ANDREI ȘERBAN (n. 1923, Timișoara) ?Mi-a plăcut să călătoresc, când am avut ocazia și posibilitatea?

Sunt Șerban Andrei, medic pensionar, radiolog din Reșiţa și? m‑am născut la Timișoara în 1923, dar m‑am numit Kovács Andrei, iar numele acesta cu rezonanţă ungurească a fost schimbat de la un timp, după ce m‑am căsătorit și am luat numele soţiei, care este Șerban Viorica. Așa? toate școlile elementare și medii le‑am făcut la Timișoara. Și acolo erau niște școli foarte bune, confesionale, israelite, și elementare, și medii, cu niște profesori foarte buni, cu un liceu de mare nivel în care au predat atât profesori care erau de etnie evreiască și au predat numai acolo, cât și profesori români care au venit de la liceele de stat cum era ?Diaconovici Loga?, un liceu vestit din Timișoara. Așa că până prin 1940 a funcţionat recunoscut fiind de stat; diploma de acolo era valabilă.

Dar, în 1940, atunci când toţi evreii au fost eliminaţi din toate formele de învăţământ și din toate gradele de învăţământ, acestui liceu i s‑a retras autorizaţia de funcţionare. Dar, într‑un fel aproape clandestin și de data asta numai cu profesori evrei care au predat până atunci cursurile, au mers mai departe, și în 1942 s‑a dat și un bacalaureat. Anul meu de studii, care a terminat în 1942, a dat un bacalaureat care ? după cum cred eu astăzi ? era mult mai dificil decât cel din liceele de stat, erau niște pretenţii? acum, judecând așa, îndărăt, cred eu că erau chiar exagerate. Deci ne‑au dat o cultură generală temeinică și întinsă. Și după aceea, bineînţeles, fiind excluși din toate formele de învăţământ, n‑am putut să mă înscriu în nici o formă de învăţământ superior. În schimb, am fost evacuaţi din casă, ni s‑a confiscat absolut tot ce era de confiscat, cum era, de exemplu, interzis prin legile rasiale din vremea aceea, pe vremea regimului Antonescu și regimului legionar. S‑au scos o mulţime de legi rasiale în virtutea cărora n‑aveam absolut nici un drept. Era interzisă ascultarea oricărui post de radio și apara­tele radio erau confiscate. N‑aveai voie să conduci nici un vehicul, chiar și bicicleta pe care am avut‑o a fost confiscată. Din locuinţă am fost dat afară și? diferite forme de persecuţie, până când, în 1942, am fost exclus și din armată. Nu puteam să fac armata, cu toate că trebuia să mă recruteze, nu ? În schimb, am fost trimis într‑un așa‑zis detașament de muncă obligatorie, în care condiţiile erau aproape de necrezut, greu de povestit, niște? chestii de care nu‑ţi mai aduci aminte, ca să nu ţi se repete coșmarurile care urmau zeci de ani după ce ai scăpat de acolo. În orice caz, era totul, în afară de camerele de gazare de la Auschwitz.

În fine, după 1945, când s‑a terminat cu regimul acesta fascist, atunci m‑am înscris și eu la Facultatea de Medicină. La Timișoara nu exista încă, dar m‑am dus la Facultatea de Medicină din Cluj, care era refugiată la Sibiu din cauză că Ardealul de Nord era cedat atunci prin Dictatul de la Viena. Primul an și jumătate l-am făcut la Sibiu, după aceea s‑a mutat înapoi la Cluj, m‑a dus și eu și, în anul III, după ce s‑a înfiinţat facultatea de la Timișoara, m‑am transferat la Timișoara, că era mult mai ușor și mai ieftină întreţinerea, că eram doar de‑acolo. Am terminat facultatea, am fost repartizat, am făcut medicina aceasta generală întâi în mediul rural, pe urmă la o mină, la Rușchiţa. Era acolo o mină de plumb și carieră de marmură și încet‑încet, după ce am avut anumite rezultate care au fost considerate, mă rog? meritorii, să zicem, atunci am obţinut un transfer la Caransebeș.

Între timp am cunoscut‑o pe nevastă‑mea, cu care m‑am căsătorit. De aceea am și vrut să mă mut, să fiu mai aproape de Timișoara. Ea era încă studentă și a venit și ea lângă Caransebeș, când a terminat, într‑un sat lângă Caransebeș. După aceea am făcut o specializare în radiolo­gie, la Iași. M‑am întors la Caransebeș, unde am profesat radiolo­gia. Între timp ea a fost transferată în oraș și după aceea, la solicitarea unui coleg care era din Caransebeș și care lucra în Reșiţa, la solicitarea lui, am schimbat posturile. Noi am venit la Reșiţa și el ? era și el radiolog ? s‑a dus în locul meu la Caransebeș. Era printr‑o înţelegere colegială. Pe mine nu m‑a deranjat să vin aici, nu mă lega nimic de Caransebeș. El era din Caransebeș, și am schimbat posturile. Și așa am ajuns la Reșiţa, unde am lucrat, mai în policlinică, mai în spital, după cum era nevoie, iar soţia mea, care pe vremea aia era încă medic de medicină generală, a făcut și ea o specializare în dermatologie și a venit înapoi, tot în Reșiţa, ca dermatolog. Cam la vârsta de 50 de ani, am participat la un concurs de medic primar și din specialist radiolog am trecut în primar, post din care m‑am pensionat. După pensionare am mai lucrat încă până la vârsta de 70 de ani, și atunci toată lumea a spus c‑a fost destul, și eu, și ei? și am rămas în pensia asta, care știţi cum e?

În fond, în rest, lucruri așa, foarte interesante din viaţă n‑aș putea ca să vă spun, decât că mi‑a plăcut să călătoresc, când am avut ocazia și posibilitatea, bineînţeles că pe vremea aceea mai mult către Răsărit am călătorit, am văzut unele orașe din Rusia, Asia Centrală, o dată am fost și în Franţa, am avut o rudă acolo și m‑a invitat și printr‑o minune am primit și pașaport? bineînţeles fără copii. Am venit înapoi și iacătă? cam asta a fost toată viaţa.

(Aș dori să‑mi mai povestiţi, dacă doriţi, despre perioada ?42‑?43, când aţi fosttrimis la muncă obligatorie.) La dorinţa dumneavoastră, am să vă povestesc cum a fost cu acel lagăr de muncă. Deci, în 1942 am fost invitat la Centrul Militar, cum se chema pe vremea aceea. Asta era în septembrie și a spus să luăm cu noi haine pentru toate anotimpurile și hrană pentru trei zile. Și am fost duși la gară, unde doar douăzeci de persoane am fost îmbarcaţi într‑un bou‑vagon, într‑un marfar închis, cu pază militară. Și am fost dirijaţi către est. Unde vom ajunge n‑am știut. Și după opt zile am ajuns la Focșani. Dacă respectivul militar care păzea, care era santinelă la vagonul respectiv… știţi, că se schimbau aceste santinele, fiecare, nu știu a câta gară a venit alt soldat. Dumneavoastră nu știţi, dar pe vremea aceea vagoanele de marfă aveau o platformă. Nu toate vagoanele de marfă aveau frână automată din asta cu aer comprimat, erau frâne de mână. Și această frână de mână era lăsată pe o platformă care era într‑un capăt al vagonului, știţi. Acolo era soldatul acela, și bineînţeles că n‑aveam voie să ne dăm jos, ușa era trasă, ușa aia rulantă. Dacă soldaţii ăia nu erau oameni, noi muream acolo de sete. Ei ne‑au mai adus apă. Erau? nu toţi erau câini. Știţi. După ce ne‑am dat acolo jos, în gară la Focșani, ne‑am dus 40 sau 45 de kilometri în coloană, bineînţeles cu pază militară, glonţul pe ţeavă și așa mai departe. Am fost duși lângă Mărășești, într‑un sat, Ciușlea se chema. Mai bine‑zis, între satul acela și un braţ al Siretului era un câmp. Și acolo pur și simplu ne‑au dat niște unelte, lopeţi, târnăcoape, cazma și ne‑au pus să săpăm? Să vă povestesc acum, ca să vă puteţi da seama de efectul psihologic. Nu ne‑au spus? nu ne‑a spus nimeni absolut nimic. Era un teren care era mare, era îngrădit cu sârmă ghimpată, deci gard de sârmă ghimpată, și ne‑au pus să săpăm niște șanţuri. Aceste șanţuri trebuiau să fie de 15 metri lungime, 2 metri lăţime și 2 metri adâncime. Am zis : ?Hopa ! Gata ! Astea‑s gropile comune?. Dar n‑a fost, n‑a fost. După aceea ne‑au pus să tăiem niște copaci, să‑i fasonăm, și atunci am bătut în acești trunchi de copaci niște stâlpi în mijlocul acestor gropi. După aceea o singură grindă deasupra, nu știu dacă dumneavoastră vă daţi seama, am aruncat niște ramuri, niște mărăcini în marginea șanţului, și această grindă, că așa a fost, un fel de acoperiș făcut din ramuri peste care am aruncat pământul care a fost scos din acest șanţ. Deci intrarea a fost lăsată numai într‑un capăt, iar celălalt era astupat, deci era o intrare așa, pe plan înclinat, să mergi în această văgăună subterană, lungă de 15 metri, lată de 2 și adâncă de 2. Asta era ?cazarea? în care am stat doi ani, iarnă‑vară. Frumos era când a început toamna, ploaia. Și a plouat, și a plouat, până când acest strat de pământ s‑a îmbibat cu apă. Și atunci a început să curgă noroiul. Și pe urmă, când a început apa Siretului să crească din cauza ploilor, atunci a venit și apa freatică, și am stat până aproape de genunchi în apă, iarnă‑vară. Bineînţeles că s‑au format detașamente de muncă obligatorie și ne‑am ocupat cu îndiguirea braţelor Siretului, care trebuiau oprite ca să rămână un curs central. Am lucrat la oprirea cursului de apă care venea în aceste braţe ale Siretului. Pe de altă parte, alte grupuri au fost puse pentru defrișări de pădure, alte grupuri, mai ales în ?41? în ?43, pardon, în ?43, când se simţea deja că Germania nu este chiar atât de stăpână pe războiul acela, știţi, și, mă rog, sigur că autorităţile militare sau Statul Major sau nu știu cine au intuit că frontul o să se și întoarcă din Rusia, ne‑au pus să facem cazemate. Din pământ, din beton, mă rog. Era o normă de muncă pentru fiecare care era denumită de ei randa­ment, adică fiecare trebuia să dea un anumit randament. Numai că acolo erau și oameni mai bătrâni. Și nu mergea, că nu erau în stare să facă faţă ! Era o muncă foarte grea, foarte grea. Și nu erau în stare să o facă, mai ales că era alimentaţia aia, două luni zeamă de fasole, doar patru‑cinci boabe. Cine a avut protecţie și a cunoscut bucătarul a primit din fund un polonic în care au plutit două‑trei boabe de fasole sau varză. Când s‑a terminat fasolea, a venit varza. Știţi ? O pâine militară, neagră, mică, pe zi, care de cele mai multe ori nu avea decât coaja, fiindcă se găsea o găurică în care ?șoarecii? sau ?șobolanii? au mâncat miezul, că era numai coaja. Nu vă puteţi închipui? Nu vă puteţi imagina. De foarte multe ori pâinea se înlocuia cu un pătrat de mămăligă de 10 pe 10. Asta pe o zi. Apoi vă puteţi închipui, cu hrana asta, cine putea să reziste. Cine era tânăr și rezistent, acela a supravieţuit, știţi. Dar ăia care erau mai în vârstă trebuiau ajutaţi. Și atunci fiecare tânăr mai făcea o bună parte din munca repartizată altora, care erau mai în vârstă. Că dacă nu, s‑a dus mâncarea pe seara respectivă, știţi. În schimb, a primit altceva : la apelul din dimineaţa următoare a primit douăzeci și cinci de bastoane pe spate. Dacă n‑a făcut ce trebuia să facă. Deci cam asta era. În ?43, cam așa, au născocit că sunt păduchi și au adus niște etuve. Știţi ce‑i aia ? Etuve, niște cuptoare din astea pe roţi, erau cuptoare ambulante în care băgau hainele, ca la o anumită temperatură să moară păduchii. N‑au fost păduchi, dar au născocit că sunt păduchi și au băgat hainele acolo. Și am rămas în zdrenţe, toate le‑au ars. (Dar de ce au făcut lucrul acesta ?) De bătaie de joc. Cuiva i‑a venit în minte ca să ne facă figura asta și ne‑a făcut sigur. Nu erau fântâni, apa de băut era braţul acela al Siretului, cum am spus, că lagărul acesta era între sat și acest braţ al Siretului. Toată alimentaţia cu apă era din acel braţ al Siretului, drept pentru care în primăvara lui ?44, cred că prin aprilie sau mai, nu mai ţin minte exact, aprilie‑mai ?44, a izbucnit o febră tifoidă, nu tifos exantematic, că păduchi nu erau, febră tifoidă din apa Siretului. În două săptămâni a curăţat jumătate din efectiv, am rămas jumătate. Mare noroc a avut acela care a supravieţuit.

Și a venit 23 august ?44 și n‑am știut ce se întâmplă, pentru că lumea fierbea, s‑a văzut că‑i agitaţie, era lângă sat, era agitaţie, militarii care ne păzeau au intrat într‑o mișcare suspectă, au plecat, au lăsat dracului, nu au zis nimic. Și ne‑am trezit singuri. Și după aceea ne‑am dus și ne‑am interesat în sat ce s‑a întâmplat. Și ne‑au spus ca așa și‑așa, evenimentele din 23 august, și am luat‑o frumos, pe câmp, înainte, așa, au venit trupele germane.

Se apropia frontul, știţi, și noaptea se vedeau proiectilele și se auzeau bubuiturile. Și noi mergeam către apus, dar frontul mergea mai repede decât puteam merge noi pe jos. Și deodată ne‑am pomenit ajunși din urmă de armata germană. Și am zis : ?Domnule, acum s‑a terminat. Terminat ! Asta ne termină?, știţi. Vin și întreabă ce și cum, știţi cum e în război? Dar, nu. Au trecut frumos, n‑au întrebat pe nimeni de ce se duce, unde se duce. Erau preocupaţi de retragerea lor. Cea mai mare spaimă știţi când am tras‑o ? Am avut o bucată de pâine, ultima raţie, știţi. Așa. Neagră, militară. Și nemţii mergeau în coloană, mai pe șosea, mai lângă șosea, mergeau așa, în coloană defor­mată, dar coloană. Că ei nu sunt în stare decât să meargă în coloană, disciplinaţi, nu ca oricare, indiferent cum, dar coloană trebuie să fie, nu ? Așa că unul s‑a desprins din coloana aceea și a venit. Era un coleg de suferinţă, ca să‑i zic așa, un prieten. Noi doi mergeam pe câmp, că oamenii s‑au răzleţit,  s‑au împrăștiat. Și vine la noi cu pușca mitralieră. A avut o pușcă mitralieră germană, pe care a ţinut‑o în mână. Și am zis, domnule, acum nu știu ce va fi. Și a început să vorbească nemţește. Eu, care vorbesc nemţește, am înţeles ce a zis. Știţi ce‑a propus ? Că dacă avem o bucată de pâine, ne dă pușca mitralieră? În schimbul bucăţii de pâine. Și știţi ce am făcut ? Am scos bucăţica aia de pâine ce o mai aveam și am dat‑o soldatului german și n‑am luat, bineînţeles, că n‑aveam ce face cu pușca mitralieră. Și el a mulţumit și a plecat. Cu pușca mitralieră cu tot. Astea sunt întâmplări unice în viaţă. N‑o să aveţi niciodată experienţa asta, șocul acesta.

Și așa am ajuns? am intrat într‑un marfar, vreo două zile și o noapte am călătorit cu marfarul acela, pas cu pas. Și am ajuns în București. Acolo prietenul acesta al meu a avut niște rude, m‑a dus și pe mine acolo, mă rog, ne‑am spălat, am mâncat. Ăia ne‑au dat niște haine, el a rămas acolo, eu am venit în Timișoara. Asta a fost povestea acelui lagăr.

(Aţi spus că erau unii mai favorizaţi decât alţii: la masă, mai exact, dacă‑i cunoșteau bucătarii, la dădeau mai mult.)Dacă‑l cunoșteai pe bucătar, îţi dădea din fund și erau două‑trei boabe de fasole, și dacă nu, primeai numai zeama. (În ce sens, cum să‑l cunoști pe bucătar, de unde ?) Adică, să zicem că era din același oraș cu tine. Infirmerie nu era, nu era. Era un sanitar. În unitate, acolo, erau vreo trei sute de oameni, cam trei sute. Și fiecare a avut adăpostul acesta subteran de douăzeci de oameni. Și erau mai multe și au venit alţii și au făcut încă și totul era îngrădit acolo, și ce‑am vrut să spun eu cu asta, că se nimerea să te cunoască și atunci ţi‑a dat din fund, și dacă nu? că nu ajungeau atâtea boabe pentru atâta popor. Numai unii primeau boabe. Ceilalţi au primit zeama, când era fasole. Când era varză, totuna era. Altceva nu era : ori fasole, ori varză. Asta? altceva nu era. Asta era? Te cunoștea, îţi mai dădea din fund.

(Dar care erau relaţiile dvs., ale celor de acolo, din acest lagăr, cu oamenii din satul din apropiere ?)Nu știau de noi. Era sârmă ghimpată de jur împrejur

(Numai când aţi ieșit aţi aflat de acel sat ?)Noi la muncă nu ne‑am dus către sat. Noi la muncă ne‑am dus către Siret. Și în fiecare zi am trecut acel braţ al Siretului ca să ajungem la locul de muncă, am trecut acel braţ al Siretului dezbrăcaţi, cu hainele pe cap. Inclusiv iarna ! Inclusiv iarna. Așa dădeam cu mâna sloiurile de gheaţă, deoparte. Da, e frumos ! (Pare incredibil.) Frumos, nu ? Uite, și‑a trecut. Și‑a trecut. A rămas o amintire.