrica de bere, spirt, mănuși, pălării, textile.

Cu toate că acest amalgam de etnii din zonă a fost tolerant ? nu s‑au înregistrat manifestări anti­semite zgomotoase ?, se consemnează o orientare politică antisemită în viaţa culturală și socială, care, trebuie să recu­noaștem, își avea originea în Vechiul Regat, unde existau astfel de manifestări zgomotoase.

O dată cu autoritatea română de aici din Banat și cu venirea unor funcţionari din Vechiul Regat, s‑au implementat și acţiuni antisemite. Era însă o toleranţă etnică deosebită, care s‑a păstrat și în zilele noastre. Au existat manifestări antisemite de mică amploare, din partea unei mici părţi din populaţie.

În perioada celui de‑al doilea război mondial, au fost promulgate o serie întreagă de legi anti­evreiești. S‑a instituit C.N.R.* ‑ul. Esenţa acestui C.N.R. era că orice bun deţinut de evrei trecea în patrimoniul său. Deci acest C.N.R. numea un admi­nistrator român și toate bunurile imobile erau ale acestui C.N.R. Nu li s‑a spus evreilor că au pierdut bunurile respective, dar nu mai dispuneau de ele. Aceasta a mers cu scoate­rea lor din locuinţele pe care le deţineau. Li se repartizau alte locuinţe, în diverse locuri. Evreii de la sate au fost obligaţi să se mute în oraș și desigur că au trebuit să lase totul acolo ; bunurile intrau de fapt în proprietatea C.N.R.‑ului. Și o serie întreagă de alte acţiuni : nu puteau să urmeze școli superioare, nu puteau să urmeze școli românești, bene­ficiau de asistenţă numai în cadrul Comunităţii Evreilor. Aici nu s‑au făcut ghetouri; s‑au făcut însă lagăre de muncă, unde au fost concentraţi evreii, era muncă silnică, erau consideraţi deţinuţi, e vorba de bărbaţi. Evreii din Banat au fost pe șantiere de muncă forţată, în diferite zone, au participat la îndiguiri la Șag (Timișeni), la Ghioroc‑Păuliș, la Turnu Roșu. Lucrau la cariere de piatră, la regularizarea Oltului, la drumuri. Unii au fost duși în Transnistria. Sigur că n‑au fost lichidaţi, cum au fost acţiunile din Vechiul Regat, pogromul de la București, din timpul dictaturii legionare, pogromul de la Iași. Așa ceva în Banat nu a existat, tocmai din cauza tole­ranţei interetnice.

Accesul la cultură, de asemenea, a fost sistat, dar s‑a păstrat liceul evreiesc. Însă evreii nu aveau voie să aibă radio, s‑au rechiziţionat și bicicletele, nu mai vorbesc de alte mijloace. Au fost și atentate, și aici consemnez un atentat din ?38. Înainte de război, în localul teatrului s‑a comis un atentat legionar. A fost un ansamblu evreiesc căruia i s‑a pus o bombă, iar cu această ocazie au murit mulţi.

(Cum a reacţionat comunitatea ?) Au fost pro­teste, dar nu erau mișcări, erau proteste individuale. Și evrei, și neevrei au condamnat aceste acţiuni, dar nu puteau să se manifeste altfel. Asta a fost situaţia.

Liceul evreiesc exista, însă nu mai era în localul lui, funcţiona în cadrul bisericii. În perioada aceasta, exista liceul evreiesc și două școli primare, una în Iosefin și una în Fabric. În Iosefin era în curtea sina­gogii. E interesant că școlile primare au rămas la locul lor, dar liceul a fost luat. Liceul a funcţionat în parte la sinagoga din Fabric, și în parte lângă Gara Mică*. În acea perioadă a războiului, veneau bande de tineri care așteptau elevii la ieșire.

Era învăţământ înainte de masă și învăţământ după‑masă, și elevii evrei erau așteptaţi la ieșire de bande de tineri legionari veniţi de la diverse licee, la care se mai adăugau alţi huligani, și se încingeau bătăi. Acestea aveau loc pe întuneric, în locuri izolate, cum ar fi pe lângă liceu. Erau mici incidente, dar nu de amploarea celor din Regat.

Acum să trecem la perioada de după război. După 23 august, se între­zărea speranţa de a le obţine drepturile și bunurile. Din această cauză evreimea s‑a alăturat mișcării comuniste. Se pune acum problema dacă erau comuniști. Aici în Banat erau puţini comuniști, și mai puţini comuniști evrei, care, de fapt, erau de orientare social‑democrată. Însă după 23 august, având posi­bilitatea de a obţine drepturi și avantaje, fiindcă pierduseră tot, s‑au aliat cu această mișcare și unii au mers, dar nu toţi, puţini doar, după principiul ?dinte pentru dinte?, adică să plătească cu aceeași monedă ceea ce au pătimit. În acea perioadă, sigur că au fost și unele abuzuri din partea unora care au obţinut funcţii deosebite în ierarhie și în aparatul de repri­mare, în Securitate. Deci au existat și din aceia, o mică, foarte mică parte, și nu a fost așa ca‑n alte locuri, unde și oprimarea a fost mai mare. Au fost și aspecte de răzbunare de mai mică amploare.

Majoritatea evreilor au aderat la organizaţiile sioniste, care au luat fiinţă după război. Aceste organizaţii sioniste au militat pentru plecarea în Israel. A început emigrarea, care pe urmă a fost frânată, la sfârșitul deceniului cinci, chiar de unii evrei din cadrul Comitetului Democrat Evreiesc. Dar deja plecase o mare parte din evreimea timi­șoreană. Astăzi au mai rămas puţini, două‑trei sute.

(De ce credeţi că emigrarea a fost frânată ?)Pentru că în conducerea Comitetului Democrat Evreiesc au intrat, pe de o parte, extremiști de stânga, răzbunători, iar pe de altă parte, dintre cei care au crezut în comunism. Au crezut că într‑adevăr comunismul înseamnă egalitate între oameni și posi­bilitate de emancipare absolută. Sunt evrei care și‑au schimbat numele, și‑au luat nume românești. Sigur că unii și‑au luat nume româ­nești pentru a respecta condiţiile de obţinere a cetă­ţeniei. Aici, în Banat, nu au existat aceste aspecte, dar după război mulţi evrei au luat nume românești ca să se piardă urma lor evreiască. Se știa, însă, că respectivul, deși are nume românesc, este evreu. Și astăzi se știe. Sigur că a contribuit și propaganda ideologică comunistă, care spunea că naţionalităţile vor dispărea și va fi o singură naţiune socialistă, că va dispărea și religia și nu va mai fi religie. Așa se explică că foarte mulţi evrei au devenit atei. Desigur că întotdeauna există atei, 40% din laureaţii Premiului Nobel sunt atei.

(Cum au reacţionat evreii care nu erau comuniști faţă de cei care au intrat în structurile comuniste ?)În cea mai mare parte s‑au complăcut, pentru că erau totuși priviţi ca o pătură privilegiată. Adică nu au făcut parte din mișcarea fascistă, nu au fost, să zic așa, ?înfieraţi? după ?44, era totuși o etnie privilegiată. De aceea au fost numiţi în funcţii de răspundere. Sigur că majoritatea dintre ei erau comercianţi, ingineri, medici, econo­miști, avocaţi, deci cu pregătire. Or, dintre români, mulţi au făcut parte din structurile care erau înfierate de comuniști. Așa se explică de ce multe funcţii au fost deţinute de evrei.

(Ce a urmat după 1948 ?)Încetul cu încetul și în special după moartea lui Stalin în ?53, au venit știrile despre manifestările antisemite din Uniunea Sovietică. Până după război nu s‑a pus problema decât foarte puţin, dar după război a răbufnit în Uniunea Sovietică spiritul acesta antisemit, pentru că în Rusia ţaristă spiritul antisemit era cel mai ridicat, cele mai mari pogromuri au fost în Rusia ţaristă. Sigur că au fost sistate după revoluţie, dar spiritul antisemit și xenofob a rămas, a supra­vieţuit. Dovadă ce au făcut rușii în Polonia, în Țările Baltice, în Caucaz, în Basarabia : o rusi­ficare forţată, care a luat amploare pe urmă, după război. A fost procesul intelec­tualilor evrei, în vre­mea lui Stalin ; au fost medicii evrei care până atunci tratau protipendada sovietică. S‑a spus că sunt criminali. Toate acestea s‑au auzit. Uniunea Sovietică avea supremaţia, era perioada de glorie a comu­nismului, după războiul câștigat, după marile victorii pe tărâmul construirii socialismului ? pe acest fond au început să apară știrile. Știrile au venit în special din Moldova, unde au fost două etape de refugiu : o dată cu tratatul Ribbentrop-Molotov, când Basarabia a fost trecută la Uniunea Sovietică, atunci s‑au refugiat o parte, pe urmă a fost recu­cerită, și în urma recuceririi cei care au trăit acolo sub regim sovietic au povestit ce s‑a întâmplat. Au fost deportaţi, indiferent că erau evrei sau neevrei, era acea rusificare forţată. Pe urmă a venit al doilea refugiu, când au intrat iar rușii. Atunci au venit din nou o mare parte și au povestit ce însemna traiul în Uniunea Sovietică. Au fost deportaţi și marile orașe au fost reduse de populaţia românească.

S‑au născocit procese, au fost omorâţi atâţia, au fost deportaţi în Siberia sau condamnaţi la moarte.

Aceasta a accentuat exodul, și evreii și‑au dat seama că tot ceea ce se spune despre comunism este poveste.

(Veţi scrie o carte despre evreii din Banat ?)Din Timișoara, de la rădă­cinile mele. Pornind de la actele pe care le știu de la bunicii mei, privitoare la originea lor. De exemplu, tatăl meu era originar din Buziaș. Străbunicul meu locuia la Moșniţa Veche. Bunicul meu avea o prăvălie la Buziaș, înainte de primul război mondial. După primul război mondial a plecat din Buziaș și s‑a stabilit la Timișoara. Bunica mea din partea tatălui era din Lugoj, dar familia ei își avea originea în partea de est a Ungariei, în zona Makó. Un străbunic de‑al meu, la 94 de ani, în 1944, a fost suit în ?trenul morţii?, dar în drum spre lagăr a decedat. Mama mamei mele, deci bunica mea, era originară din Slovacia, de lângă Košice. (Este în Slovacia de Est, stră­bunicul meu era rabin în satul respectiv. Era un sat preponderent evreiesc numit Bidovce.) Ea s‑a căsătorit cu bunicul meu, care era agronom, originar din Oradea, lucra la diverși latifundiari maghiari ca intendent. Adică primea în admi­nistraţie din partea latifundiarului respectiv moșia și avea o cotă‑parte din producţie. Asta era în partea de est a Ungariei. Originea bunicului meu este maghiară, dar erau maghiari sâmbătari, ai căror urmași sunt astăzi adventiștii de ziua a șaptea. Atunci când au fost persecuţiile,
o bună parte din adventiști au trecut, în secolul al XVIII‑lea, la religia mozaică. Străbunicul meu din partea tatălui era considerat neamţ și i se spunea ?neamţul din Moșniţa Veche?. Ei au plecat de acolo, din Moșniţa Veche, lângă Buziaș. Acestea îmi sunt originile. [?]

(Existau în Timișoara anumite locuri unde se întâlneau evreii ?)Era biserica ? templul ? și insti­tu­ţiile care au ţinut de biserică. Mai erau organi­zaţiile sioniste. Aicea, în Banat, era interesant, că veneau și neevrei, nu era exclusivism. Sigur că în biserică, când intrai, în sinagoga evreiască, trebuia să fii acoperit. Mulţi veneau, de exemplu, în sinagogă în ajunul ?Zilei pocăinţei?, era așa‑zisul ?Kol nidré?. Se practica rugă­ciunea din ajun, unde era un cor fantastic cu muzică impresionantă, măreaţă, și veneau să asculte. Sigur, veneau oameni de cultură, care practicau muzica bună. Sau erau diverse ser­bări evreiești la care veneau pentru că aici era toleranţă, erau prieteni familii de evrei cu familii de neevrei. De exemplu, era o sărbătoare a veseliei care este Purimul, era Fașingul, Chirvaiul, unde parti­cipau, alături de oamenii bisericii, și evrei. La aceste sărbători parti­cipau și neevrei invitaţi, dar apropiaţi, prieteni ; asta se practica.

(Unde v‑aţi născut ?)Eu m‑am născut în 1933, aici, în Timișoara, mai bine zis într‑un cartier pe nume Fratelia sau Chișoda Nouă. Pe vremea când eu m‑am născut, era o comună suburbană, nu era oraș, din această cauză când a început războiul noi am fost evacuaţi, am venit în Timișoara. În primii ani, de la 3 ani până la 5 ani, am mers la o gră­diniţa germană din Fratelia, apoi de la 5 ani la grădiniţa româ­nească. Pe urmă m‑am dus la școală.

Atunci începuse războiul, în anul ?40. În ?40 am început școala evreiască din Iosefin, și în ?41 m‑am mutat din Fratelia. Școala a început înainte de a fi evacuaţi și de‑a intra România în război. Am fost însă evacuaţi. Eram șapte persoane în familie și ne‑am restrâns într‑o locuinţă cu o cameră și o bucătărie. Așa a fost în ?44. Atunci am terminat cele patru clase.

În familie mai erau, pe lângă bunica mea, părinţii mei, sora mea, și doi unchi de‑ai mei. Unchii și tatăl meu erau în cea mai mare parte a timpului plecaţi la muncă silnică. În toamna lui ?44 am înce­put Liceul Israelit și am făcut patru clase până în ?48. În ?48 a fost reforma învăţământului și s‑au desfiinţat școlile confesionale. Atunci am urmat școala medie tehnică sani­tară. Între timp ne‑am mutat în case separate, în condiţii civilizate. Eu am terminat școala tehnică sanitară în ?51 și am urmat Medicina șase ani. La terminarea Medicinei m‑am căsătorit, în 1957, la Timișoara. Soţia mea e româncă, originară din Bucovina. (Cum se numește ?) Felicia, născută Jemna. Am lucrat trei ani ca medic de circumscripţie în Negrești Oaș, în Țara Oașului. Trei ani am lucrat acolo, între ?57 și ?60. În ?60 am dat concurs la Medicină pentru o funcţie didactică și am devenit preparator la Catedra de fiziologie, la profesorul Marin Popescu. După un an am fost avansat asistent, tot pe bază de concurs, și am lucrat la Medicina din Timișoara timp de treizeci și opt de ani, parcurgând treptele ierarhice până la pensionare, la vârsta de 65 de ani, deci în ?98. În ?98 m‑am pensionat, dar din 1991, de la înfiinţarea Facultăţii de Medicină de la Universitatea Vasile Goldiș din Arad, am fost rugat să organizez Catedra de fiziologie și am predat și acolo. Ca profesor de fiziologie, am organizat catedra, am organizat Centrul de cercetări al universităţii, în același timp sunt și prorector al universităţii. (Aveţi copii ?) Am doi copii, băiatul e mai mare, el acuma împlinește 42 de ani, este profesor universitar de fizică la Univer­sitatea Le Hâvre din Franţa, după ce a făcut și doctoratul în Franţa. Din partea lui am doi nepoţi. De șase ani sunt în Franţa. Fiica mea a terminat Medicina și este medic de familie, aici, în Timișoara. [?]

(Aţi frecventat sinagoga ?) Până în ?48, când am urmat școala evreiască. În rest aveam legături ocazionale cu cei din comunitate. Pot să spun că am mai frecventat sinagoga, legat de deces. Este un obicei evreiesc ca în anumite ocazii speciale de sărbătoare să facem o rugăciune pentru morţi și mergeam la sinagogă numai atunci când se spunea rugăciunea pentru morţi. După ce m‑am pensionat, am mers mai des. [?]

Apoi sunt reuniunile interconfesionale. Nu de mult, acum vreo trei‑patru săptămâni, a fost o reuniune confesională organizată de prim‑rabinul nostru împreună cu Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Banatului. S‑a ţinut la sinagoga din Iosefin, care s‑a umplut cu neevrei. Au fost vreo cincizeci ? șaizeci de evrei și până la câteva sute au fost neevrei din peste zece confesiuni : biserica orto­doxă, greco­‑catolică, romano‑catolică și câteva biserici protestante reformate. [?]

(Cum vedeţi viitorul Comunităţii Evreilor din Timișoara ?)Va dispărea în câţiva ani, pentru că majoritatea evreilor din Timișoara sunt de peste 60 de ani.