ANONIM – „Mai rău nu poate fi!”

M‑am născut la Oradea în 1927, în familia unui medic, tatăl meu fiind medic internist specializat în boli de plămâni, mama fiind casnică. Până la vârsta de 16 ani am trăit viaţa copilului și adolescentului dintr‑o familie de intelectuali, absolvind școala elementară, școala medie, până la clasa a VII‑a. Atunci era altă formă de învăţământ : erau patru clase elementare, și de la clasa I de liceu începea din nou numerotarea claselor. Am frecventat Liceul Israelit din localitate, denumit după marele rabin și orator Kecskeméti, până la clasa a VII‑a, după cum spuneam. De ce până la clasa a VII‑a ? Pentru că între timp, cu trecerea Ardealului la Ungaria și instaurarea regimului fascist, situaţia noastră s‑a înrăutăţit treptat, până în momentul când, după intrarea nemţilor în Ungaria, în martie 1944, au început adevă­ratele persecuţii și măsurile radicale de lichidare a populaţiei de religie mozaică, a populaţiei evreiești din Ungaria. În primăvara anului 1944, chiar la începutul lui mai ?44, și la Oradea s‑au luat măsuri de închidere a popu­laţiei evreiești într‑un ghetou, într‑o parte delimitată a orașului, înconjurat într‑un mod rapid de un zid foarte înalt. S‑a trecut deci la separarea totală a acestei populaţii, foarte importantă, de altfel, atât din punctul de vedere al ponderii comerciale, cât și intelectuale. Erau atunci în Oradea peste o sută de medici evrei, precum și alte categorii de intelectuali. Era o populaţie importantă, erau treizeci de mii de oameni, într‑un oraș de o sută de mii de locuitori. Ei, acești treizeci de mii de oameni, care‑i cuprindeau și pe cei din judeţ, din localităţi diferite ale judeţului, aduși la Oradea, au fost închiși în acest ghetou, timp de aproximativ o lună.

(Intelectualii erau trataţi într‑un mod diferit ?)Nu era nici o diferenţă. Înăuntrul ghetoului era un comitet de conducere. Era necesar pentru organizarea vieţii în aceste condiţii. Dacă se putea chema viaţă. Erau diferite probleme organizatorice, printre care și probleme sanitare, și s‑a organizat și un spital. Erau medici mulţi și cadre medii sanitare suficiente. Și tatăl meu era unul din conducătorii acestui serviciu sanitar. El s‑a ocupat de bolnavii de plămâni, de tuberculoși și alte boli pulmonare.

Am trăit aici circa o lună. Eram atunci în clasa a VII‑a de liceu, nu‑mi aduc aminte dacă am avut examene, dar în orice caz era la sfârșitul anului școlar, fiind în luna mai. La începutul lunii iunie 1944, în Ungaria, sub regimul fascist, s‑au luat măsuri radicale de deportare masivă a populaţiei evreiești, care era numeric foarte importantă. Dacă nu mă înșel, erau circa șapte sute de mii de oameni vizaţi în acest sens : și la Oradea, în primele zile ale lui iunie, a început evacuarea acestui ghetou ; treptat, în câteva zile, s‑a rezolvat.

Era bine organizată treaba asta, îmbarcarea în niște trenuri de marfă și începutul călătoriei spre lagărele de concentrare. Noi nu știam atunci care este ţinta călătoriei, nu cunoșteam aceste planuri. Erau zvonuri despre lagăre de muncă și… că ne duce la muncă în Germania, că ne duce să lucrăm, mă rog. De aceea, în cursul pregătirilor pentru această deportare, noi am hotărât să ducem cu noi cât mai multe lucruri de uz personal. Îmi aduc aminte că am dus mai multă îmbrăcăminte, mai mult decât ce se putea îmbrăca. Adică ne‑am îmbrăcat chiar cu două sau trei cămăși pe noi, ca să putem totuși avea unele obiecte de uz personal, în condiţiile unei munci la care speram sau credeam că ne duce. Eu personal am fost repartizat în vagoanele care duceau bolnavii, sub conducerea tatălui meu. Era un vagon cu bolnavi mai grav, unde exista pericol de infecţie, și era un alt vagon cu bolnavi cu minim pericol de infecţie, unde s‑au îmbarcat și familiile medicilor care mergeau împreună cu bolnavii. Familia noastră a fost destul de mare : bunici, mătuși, unchi, mama mea, tatăl meu și cu mine. Și‑mi aduc aminte că un prieten de‑al meu, fiul unui alt medic, care mergea cu celălalt vagon, tot cu mine s‑a îmbarcat în acest vagon, unde nu era pericol de infecţie. Ne‑am instalat în aceste vagoane de marfă, în condiţiile unor situaţii foarte greu de descris. Stăteam înghesuiţi unul lângă altul pe niște culcușuri improvizate. Trenul a pornit în 1 sau 2 iulie, dacă nu mă înșel. Am uitat să spun că, în timpul șederii în ghetou, au fost totuși contacte multiple cu oamenii din afară. Mulţi cetăţeni din Oradea, și nu numai la Oradea s‑a întâmplat așa, au încercat să‑i ajute cu alimente, cu alte ajutoare, pe cei închiși în ghetou. Deci s‑a manifestat această omenie, care nu era deloc identică cu atitudinea regimului fascist. Fascismul nu a cuprins întreaga populaţie.

(Cine erau cei care vă ajutau ?)Erau cunoscuţi, prieteni. Unii soldaţi sau unii gradaţi care erau de pază ? pentru că ghetoul era păzit, nu se putea ieși și intra ? ne‑au ajutat și ei. Exista chiar o casă care a fost denumită ?Casa bătăilor?, unde se schingiuiau sau se băteau oamenii, mai ales cei la care se presupunea că au ceva avere, intelectuali mai serioși sau alţii, dintre care unii s‑au și sinucis din acest motiv. Îi duceau pe rând pe acești oameni și îi ţineau acolo zile întregi, chinuiţi, schingiuiţi, bătuţi, ca să‑și predea eventualele obiecte de valoare. Asta a fost una din măsurile luate în sânul ghetoului din partea jandar­meriei, din partea organelor fasciste din această perioadă.

(În momentul ridicării v‑au impus luarea anumitor lucruri ?)Pe noi ne‑au dus cu niște camioane unde puteai să iei obiectele de uz casnic mai importante. Evident, nu mobilier, dar perini, așternuturi și unele cantităţi de alimente care se puteau duce, care nu erau alterabile. De pildă, noi am fost repartizaţi într‑un apartament de două camere, într‑una din casele din această zonă a orașului, unde am stat circa doisprezece sau paisprezece persoane, adică toată familia, toţi care erau din familie, mătușile, bunicile, unchii, toţi erau în același apartament. Așa s‑au înghesuit oamenii. Mă rog, ne‑au așezat așa cum se putea. […]

Revenind la esenţial, după această perioadă, în 1 sau 2 iunie am pornit călătoria, adică a început deportarea. Mă rog, noi am venit la rând în această zi, nu știu dacă a început mai devreme, dar în această zi am pornit noi cu vagonul respectiv. Am călătorit cam o zi și jumătate până la graniţa Ungariei. Un episod… îmi aduc aminte că erau ferestrele cu sârmă ghimpată, nu se putea ieși. Erau oameni bolnavi pe drum, unul a și murit în vagon. Era foarte grav bolnav, chiar un medic. Îmi aduc aminte că noaptea, undeva, prin zona nordică a Ungariei de atunci, care acum aparţine Slovaciei, pe la Košice, pe acolo, un paznic al trenului, un gradat, ceva, un plutonier sau ce era, ne‑a somat prin fereastră să‑i dăm, adică nu ne‑a somat, ne‑a spus : ?Daţi‑ne nouă ceasurile și lucrurile de valoare, că sunteţi cetăţeni unguri și trebuie să lăsaţi aici aceste obiecte?. Mă rog, nu le‑am dat, noi credeam în conti­nuare că tot ce avem pe noi rămâne pe noi. După aceea am călătorit prin actuala Slovacie și am intrat în Polonia. Și, în dimineaţa zilei de 4 iunie (o să revin asupra datei acesteia, e tocmai 4 iunie când au debarcat trupele aliate în vestul Europei, a fost ziua debarcării trupelor aliate în Franţa), în 4 iunie am sosit undeva, nu știam unde. Noi vedeam oamenii în haine vărgate care primeau trenurile și auzeam tot felul de cuvinte de ordine : ?Coborâţi !? și chestii de‑acestea. De pe acum, o serie de lucruri de uz personal au rămas în vagon, pentru că noi trebuia să coborâm rapid. Tocmai din cauza acelui gând, ca să avem ce îmbrăca, ca să avem haine de schimb. Eu mi‑aduc aminte că era o zi caldă, în mod excepţional, pentru că în zona aceea e foarte puţină căldură. Eram îmbrăcat în vreo trei cămăși și vreo doi pantaloni, nu știu câte șosete. Am rămas cu aceste obiecte și am fost coborâţi din vagon.

Iarăși un episod de care‑mi aduc aminte : toţi am coborât, toţi înso­ţitorii, adică familia mea, dar bolnavii nu, bolnavii nu aveau voie să coboare, și eu eram unul dintre ultimii sau chiar ultimul care am vrut să cobor. Un soldat neamţ SS‑ist, care era acolo de gardă, a vrut să închidă de‑acum vagonul cu bolnavi cu tot, iar eu mi‑am pus piciorul așa în deschizătura rămasă, iar mama, care era de‑acum coborâtă, a început să strige că eu mai sunt înăuntru. Prietenul despre care am pomenit, fiul unui alt medic, n‑a mai putut coborî. Eu am coborât ultimul, așa, prin deschizătura aceea îngustă. Ulterior mi‑am dat seama că asta mi‑a salvat viaţa, pentru că vagonul a fost închis, iar aceste vagoane cu bolnavi, care erau mulţi bolnavi cu nervii și cei cu plămânii, au fost duși direct la camerele de gazare. Deci nu s‑a mai complicat situaţia cu descinderea lor. Ei au fost duși cu vagoanele spre camerele de gazare. Noi am coborât, și în măsura în care ne‑am dat seama ce este… eram complet zăpăciţi. Pentru că noi ne așteptam la o primire într‑un loc de muncă și am intrat pe un peron unde de‑o parte și de alta erau acești oameni în haine vărgate, soldaţi nemţi, adică SS‑iști nemţi, și pe urmă ne‑au dus într‑un loc mai îngust, unde stătea și un grup de ofiţeri. Ulterior mi‑am dat seama că probabil și Mengele, care a făcut triajul, era tot în acest loc.

Am trecut prin acest triaj, în următorul fel : tata, care era foarte bine din punct de vedere fizic, avea atunci 55 de ani, și eu, care eram un băiat înalt și bine dezvoltat fizic, aveam atunci 16 ani, 16 și ceva, am fost trimiși spre stânga ; toţi ceilalţi din familie, împreună cu mama, de care eram foarte legat de altfel, ca băiat, au fost trimiși la dreapta. Noi am mai văzut, că‑mi aduc și‑acum aminte de această imagine, cum ei mergeau cu greu, erau oameni bătrâni, oameni în vârstă, bunici, nu știu ce, mergeau undeva la dreapta, acolo erau barăci, eu nu știam ce este acolo. Ulterior am aflat că acolo a fost zona crematoriului și a camerelor de gazare.

Ei, noi, cei care am fost repartizaţi în stânga, am stat încă un timp în așteptare. Era foarte neplăcut și‑mi aduc aminte de acest simţământ, era foarte cald și eu eram îmbrăcat cu nu știu câte straturi de haine. După aceea ne‑au spus să ne dezbrăcăm complet. M‑am și bucurat, pentru că era foarte neplăcut să stai așa. Și am fost introduși în niște încăperi unde erau haine din acestea, vărgate. Fiecare trebuia să‑și aleagă ceva haine, un pantalon, o cămașă de aceasta simplă și o haină de‑asta vărgată, cu care am și rămas, de altfel, ulterior. Și ne‑au dus, nu ne‑au îmbrăcat, ne‑au dus întâi, ne‑au tuns în toate locurile unde puteau fi ceva paraziţi și ne‑au dus să facem duș, după care am îmbrăcat aceste haine vărgate. Eu tot întrebam unde s‑a dus familia. Nimeni nu putea să răspundă, nu știa nimeni. Ne‑au dus în zona lagărului, era Auschwitz‑ul. De fapt, era o parte a lagărului din Auschwitz care se chema Birkenau. Acesta era lagărul de tranziţie, de primire și de tranziţie.

Lagărul Auschwitz era ceva mai departe, eu am fost ulterior, în 1969, cu soţia, am vizitat lagărul Auschwitz. Un timp am lucrat la un institut din Varșovia și am făcut câteva vizite în ţară, printre care și la Auschwitz. Am vizitat monumentul ridicat în memoria celor omorâţi în lagăr, printre care era și mama mea. Foarte impresionant. Inscripţionat în șaisprezece limbi. Nu știu dacă cunoști acest lucru, este un monument uriaș în locul unde a fost crematoriul, cu niște blocuri din piatră, așa, un morman de piatră de fapt, și tăbliţe inscripţionate în șaisprezece limbi, care comemorează, adică asigură, memoria celor uciși, a celor câtorva milioane de oameni care au fost exterminaţi în acest lagăr. Ei, noi am fost în zona aceea a lagărului, în niște barăci care arătau așa, ca niște grajduri. Erau chiar niște grajduri iniţial. Niște barăci unde ne‑au înghesuit într‑un mod absolut inuman. Adică într‑o baracă unde, dacă te culcai, puteau să încapă, să zic, două sute de oameni, noi am fost o mie cinci sute. Deci, începând cu această zi, nici nu puteam să ne mai culcăm. Noaptea stăteam unul în poalele celuilalt, așa, în șir. Și dacă aveai nevoie de ceva, te duceai să‑ţi satisfaci nevoile fiziologice, era o căldare mai mare la intrare unde puteai să mergi să‑ţi rezolvi aceste probleme. Când te ridicai, atunci tot șirul trebuia să se scoale, pentru că altfel nu puteai ieși. Erau niște condiţii extraordinar de grele, mai ales pentru oamenii mai înalţi. Cei mai mici stăteau mai ușor. Știu că atât tata, cât și eu, care eram mai înalt de statură, am suferit teribil în acele nopţi. Se putea, adică aţipeai la un moment dat, inevitabil aţipeai. La ora patru sau cinci dimineaţa era scularea, și atunci ne ducea afară. Încă era întuneric, era o zonă cu multă ploaie și multă ceaţă, în Silezia, unde este amplasat Auschwitz‑ul. Îmi aduc aminte că era încontinuu o vreme foarte urâtă. Ne ducea la așa‑zisul ?Zahlapell?, adică la numă­rătoare, care dura o oră, două, trei, depinde de câţi oameni erau trecuţi dintr‑un loc în altul. Mai mergea unu? la un prieten, la un cunoscut, într‑o altă baracă, mai rămânea acolo, erau probleme din acestea, venea un ofiţer SS‑ist cu nu știu ce strigăte, dar se cunoaște asta, s‑a văzut și în filme, și nu vreau să insist asupra părţilor acestora, pentru că este prea cunoscut.

După ce s‑a terminat acest ?Zahlappel?, primeam ceva de mâncare, ceva, un lichid care s‑a denumit ceai și o bucată de pâine. În Birkenau n‑am lucrat, acesta era un lagăr de tranziţie. Am stat între barăci pe ploaie, pentru că nu puteai intra în baracă. Când era frumos era frumos, când era ploaie era ploaie, și discutam despre viaţa noastră anterioară. Mi‑aduc aminte că aveam un tovarăș de baracă, un medic din Oradea, și acum îl văd în faţa mea, un medic gras și foarte jovial, căruia îi plăcea teribil să mănânce și să fumeze, ceea ce nu se putea face. Și care povestea cu predilecţie meniuri. Spunea : ?Ah, ce bine am mâncat !?, cornuri cu șuncă și cu unt și cu chestii din astea, adică ne chinuiam reciproc cu relatarea unor meniuri. Erau niște barăci între celelalte barăci unde erau veceuri ca niște găuri înșirate pe rând, unde te așezai împreună cu ceilalţi. Evident, bărbaţii erau separat, femeile separat. În această parte a lagărului nu era nici o femeie. Și stăteam acolo, pe aceste găuri, ne‑am obișnuit, pentru că nu erau veceuri separate, și stăteai acolo și‑ţi făceai treaba așa cum îţi permitea acest șir de găuri. Ce era însă important era să‑ţi ferești picioarele, pentru că erau niște conducători sau ?Capo?, cum se chemau atunci, printre care erau și ţigani. Și ţiganii au fost exterminaţi în lagărele de la Auschwitz. Noi aveam unul din ?Capo? al nostru, era un mic ţigănuș care umbla pentru ghete, pentru pantofi. Și dacă stăteai pe veceu în condiţiile statului pe veceu, când ești oarecum neajutorat, îţi scotea pantofii, dacă aveai niște pantofi buni. Pentru că o parte au primit niște pantofi cu o talpă de lemn acolo, dar majoritatea au încercat să‑și păstreze pantofii de acasă. Pentru că acești pantofi de lemn făceau răni la picioare și alte lucruri, cei care putea își păstrau pantofii de acasă, atunci când ne‑am dezbrăcat. Se mânjeau pantofii cu noroi, pentru că noroi era, slavă Domnului, destul, ca să pară cât mai urâţi, ca să nu ne scoată ţigănușul pantofii atunci când stăteam pe veceu. Totuși, unii au fost debarasaţi de acești pantofi, alţii nu, deci astea sunt amănunte care par neimportante, dar în condiţiile acelea, de pildă, pantoful sau gheata puteau fi condiţia de a rămâne în viaţă. Pentru că, dacă ţi se făcea rană la picior, care nu se îngrijea, n‑aveai unde, puteai să faci o infecţie generalizată și să mori. Deci pantofii erau esenţiali.

Pe la amiază sau după‑amiază am mai primit ceva, un fel de supă într‑un mare borcan, și se mânca la amiază. Dar cum se mânca ? Erau niște ligheane sau vase din astea vechi, ruginite, probabil din ceea ce oamenii din vagoane au adus de acasă. Și noi mâncam circa douăzeci sau treizeci de persoane, care primeam un lighean de mâncare. Și atunci fiecare pe rând a băut din această zeamă. Era groaznic pentru oameni care erau obișnuiţi, totuși, cu condiţii civilizate. Unii nu puteau mânca. Unii au slăbit și au rămas acolo și au și murit din cauză că nu puteau să se adapteze acestei situaţii. Eu eram tânăr, tata mi‑a spus, fi drăguţ și uită de tot ce s‑a întâmplat acum, mănâncă, pentru că mâncarea este viaţa. Și atunci am mâncat. Am făcut abstracţie de situaţie. Mi‑aduc aminte de ligheanele astea. Era un lighean pe care‑l primeam și fiecare sorbea cât putea. Primeam o bucată de pâine pe zi. Pâine neagră. N‑aveai nici un fel de tacâmuri. Nu existau nici tacâmuri, nici vase, nimic, numai aceste ligheane din care puteai să bei împreună cu încă vreo douăzeci sau mai mulţi care erau lângă tine, în grupul acela. Ei, tata, care era foarte dibaci din punct de vedere tehnic, făcea fel de fel de lucruri ? și acasă instalaţia electrică și toate celelalte el le repara și desena foarte frumos ?, a găsit un cui și l‑a bătut cu o piatră până a făcut din el un cuţit. Era o situaţie asemănătoare preistoriei. Adică, în condiţiile acestea, cu o bucată de piatră și o bucată de metal faci o ustensilă. Și acest cuţit ? era un cui mai mare și, îmi aduc și acum aminte, avea un tăiș totuși ? și veneau oamenii, pe rând, să ceară acest cuţit ca să‑și taie o bucată de pâine.

Pe urmă, era un farmacist care locuia împreună cu noi în zona aceea a barăcii si nu știu cum a găsit sau i‑a rămas ceva, o jumătate de lingură. Lingura era înjumătăţită. Undeva pe jos a găsit‑o. Această lingură a fost ceva nemaipomenit. El primea pâine pentru această lingură, numai ca să o dea, pentru ca oamenii să poată consuma zeama aceea, mă rog, așa‑zisa mâncare care se dădea, pentru ca să nu trebuiască să soarbă unul după altul. Ei bine, nu se putea folosi o lingură pentru o mie cinci sute de oameni, dar totuși câţiva, așa, mai apropiaţi, au utilizat‑o. Acestea au fost condiţiile, să zicem fizice și psihice, în care am trăit circa doua săptămâni.

Între timp eu mereu întrebam unde este mama, unde sunt rudele. Nimeni nu știa. Dar în ziua de 5 sau de 4 chiar, deci imediat după sosire, a început să se răspândească în baracă, și asta mi‑aduc bine aminte, vestea că a avut loc debarcarea trupelor aliate în Vest. De unde ? Eram complet închiși cu sârmă ghimpată, cu electricitate, cu SS‑iști care păzeau. Era o organizaţie clandestină în lagărul Auschwitz și Birkenau, făcută din deţinuţi mai vechi și deţinuţi politici ? imediat o să revin asupra acestei chestiuni ? care au adus vestea în lagăr. Și de la om la om s‑a răspândit această veste. Poţi să‑ţi închipui că era o veste uluitoare pentru noi, pentru că imediat am zis : ?Atunci trebuie să se termine rapid. Dacă asta s‑a întâmplat, o să fie bătută Germania, și noi o să ne eliberăm !?. Că a mai durat un an, ăsta a fost ghinionul nostru.

De altfel, veni vorba despre deţinuţii politici. Erau diferiţi deţinuţi în acest lagăr. Erau deţinuţi din punct de vedere rasial, din punct de vedere politic și deţinuţi răufăcători, adică hoţi, criminali. Adică s‑a comasat în acest lagăr tot ce era nepoftit în ?înalta societate nazistă?.

N‑am aflat nimic despre soarta restului familiei.

Am fost transferaţi într‑o altă parte a lagărului, unde de acuma condiţiile erau extraordinare. Aveam pat de scânduri, erau paturi supra­etajate în baracă și puteai să te culci ! Păi, după două săptămâni de stat unul în poala celuilalt a fost ceva nemaipomenit ! Ba mai mult, unele paturi aveau și niște rogojini. Era ceva, era ca un hotel de clasa I. În sfârșit, în acest timp, în această parte a lagărului unde am fost transferaţi, a început luarea în evidenţă. Până atunci nu aveam nici număr, nici nume, nimic. Am fost o masă de oameni băgaţi în niște barăci. Aici s‑a făcut o înregistrare și fiecare a primit numărul, depinzând dacă era criminal, dacă era politic sau dacă era rasial. Noi am primit acest număr de metal, eu am avut numărul 71154, iar tata a avut 71155. Am și acum numărul. Era un fel de plăcuţă pe care era scris numărul. Ei, a fost un mare eveniment, pentru că am devenit, totuși, un număr. Până atunci eram anonim și fără număr. După ce am fost înregistraţi în felul acesta, s‑a făcut un triaj. Și acum îmi aduc aminte, au fost două grupe. O grupă care nu corespundea pentru muncă a fost pusă într‑o parte și probabil dusă după aceea pentru exterminare, iar o altă grupă a fost pusă în partea unde erau trimiși la muncă. Ei, eu eram, îţi spun, înalt și bine dezvoltat fizic. Și s‑a spus că de la o vârstă în sus? dar eu n‑aveam vârsta respectivă, însă nimeni n‑a controlat, n‑aveam acte sau ceva. Atunci tata mi‑a spus : ?Vino cu noi !?. Și m‑am dus în partea aceea. Și asta a fost una din condiţiile hotărâtoare pentru care am rămas în viaţă. Și că am fost împreună cu tatăl meu tot timpul, cât am fost deţinut în lagăr. Ceea ce a fost un avantaj uriaș, pentru că ne susţineam reciproc, psihic. Faptul că eram totuși împreună a fost ceva uluitor. Majoritatea oamenilor au fost complet rupţi de familie. Eu, totuși, aveam pe cineva, și el avea pe cineva. Ceea ce, în aceste condiţii, este hotărâtor pentru a suporta tot ce s‑a întâmplat. Ei, după această repartizare, a doua zi mi se pare, am fost îmbarcaţi în niște vagoane, tot de marfă, ca să fim transportaţi în Germania, în lagărele de muncă. Vagonul era împărţit în trei compartimente. Într‑un vagon unde încăpeau zece vaci sau nu știu câte, am stat optzeci sau o sută de oameni, de‑o parte și de alta. Mă rog, condiţii din astea că nu te puteai culca, dar n‑aveam nici un fel de bagaje, deci numai omul și îmbrăcămintea aceea sumară, vărgată. Am călătorit vreo doua zile. Iarăși cineva a murit pe drum. Cineva s‑a îmbolnăvit. N‑aveam cum să ieșim, era închis. Era o căldare de‑asta, pentru nevoile urgente, care se golea din când în când pe ușa vagonului, și atât. Am călătorit circa doua zile și o noapte până am ajuns în zona Dachau. Am coborât, mi se pare era noaptea sau dimineaţa devreme. Am mers pe jos prin localitatea Dachau. N‑am intrat în lagărul principal. […]

Am văzut, de altfel, la Auschwitz, este un muzeu al obiectelor care aparţineau celor deportaţi, începând cu dantura, proteza, până la jucării de copii, păpuși, un muzeu groaznic. Părul și alte lucruri, totul este bine aranjat acolo. Mă rog, în muzeu, unde s‑a păstrat o parte pentru a se arăta ce s‑a făcut.

Ei, revenind la călătoria noastră. Am sosit în lagărul unde am fost repartizat, se chema Rothschweige, era în zona München-ului, ăsta era aproape de München. Ăsta a fost un lagăr de muncă. Aicea am stat câteva luni, dacă nu mă‑nșel, în condiţii care nu mai erau ca acelea de la Birkenau. Pentru că atunci, la Birkenau, nu se putea lucra. Dacă vrei ca oamenii să facă ceva, trebuie totuși să le dai ceva de mâncare, să le faci condiţii să se poată odihni, adică să creezi minimul necesar pentru menţinerea puterii de muncă. Am avut fiecare un pat, cu așternut mai puţin, dar totuși o pătură. N‑a fost așternut, dar totuși o rogojină pe jos și o perină. Deci te‑ai putut odihni. Ai primit o lingură. Cuţit, mi se pare, n‑am avut. A fost numai lingură și furculiţă, pentru că mi se pare că era pericolul să se folosească cuţitul și în alte scopuri. Ei și, evident, am primit și ceva de mâncare. Adică, totuși, era o mâncare comestibilă faţă de cea de la Birkenau, unde mâncarea era aproape necomestibilă. Aicea am stat o lună. Am început să lucrăm la o gară, să cărăm tra­versele și șinele. Îmi aduc aminte că în prima zi sau a doua zi a venit ?Capo?‑ul care conducea munca. Au fost deţinuţi, de obicei politici sau răufăcători, deci criminali, care erau puși să conducă deta­șamentele acestea de muncă din lagăr. Am fost căraţi fie pe jos, fie cu camioanele. Depindea de distanţa care trebuia parcursă. ?Capo?‑ul nostru era un deţinut ? am aflat ulterior ? care a stat zece ani în Legiunea Străină franceză și cincisprezece ani în lagăr. Pot să spun că acest om era complet abrutizat. El nu mai cunoștea altceva decât lagărul. Și acest om nici nu vorbea. Dacă vorbeai cu el și‑i spuneai ceva ce nu‑i plăcea, imediat te bătea. Asemenea oameni au fost creaţi în astfel de condiţii. Mă rog, a fost ceva ! Un tip… Pentru mine a fost însă ceva pozitiv. Și asta pentru că în prima zi a întrebat cine știe nemţește. Germana era pentru mine a doua limbă maternă. Din copilărie am învăţat nemţește și știam la perfecţie. Așa că m‑am prezentat, și atunci m‑a dus traducător. Pentru că el vorbea o nemţească de‑asta, bavareză, care‑i foarte greu de înţeles, și trebuia să spună unele lucruri celor care munceau. Și‑atunci m‑a pus pe mine să traduc. Nici eu n‑am înţeles ce spunea, dar mă gândeam că, poate, asta trebuie să spună, și atunci am spus: ?Domnilor, eu vă spun ceva, nu e sigur că corespunde cu ce a spus Capo‑ul…? ? dar spuneam. Și atunci m‑a îndrăgit, adică s‑a purtat cu mine totuși omenește. Pentru că avea nevoie de mine. Ei, în aceste condiţii am lucrat acolo, în una din gările periferice ale München‑ului. După aceea, cam peste vreo două‑trei luni, am fost transferat într‑un alt lagăr al Dachau-lui. Dachau-l era centrul și avea multe lagăre, era plin, era împânzită toată zona München‑ului cu lagăre, dar nu numai München-ul. Ulterior, când ne‑am eliberat și am mers la München și am vorbit cu nemţii, toată lumea spunea că ei nu știu că există lagăr. Acuma, unii spuneau adevărul, unii spuneau neadevărul. În orice caz, pe noi ne‑a mirat, pentru că era plin, era plin de oameni fie deportaţi, fie aduși din altă parte la muncă. Am fost transferat în alt lagăr, se numea Allah‑bei‑München, și acolo am stat până la eliberare.

Acolo iarăși s‑a lucrat în diferite zone ale împrejurimilor München-ului, printre care și uzina BMW. Uzina de motoare și auto­mobile, care pe atunci făcea motoare de avioane. Mă rog, erau diferite locuri de muncă. Pe urmă am avut norocul să intru la bucătărie. Ceea ce era extrem de greu, pentru că erau niște cazane de‑astea, unde se făcea mâncare. Acelea trebuiau curăţate și era o muncă foarte grea, dar totuși eram înăuntru. Mai ales iarna, că asta era în septembrie, când am ajuns acolo, deci toate lunile de iarnă, eu personal am avut norocul să ajung la bucătărie, unde lucram de dimineaţa de la cinci până seara la opt. Dar se lucra înăuntru și nu trebuia să ieși în zăpadă, în frig. Evident, acest lagăr avea și un punct sanitar, pentru că printre condi­ţiile de menţinere ale forţei de muncă este și sănătatea. Deci exista un punct sanitar cu ceva instrumente și ceva medicamente. Și unde se puteau culca bolnavii care nu mai rezistau. O parte a oamenilor au lucrat la alte comandouri, mai grele. Cei care aveau păzitori SS erau în condiţii foarte mizere. Cei care avea păzitori de Wehrmacht, adică soldaţi de obicei bătrâni ai Wehrmacht‑ului, lucrau în condiţii mai bune. Pentru că acești soldaţi bătrâni erau trecuţi prin frontul de Est, prin frontul de Vest. De fapt, cunoșteau că nu merge treaba și de aceea se purtau mai bine, mai ales unii. În timpul acesta unii încercau să facă și legături cu deţinuţii, pentru că se gândeau că vor pierde războiul. Erau convinși. Era în primăvara anului ?45. Și atunci ei încercau să‑și creeze o situaţie în care, după ce s‑a terminat totul, noi să spunem: ?Uite, ăsta a fost un om cumsecade?. Au adus ziare, au adus ceva de mâncare, mă rog. Deci și în populaţia germană, și printre nemţi, nu toţi erau fasciști. Evident. Erau o masă de oameni abrutizaţi de către naziști, dar o bună parte a trăit și acolo omenește și au avut atitudini omenești.

În primăvara anului ?45 au început să vină niște deţinuţi, niște mase de deţinuţi din Răsărit, au început să se retragă. Că ei au transportat deţinuţii din lagăre, din zona de unde a intrat armata sovietică. Deci comasau oamenii, și au venit niște deţinuţi femei. Și mi‑aduc aminte că atunci iar speram ca, la un moment dat, din întâmplare, să apară mama. Nu știu exact când am aflat că ei au fost exterminaţi. Nu știu prin ce canale a ajuns această veste și tata a vrut să tăinuiască ? fiindcă știa că ţin foarte mult la mama ?, dar, mă rog, am aflat și eu că este degeaba așteptarea noastră, pentru că ei au fost exterminaţi acolo, în lagăr.

În sfârșit, în primăvara anului ?45, la sfârșitul lunii aprilie, am intrat în perioada în care armata americană era foarte aproape. Se auzea de acuma bubuitul tunurilor. Ultima noapte a fost o noapte de groază. De ce ? Pentru că lângă lagărul nostru era o baterie antiaeriană, servită de niște ?Hitlerjugend?. Această ultimă noapte n‑o să o uit în viaţa mea, pentru că bateria asta antiaeriană și‑a îndreptat tunurile în direcţia americanilor, care se apropiau și trăgeau. Americanii ripostau. Și fiind o distanţă de circa 200 de metri între noi și baterie, multe din obuze cădeau în lagăr. Era noapte. Nu știam, paznicii noștri, soldaţii care ne păzeau, sunt sau nu sunt, putem ieși, este electricitate sau nu este electricitate ? S‑a stins lumina din cauza obuzelor. Au început să cadă obuzele pe lagăr. A fost groaznic. În ultimele zile tata m‑a introdus în punctul sanitar, ca să nu mă ducă mai departe, să rămân acolo. Cu o boală închipuită. Adică formal m‑a introdus acolo, în punctul sanitar. Stăteam într‑o parte a coridorului, vizavi de mine, cum stai dumneata, a fost unul din medicii orădeni căruia i s‑a retezat capul de către un obuz. Așa, la 1 metru sau 2 era de mine. A trecut prin tavan. Ultima noapte americanii ne‑au trimis obuzele. Era un paradox, dar asta este, nu aveam ce face.

În sfârșit, dimineaţa au început să vină primii soldaţi americani. Ei veneau, îmi aduc aminte bine și acuma, în jeep‑uri cu guma de mestecat în gură. Nu mai era nici un dușman, că toţi au fugit. Au intrat și n‑au știut cine suntem. Asta era foarte curios. Habar n‑aveau ce suntem noi acolo. Și‑atuncea le‑am explicat. A început perioada în care am rămas în lagăr, nu ne‑au lăsat să ieșim. Din păcate, trebuie să spun adevărul. S‑au purtat destul de urât cu noi. Ne‑au dat ceva mai mult de mâncare, dar tot în lagăr am rămas. Și am stat în lagăr cam două sau trei săptămâni. Le spuneam că era de‑ajuns, vrem să ieșim, gata, s‑a terminat, nu mai suportăm ! A fost destul ! Nu vroiau să ne lase. Și atuncea, prin diferite matrapazlâcuri, în special medicii care mai erau în lagăr, și tata printre ei, au aranjat un permis de ieșire și într‑o zi am fugit din lagăr. Și am mers la München, unde am mers la un oficiu de repartizare a foștilor deţinuţi, unde am primit ceva haine. Haine de fost SS‑ist ! De fapt, am fost îmbrăcat, la un moment dat, în ceva verde. Eram ca soldaţii SS‑iști, cu insignele SS și nu știu ce. Eu am purtat și haine de acestea. Și ne‑a repartizat într‑o locuinţă la un muncitor neamţ, unde am stat câteva săptămâni. München‑ul era complet devastat atunci. Și bombardat. Dar numai părţile centrale și gara centrală, părţile peri­ferice și BMW‑ul nu era bombardat. BMW‑ul, atunci, probabil și acum, era un oraș, cred că jumătatea Timișoarei ca suprafaţă. Și ieșeau încontinuu motoarele de avioane. Vedeam noi cum ieșeau pe bandă rulantă. Ei, acest BMW n‑a fost bombardat. O dată sau de două ori a căzut câte o bombă pe BMW. Am văzut urmele. Dar n‑a fost bombardat. Era una din marile uzine de război. Ulterior am aflat că erau acţiuni engleze și americane în acest BMW, și de aceea nu l‑au bombardat. Mă rog, un episod curios, în orice caz.

Când veneau bombardierele, noi abia așteptam, că la ora zece dimi­neaţa știam că începe alarma, erau niște instalaţii de ceaţă artificială cu care se acoperea zona, și noi eram duși atunci undeva pe câmp și stăteam așa, sub copaci, și ne uitam la luptele aeriene între avioanele nemţești și bombardierele americane, care veneau acolo. Și, evident, ţineam cu americanii și spuneam : ?Doamne, să cadă…?. Și au căzut mulţi, și nemţi, și americani. Asistam la aceste lupte și abia așteptam să vină bombardierele, că atunci nu trebuia lucrat. Stăteam sub copaci și ne uitam în cer. Bine, uneori venea câte un obuz, adică mai veneau din obuzele antiaeriene, ţiuia așa. Și acum îmi aduc aminte și aud acest sunet. Uneori a și fost nimerit câte unul, rănit. Dar, totuși, era perioada de zi în care nu trebuia lucrat.

Circa două, trei săptămâni cât am stat în München n‑aveam ce mânca, că nu erau deschise magazinele. Deloc. Am găsit un singur magazin deschis, de instrumente medicale. După două-trei săptămâni am intrat iarăși într‑un lagăr. Un lagăr al organizaţiei UNRRA. Asta a fost o organizaţie pentru ajuto­rarea foștilor deţinuţi, internaţională. Și am stat acolo până‑n august 1945. Când iar nu au vrut să ne dea drumul. Administraţia era americană, de fapt internaţională. Nu știu de ce, am presupus că vor să ţină acolo și au ţinut acolo o serie de oameni pe care vroiau să‑i folosească ulterior, în perioada diferendelor între Răsărit și Apus. În orice caz, pe noi nu ne‑au lăsat să plecăm. Cei din Ungaria, cei din România, n‑au vrut să ne lase, și atuncea, iarăși prin niște matra­pazlâcuri, tata a făcut niște servicii unor iugoslavi, unor sârbi care mergeau acasă, el a făcut niște servicii medicale și a obţinut ca un grup de oameni din Oradea să fie înglobat în acest tren care mergea acasă, în Iugoslavia. Și așa, prin Austria și prin Iugoslavia, de data asta tot în vagoane de marfă, dar deschise ? a fost un simţă­mânt uluitor, că puteai să stai în ușă, să cobori, să bei apă, după ce ai trăit toate transporturile anterioare ? am ajuns în Iugoslavia. Este între Austria și Slovenia, mă rog, Iugoslavia. Atunci era Iugoslavia. Ceea ce este interesant este că acolo era garnizoană englezească, pentru că englezii au debarcat acolo. Ei n‑au vrut, au aflat cumva că există neiugoslavi în transportul acela și au vrut să ne coboare. Și atunci am spus : ?Dom?le, mai bine murim ! Să coborâm acum și să ne transporte înapoi în Germania ? Nu facem asta?. Eram împreună în vagon cu niște ţărani muntenegreni. Niște tipi negricioși cu mustaţă neagră, tipic muntenegreni. Ei ne‑au ascuns sub niște prelate și așa, pe ascunselea, am intrat în Iugoslavia. Nu toţi. Unii au trebuit să se întoarcă și au venit ulterior, după ani de zile, prin Cehoslovacia, acasă. Direct în Ungaria și România n‑au permis să meargă. Am trecut frontiera austro‑iugoslavă, am ajuns la Ljubljana, la Zagreb. Acolo am luat legătura cu Comunitatea Evreilor ? că exista acolo Comunitatea ?, ne‑a dat ceva de mâncare și am stat acolo, în curte. Era foarte frumos, era vara, august. Am stat în curte acolo, am dormit o noapte. După aceea am plecat. Am primit niște hârtii. Și acuma le am. Și am trecut prin Belgrad. Pretutindeni pe drum se vedeau SS‑iști lucrând, și noi eram fericiţi că‑i vedeam lucrând sub paza iugoslavilor. Știi că‑n Iugoslavia a fost o mișcare teribilă de partizani. Am trecut prin Belgrad, am trecut Dunărea, aveam ceva bagaje.

Că‑n timpul cât am stat la München am făcut rost de câteva haine. Acolo, la München, era o piaţă neagră. Era una dintre pieţele München-ului unde se vindea tot ce vroiai. Populaţia nemţească n‑avea ce mânca. Foștii deţinuţi aveau ce mânca. Și atunci veneai cu pâinea, cu mar­garina, cu nu știu ce, și primeai un ceas, adică niște treburi de uz personal, care lipseau complet, n‑aveam nimic. M‑am dus o dată împreuna cu tata și am făcut rost de un ceas în schimbul unei pâini. Ce era interesant e că din când în când, așa, din oră‑n oră, venea poliţia militară americană, ?Military Police?, MP‑urile, și făcea un tur al pieţei. Atunci toată lumea dispărea pe străzile lăturalnice ale pieţei, până dispărea acest MP. Apoi toată lumea venea înapoi. Acolo era o ameste­cătură de oameni, greci, francezi, polonezi și tot ce vrei. Pentru că, tot am uitat să spun, în timpul muncii noastre în lagăr ne‑am dat seama că Germania nu mai exista de fapt. Acolo nu mai erau nemţi, toată lumea era pe front. Până la o anumită vârstă. Chiar și cei mai vârstnici făceau detașa­mente, mergeau cu puștile pe stradă. Totul era plin de niște lagăre, fie de concentrare, fie de muncă, cu francezi, cu polonezi, cu ruși, plin. Era o ţară ticsită de străini. Ei lucrau și restul mergea pe front. Era o situaţie, de‑acuma se vedea că asta nu putea să ţină. Era complet paradoxal, o ţară fără propriul popor !

Am ajuns, prin Kikinda, la Jimbolia. Prima dată am fost atunci la Jimbolia. Ne‑am infiltrat într‑un tren sovietic, care trecea pe acolo, un tren militar. Nu ne interesa… Am intrat acolo, am stat pe coridor, am trecut frontiera și am ajuns la Timișoara. Atunci am fost pentru prima dată la Timișoara. Eu n‑am mai fost niciodată la Timișoara. Aici am luat legătura iarăși cu Comunitatea Evreilor. Altă legătură n‑aveam. Ce puteam să facem ? Am primit ceva de mâncare, am stat la cineva. A fost familia unei prietene a viitoarei mele soţii. În Piaţa Lahováry. Am stat prima dată într‑o cameră, pe un recameu. Am dormit o după‑amiază întreagă. A fost ceva nemaipomenit. Adică, a fost reîntoarcerea la viaţă, la viaţa normală. Și ne‑am urcat în tren și ne‑am dus acasă, la Oradea. La Oradea am mers la locuinţa noastră, fosta noastră locuinţă, care a fost repartizată cuiva. Am primit o parte a locuinţei. Unele lucruri de‑ale noastre au fost păstrate de un cunoscut de‑al nostru, de un prieten de‑al nostru. Niște covoare și alte obiecte. Am reprimit o parte a cărţilor. Au fost păstrate. Tata avea o bibliotecă foarte mare. Și eu aveam cărţile mele.

Treptat, m‑am încadrat în viaţa normală. Am terminat clasa a VIII‑a. Atunci era posibil să faci mai repede, într‑un termen relativ scurt. Am dat examen de admitere, tot în toamna anului ?45, la Facultatea de Medicină din Târgu Mureș. N‑a început anul școlar decât în primăvara anului ?46. Pentru că era tergiversarea : facultatea maghiară nu va fi, facultatea maghiară va fi. Ca și acuma. În sfârșit, în primăvara anului ?46, a început școala. Am început facultatea. Am făcut anul I în trei luni și jumătate. Deci în condiţii extrem de grele, dar l‑am făcut. Eram foarte mulţi atunci, în anul I. Mi‑aduc aminte, vreo 360 de oameni veniţi din lagăre, de pe front, din detașamente de muncă, deci toată lumea s‑a adunat atunci în acest an I. Mă rog, împreună cu alţii. Și am făcut facultatea în Târgu Mureș. În condiţii bune. Am fost premiant, am fost printre primii din an. În anul 1948 am intrat ca prepa­rator la Catedra de anatomie patologică a facultăţii din Târgu Mureș. Am lucrat acolo până în ?52. Devenind asistent după ce am terminat în ?52, respectiv în ?53, am început ? atunci se chema aspirantura ? de fapt, docto­ratul, cu frecvenţă. Și, pentru că profesorul la care am dat examenul de admitere la doctorat a plecat din Târgu Mureș, am cerut ministerului să mă repartizeze undeva, lângă un profesor care să‑mi conducă această aspi­rantură. Și am fost repartizat la Timișoara. Atunci am ajuns la Timișoara pe lângă profesorul Menkes, care atunci conducea Catedra de anatomie patologică. Ulterior, el a fost, de fapt, embriolog, așa cum sunt și eu. Am susţinut disertaţia la sfârșitul anului ?56. Eram, împreună cu un coleg, primii din ţară care am făcut această aspirantură. În ?57 am trecut la baza Academiei, în cadrul secţiei de embriologie. Și de atunci, din ?56, de fapt mai înainte, dar oficial din ?56, am lucrat în cadrul acestei secţii, care ulterior a devenit Laboratorul de embriologie și teratologie, cum s‑a chemat, în cadrul bazei Academiei, iar în ?70 am trecut la Institutul de Igienă. Până‑n ?70 condu­cătorul oficial al labo­ratorului a fost profesorul Menkes, iar din ?70 încoace eu am preluat conducerea. Din păcate, în 1997 fostul ministru al Sănătăţii, domnul Drăgulescu, și un secretar de stat, domnul Molnár, au iniţiat ieșirea noastră din Institutul de Igienă, ceea ce a însemnat, practic, desfiinţarea laboratorului. În momentul de faţă laboratorul este desfiinţat și rămă­șiţele lui, foarte probabil, au fost preluate de Universitatea de Vest din Timișoara. Acolo am găsit înţelegere. Aceasta a fost o lovitură crâncenă. Pentru că, timp de patruzeci și șapte de ani, acest laborator a adus contribuţii foarte importante în domeniul în care lucram. Și a creat un renume atât naţional, cât și internaţional.

Ce pot să spun în legătură cu munca mea profesională, începând cu ?56, când am trecut ca cercetător principal la baza Academiei, la Laboratorul de embriologie ? Treptat, m‑am introdus în domeniu. Și teza de doctorat am făcut‑o în acest domeniu, pentru că profesorul Menkes a fost, de fapt, embriolog și m‑a influenţat în această direcţie. Am adus, după posibilităţile mele, o serie de contribuţii originale. Între care și o desco­perire a efectului nociv al alcoolului în perioada prenatală. Deci, ni se datorează nouă, laboratorului nostru. Primul semn de alarmă, pe baza unor experienţe pe animale, că alcoolul poate fi nociv pentru fătul care se dezvoltă în sânul organismului matern. Ulterior, cu câţiva ani după noi, americanii au publicat primele cazuri de embriopatie alcoolică sau sindromul alcoolic fetal, care astăzi este recunoscut. Este una din cele mai importante entităţi patologice cu origine prenatală. Am fost, în timpul cât am lucrat, la foarte multe congrese, în diferite ţări.

Cred că trebuie să spun că am fost membru de partid. Nu știu dacă vă interesează, nu fac nici un secret din acest lucru. Ca să explic situaţia, vreau să menţionez că m‑am înscris în Partidul Comunist în anul 1946. De ce ? Eram revenit din lagăr, după o perioadă de persecuţie ? tot ce am povestit, omorâtă familia, în afară de tata, care a venit și el. Care era vechi simpa­tizant al Partidului din ilegalitate și a contribuit atunci la o serie de acţiuni muncitorești și alte acţiuni (Ajutorul Roșu și așa mai departe). El ca medic, ca inte­lectual. Deci și el a avut o influenţă asupra mea. Eu căutam un sprijin în viaţă, căutam un loc unde să mă simt acasă. Și singurul loc unde nu mă întreba nimeni ce rasă am, ce religie am și cine sunt, nu‑i interesa, a fost atunci orga­nizaţia de partid. Și am intrat în organizaţia de partid la Târgu Mureș. Și am fost membru de partid până‑n ?89. Am avut diferite sarcini pe linie culturală, pe linie de propagandă. Mă rog, am făcut diferite lucruri. Nu cred că am făcut lucruri urâte în timpul acesta. Ba unele lucruri au fost chiar folositoare. La Timișoara, am fost membru în Consiliul artistic al Teatrului Maghiar, am scris foarte mult în presa din Timișoara, în special în domeniul culturii și al propagandei știinţifice. Am scris și în presa din București, în special probleme legate de știinţa popularizată. Am scris cinci volume de popularizare a știinţei și am vreo patru cărţi editate. Fie sub redacţia mea, fie scrise personal, în domeniul embriolo­giei și teratologiei.

V‑am spus că am avut ocazia să vizitez foarte multe ţări, am ţinut foarte multe conferinţe cu diapozitive în orașul Timișoara. Și pentru prieteni, și pentru Universitatea Populară, germană și maghiară. Am încercat să predau ceea ce am trăit și celorlalţi care, atunci mai ales, înainte de ?89, n‑aveau ocazia să vadă. Eu am primit pașapoarte, pentru că mergeam la congrese. Și s‑a văzut după primele pașapoarte că mă întorc. Ceea ce era curios atunci. M‑am întors pentru că familia mea era aici, n‑am avut intenţia să fug din ţară. Am avut și un serviciu care m‑a mulţumit. M‑am simţit legat de acest pământ, de acest oraș, cu toate că nu sunt timișorean de origine, dar am ţinut de aceste meleaguri. Cam asta este viaţa mea. Din 1997 sunt în pensie. În condiţiile pe care le‑am schiţat, desfiinţarea laboratorului, ceea ce este foarte greu pentru mine, pentru că eu am vrut să lucrez în continuare și vreau să lucrez în continuare. Conduc niște doctorate de mai mulţi ani. Din ?91 am primit dreptul să conduc doctorate. Tot începând cu acest an, sunt membru al Academiei de Știinţe Medicale. Am uitat să spun că, în timpul cât am lucrat în cercetare, am avut și muncă didactică, atât la Universitatea din Timișoara, cât și la Facultatea de Biologie. Iar la Universitatea de Știinţe Agricole a Banatului, atunci se chema Agronomie, am ţinut cursuri de biologia dezvoltării, cursul de embriologie și cursuri facultative. În ultimii ani am ţinut două cursuri de biologia dezvoltării și despre metodele un curs inedit în ţară ? de cultură a celulelor, a organelor și a organismelor in vitro, adică în afara organismului, problemă dezvoltată ca un curs de sine stătător. Am doi copii. Unul, medic veterinar, cealaltă, fata, s‑a căsătorit cu un băiat german din Fratelia și în 1990 au plecat în Germania, unde trăiesc și acuma. Au o fetiţă, nepoata noastră.

Dacă este încă ceva care v‑ar interesa în mod special…

(În lagăr erau și alte etnii ?)A, nu, nu eram împreună cu alţii. De pildă, la Allah era un gard cu sârmă ghimpată, cu electricitate. De partea cealaltă a acestui gard erau polonezi, ruși și francezi, mi se pare. Erau complet separaţi de noi. (Deci nu puteaţi comunica.) Nu, noi eram numai evreii din Ungaria. Din diferite părţi ale Ungariei. Norocul nostru a fost că noi am aparţinut unei reţele de lagăre care a fost condusă de organizaţia TODT. Aceasta a fost o organizaţie de construcţie a armatei. Oamenii care ne‑au păzit, soldaţii, erau din Wehrmacht, așa cum ţi‑am spus. Lagărul celălalt, de pildă, acela cu franţuji, polonezi și ruși, era păzit de SS‑iști, în cu totul alt regim. Eu am avut norocul că am fost într‑un lagăr de acest tip. Vorbind bine nemţește, eram în relaţii puţin mai apropiate cu unii dintre acești soldaţi. Și unul mi‑a spus : ?Dom?le, abia aștept, zice, să vină americanii, eu mă bag într‑un șanţ, ei pleacă, eu plec acasă și salut !?. Parcă acuma l‑aud. Era un vârstnic. Unii civili ne aduceau ziare în care se vorbea despre victoria finală a lui Hitler. Și între timp se auzeau, de‑acuma, tunurile americane. A fost o perioadă care nu se uită. Groaznică. Mai ales din punctul de vedere al pierderilor omenești și de familie. A fost și o școală a vieţii. Parcă de atunci eu nu pot să ajung într‑o situaţie în care să mă plâng de, să zicem, de mâncare și de alte lucruri. Pentru că totdeauna mă gândesc cum a fost atunci. Adică nici măcar nu mă gândesc, este un reflex pur și simplu. Adică am devenit tolerant faţă de greutăţile vieţii, pentru că am trecut prin cel mai greu posibil. Asta este una, să zicem, din concluziile… Că știu că mai rău nu poate fi. Și asta nu ca în zicala românească ?Mai rău să nu fie?, ci mai rău nu poate fi decât prin ce‑am trecut atunci. Cam asta este.

(Dacă mi‑aţi putea spune câteva date despre părinţi.)Păi, ce date pot să dau ? Adică părinţii mei? tata, îţi spun, a fost medic. El a murit în ?76. După eliberare, după ?45, când am revenit, el a lucrat ca director al sana­toriului de TBC din Oradea. Pe urmă a fost medic la salvare, și pe urmă a intrat în pensie. Mama a fost casnică, omorâtă la Auschwitz. Fraţi, surori, n‑am avut. Ceilalţi sunt mai puţin importanţi. Familia mea o cunoști. Soţia mea a fost medic pediatru, actualmente este în pensie.

(M‑ar interesa dacă din perioada deportării aveţi lucruri legate de memoria dvs., de exemplu poze sau alte obiecte.)Nu, nu s‑au făcut poze în lagăr. Unul din deţinuţi era artist. Era pictor. Și mi‑a făcut un portret cu creionul. Și în lagăr se mai putea organiza câte ceva, mai făceai rost de un creion, mai pictai… Portretul era realizat în condiţiile în care noi, la un moment dat, am fost tunși chel și numai în mijlocul capului era o fâșie de păr. Sau aici era păr mai mult și era o fâșie cheală, un fel de drum. Noi am denumit asta, în glumă, ?drumul păduchilor?. Că am avut și păduchi, evident. Deci poza asta mă arată cu acest drum al păduchilor. Și încă ceva : eu am scris o serie de poezii. Am fost totdeauna legat de literatură și de artă. Dar în special de literatură. Am recitat și am scris poezii cu pasiune. O serie de poezii le‑am scris în lagăr. Despre deportare, despre cum mă gândesc la fosta mea viaţă. Am aceste poezii, pentru că le‑am scris ulterior într‑un caiet, după eliberare. Am făcut rost de un carnet unde se putea scrie și am notat. Și le am și astăzi… Partea psihică a deportării este foarte complexă. Într‑adevăr, în perioada în care am stat în lagăr, încontinuu te gândeai la viaţa dinainte. Încontinuu te gândeai la condiţiile de mizerie și primitivitate în care te‑a aruncat această deportare. Cam astea sunt exprimate în câteva poezioare. O fată, de care am fost amorezat în timpul școlii, când o s‑o revăd, unde‑i mama… Cam astea sunt textele respective.

Eu am făcut școala între ?40 și ?44, am făcut școala în limba maghiară. Până‑n ?40 am făcut‑o în limba română. De aceea vorbesc ambele limbi cam la același nivel. Din copilărie am vorbit și românește, și ungurește, ceea ce e normal în zona noastră.