ANONIM – ?La Auschwitz scăpare nu este, la Auschwitz a fost iadul pe pământ?

Ceea ce vreau să vă povestesc este într‑adevăr foarte interesant, mai cu seamă pentru generaţia tânără actuală, care la un moment dat ar putea să pună chiar întrebarea dacă o fi chiar așa cum se‑aude povestea.

Acestea nu sunt altceva decât niște amintiri dintr‑o perioadă neagră din viaţa mea. De așa ceva au avut parte, ca și mine, milioane de oameni.

Unii au avut bafta să supravieţuiască acestei perioade și să scape totuși sănătoși, dar alţii au plătit scump, cu sănătatea, iar cei mai mulţi chiar cu viaţa.

Perioada la care vreau să mă refer este cea a anilor 1944‑1945, în momentul când, împreună cu părinţii, am locuit în Ardealul de Nord, care a fost cedat Ungariei hortiste.

În 1944, conform unei legi rasiale care a funcţionat pe vremea aceea în Ungaria hortistă, a fost efectuată deportarea evreilor în Germania. În mare, în Germania, pentru că iniţial prima escală a fost la Auschwitz, la lagărul de concentrare de la Birkenau, cunoscut acuma de multă lume, îndeosebi din literatură.

Pentru noi, care am fost acolo, este o problemă care nu se poate uita, căci nu există nici un fel de comparaţie de genul ăsta, ca să poţi uita un calvar trăit când eu aveam doar 14‑15 ani.

Într‑o zi s‑a oprit în faţa casei noastre un camion militar al armatei germane. Au intrat în casă un număr de militari și civili și, cu bagaje foarte sumare, ne‑au încărcat (pe mine și pe părinţii mei) în camionul amintit. Bineînţeles, nu au folosit cele mai elegante metode de a ne îmbarca. Ne‑au dus într‑un loc, în orașul respectiv, unde a fost organizat de fapt ghetoul pentru toţi evreii din localitate.

Circa o lună de zile am trăit acolo în condiţii grele, într‑un apartament de două camere unde au fost înghesuite multe familii grămadă, fără nici un mobilier, și unde am dormit pe jos, pe podea, fiecare într‑un colţișor. După o lună de zile am fost încolonaţi cu toţii și îmbarcaţi în niște vagoane de marfă supraaglomerate. Nu s‑a știut unde ne vor duce, asta ca să meargă totul mai pașnic, ca oamenii să nu se revolte. Dacă ar fi știut că vor pleca la Auschwitz, treaba ar fi fost mult îngreunată, deoarece s‑a cunoscut ceva în cercurile de pe atunci în legătură cu existenţa unor lagăre de exterminare.

Tocmai de aceea spuneau la un moment dat că se pleacă la Košice (în prezent, pe teritoriul Slovaciei), unde se va lucra după niște nevoi pe care le avea economia Ungariei pe vremea aceea. Ajungând însă la Košice, a fost o poveste? Nici pomeneală de debarcare, ci direcţia a fost Polonia (Polonia ocupată). Oamenii în vârstă și‑au dat seama că situaţia este dezastruoasă, căci în momentul când s‑a văzut că se traver­sează Slovacia și se intră pe teritoriul polonez, Katovice, și‑au dat seama că treaba e cât se poate de sumbră.

Într‑adevăr, cam în zorii zilei de 3‑4 mai 1944, s‑a observat că garnitura respectivă, cu o viteză de manevră, continuă drumul și la un moment dat se oprește. În momentul când a oprit, primul contact cu atmosfera de acolo au fost niște urlete teribile din exterior. Nu se știa despre ce este vorba. S‑au deschis ușile vagoanelor în mod forţat și ne‑am trezit pe un peron oarecare. N‑am știut unde suntem?

Acolo erau niște indivizi cu haine vărgate de deţinut și alţii cu uniforme germane, ale SS‑ului, și toată lumea a trebuit să coboare. Ne‑au despărţit, apoi, pe toţi în două coloane : bărbaţii și femeile separat, iar copiii au mers cu femeile, cu mamele. Copiii mai mari, de 15‑16 ani, au mers cu bărbaţii. Trebuia să ne prezentăm, pe rând, în faţa unei comisii de ofiţeri SS, ulterior aflându‑ne în faţa doctorului Mengele, care a fost șeful acestei formaţiuni SS‑iste.

Ne‑am trezit la un moment dat că suntem la o intersecţie, unde era această comisie. Se uitau, te verificau și în partea dreaptă mergeau oamenii mai sănătoși (asta s‑a văzut din prima clipă), iar pe partea stângă femeile, copiii mici și alţi oameni, bătrâni în general, însă nu se știa ce se va întâmpla cu ei. […]

Noi n‑am știut ce este cu construcţia aceea cu ditamai coșul. În primele zile habar n‑am avut ce este acolo, dar pe urmă am aflat și noi că de fapt este crematoriul. Am aflat că există și camere de gazare.

Bătrânii, copiii mici, femeile în vârstă, femeile cu copii au fost duși la camera de gazare și direcţia crematoriu. […]

Era o zi ploioasă, cu noroi, ploaie, iar noi călătorisem zile întregi (aproxi­mativ cinci‑șase zile de călătorit în vagon) și de bună seamă că mâncare și apă nu prea ne‑au oferit în tot timpul acesta, fiecare consu­mând ce a mai avut.

Am fost complet dezorientaţi de această atmosferă total neobișnuită pentru oricine care a trăit la un moment dat o viaţă normală.

În momentul când am ajuns înăuntru, în lagăr la Auschwitz, am fost intro­duși într‑o baie cu dușuri (vreo trei‑patru‑cinci oameni la un duș) și dezbrăcaţi de hainele civile. Ne‑am îmbăiat și am fost îmbrăcaţi în haine vărgate.

În aceste haine vărgate am fost după aceea repartizaţi în barăcile de lemn care existau în acest lagăr. În primele două zile nu am reușit să aflăm unde suntem. Ulterior însă am reușit să aflăm de la cei mai vechi în lagăr că suntem de fapt la lagărul de la Birkenau.

Acest lagăr, Auschwitz‑Birkenau, a fost de fapt lagăr de exterminare, asta i‑a fost destinaţia.

După ce am făcut o foame destul de mare în zilele acestea de transport, am fost anunţaţi că, dacă dorim să mâncăm, putem să ne prezentăm la un loc, unde ne‑au spus ei. Ne‑am deplasat acolo și am primit un fel de mâncare ce avea o culoare deosebit de dubioasă. Nu știam nici ce este și nu aveam nimic cu ce să mâncăm (lingură sau altceva), ci mâncai cum puteai, ca porcii. Cu treaba asta ne‑am fi descurcat totuși, dar a avut un miros atât de teribil, încât nu puteai să bagi în gură.

Având în vedere situaţia aceasta și că a doua zi tot aceeași mâncare a fost, eu nu am mâncat, nici măcar n‑am dus la nas, că era un miros insu­portabil. Din ce a fost făcută însă, n‑aș putea să spun. Se numea ?Dörgemüse?, care în nemţește însemna o amestecătură de tot felul.

O zi, două, n‑am mâncat, pentru că era insuportabil, însă a treia zi foamea a fost așa de mare că, indiferent ce era, mai strângeam din nas și înghiţeam așa mâncarea, o dată pe zi, atât. Către seară se primea o felie de pâine cu margarină.

Într‑o baracă erau cazaţi circa opt-nouă sute de oameni și nu exista loc să te întinzi. Cum să vă explic ? ! Loc era numai pe ciment : unul stătea cu spatele la perete, cu picioarele desfăcute, iar restul de vreo cincispre­zece‑douăzeci în aceeași poziţie, iar rândurile erau unul lângă altul. Ca atare, așa s‑a ?dormit?.

Având în vedere că oamenii din aceste barăci erau oameni tineri, dacă nimereai pe undeva pe lângă perete, puteai să stai așa până dimineaţa; dar bănuiesc că alţii, care erau mai în vârstă, poate aveau tot felul de nevoi, însă era imposibil de ieșit de‑acolo, nu se putea trece peste atâţia oameni care erau unul lângă altul.

Între timp am fost contactaţi de niște deţinuţi cu vechime, care ne‑au orientat. Asta a fost una din șansele de a scăpa din acest lagăr de la Auschwitz, de la Birkenau. Aceștia aflaseră că noi eram destinaţi pentru a fi repartizaţi pe diferite șantiere, în diferite fabrici, la lucru, și va trebui să facem tot ce va fi posibil ca să picăm în asemenea detașamente de lucru, întrucât la Auschwitz scăpare nu este.

Acolo, de regulă, după șase‑șapte săptămâni, indiferent cât de sănătos erai, era foarte greu de rezistat, având în vedere mâncarea ? și să nu mai vorbim despre bătăile care erau la ordinea zilei.

Întrucât în lagărele de muncă condiţiile erau ceva mai bune decât în lagărele de exterminare, trebuia făcut tot ce era posibil pentru a pleca.

În ce mă privește pe mine, deși eram un copil destul de firav, la un moment dat am fost împreună cu tata. Când detașamentul lor a plecat într‑un alt lagăr de muncă, mai precis la Buna, care era Auschwitz II, am fost despărţit de tata și eu am fost reţinut într‑o baracă unde erau numai copii cam de vârsta mea. Aici am dus‑o însă mai greu decât mai înainte, pentru următorul motiv : toţi vătafii ? este vorba de niște deţinuţi numiţi ?Capo?* , care erau pe‑acolo cu tot felul de responsa­bilităţi, pentru a ţine ordine, nu aveau nici un fel de milă de noi și ne dădeau zilnic niște bătăi crunte. Eu am avut baftă la început, când eram cu oamenii mari, pentru că ei au avut un material de bătut din alea mai mari și, având în vedere că eu eram copil, primeam mai puţine.

În momentul când a plecat acest detașament și am fost repartizat la baraca copiilor, nu mai era diferenţă, căci toţi erau copii și în aceeași măsură luam bătaie toţi, dar bătaie cruntă și zilnică. Tot acești ?Capo? ne băteau, ei fiind doar niște deţinuţi mai vechi, care aveau funcţii de ordine. De regulă ei erau foarte cruzi, ţigani din Germania sau polonezi.

La baraca aceasta, numărul 5, căci nu‑i uit numărul, mi‑am dat seama că acolo nu‑i de stat, pentru că‑i nenorocire. Și am avut o baftă chioară, căci au avut nevoie să completeze numeric un detașament de muncă și am fost ales în acel detașament, care a plecat în lagărul de concentrare de la Buchenwald. Acolo am stat o zi, după care iar am fost îmbarcaţi în vagoane și am plecat la Bochum, care a fost un lagăr de muncă în incinta unei întreprinderi din industria germană, care pe vremea aceea era o fabrică de muniţii.

În această fabrică am lucrat cu toţi cei care au rezistat, căci nu puteai să reziști prea mult în condiţiile acelea de lucru, deosebit de grele, de dimineaţa până seara și cu alimentaţia pe care noi am primit‑o acolo, în acest lagăr. Au murit foarte mulţi, pe rupte, acolo.

În prima lună să zicem că au fost puţini morţi, pentru că oamenii mai aveau încă forţă, niște resurse anterioare, dar cum trecea timpul și condiţiile de lucru erau extrem de grele… în fabrică (unde erau și secţii de siderurgie) condiţiile de muncă erau grele, astfel încât, după trei‑patru luni a început să moară lumea. Ce să spun? morţii nu reprezentau nici o noutate pentru noi.

Acolo am stat circa nouă luni, după care, cum a început să treacă vremea și se‑apropia de sfârșitul războiului (căci deja era pe la începutul lui ?45), frontul aliaţilor era în apropiere, iar nemţii au început atunci să ne evacueze și ne‑au evacuat înapoi în Buchenwald, și aici a fost pe urmă partea cea mai grea a situaţiei.

Asta a fost cam în martie ?45, când au fost duse de la Buchenwald pe jos, la Weimar, la gară, coloane întregi de deţinuţi, care erau din mai multe naţionalităţi : cehi, francezi și ruși. Erau duși pe jos, în condiţiile în care deja marea majoritate erau niște schelete umane, iar cei care nu puteau să se ţină după coloana respectivă ieșeau din coloană sau picau și erau, indiscu­tabil, împușcaţi de SS‑istul care însoţea coloana.

La Weimar am fost îmbarcaţi iarăși în niște vagoane deschise și am fost purtaţi peste tot, vreo două‑trei săptămâni, prin ploaie, fără mân­care și apă.

Ce să vă spun? Seara, în momentul când s‑a făcut liniște (ca să nu mai zic de ploaia care pica pe noi, căci erau vagoane deschise, eram uzi toţi), ne‑au bătut ca lumea.

Să nu mai vorbim de faptul că în garnitură au existat și niște vagoane închise, pe lângă cele deschise, și pe deasupra am mai primit și un atac aerian din partea aviaţiei aliate. Au fost foarte mulţi morţi, mai cu seamă din vagoanele închise, pentru că probabil ei credeau că acolo se fac cine știe ce transporturi de către nemţi. Despre vagoanele deschise, unde erau toţi cu haine vărgate, ziceau că au fost atașate acolo pentru a proteja garnitura. Adevărul era că toate erau pline de deţinuţi.

Pot să vă spun următorul lucru mai interesant din toată deplasarea aceasta pe care am făcut‑o. În primul rând, când am intrat în orice gară, n‑aveam voie să ne sculăm în picioare, ca să nu vadă lumea ce‑i în vagoane. Cred că trecuseră vreo cinci‑șase zile, că nu primisem absolut nimic de mâncare, iar apă deosebit de rar primeam.

Să nu mai vorbim că seara, când ne‑am culcat, mai bine zis, am stat în vagon, eram toţi cei de‑acolo, iar dimineaţa era în dreapta un mort, în stânga altul. La un moment dat erau mai mulţi morţi decât vii.

Părerea mea este că această garnitură a avut noroc, căci pentru a scăpa din acest infern trebuie să ai și oleacă de baftă, de noroc.

Norocul nostru a fost că la un moment dat ne‑am trezit în triaj la Praga, iar niște copii cehi s‑au apropiat de vagoane. Colegii cehi, tot deţinuţi, au avut curajul (cu toate că paza SS a fost aproape la fiecare vagon) să comunice copiilor să anunţe populaţia că în vagoane sunt deţinuţii din lagărele de concentrare și să vină să aducă apă și mâncare, că altfel murim de foame.

Știam că războiul era cam pe terminate și erau doar probleme de zile.

Și, într‑adevăr, populaţia din orașul Praga a făcut o mare minune? ne‑a salvat viaţa. Au venit oamenii cu tot ce‑au avut în casă, iar formaţiunile de pază ale SS‑ului n‑au avut încotro, trebuia să‑i lase să se apropie de vagoane și să ne dea pachetele cu tot felul de alimente. În felul acesta, cei care am mai rămas în viaţă, am mai dobândit puţină energie ca să mai supravieţuim. Acesta a fost un mare noroc?

Cei din SS i‑au lăsat pe oameni să ne‑aducă mâncare, pentru că n‑au avut încotro, din cauză că a venit un puhoi mult prea mare de oameni și probabil că n‑au vrut să provoace un conflict deosebit. În definitiv, ce făceau ? Au adus doar de mâncare, pâine, sticle cu apă.

Mai cu seamă că am avut în vagoane și cehi, ceea ce i‑a făcut pe oameni și mai hotărâţi. Însă treaba nu a mers chiar atât de simplu, căci, după ce a primit unul o pâine, până ce a luat‑o în mână, au apucat și ceilalţi și au tras de ea cât au putut și abia i‑a mai rămas puţin și lui. Oamenii atuncea și‑au pierdut orice raţiune, parcă erau niște animale, pur și simplu. Omul poate ajunge la un asemenea stadiu. De fapt asta s‑a și urmărit. Nu mai conta nimic, ce să vă spun. Pe mine pur și simplu nu m‑a deranjat în mod deosebit că într‑o dimineaţă, când m‑am trezit, colegul meu, pe care mi‑am sprijinit capul în timpul nopţii, era a doua zi dimineaţă mort. Nu m‑a deranjat însă aspectul ăsta, așa de mult eram obișnuit cu morţii.

Și tot baftă am avut când s‑a făcut o repartizare oarecare, tot în Praga, iar eu cu încă unul nu am primit nimic de mâncare. Celălalt era îmbrăcat, mi se pare, într‑o uniformă de soldat lituanian. Deodată am simţit că‑mi trece ceva pe lângă ureche. Nu știam ce era. Era un șuierat. Când mă uit la cel care stătea în faţa mea, la vreo 30‑40 de centimetri, văd că i se face o gaură în cap, la ceafă, apoi un șuvoi teribil de sânge și pică mort. Acolo a zăcut, în vagon.

Să nu mai vorbim că au fost în lagăr și alte aspecte. Unele cadavre au fost despicate și au fost extrase anumite organe și? ori au consumat, ori au vândut, căci și acolo, în lagăr, a început să apară o piaţă de genul ăsta.

Erau stive de cadavre în lagăr, dar nu a mai impresionat pe nimeni treaba aceasta.

În timpul transportului, la un moment dat s‑a oprit garnitura, căci erau foarte multe cadavre și le era frică și SS‑iștilor să nu se declanșeze cumva o epidemie și să‑i afecteze și pe ei. Garnitura s‑a oprit undeva, într‑un loc necunoscut de mine, și cei care mai puteau să umble, care mai aveau atâta forţă, trebuiau să care toate aceste cadavre într‑o groapă comună. Și bine­înţeles că am luat și eu parte la această acţiune.

Era noroi, ploaie, iar noi eram dezbrăcaţi pe jumătate și înfometaţi și? căram cadavrele. Eu eram împreună cu un francez și habar nu aveam să discut cu el, însă trebuia ca noi doi să cărăm câte un cadavru. Și ceilalţi trebuiau să facă același lucru.

La un moment dat, reţin următoarea chestie : că unul din Cluj, săracul, care era student la Medicină, nu știu ce boală avea, o infecţie deosebită, și i s‑a umflat capul pur și simplu. N‑avea putere, și unul dintre SS‑iști a vrut să‑l împuște. El se ruga de SS‑ist să nu‑l împuște. SS‑istul vorbea ungurește perfect. El încarcă arma, iar băiatul era căzut la pământ și se ruga în continuare să nu‑l împuște. N‑a percutat arma prima dată, a doua oară însă a armat pușca și de data asta a percutat. I‑a pus ţeava la 10 centimetri de gât și așa l‑a împușcat.

Acuma noi stăteam pe gânduri și ne întrebam : ?Oare după ce cărăm toate cadavrele acestea, care va fi soarta noastră ? Ne bagă și pe noi în groapă și ne împușcă ??. De regulă, acesta era un sistem practicat de SS.

Au fost și unii care au planificat ca, atunci când mergea trenul mai încet, să sară peste obloanele vagoanelor, ca să fugă noaptea. M‑au invitat niște colegi și pe mine, dar mi‑am dat seama că nu puteam fizicește și am renunţat. Aceștia au sărit, au fost văzuţi și au fost împușcaţi.

De aceea am spus că în treaba aceasta a trebuit să ai și baftă și să fii puţin orientat.

Am ajuns cu chiu, cu vai în lagărul de concentrare de la Dachau, epuizaţi total. Acolo ne‑au debarcat și puţini rămăseseră din toată coloana ce fusese îmbarcată la început.

Când ne‑am reîntâlnit cu prietenii din celelalte vagoane, nici nu se punea problema că scăpăm. Am zis că ?Gata, aicea este sfârșitul !?.

N‑am avut baftă, căci visam la conserve de Chicago, dar n‑am avut ocazia și a trebuit să renunţăm la aceasta. Asta să fi fost deja la început de aprilie 1945.

În lagărul de la Dachau regimul a fost la fel ca în toate lagărele. Despre înfometare nu avem nici ce să discutăm, pentru că aceeași treabă a fost și în continuare.

Marele noroc a fost că, după vreo douăzeci și ceva de zile, într‑o după‑masă extraordinară pentru noi, au apărut trupele americane, care au eliberat lagărul.

Tragedia, într‑un fel, tot nu s‑a sfârșit. Doar în parte s‑a sfârșit, în sensul că nu mai eram trataţi cum am fost înainte, și SS‑ul a dispărut. Să vă mai spun că prima treabă a fost să plecăm de‑acolo, din acele barăci, așa, încetișor, cum puteam să mergem, căci n‑aveam forţă. Am văzut că garda SS‑ului era toată la pământ, căci au fost toţi împușcaţi, iar administraţia lagărului a fost preluată tot de niște deţinuţi care au fost în lagăr, însă împreună cu autorităţile armatei americane.

Marea greșeală a fost că la niște oameni înfometaţi crunt, care aveau organismul distrus fizicește, li s‑a dat a doua zi mâncare pe săturate și? pentru multă lume ăsta a fost sfârșitul. Vă daţi seama, la un stomac terminat sub aspectul funcţiei, i s‑a dat o jumătate de kilogram de conserve de carne și pâine? și au mâncat nu glumă, iar unii au avut ocazia să mai ia și porţie dublă. Acolo au murit foarte mulţi din această cauză.

Și eu am ajuns la un spital militar de‑acolo, dar nu pentru asta, ci probabil că am fost prea extenuat. Acolo am fost tratat și mi‑am revenit.

Povestea aceasta a fost spusă în mare, căci dacă aș lua fiecare zi, ar dura prea mult povestirea.

După aceea s‑a terminat și bineînţeles că am revenit în ţară. Am continuat activitatea mea școlară și m‑am încadrat în viaţa care a fost în acele vremuri, imediat după război.

(Cu ce v‑aţi întors în ţară ?) De la Dachau am fost mutaţi la Feldafing, lângă München, unde am stat câteva luni. Bineînţeles că era cu totul altceva, era administraţia americană, iar noi eram refăcuţi fizicește.

A venit din partea statului român o delegaţie care se ocupa cu orga­nizarea repatrierii.

Pentru toţi cei care au fost din România s‑a făcut o garnitură de vagoane de persoane și ne‑au dus acasă.

A fost extraordinar? nici n‑am crezut că vom scăpa. Ne‑a impresionat foarte mult primirea care ni s‑a făcut pe tot parcursul cât am traversat teritoriul Germaniei și când am intrat în ţară pe la Oradea, unde lumea s‑a comportat foarte frumos atunci când a venit garnitura aceasta și am fost cu toţii repatriaţi.

Bineînţeles că părinţii nu s‑au mai întors deloc și nici n‑am aflat prea multe despre ei, că n‑aveam cum. Bănuiesc doar că mama nu putea să scape. Despre tata am auzit că lucra la o fabrică, de fapt e puţin spus fabrică, căci era vorba de combinatul I.G. Farben Industrie, la Buna. Asta am auzit de la cineva care a fost împreună cu el.

În momentul când lagărul de la Auschwitz II a fost eliberat, în ianuarie, de trupele sovietice, deţinuţii au fost evacuaţi și cred că acolo s‑a prăpădit, în timpul evacuării. […]

Am vizitat ulterior lagărul de la Buchenwald, în 1982‑1983, și a fost foarte interesant pentru mine, căci am vrut să reeditez mersul pe jos de la lagărul de la Buchenwald în orașul Weimar, ca atunci când ne‑au evacuat. V‑am povestit că am mers încolonaţi, și ziua, și noaptea, și mulţi au fost împușcaţi de‑a lungul drumului.

Coloana noastră și garnitura de tren au fost compuse din francezi, polonezi, cehi, ruși și câţiva evrei. Ne‑am dat seama, la selecţie, că pe toţi evreii i‑au scos afară din grămada care a existat în barăci. Am fost scoși, încolonaţi și selectaţi. Toţi evreii afară, iar restul rămâneau pe loc. Și eu am zis că rămân pe loc, căci știam că dacă mă duc cu ei va fi groaznic? și așa s‑a și întâmplat. Ca atare, am rămas cu cei de care v‑am zis.

Cei mai mulţi evrei au ieșit, dar am fost câţiva care am rămas pe loc și am fost trataţi în chip de neevrei. Din această cauză noi am fost transportaţi în vagoane, cu trenul, în timp ce evreii mergeau numai pe jos.

Diferenţa e mare, însă au fost și niște avantaje pentru cei ce mergeau pe jos. Dar și foarte multe dezavantaje, căci mureau foarte repede, pentru că nu mai puteau să meargă și îi împușcau. Rămâneau acolo unde erau și gata.

Ca atare, exterminarea a fost pusă la cale în sistemul ăsta, dar noi ceilalţi am fost protejaţi, în felul în care v‑am zis, căci am fost transportaţi cu trenul. Dar totuși a existat un avantaj pentru cei care au mers pe jos, căci m‑am întâlnit după aceea cu unul dintre ei. Care a fost avantajul lor ? ! După ploaie găseau băltoace cu apă, de unde puteau să bea. Având în vedere că a fost și primăvară, era deci perioada melcilor și mâncau melcii pe care‑i găseau în trecerea lor. Luau melcul viu și‑l mâncau, așa cum era. Și astfel au scăpat cu viaţă. Bine, că aceasta nu ajungea la toţi? ici‑colo, cum găseau și ei.

Oricum, eu știu un lucru, pentru că, înainte de a pleca, la Buchenwald am avut o condiţie fizică destul de acceptabilă, dar când am ajuns, după trei‑patru săptămâni, la Dachau, eram pe terminate. Dacă mai dura încă o săptămână, era gata și cu mine?

Dar asta a fost soarta, că a avut loc eliberarea cu puţin timp înainte să ajung și eu în situaţia de care v‑am povestit. […]

(La Auschwitz, în lagărul în care aţi fost, erau numai evrei ?) Da, în lagărul în care am fost eu au fost numai evrei. Nu se putea însă să circuli pe unde vroiai, căci nu exista așa ceva.

Era și o perioadă grea, era frig, iar oamenii erau îmbrăcaţi sumar. În Silezia, acolo este frig în general, iar noi am ajuns acolo la începutul lui mai și toată ziua ne ţineau afară, de dimineaţa până seara, când puteam intra în baracă. Singura modalitate de a ne încălzi era ca toţi deţinuţii din baracă să stăm în mod compact, să formăm un ghem, unul lângă altul, ca să ne încălzim? și așa am stat toată ziua.

Să nu vă mai spun că, la un moment dat, am avut un mic episod acolo. A venit ora când se aducea așa‑zisa mâncare, pe care ne‑o dădeau zilnic, pentru că ei bineînţeles că nu vroiau ca forţa de muncă să decadă chiar așa, ca să nu mai fie utilizabilă.

Trebuia însă mers la bucătărie după mâncare, iar după ce a fost adus și s‑a mâncat, apoi s‑au spălat butoaiele de lemn (căci trebuiau spălate) trebuiau să fie duse înapoi. La un moment dat, să zic așa, a picat ?bafta? pe mine, căci am fost băgat în acel colectiv care a trebuit să ducă înapoi la bucătărie aceste butoaie în care a fost adusă mâncarea. Am fost doi‑trei inși la un butoi, pe care trebuia să‑l ducem înăuntru, la bucătărie. Au fost duse butoaiele în bucătărie, iar la ieșirea din bucătărie era o ușă obișnuită, cu un SS‑ist, în dreapta, unul în stânga, și aveau niște bâte ca lumea, cu care dădeau în fiecare individ care ieșea de‑acolo. Îl luau la poceală, indiferent unde loveau, în cap, oriunde.

Când am văzut eu treaba aceasta, mi‑am zis: ?Na, acum ce fac ??, că fiecare a luat masiv bătaie. Am făcut eu ce‑am făcut și am lăsat ca să fiu eu ultimul la rând și mi‑am dat seama că trebuie să fac o mică pauză, să nu ies imediat după următorul. Mi‑am luat un avânt ca lumea și am fugit afară rapid, căci fugeam destul de bine. I‑am surprins astfel pe cei doi SS‑iști, care nu au reușit să mă lovească.

Eu am fugit bine, mai ales că am fost și sportiv, dar unul dintre ei s‑a luat după mine și mi‑a dat o bâtă în umărul drept, probabil că a vrut să‑mi dea în cap, dar nu m‑a nimerit. Eu am fugit mai departe, dar acesta a renunţat și n‑a mai fugit după mine.

De ce am reușit să fac treaba aceasta ? Pentru că nouă ni s‑a permis să luăm cu noi încălţămintea cu care am venit. Pe urmă, mai târziu, când aceasta nu mai era bună, se primeau saboţi de lemn, care erau însă urgie, căci făceau răni, care apoi se infectau? și așa mai departe.

Atuncea aveam încă ghetele mele, iar SS‑istul, care avea bocanci, nu putea să fugă după mine să m‑ajungă. Probabil era și mai în vârstă, iar eu aveam 15 ani și eram și sportiv. Deci nu m‑a ajuns, și‑așa am scăpat. […]

La Auschwitz femeile au avut lagărul separat și, cel puţin unde am fost eu, atât la Auschwitz, cât și în celelalte locuri, n‑am văzut femei.

Când ne‑am întors în ţară, în luna august ?45, situaţia era deja alta, căci lucrurile se așezaseră deja.

Lângă München a fost un fel de colonie, niște clădiri ca lumea, cazărmi, sub tutela americanilor, și era cu totul altceva, dar și acolo femeile stăteau separat de bărbaţi, în clădiri separate.

Când am venit acasă, cu trenul, călătoria am făcut‑o împreună cu ele. Au scăpat deci și femei, tinere îndeosebi, care au fost undeva înca­drate în muncă.

De exemplu, am o mătușă de 86 de ani care a fost croitoreasă foarte bună cândva, în viaţa ei, și a lucrat acolo, în lagăr fiind tot felul de ateliere. Era atelier de cizmărie, de croitorie, și mătușa mea a nimerit într‑un astfel de atelier. Ea trăiește încă și are 86 de ani. Așa a scăpat și ea, în urma muncii, deși avea atunci vreo 30 de ani… era, oricum, tânără.

Asta a fost de fapt toată chestia : cei care erau cuprinși în diferite deta­șamente de muncă aveau o șansă, dar și dintre aceștia doar treizeci la sută, nu mai mulţi. […]

Am revenit în ţară în august ?45 și m‑am întâlnit atunci cu rude care au scăpat, cu doi veri și o mătușă, în rest nici unul nu s‑a mai întors.

(Cum aţi reușit să vă descurcaţi în continuare singur ?) Păi, m‑am descurcat acolo singur, și asta a fost pentru mine o mare școală. Singur trebuia să iau hotărâri.

Un lucru pe care l‑am reţinut a fost că hotărârile într‑adevăr îţi aparţi­neau, dar în momentul când te‑ai rupt de colectiv, erai un om pierdut. Trebuia să existe un colectiv. […]

La Auschwitz însă a fost iadul pe pământ. Știţi care a fost treaba ? Am constatat că cei mai mulţi care au scăpat au fost tinerii de vârsta mea. Cei mai mici nu au scăpat și, luând procentual, cei mai mulţi care au scăpat au fost tinerii ca mine.

De multe ori am discutat aceasta, ulterior, în următorii ani: care a fost de fapt explicaţia. Una din explicaţii a fost aceea că tineretul a avut o altă constituţie psihică decât cei în vârstă. Am avut o voinţă de viaţă, un optimism mai mare decât cei adulţi. Adulţii și‑au dat seama mai repede în ce stare sunt, însă noi n‑am perceput aceasta. Asta a contribuit foarte mult să trecem peste niște momente deosebit de grele. […]

(Cum a fost copilăria dvs., înainte de deportare ?) Am stat într‑un cartier din București, iar vecinii noștri au fost foarte mulţi de etnie ţigănească. După câte ţin eu minte, părinţii mei s‑au înţeles foarte bine cu ei, inclusiv cu proprietarul unde am stat în chirie.

Țin minte următorul aspect. Tatăl meu a fost meseriaș, muncitor, deci n‑a fost nici comerciant, nici n‑a avut averi. Se zice că toţi evreii sunt bogaţi, dar nu‑i așa, că au fost și săraci foarte mulţi și am văzut și mai săraci decât noi. Având în vedere acestea, părinţii mei nu întot­deauna au putut să achite chiria și mama îi spunea proprietarului că nu putem să plătim luna asta chiria că n‑avem bani. Proprietarul spunea că ?N‑are nimic, când aveţi bani, atuncea plătiţi?. Ca atare, a fost o înţelegere deplină, chiar prietenească.

Bineînţeles, trebuie să ne dăm seama că e vorba de categoria romilor emancipaţi în viaţa cotidiană din vremea aceea. Însă acela a fost un cartier al săracilor.

Unii își imaginează, când aud de evrei, că trebuie să fie cel puţin comercianţi. Da de unde !

Având în vedere ocupaţia tatălui meu, care a fost instalator, am locuit în multe orașe, pentru că el întotdeauna a trebuit să se mute unde a găsit de lucru.

Am făcut școala la București și, având în vedere că eram singurul evreu din toată clasa, am avut foarte mulţi prieteni și buni prieteni, dar au fost și unii care nu‑mi erau prieteni, și nu atât de mult printre copii. Pe‑atunci fiecare clasă avea câte un învăţător, care se ocupa cu toate materiile care se predau în școala primară, și mai mult, acest învăţător iniţia această discordie care a existat între mine, ca evreu, și restul clasei. Copiii, însă, nu.

Să vă povestesc un aspect. De exemplu, noi eram străjeri, în uniformă, și participam și eu la activităţile care se organizau, în calitate de străjer. Când a fost însă sărbătorirea Unirii Principatelor Române, s‑a încins o horă de către colegii de clasă, iar când am vrut să particip și eu, am fost scos afară, însă n‑am știut pentru ce. Până la urmă învăţătorul mi‑a spus să stau deoparte, că n‑am voie să dansez cu ei ?Hora Unirii?.

M‑am dus acasă și am întrebat de ce s‑a întâmplat acest lucru și tata m‑a lămurit că asta era, având în vedere etnia pe care o aveam.

Deci au fost și asemenea aspecte, bineînţeles, asta în perioada
anilor ?37‑?38, când de așa natură era conjunctura politică, nu numai în România, ci în întreaga Europă. […]

(În ce măsură consideraţi că existenţa mai multor etnii în Banat a contribuit la dezvoltarea acestei regiuni ?) Părerea mea este că Banatul are o altă concepţie faţă de restul ţării, fiindcă aici au trăit zeci de ani împreună patru‑cinci naţii. Acestea au lucrat alături, au făcut armata alături etc.

Se făceau și căsătorii mixte, nici nu se punea problema de ce etnie este cineva. Și la evrei sunt multe căsătorii mixte, și așa e și normal.

Partea aceasta a grupărilor evreiești, mai severe sub aspectul păstrării unei rase pure, se opune atunci când e vorba de căsătorii mixte. Puritatea rasei nici nu există de fapt, pentru că nimeni nu poate pretinde acest lucru, căci s‑au făcut multe amestecuri.

În ce mă privește, optica lor este greșită. Pe de o parte însă, dacă ei ar fi acceptat acum o sută de ani căsătoriile mixte, nu mai erau demult.

Perioada asta s‑a dus însă? Acuma s‑au grupat în statul Israel vreo câteva milioane, dar și acolo sunt tot felul de neînţelegeri cu habotnicii ortodocși, pentru că ei aduc un deserviciu, nu concură cu nimic bun. […]

Pentru mine nu există de ce etnie este un om, indiferent ce este. Deși mulţi îi atacă pe romi, în general, asta este cea mai mare porcărie. Cum poţi să vorbești în general despre ţigani că sunt hoţi, tâlhari, că nu‑i adevărat. Or fi unii hoţi, dar nu sunt numai între ţigani, pentru că sunt și printre alţii. S‑ar putea să fie însă, în cazul lor, o proporţie mai mare, și datorită faptului că așa este soarta lor nenorocită. Eu, prin activitatea mea, pe unde am umblat, am trecut prin niște comune de ţigani care trăiesc în neagră mizerie, și sunt totuși oameni care lucrează, care‑și câștigă pâinea făcând cărămizi.

Am trecut însă și prin niște comune de ţigani care sunt meseriași, tinichigii, care sunt curaţi, muncitori. Nu se poate spune că toţi sunt niște tâlhari, asta este cea mai mare greșeală.

De asemenea, când se spune că nemţii sunt toţi într‑un fel, asta nu‑i adevărat. Eu am avut ocazia să mă conving că nu e așa, pentru că au fost și nemţi care au văzut care este adevărul și care au fost oameni cumsecade.

V‑am spus că, în anumite situaţii, când lucram la îndepărtarea molozului de pe căile de acces în oraș, oamenii probabil că se duceau la lucru și luau cu ei gustarea, dar ne‑o lăsau nouă. Atunci nu poţi să spui că toţi sunt la fel. Pentru mine e indiferent cine este, de ce naţie, depinde însă ce fel de om este, căci dacă este un escroc n‑are trecere la mine. […]