REBECA GÂB (n. DRUKER) – ?Dar cea mai frumoasă sărbătoare, care mi-a plăcut întotdeauna cel mai mult în tinereţea mea, a fost Pesahul?
Eu sunt Gâb Rebeca, născută Druker. Părinţii mei au fost din Lemberg, mama și tatăl meu ? și ei au venit aici, în ţară, chiar în Reșiţa, în timpul celui de‑al doilea război mondial și s‑au căsătorit aicea, și unul din fraţi ? pe atunci eu nici nu am existat ? a murit. După multă vreme a mai murit un frate. Noi am rămas deci în viaţă șase fraţi ; înainte eram opt fraţi. La ora actuală sunt numai eu. Tata era un mic meseriaș, pantofar? viaţă grea. Fraţii mei au trebuit să meargă să‑și câștige existenţa, ei au urmat și școala. Unul dintre fraţii mei a vrut chiar să facă Facultatea de Medicină, dar nu era posibil atunci, financiar nu s‑a putut. Și pe urmă ne‑am înstrăinat : mi‑a plecat un frate în lume, s‑a însurat, a plecat celălalt… și așa încetu?‑încetu?, ne‑am despărţit. Eram familie mare, eram prea mulţi și prea multă înghesuială. Opt persoane în două camere și bucătărie, și, cum aveam noi pe atuncea, un antreu. Era o casă particulară. Noi am stat în orașul Reșiţa în mai multe locuri.
Dar ce‑o fost mai tragic, o fost când eu aveam cam 10 ani, atuncea cu naziștii și cu legionarii am avut probleme mari, am fost înjuraţi, am fost scuipaţi, batjocoriţi. La urmă a apărut, nu știu ? dumneavoastră sunteţi tânără și nu vă mai puteţi aminti treaba asta, peste tot era scris : ?Evreii nu sunt doriţi?, la cofetărie, la cinematografe, la restaurante. Era, după mine, o treabă care nu era cinstită.
Acuma, să vă spun așa, în legătură cu naziștii și cu legionarii, noi am avut foarte mulţi prieteni români, deci nu toţi au fost legionari, nu toţi au fost naziști. Ăștia au fost oameni, probabil, după mine, care n‑au avut minte clară, pentru că noi, fraţii, toţi cât am fost noi, suntem toţi căsătoriţi cu alte naţionalităţi. Soţul meu e român, sora mea avea chiar un neamţ, chiar pur, prea neamţ, și sora mea a avut un ungur. Frate‑meu, ăsta care a murit anul trecut în august, a stat în Brașov ? el era căsătorit cu o rusoaică din Moscova. El a făcut studii acolo și acolo s‑au cunoscut, și ea a avut un băiat (ea a mai fost măritată) și frate‑meu l‑a adoptat și l‑a adus aicea. El a fost în Timișoara, a avut o funcţie mare, dar probabil din cauza soţiei lui, pe vremea aceea, nu știu, că‑s cincizeci și cinci de ani de‑atunci, el a plecat din Securitate, s‑a mutat și din Timișoara, s‑a mutat la Brașov, acolo, la o uzină sau mă rog, cum e RENEL‑ul, acolo avea el o funcţie oarecare, ca șef de birou sau ceva.
Dar până a nu ajunge aicea, vreau să vă spun că în ?41, imediat, când era treaba asta cu războiul, atunci a venit un delegat, un oarecare cetăţean, cu încă vreo doi sau câţi erau ? eu eram mică, nu‑mi aduc chiar bine aminte ? și ne‑a spus așa : ?Hai, hai, hai, faceţi‑vă imediat bagajele, îmbrăcaţi‑vă și luaţi o sacoșă, nu știu ce, că trăbă să vă deportăm?. Noi, foarte speriaţi, mai voiam să ne luăm ceva lucruri. Nu ne‑a dat voie și ne‑a dus la gară : ?Păi, unde plecăm ? Unde plecăm ??. ?Voi nu întrebaţi nimica, o să vedeţi? și ?Gura!?. Bun ! Și atunci, unde ne‑au dus ? Ne‑au dus la Oraviţa, unde am stat cu domiciliu forţat din ?41 până în ?44. Toată familia mea, cu fraţii mei, cu părinţii mei cu tot… Fraţii mei or fost duși la muncă grea, șanţuri, nu știu ce, adică muncă obștească făcută pe gratis, că nimenea n‑a plătit nimic și foarte multă vreme nu i‑am văzut. Îmi aduc bine aminte, eram foarte tânără și știu că vreo doi sau trei ani nu i‑am văzut pe unde au umblat ei și pe unde au rătăcit.
În perioada aia, până nu ne‑au luat, au venit ? nu se știe, cel puţin noi am discutat mult în familie, dar de multe ori nu a mai vrut nimenea să‑și aducă aminte de clipele alea urâte ? ori or fost legionarii, ori or fost naziști, or adunat pe toţi evreii din Reșiţa. Și i‑au dus undeva într‑o pivniţă, am înţeles. Pe tată‑meu l‑a bătut bine‑bine, fără motiv. S‑au mai luat și de alţii și pe urmă cineva i‑a eliberat de acolo, dar, cum v‑am spus, după aceea a fost chestia asta cu deportarea.
În Oraviţa au trebuit, la Poliţia de atuncea, au trebuit să se prezinte obligatoriu din două în două săptămâni. Deci asta o fost regula. Pe stradă mai puţin puteai să ieși ? cum am fost eu, copilă, și mai avea și sora mea un fiu, el e acum plecat în Israel ! De fapt, ea a fost căsătorită cu un român și el poartă numele lu? primul ei soţ. Ea pe urmă s‑a despărţit și și‑a luat unul care a fost german. Și copilul n‑a vrut ca să‑și schimbe numele, pentru că el a făcut facultate, e medic și fiul lui o plecat acum cinci ani în Israel.
În ?44, după august, când era deja rezolvată treaba și se dădeau lupte de stradă în Oraviţa, atunci ne‑am refugiat la Anina, acolo am dormit undeva, pe un câmp, afară. Era multă mizerie… ne‑am dus la Bozovici, ţin minte, ca fată, mă rog, noi am avut niște probleme mari, nu cred că oricine și orice naţie a trecut prin așa ceva. Nu zic, că și foarte mulţi germani, care au fost deportaţi la ruși, au avut și ei de suferit, alţii mai puţin, dar eu consider că așa, ca parte rasială, au fost foarte mult dușmăniţi evreii.
Eu, pentru că mă declar evreică, nu am înţeles și nici azi nu înţeleg, că am o vârstă oarecare, de ce oare ? Pentru că în linii mari evreii îs oameni lași, n‑au avut curajul să te jecmănească, n‑au avut curaj să‑ţi facă ceva rău… ăsta este un specific al evreilor, asta am constatat eu pe tot parcursul vieţii mele. Că ei erau comercianţi, asta era adevărat, că le plăcea, dar de multe ori îmi mai zice o cunoștinţă de‑a mea : ?Știi, Rebeca, atuncea când n‑aveam bani și m‑am dus la cineva care avea prăvălie, Feldmann sau Holdstein sau cum erau ei pe atuncea, te‑am servit, ţi‑am dat și pe datorie și, nu ai putut atunci să plătești, ai plătit peste o lună și asta te‑a ajutat mult?.
Noi am suferit mult, familia noastră, că noi eram săraci, eram foarte săraci. Vă daţi seama, tatăl meu, cu șase copii care‑au rămas în viaţă, nici n‑ar fi putut să se descurce cu meseria pe care el a prestat‑o. Și așa că, în linii mari, viaţa și‑a urmat cursul.
Poate că poate să vină mai rău, poate că într‑o zi totuși va mai ieși soarele. Trăim în speranţa că acuma schimbarea asta în ţara noastră… o să fie bine, cel puţin așa gândesc eu, că vor face mai mult pentru oameni, cum se și arată la conducătorii noștri și ar fi frumos din partea lor să se gândească la cei săraci, că foarte multă lume s‑a îmbogăţit peste noapte. Nu se știe motivul, vedeţi, îi foarte multă mizerie și fraudă și corupţie în ţara noastră. Deci eu, ca evreică, eu nu pot să spun, sunt foarte credincioasă și cred mult nu numai în legea mea, în general, pentru că acuma să mai vorbim și așa : când este o sărbătoare la români, eu o sărbătoresc de dragul soţului meu și în general toate sărbătorile îmi plac, nu ţin numai a mea și nu știu ce, le ţin pe toate, pentru că noi am fost așa, o corcitură.
Ce aș putea să vă mai spun ? Ar fi multe, foarte multe de spus. Fraţii mei, majoritatea din ei, au avut funcţii destul de mari, au avut și pregătire pe undeva, dar soarta ne‑a despărţit. Eu tot la asta mă gândesc, că n‑am urmași, îmi pare foarte rău că n‑am copii și puteam poate să fac, dar anumite chestii m‑au reţinut. Eu am fost o fire sensibilă și am crescut așa, brusc, și mi‑au interzis multe lucruri, chiar medicii.
Eu la început am vrut să învăţ croitorie și nu, că nu‑i voie să stau mult pe scaun, și la urmă eu am făcut o calificare, sunt lăcătuș‑trasator, apoi am fost secretară la serviciul Investiţii U.C.M.R. Da, și eu m‑am ridicat așa, am avut multă voinţă și nu m‑am lăsat să fiu chiar nimic în viaţă.
Sunt foarte mulţi care sunt mai în vârstă ca mine și ar putea să spună chiar mai mult. Dar ce mai poţi să spui când foarte multe lucruri s‑au epuizat, e foarte multă vreme de‑atunci, vă daţi seama, din ?40. Din ?39 a început tam‑tam‑ul, în ?40 ne‑au luat și ne‑au dus la Oraviţa. Era interzis atunci, în Oraviţa, ca de la ora șase seara să nu mai fii pe stradă, să fii prins pe stradă. (Pentru toată lumea?)Numai pentru noi, pentru evreii care am fost deportaţi, din judeţul nostru, adică din Reșiţa. Multe familii eram noi, și din Bocșa și Herculane, Caransebeș. Când am fost atuncea de am dormit în Anina, acolo, în pădure, erau lupte de stradă, nu știu ce… au intrat SS‑iștii, ţi‑era teamă. Au mai fost și oameni împușcaţi. Noi am ajuns până la Bozovici, acolo am stat noi. Tot tânără am fost eu, nu‑mi aduc aminte, să fi avut 15‑16 ani. Am plecat și ne‑am refugiat la Lugoj. Acolo a fost cea mai mare lovitură, că noi am urcat în tren toţi și pe urmă a sunat alarma, toată lumea s‑a dat jos din tren, hărmălaie multă, oamenii aproape se călcau în picioare, frică că te bombardează. Pe urmă trenul a plecat, noi copiii cu mama ne‑am urcat în tren, tată‑meu a rămas jos. Nici n‑am mai știut de el câteva zile, până a ajuns și el unde eram noi la Lugoj, că se știa unde mergem. Acolo ne‑au cazat într‑o cameră, cred că eram… nu știu, să nu exagerez, dar eram foarte mulţi, nu știu dacă nu eram și două sute de persoane într‑un fel de magazie sau ce era. Se dormea pe masă, se dormea pe unde s‑a putut, pe jos, peste tot. Și atunci, mai târziu, ne‑am găsit o locuinţă undeva și acolo am rămas o perioadă, în Lugoj. N‑aș putea să vă spun, am stat noi acolo vreun an sau am stat mai puţin. Eu nu mi‑am notat treburile astea și azi regret, pentru că eu puteam să fi făcut un jurnal, dar viaţa era așa de stresantă că ? cum vă spun ? clipele urâte… nimeni n‑a vrut să‑și le aducă aminte.
Peste tot trebuia să stai la rând. Era chiar război, nu ? Deci asta a fost în o mie nouă sute patruzeci și… patruzeci și… cinci, deci… în 1944 spre ?45, pentru că atuncea se retrăgeau ăștia, SS‑iștii, și intrau rușii. Deci, cum am spus, erau lupte de stradă și era urâtă treaba ; unii din ruși se purtau urât, adică cu populaţia așa, în general. Ei erau porniţi atuncea și erau foarte nervoși, deci n‑a fost plăcut, treaba asta n‑a fost plăcută deloc… pentru nimenea, nu doar de familia mea vorbesc, în general.
Când ne‑am întors aicea, în Reșiţa, am spus că locuinţă n‑am mai avut, că nu puteai să te mai bagi într‑o locuinţă goală, cu nimic înăuntru. Fratele meu atuncea s‑a angajat. Bine, el a fost tâmplar, la Hala Nouă, cum era atunci. De‑acolo, fiind foarte isteţ și descurcăreţ, cineva i‑a propus să facă serală și să fie angajat la Securitate ca ofiţer. Și atuncea sigur că el, având funcţia asta, atunci pe bună dreptate, justificând ce ni s‑a întâmplat, a primit aprobare și ne‑a făcut mobilă ? cea din bucătărie o mai am și acuma ? deci are 59 de ani, adică nu, 55, pardon, să nu greșesc. Aia n‑am schimbat‑o. Lucrurile celelalte care tot prin el le‑am avut, alea le‑am schimbat, însă de bucătărie n‑am vrut să mă despart. Atuncea sigur că le‑am plătit în rate, nu era problemă, că asta a trebuit să faci și, bineînţeles, atunci, o perioadă, el nu a fost însurat, a fost acasă cu noi, adică cu mine, cum s‑ar zice, cu părinţii mei și surorile mele, care apoi s‑au căsătorit.
Sărbătorile… unele erau foarte frumoase. Noi avem Hanuca, avem Pesah, avem multe altele, cum să spun, Anul Nou, la care noi numărăm deja 5700 și nu știu cât. Mă rog… am calendarul, pot să spun cu exactitate. Și mai sunt… cum îi Ziua Morţilor, cum aveţi și dumneavoastră, și asta se ţine și sunt multe, multe… Avem și noi Crăciunul și, cum v‑am spus, Anul Nou, pe toate le sărbătorim, dar mai mult ne întrunim. Dar cea mai frumoasă sărbătoare, care mi‑a plăcut întotdeauna cel mai mult în tinereţea mea, a fost Pesahul. E sărbătoarea de Paște. Atuncea sigur noi servim maţa, care ne vine nouă din Israel și care întotdeauna de acolo a venit. Pentru mine e cel mai frumos. Atunci ne întrunim cu toţii în sinagogă, noi toţi ăi care am mai rămas, deci de fiecare dată cine a mai rămas, cu timpul tot mai puţini, tot mai puţini… Ăsta e firul vieţii și nimeni nu se opune. Tatăl meu a fost ca un fel de cantor. El a știut foarte bine și făcea rugăciuni și ce voce frumoasă avea tata ! Noi copiii nu semănăm cu el, Dumnezeu să‑l ierte ! Și așa era atuncea, și nu știu dacă și astăzi se mai practică, că în sinagogă nu se face așa ceva, dar acasă se făcea. Pitulam mateșul ăla de care vă spun, care se mănâncă șapte zile în loc de pâine. Maţa ? respectiv tatăl meu o pitula și cine din fraţi, copii, a găsit‑o pe unde a pus‑o el, ăla avea voie să‑și dorească ceva și tatăl ne punea să ne îndeplinească dorinţa. Pentru asta mie mi‑a rămas chestia asta în suflet și m‑am bucurat foarte mult. Atuncea când evreii au trecut Marea Roșie și n‑au avut ce mânca, s‑au rugat și, mă rog, a plouat făină și nu mai știu eu câte… (Mană!)Da ! Și pe urmă a ieșit soarele și, mă rog, asta‑i maţa asta, care s‑a format de la sine. Acuma sigur că se face numai în Israel, nu se face niciunde în altă ţară și din Israel se transportă în toată lumea asta pentru evrei, pentru sinagogi, și fiecare își comandă vin roșu și… ce ţine de sărbătoarea respectivă și acuma la noi în templul nostru, în sinagoga noastră, se sărbătorește ; și invitaţi străini sunt și de pretutindeni.
Eu, fiind în vârstă ? asta îţi spun așa, ca încheiere ?, mi‑am făcut rost de tarieham, deci haine de mort, mi‑am luat și lada, care se găsește în sinagogă cu numele meu și cu asta, și locul. Deci astea mi le‑am plătit, deci cu asta eu nu vreau să fac probleme lu? soţul meu și vreau să fiu înmormântată lângă părinţii mei. Asta a fost dorinţa mea. La noi… pentru că acum eu îţi dau un mic interviu, eu vreau să spun, ca să știe și alţii, că foarte multă lume e foarte mult derutată, că spune că evreii sunt puși numai într‑un cearșaf. Nu‑i adevărat ! Pentru că sora mea, Dumnezeu s‑o ierte, ea‑i moartă de opt ani, ea și‑a făcut la comandă : fustă plisată, bluză… șorţ, bonetă, batistă, deci astea toate le ai și, bineînţeles, și cearșaful ăla care se pune în sicriu, adică în lada respectivă, și după aceea ești îmbrăcată complet. Bine, și ciorapii albi, ăia tot tu trebuie să ţi‑i cumperi, deci totul este cumpărat, nu este nimic dăruit de la nimenea, nimic. Numai nu este, vreau să zic, cum unii au impresia, că dacă ești evreu ești numai în pielea goală, băgat într‑un cearșaf și învăluit. E foarte greșită credinţa asta, pentru că la noi nimenea, dar nimenea nu face așa ; o fi poate în alte religii sau în alte ţări că se procedează așa, dar la noi nu.
Eram mulţi și era foarte frumoasă viaţa, tinereţea mea? mi‑a plăcut. Și ce mi‑a plăcut mai mult pe vremea mea e că am avut foarte multe prietene. Dacă mă duc acuma pe stradă, mai rar întâlnesc, majoritatea sunt morţi sau sunt plecaţi din ţară. Ne‑am împrăștiat, nici nu mai știu : Canada, Germania, America, sunt pretutindeni, care cum. Și care cum au avut posibilitatea s‑au dus, și mai am avut multe prietene care erau românce și foarte bine m‑am împăcat și m‑am înţeles și au plecat din Reșiţa, s‑au mutat multe.