KORNELIA MAUTNER (n. BENIAMIN, 1920, Timișoara) – ?Ni s-a spus : ?De-aici n-o să mai scăpaţi??

Mă numesc Mautner Kornelia, sunt născută în Timișoara imediat după încetarea primului război mondial, în februarie 1920, în condiţii destul de grele. Sunt fiica lui Mangelus Beniamin. Tatăl meu, decedat de mult, a fost chelner de meserie și avea o casă de copii de întreţinut. Din tinereţe am cunoscut sărăcia, nu numai sărăcia, dar și revolta, dorinţa de‑a trăi altfel.

Eram o familie de nemulţumiţi, unsprezece copii, un singur câștigător. Din cauza asta n‑am fost nici îmbrăcaţi, nici instruiţi, ci așa cum soarta ne‑a prescris‑o, așa am trăit și așa am devenit ceea ce suntem astăzi. Totdeauna, cu haz, mă gândesc la faptul că tatăl meu, un om foarte citit ? citea tot, și literatură legată de religia mozaică, citea și pe Lenin, și pe Stalin, cu același interes ?, când înjura pe cineva pentru situaţia care era, spunea totdeauna ?ăia?, îi înjura pe ?ăia?. Și întrebam : ?Tată, da? cine sunt ăia ??. ?Păi, cine ? Guvernul.? Deci, în toate împrejurările, guvernul trebuia înjurat, el era totdeauna de vină pentru cele rele.

Am crescut până la 14 ani, n‑am făcut mai mult decât clasele ele­mentare, trebuia să merg să câștig bani. Mai târziu, nu știu, am fost așa de lăudată, mi s‑a spus că sunt o fată foarte deșteaptă și foarte citită, și eu am crezut toate astea, până m‑a prins bătrâneţea fără să am o împlinire din acest punct de vedere. Eu eram foarte dornică de studii și de a cunoaște. Am citit foarte mult, am citit și literatură română, germană, tot ce mi‑a căzut în mână și credeam că merită să fie citit. Lumea spunea că sunt autodidactă. Toate astea eu le‑am crezut. Mai târziu am avut destule neplăceri din cauza asta, dar oriunde am fost, la orice servici, am făcut faţă.

Prima dată am lucrat într‑un magazin de încălţăminte, unde am fost vânzătoare. Acolo m‑au prins anii războiului. Aveam un salar foarte mic, dar conta pentru familia noastră, pentru că era un salar în plus pentru nevoile casei. Fiind evreică, atrasă de alţi tineri evrei, m‑am înscris într‑o organizaţie de sioniști de stânga. Noi făceam excursii, se mai făceau ceva întruniri, ceva jocuri care formau omul, și mie grozav îmi plăcea treaba asta, că erau în jurul meu oameni care au studiat mai mult, care au avut cunoștinţe, de la care puteam să învăţ. Și eram foarte mândră de acest lucru.

Și în continuare, după ce s‑au desfiinţat aceste organizaţii, eu am căutat să‑mi trăiesc viaţa muncind și citind. M‑am căsătorit târziu, numai în anii de după lagăr, dar am avut foarte multă lume în jurul meu, foarte mulţi prieteni. Când era România în război și înainte de aceea, comuniștii au organizat o manifestaţie împotriva Dictatului de la Viena. Ei, am fost invitată să mă duc și eu acolo și m‑am dus și eu. S‑a protestat împotriva Dictatului de la Viena, s‑a mai vorbit în aceste cercuri despre mizeria și persecuţia evreilor. Se vorbea despre perse­cuţie și despre ce va urma dacă războiul va izbucni și Germania va pune mâna și pe România. Noi, atunci, în ?40‑?41, aveam de acuma destule exemple cu ţările care au trăit în jurul ţării noastre și au trebuit să capituleze în faţa hitlerismului.

În 1942, sunt chemată la poliţie, habar n‑am avut de ce, eu nu știam că se face ceva în afară de activităţile la care am participat. În 1940, când legionarii au pus mâna pe ţară și când s‑au produs acele urmăriri, când a început prigoana împotriva evreilor, nu puteai să ai servici decât în anumite locuri, trebuia să dai haine pentru viitorul război, aparat de radio sau alte mijloace de comunicaţie nu puteai să ai. Dacă erai evreu, erai mult mai legat de oamenii aceștia, care se împotriveau acestui lucru. Și sigur că și pe mine a pus stăpânire teama de ce se va întâmpla cu evreii. Știam că fascism fără prigoană evreiască nu există.

Am lucrat până în 1942 la un patron, care m‑a ţinut în mod ilegal la servici acolo. În fiecare lună venea un securist sau un poliţai sau ce era. Patronul întindea mâna în care avea o bancnotă sau mai multe și așa putea să mă ţină, și așa am reușit să lucrez.

În 1942, sunt chemată la Poliţie. Poliţaii au venit după mine și m‑au ridicat de acasă fără nici un fel de explicaţie și m‑au dus la sediul Poliţiei din cartierul respectiv, cartierul Fabric. N‑am avut legătură cu mișcarea muncitorească, de fapt eu în alte cercuri m‑am învârtit. Și m‑au dus acolo, și spre marea mea mirare acolo am găsit foarte mulţi oameni, chiar cu familie, arestaţi, și sigur că era un mare semn de întrebare ce va urma, ce va fi cu noi. Știam că fascismul își are caracteristicile lui și mai știam că bine nu ne așteaptă. Acolo nu ni s‑a întâmplat nimic deosebit, nu ni s‑a spus de ce am fost arestaţi, și am cerut acest lucru : ?Vă rog să ne spuneţi de ce am fost arestaţi?. Nici un răspuns.

Era liceul evreiesc, acolo am fost adunaţi, erau oameni pe care i‑am cunoscut, dar care nu aveau nici o tangenţă cu ideile de stânga. Era un farmacist cu familia, o soţie și doi copii, ea era creștină, soţul era evreu, un ziarist, un doctor, mare specialist în boli de plămâni, doctorul Manheim, soţia, tot creștină, și doi copii mari, adolescenţi. Acești oameni nu s‑au mai întors cu noi, au fost uciși.

Rudele și familia au aflat până la urmă că sunt arestată și că soarta mea este necunoscută. Noi atuncea am bănuit că va fi Transnistria. În ?42, de acuma se știa mai multe despre fascism, știam despre prigoană, despre cruzime. Așa au aflat părinţii mei că voi fi deportată. Acuma mai din căpătat, mai din ce aveam noi acasă, au adunat lucruri cu care să mă pot îmbrăca. Se bănuia, era în septembrie, că ne așteaptă o toamnă și o iarnă, și dacă e Transnistria, acolo condiţiile de climă nu sunt așa de favorabile și așa de ușor de suportat, pentru că sunt niște vânturi care vâjâie și fac un zgomot care te face să te înfiori. Și bănuiam că nici mâncare nu o să avem și că vom fi lipsiţi de toate elementele unei vieţi cât de cât suportabile.

După vreo șapte zile, atât am fost ţinuţi în școala asta, adunaţi fel de fel de oameni, am fost scoși sub escortă până la gară și acolo i‑am văzut pe părinţii și pe fraţii mei care plângeau și se jeleau, era o tragedie acolo. Lumea nu se aștepta la lucruri bune, ci la lucruri cât se poate de rele. Am plecat cu trenul despre care se spunea că e ?trenul morţii?. Se știa ce s‑a întâmplat în București, în Moldova, și nu puteam să ne gândim că pe noi ne așteaptă o soartă mai bună. Pe parcurs am fost urcaţi în vagoane pentru cai, vagoane de marfă de fapt, și atunci am aflat că în aceste vagoane încap opt cai sau patruzeci de oameni, cam așa era, femei, bărbaţi, copii, toţi laolaltă, fără deosebire. Acestui tren i se adăugau mereu vagoane noi, până am ajuns în Moldova : și moldoveni, și olteni, și acolo în cameră am avut o femeie în vârstă care avea o fată frumoasă, din Craiova era. Ea stătea cu părinţii, care abia se mai ţineau, ei cu noi în același vagon, și asta era încă bine, deoarece cunoaștem cazuri în care oameni din aceiași familie trăiau despărţiţi, de cu forţa li s‑a luat copilul. Aici era un tratament totuși ceva mai deosebit. Erau între noi oameni care spuneau că ar fi un lagăr numai pentru comuniști.

Am fost duși la Vapniarka, unde apoi am locuit într‑o cameră cu 25‑30 de femei. Cu noi locuiau, în același rând de paturi, care erau de fapt o scândură, nu era altceva, două surori, arădene. Despre ei se spunea că sunt comuniști. Îi întreba în ungurește : ?Știi dumneata cine e Marx ??. ?Măcelarul din colţ.? N‑au știut despre Marx nimic. Și mulţi oameni erau în felul acesta. Nici eu nu prea am știut multe, acolo în lagăr am mai cules ceva, pentru că erau și foarte mulţi comuniști în convoaiele acestea. Oameni tineri am cunoscut în lagăr, erau niște băieţi de 17‑18 ani cu care puteai să stai de vorbă. Erau foarte cumse­cade, foarte culţi, maturi pentru vârsta lor. Transportul a durat două săptămâni. Și am ajuns în Transnistria.

În 5 septembrie ?42 am fost arestată, și drumul acesta a durat două săptămâni. Pe drum au fost multe probleme, atâţia oameni n‑au avut loc pentru picioare, n‑am putut să ne întindem. Nevoile ţi le făceai? în vagoanele hitleriste am auzit că oamenilor nu li se da drumul, oamenii își făceau pur și simplu nevoile în vagoane. Ai noștri au fost mai miloși. Pudicitatea nu avea ce căuta acolo, pentru că era imposibil. Dacă vroiai să mai exiști, atunci trebuia să‑ţi faci nevoile. Noi am trăit în decursul acestui drum cu alimentele pe care le‑am adus noi și care se împărţeau la fiecare, fără ca cineva să rabde de foame, măcar că nu știam ce ne așteaptă, dacă o să mâncăm vreodată până la saturaţie. Am ajuns cam prin 14‑15 septembrie la Vapniarka. N‑am auzit niciodată de Vapniarka și nici nu ne‑a preocupat. Adică în preocupările mele nu era Rusia, și acolo am aflat o serie de lucruri de care n‑am știut.

Era o toamnă foarte frumoasă, însorită, și eu n‑am mai fost în Moldova până atuncea și în general nu prea am călătorit până la vârsta aceea. Am găsit acolo o toamnă foarte frumoasă, cu culori foarte frumoase și cu un popor care gemea. Și ei erau în pragul războiului.

Și am ajuns în lagăr, care era la marginea satului Vapniarka, era un sat, și am fost duși direct, ziua am ajuns, am fost încolonaţi și ne‑am întâlnit cu sârma ghimpată pe un teritoriu imens. Niște gherete pentru santinelă și câteva clădiri acolo, care habar n‑aveam ce rost au. Și am fost acolo și s‑a făcut numărătoarea. N‑am spus că pe drum am fost jefuiţi, tot ce a fost de valoare a fost luat de la noi ? ostașii români, din ordinul superiorilor, nu știu cine era superiorul. Am ajuns în lagăr, am fost organizaţi în detașamente și în grupuri și ne‑am cazat în clădirile acelea. Erau de fapt trei clădiri mari. Se vede că nu erau clădiri care să servească drept locuinţă. Aveau o altă menire. Pe urmă am aflat că acolo a fost o școală pentru ruși, și când au plecat au distrus tot, nu erau geamuri, nu erau uși, conducta de apă distrusă. Degeaba era soare și frumos afară, pentru noi totul părea foarte sumbru și nu știam cum o să rezistăm. Știam că nu ne așteaptă nimic bun. Am fost repar­tizaţi pe camere, ţinând seama de familii, să nu se despartă. A fost foarte interesant că imediat s‑a format o organizaţie evreiască în interior. Era acolo un burghez, un om bogat, care nu știu pe ce bază a fost luat, Rado îl chema, timișorean, mai era unul de la Arad în comitetul acesta, și ei, sub pretextul că vor să ajute comandamentul să meargă totul repede, imediat și‑au creat ajutoare, au primit de la deţinuţi ajutor ca să administreze sau să trăiască organizat în lagăr, ăsta era de acuma un pas. Și așa am fost repartizaţi în camere. Pe urmă acest comitet s‑a mai schimbat. Camera în care am fost eu repartizată era la etajul unu. Erau două etaje și erau câteva camere mai mici, probabil erau pentru cadrele didactice. Fusese înainte institut de învăţământ. Mai erau și săli mari, unde probabil se făcuseră cursuri. Acolo am fost primiţi. Ni s‑a spus : ?De aici n‑o să mai scăpaţi?. Ne‑au mai spus că suntem comuniști, că au mai fost aicea și în patru labe s‑au dus acasă, dacă au mai apucat. Noi n‑am înţeles tâlcul acestor vorbe decât mai târziu. Am ocupat camera, nu geamuri, nu veceuri, conductă de apă numai în curte era, dar nu era de folosit. Însă comitetul ăsta evreiesc a mobilizat tot tineretul și am început să fim părtași la felul cum au organizat pe urmă viaţa ca să fie cât de cât suportabilă, și asta era un fel de rezistenţă pentru oamenii aceștia, ?Uite că nu ne lăsăm?. Erau numai evrei în lagăr, mai târziu au venit și niște ucraineni, erau foarte puţini, vreo doisprezece oameni. Era organizaţie deci.

Erau ostașii din gheretă sus acolo și ne păzeau, și noaptea își strigau lozincile când îi strigau pe colegi. ?Postul numărul unu !? ?Prezent !? ?Jidanii mei dorm bine? (râde). Am obţinut cu timpul și geamuri. Țin minte că au pus ceva geamuri, au făcut rost de materie primă, de tot ce se putea folosi pentru a ne putea pregăti de iarnă. Nu știam ce ne așteaptă, tot așa ne putea aștepta pe toţi moartea, o parte din oamenii cu care am venit au fost uciși, însă nu acolo.

Am omis să spun că la Tiraspol, unde am fost jefuiţi, acolo am fost daţi jos din vagoane și deţinuţii au fost împărţiţi în două grupe, o parte mergea spre dreapta și o altă parte spre stânga. Nimeni nu știa de ce, nimeni nu bănuia unde‑i binele, în stânga sau în dreapta. În grupul acela și‑au găsit moartea după câte știu eu un ziarist, Weiss, doctorul Manheim, de care v‑am povestit mai înainte, farmacistul Holzer cu familia lui și mulţi oameni nicidecum comuniști. Grupul acesta a fost preluat de o altă unitate și au fost duși într‑un sat undeva în drum, i‑au coborât din vagoane și i‑au exterminat prin împușcare. Au fost totuși și acolo oameni care au supravieţuit. Această cădere nu știu cum se făcea, dar erau acoperiţi de cei care erau în spate și n‑au mai mișcat, probabil și de teamă, și au rămas în viaţă. Și ăștia erau burghezi, nicidecum comuniști, nici măcar simpatizanţi, eu i‑am cunoscut pe acești oameni, încă din Timișoara. (Erau din Timișoara ?) Da, era un maistru de la Industria Lânii, o fabrică mare din Timișoara, el a fost luat cu familia, avea doi copii, și au fost împușcaţi. Nu mai trăiesc oamenii aceia, eu am fost în convoiul acela un om tânăr, astăzi și eu am 82 de ani, așa că? Eu eram dintre cei care au rămas în viaţă și care mai trăim, câţiva numai. Da, ăsta a fost un episod din viaţa noastră. Apoi noi ne‑am urmat drumul spre lagărul din Vapniarka. S‑a făcut pe urmă un cântec :

?Departe, departe în lume

Modestă și fără renume

Pe hartă nici nu se remarcă

Pe nume se cheamă Vapniarka?.

S‑a făcut acolo, în lagăr. Dacă erau o mie și câteva sute de oameni, se găseau talente cu duiumul și suflete de artiști care știau să folosească acest talent, și ăsta a fost un mare atú pentru noi, pentru supravieţuirea noastră, pentru că într‑un lagăr nu se făcea ce făceam noi acolo. Acolo era muncă?

Principalele preocupări erau pentru mâncare și dormit. Prima dată am dormit pe niște priciuri, nu știu cum se spune, din scânduri cu picioare, nimic altceva. Cu timpul am reușit să obţinem niște paie, și atuncea am dormit pe paie, fiecare avea la el o pătură și își făcea un culcuș cât de cât omenesc. Era o mizerie mare, n‑aveam mâncare și apă ca lumea, n‑aveam somn ca lumea, nu puteai să‑ţi faci toaleta, erau femei, fel de fel, copii. Bărbaţii dormeau cu bărbaţii și femeile cu copiii separat, în aceste aule, așa că familia n‑a fost chiar împreună. Se întâlneau ziua și‑și mai rezolvau problemele pe care le aveau acolo, în lagăr. Au înfiinţat carcere în pământ, dar apă nu aveam. Dacă curgea apă, toată lumea ?Hai?, era și pentru asta un cântec : ?Curge apa băiete, curge apa?. Știam să facem haz de necaz. Asta era un lucru minunat, pentru că era vorba de Transnistria, unde faptul cel mai important era că oamenii și‑au pierdut orice speranţă în viitor, și acolo până și cântecul acela însemna o rezistenţă, deși nu s‑a spus nimic în lagăr, că nu jigneai de fapt pe nimeni, textul putea fi audiat, pentru că nu prezenta nici un pericol. Un singur om a fost indisciplinat și băgat în carceră, nici nu mai știu cine era.

(Aţi muncit acolo ?)Bărbaţii erau duși la gară să descarce cărbune, ei erau mai mult folosiţi pentru asta, pe urmă la diferite munci în lagăr, deţinuţii erau la dispoziţia comandamentului, orice muncă putea fi solu­ţionată de ei. Eu am fost luată la curăţenie, am fost aptă pentru treaba asta. Țin minte că nu era apă caldă, nu știai niciodată când
vine apa.

Vapniarka era un mare nod de cale ferată și foarte multe trenuri treceau pe acolo. Apa în general era o problemă, nici cei de acolo nu aveau apă întotdeauna. Noi eram o masă mare de oameni și aveam doar o fântână la început, acolo a fost scandal, cum e psihoza la cozi, mai ales când bănuiești că nu mai ajungi și n‑o să ai apă. Oamenii în comportamentul lor la început se împingeau, nu știu ce, ieșea cu altercaţii, pentru că fiecare vroia să ajungă la apă. Mai târziu chestiunea aceasta s‑a schimbat, pentru că oamenii au fost educaţi. Eu lucram la curăţenie la comandament, acolo, și de multe ori nu aveam apă caldă, numai apă rece, și simţeam cum mâinile îmi îngheaţă. Și nu puteai să ai pretenţii. Și meseriașii erau folosiţi pentru diferite activităţi, pantofar, croitor, ăștia aveau în permanenţă de lucru. Ne‑am dus în pădure să culegem și să transportăm lemne. Noi am mai cules și flori, fără să avem indicaţii, și ne‑am întors în lagăr cu flori, pe care le‑am ţinut în vase, da? am cules și ciuperci. M‑am și îmbolnăvit. Bătrânul, nu știu cum l‑a chemat, spunea că el e farmacist și cunoaște ciupercile. Dar nu s‑a adeverit aceasta, pentru că într‑o seară, după ce am adus ciuperci acasă, m‑am îmbolnăvit.

Hrana nu era îndestulătoare, am mâncat mazăre din aceea furajeră, care avea și un gust, și un miros groaznic. Se spunea că nu știu câţi s‑au retras și au dat foc la tot ce se putea și că lintea aceea cu care am fost hrăniţi a fost îmbibată cu miros de petrol. Noi asta am avut la masă, de două ori pe zi primeam 200 de grame de pâine, asta în vremuri bune. Au existat și vremuri care au fost mai puţin bune, atunci primeai numai 100 de grame, o dată pe zi. Trebuia să aștepţi ziua următoare până mai puteai mânca și puteai să te saturi. Mazărea aceea furajeră era fiartă în apă, nici un pic de grăsime și nesărat. Și când la ora unsprezece a bătut toaca în lagăr, asta era ora mesei, atunci oriunde erai, puneai treaba jos, orice făceai, și te duceai să‑ţi iei porţia. Atunci, la ora unsprezece, primeai un blid de mazăre și porţia de pâine și până a doua zi nu exista nimic. Seara primeam mazăre fără pâine.

De la mazărea aceea s‑au nenorocit oameni. Este știut, nu mai este un secret și toată lumea care a știut despre lagărele acestea a auzit de faima mazărei furajere. Că astăzi omul tânăr mergea pe picioare și era un om integru, fizic vorbind, iar a doua zi dimineaţa nu mai putea să se scoale din pat. În fiecare dimineaţă iarăși nu s‑au sculat, uite și ăsta, și acesta, și una din sălile astea mari s‑a transformat în infirmerie. Acolo era o supraveghere și‑o grijă deosebită din partea comunităţii. Pe urmă s‑au făcut demersuri, exista totuși posibilitatea, conducerea avea contact cu ţara, și au vorbit și au scris acolo despre nenorocirea care se întâmplă și au cerut Comunităţii Evreilor din ţară să facă demersuri ca să scoată din alimentaţie această mazăre care în fiecare zi secera pe cineva. Era o fetiţă, Becuţa, moldoveancă, am întâlnit‑o după lagăr într‑o staţiune, la Olănești, nu mai era femeia tânără, mergea pe două cârje, nici o speranţă de vindecare, din cauza mazărei. Cei care au venit de acasă cu o rezervă de vitamine, ăla o ducea cum o ducea, dar toţi eram puși în pericol. Demersurile care s‑au făcut prin Comunitate au avut ca urmare schimbarea alimentaţiei, am primit cartofi dar și cartofii ăia erau foarte puţini, și din nimic, nimic scoţi, dar eram bucuroși că am scăpat de pericolul mazărei.

Noi ţineam zilele de naștere ale unuia sau altuia, și atuncea băieţii mai făceau rost de niște mămăligă sau niște făină de porumb și făceam noi mămăligă. Vasul în care se fierbea era din tinichea, care era culeasă de cine știe unde și se făceau găleţi din ea. În găleţile alea duceam și mâncarea. În fiecare zi era altcineva de servici, și în aceste găleţi de culoare neagră… cu alea am sărbătorit ziua de naștere. Făină de porumb, fără sare, fără altceva, și noi spuneam : ?Vai ce bună e?. Noi eram aprovizionaţi de armată și nu ne plăcea că acolo pâinea era puţină și ajungeai greu la ea. Mi‑aduc aminte că totdeauna ne uitam cu jind la bucata aia de pâine, care era neagră și cu paie în ea, dar era mâncare, și atunci o întrebai pe prietena care stătea alături de tine : ?Ce facem cu pâinea asta ? Tu o mănânci toată ??. Tare am fi vrut să păstrăm și pentru ziua următoare jumătate, să mai avem din ea. ?Eu o mănânc pe toată.? ?Atuncea și eu o mănânc? (râde). Esthera o chema pe prietena aceea, ea era vecina de pat, era timișoreancă. Era o mizerie acolo?

(Cum vă tratau ofiţerii ?)Ne tratau cu multă asprime, era o plăcere pentru aceste cadre ale armatei. În fiecare zi trebuia făcut apelul, nu știu dacă ai auzit, aceasta era o chestiune îngrozitoare. Afară era ger, vântul de pe stepele rusești ??uuu, uuu, uuu??, sufla, și tu trebuia să te încadrezi într‑o coloană mare în curtea lagărului și să aștepţi până vine și până trece acest apel. Ne‑au ţinut ore întregi, nu știu cum am supravieţuit. Ore întregi ne ţineau în curte, și nu eram tocmai bine îmbrăcaţi. Asta era o plăcere pentru ei și de multe ori făceau numă­rătoarea de două, trei ori.

(Aţi avut voie să vă organizaţi viaţa religioasă acolo ?)Da, Paștele s‑a făcut. Știi, la evrei s‑a făcut seara de Seder. Atunci se adună evreii și‑și amintesc de ceea ce au păţit evreii din vechime, când erau sub dominaţia faraonului, în robia din Egipt. Și alte serbări, Purim și alte sărbători. Era și un rabin cu noi, Wilner, el făcea toată treaba asta. Era bărbos și simpatic din cale‑afară.

Unele serbări erau făcute în mod ilegal, adică nu s‑a cerut voie. Într‑o iarnă s‑au adunat cei care erau apţi pentru așa ceva și s‑a pus în scenă O scrisoare pierdută, pe urmă acolo am auzit Simfonia a IX‑a de Beethoven, s‑a făcut un cor acolo, era un lucru minunat. (Cine se ocupa de acest cor ?) Esthera Gonda era balerină, era maestră de balet în condiţii de libertate, dar și acolo, în lagăr, se ocupa de viaţa culturală. Noi am făcut repetiţiile, păi nu erau toată ziua cu noi, iar seara se stingea lumina la ora nouă, dar aveam posibilitatea de a repeta și după acea oră. Și atunci comunitatea a invitat de Crăciun, când am prezentat O scrisoare pierdută, și toată compania, toţi ostașii formau publicul. A fost un lucru frumos, asta atenuează impresiile alea groaznice prin care am trecut.

(Cum s‑a putut repeta simfonia acolo ?)Era un muzician din Arad care o știa pe de rost și a pus‑o pe note și mai erau acolo câţiva care erau muzicieni, foarte talentaţi oameni. Acolo nu erau numai muncitori, erau de toate categoriile sociale. A fost o avocată, care a fost secretara ce a lucrat cu Ela Negruzzi. Mai era un ziarist, Nachtigal. N‑aveau instrumente, Simfonia a IX‑a necesită orchestră simfonică, așa ceva acolo n‑o fost. Ei au scris, au transcris și au cântat doar partea corală, nu în întregime. O aud deseori la radio, la televiziune : ?Oda bucuriei?.

Ucraina, regiunea Tiraspolului, totul era sub dominaţie nemţească, nemţii acolo în sat erau acasă la ei. Erau soldaţi, armata germană era reprezentată de soldaţii ce au venit de la Stalingrad chinuiţi și înfometaţi, dacă ieșeai din lagăr îi întâlneai, dacă stăteai în lagăr, nu. Sau era o perioadă când n‑aveam apă și s‑a spus că la nu știu ce distanţă este un izvor care curge neîncetat, și atunci ai noștri au aranjat cu coman­damentul să ne dea voie să luăm apă de acolo. Și atunci, cu sticle, cu ce puteai, te duceai să iei apă. Atunci am întâlnit ostași care s‑au întors de la Stalingrad, foarte chinuiţi și jerpeliţi, nemţi care au mâncat o bătaie bună. S‑au retras și au ajuns până la Vapniarka. Bine, acolo lupte n‑au fost, dar erau în retragere, cu niște cai. Și noi pe urmă am primit carne de cal. Și atunci noi am spus că aceștia sigur sunt caii de la Stalingrad, care au supravieţuit Stalingradului și au ajuns în ciorba noastră. La Vapniarka eram păziţi de armata română.

(Aţi cunoscut localnici ?)N‑am avut contact cu ei, decât cu polonezii, care erau separat puși de noi, nu știu ce‑a fost cu ei. Viaţa în lagăr a decurs suportabil până la venirea iernii, dar pe urmă am început să simţim mai mult frigul și faptul că nu eram bine îmbrăcaţi, și nici hrăniţi. Tifosul exantematic era în Transnistria peste tot unde erau ghetouri și acolo secera. La Vapniarka s‑a organizat, cu ajutorul medi­cilor, care erau în număr mare acolo, somităţi, așa am auzit, eu de acolo nu știam, au organizat lupta împotriva tifosului exantematic. Fiecare cincizeci de oameni erau un detașament, pe urmă erau echipe orga­nizate în așa fel că nici unul din oameni să nu treacă fără control, să se vadă dacă au păduchi sau nu. Și câte cântece s‑au făcut despre păduchi, nici nu mai ţin minte (râde). Și așa noi am avut numai vreo trei cazuri, și au și murit, așa că Vapniarka nu era numai o blândeţe, acolo s‑a și murit. Din cauza tifosului, trei oameni ; dar au murit pentru că nu aveau rezis­tenţă, pentru că acolo trebuia să fii rezistent și nu prea aveai de unde.

La venirea în Vapniarka eram încolonaţi, treceam prin satul Vapniarka și a ieșit o femeie și zicea : ?Meine liebe Kinder??, adică ?Dragii mei copii, de unde sunteţi ??. Au venit oameni, localnici, să ne dea câte ceva, câte un măr, o bucată de pâine, știau că în Vapniarka nu abundă de alimente și medicamente. Eu ţin să povestesc puţin și despre faptul că noi am avut de partea noastră ostașii simpli, din cei care ne supravegheau. Când aveai timp liber, te‑ai plimbat prin curtea lagărului și odată te‑ai pomenit la picioarele tale cu un măr. Ne‑au aruncat mere peste gard, ne‑au aruncat bucăţi de pâine, soldaţii care erau sus, în gherete. Și când mergeam să culegem din pădure lemne, ciuperci și flori de câmp, ostașul care a fost cu noi a spus : ?Eu îmi joc norocul și viaţa, eu plec și vin la ora cutare, toată lumea să fie prezentă?. Toată lumea era prezentă, dar nu venea el, și atunci noi ne făceam griji că ce se întâmplă acuma dacă noi ne întoarcem înapoi fără santinelă (râde). El pleca în sat, avea interese, și‑a făcut relaţii acolo. Da, ne‑am împrietenit cu ostașii, ne‑au plâns de milă. Noi nu știam cum se va termina toată povestea asta, numai când frontul de la Stalingrad a început să dea semne de oboseală, atunci am crezut că va fi ceva. Nu știam cum vom supravieţui, trăiam acolo cu atâta armată germană, eram și evrei? Însă după ce nemţii au primit o papară bună și frontul venea spre Moldova, în ţară s‑a hotărât desfiinţarea lagărului de la Vapniarka. Asta era o chestie grea, și noi iarăși puși pe lucru, pentru care nu prea aveam forţă. Ne‑am pregătit câteva zile până să plecăm. Și, trebuie să vă povestesc de asta, coman­dantul lagărului era unul care a înţeles încotro se îndreaptă lumea și ne‑a ajutat ca să supravieţuim, să ieșim de acolo, din zona aia, cât
se poate de bine, fără morţi, fără răniţi. (Cum se numea ?) Motora, era român.

El cu Comunitatea au organizat retragerea noastră, am primit câteva zile ca să ne pregătim de drum, am oprit numai strictul necesar să ducem cu noi, pentru ca să nu fie diminuată mobilitatea noastră cu bagajul în plus. Și atunci am pregătit și pe cei care erau bolnavi, toată atenţia era pentru bolnavi. Motora a rechiziţionat cai și căruţe ca să îi transporte pe cei paralizaţi. Erau mulţi ; săracii ucraineni plângeau după caii lor, nu știau cum se vor întoarce, pentru că drumul era spre ţara noastră, nu înapoi, nu știau cum va fi. Și cei care au fost paralizaţi au mers. Am fost încolonaţi în data de 18 martie, nu din Vapniarka, acesta era de acuma un alt lagăr, că Vapniarka a fost părăsit între timp și a fost înlocuit cu o clădire mare la Grosulobo, un alt sat. Asta era de acuma spre toamnă în ?43 și ne‑am gândit că acolo ne așteptăm sfârșitul, n‑am știut încotro ne ducem. Asta când am plecat din Vapniarka. Dar spun că Motora ăla era un om foarte cumsecade, a primit și decoraţii și scrie acolo în ziarele evreiești despre cei buni și drepţi care au ajutat pe evrei în timpul prigoanei, e scris și el. Acest Motora și‑a periclitat viaţa pentru noi, nu știu ce s‑a ales de el. I s‑au acordat anumite favoruri pentru felul în care s‑a purtat el cu evreii. În Grosulobo am stat câteva luni, două-trei luni, și de acolo am fost goniţi de armatele care veneau către ţară și trebuia să eliberăm locul pentru alţii (râde).

Și atunci, oameni cu rucsac în spate, niciunul neștiind încotro se duce, am fost dirijaţi spre Tiraspol, ca de acolo să avem tren pentru a veni spre ţară. Asta era marea problemă. Am venit pe jos, înconjuraţi de coloane de soldaţi. La început mărșăluiam cântând încă, știi, mai aveam suflu, dar după câţiva kilometri am început să simţim pe picioare greutatea noroiului de acolo, că era foarte umed. Era martie și noaptea era îngheţ, dar ziua s‑a topit și tot pământul ăla unde călcai îţi rămânea lipit de talpă și trebuia să‑l duci și pe ăla. Și atunci am mers mai greu. Ne‑am oprit undeva, deoarece comandantul ne‑a dat hrană rece pentru drum, și ne‑am oprit de câteva ori pentru că lumea nu mai putea să mai meargă, dar cu cât ne‑am oprit de mai multe ori, tot mai greu devenea. Coloana era lungă, ostași erau în faţă, ostași erau în jurul nostru, cu porunca, dacă cineva se atinge de noi, ostașii să tragă, dacă cumva nemţii ne atacă. Păi, ne‑am și întâlnit cu SS‑iști nemţi și li s‑a spus că suntem coloniști români, nu evrei care au fost deportaţi.

Am ajuns într‑un sat care se chema Plosca, un sat românesc, și acolo trebuia să înnoptăm, și noi ne‑am făcut planuri, că probabil o să fie o școală și cum o să ne culcăm, am început să simţim foarte tare oboseala. Am ajuns seara, când era de acuma târziu, și ne‑am oprit undeva. Păi, au apărut lămpile alea pentru luminat. Comandamentul și Comuni­tatea erau cu mașina și pregăteau terenul înainte și peste tot am avut sprijin. Dar în școli nu se putea să poposim, trebuia un teren mai mare. A existat Casa de Cultură din comună, care purta încă semnele osta­șilor care au trecut pe acolo, și spre asta ne‑am îndreptat. Dar pe jos era paie, umezeală, însemna că nu demult acolo au fost cai, și acolo am înnoptat. Eram foarte demoralizaţi și pe drum tot timpul întâlneam nemţi și perspectiva asta? De la începutul coloanei venea veste spre restul coloanei că ne‑am întâlnit cu SS‑iști : ?Aveţi grijă, să nu răs­pundeţi la provocări?. Nu s‑a întâmplat nimic, dar toate știrile veneau așa, în lanţ.

Am ajuns la Tiraspol foarte greu, lumea nu mai putea să se urnească după noaptea aceea pe paiele ude, în Plosca. Picioarele îţi erau sub cineva și nu puteai să ieși de acolo și era o nenorocire. Și atuncea, spre dimineaţă, au fost ceva bani, avea Comunitatea, a fost cumpărat niște vin din sat și fiecare deţinut a primit așa, un păhărel, asta ne‑a pus sângele în mișcare și cu vinul ăla nu ni se mai părea viaţa așa de grea și așa de fără speranţă. Cu acest vin noi am putut să pornim mai departe și am mers toată ziua. Pe toată lumea pe care am întâlnit‑o am întrebat‑o câţi kilometri mai sunt până la Tiraspol. Fiecare spunea cum credea. Și am ajuns în cele din urmă la Tiraspol, pentru că s‑a spus că trebuie să ne grăbim, pentru că la miezul nopţii nemţii preiau comanda la graniţă și atunci e îndoielnic, nu se știe dacă mai putem trece. Deci trebuia cât mai repede, cât mai bine, toate forţele puse în mișcare, ca să trecem podul peste Nistru. Și am reușit, am trecut, și acolo oamenii nu mai puteau de bucurie, erau urlete de bucurie, am văzut un moș care era cu noi cum s‑a aruncat la pământ și a sărutat pământul, așa s‑a bucurat lumea că am ajuns la Tiraspol, care era înţesat de nemţi. Comandamentul și cu cei din Comunitate s‑au dus să ne aprovizioneze cu ceva hrană, pentru că ce am primit nu ne ajungea și nu știam ce va fi. Au venit înapoi și au spus că nu numai noi căutăm hrană, că și nemţii caută hrană și că tare mare grijă trebuie să avem, pentru ca nemţii să nu ne atace pentru treaba asta. Nu s‑a întâmplat nimic, dar atâta că am stat încă o noapte la Tiraspol la cinematograf, băncile erau date la o parte, cine se mai uita că îţi murdărești hainele când te culci jos pe podea, și în următoarea noapte, abia atunci s‑a reușit să se obţină vagoane cu care să venim. Dar am fost într‑un hal fără de hal. Au apărut și păduchii, de care în lagăr am scăpat. Eram mândri atunci când am scăpat. S‑a făcut statistică. ?Detașamentul cutare la statistică, au sau nu au păduchi ?? ?Zero.? La ălălalt, alt procentaj. Ce chestii s‑au făcut acolo (râde), și asta ne‑a salvat. De la Tiraspol am venit la Târgu Jiu, unde am sosit cu trenul în iulie.

În timpul ăsta am făcut păduchi. Când eram la Tiraspol, la cine­matograf, veneau veștile că e plin de nemţi, și noi pe jos, și ostașii lângă noi cu arma pregătită, și odată cineva a scăpat ceva și lumea care dormea de acuma a sărit cu strigăte de spaimă, au crezut că ne atacă nemţii, era așa o tensiune. Și eu repede am luat bocancii să‑i salvez, dar până la urmă ostașii au început să tragă în aer și până la urmă s‑au dumirit și ei că nu erau nemţi, am reușit să scăpăm. Eram tânără, toate astea erau mai ușor de suportat, astăzi n‑ar mai merge.

Atuncea am primit tren, în tren iarăși patruzeci de oameni în vagon, iarăși claie peste grămadă, cine s‑a uitat la capacitatea vagoanelor de marfă, s‑au uitat ca să scape, era vorba de viaţa oamenilor, și atuncea așa am ajuns la Târgu Jiu. Am fost preluaţi de alt comandament militar. Și Târgu Jiu era sub comandă militară, era acolo un lagăr pentru cei care meritau mai puţin decât Vapniarka. De acolo m‑am eliberat la 23 august, dar acolo am avut un pat și un cearșaf. Acolo erau niște boxe din lemn, toată construcţia, unde erau ţinuţi și deţi­nuţii, și ostașii, era făcută din scânduri, și sus pe acoperiș era hârtie gudronată și atrăgea căldura și era cald acolo, dar am avut și o poliţă și acolo am putut să pun o floare. Atuncea am sperat că de acuma totuși vom ieși cu bine și că viaţa ne este salvată. Și la 23 august ni s‑a dat drumul. Frontul era foarte aproape și foarte multă lume s‑a eliberat atuncea din acest lagăr de concentrare. Țin minte că acolo era și o prinţesă și oameni bogaţi deţinuţi ; numai un pic de rezistenţă sau ceva să spună sau să facă că și ajungeau în lagăr. După 23 august ?44 am ieșit bolnavă de acolo, cu fel de fel de boli. Aici, în ţară, având asistenţa Comunităţii, am reușit să‑mi refac sănătatea, destul de târziu. Nici astăzi nu sunt sănătoasă.

M‑am întors în Timișoara, nu mi‑a venit să cred că sunt liberă și că am reușit să trec peste această perioadă grea care a fost Vapniarka. Și n‑am să uit oamenii aceia care au fost de bine și au știut să facă sacrificiu de sine, să ajute pe cei cu care erau împreună și pentru a căror viaţă, de fapt, nu răspundeau, ci pur și simplu din umanism au făcut aceasta.

Vapniarka a fost foamete, frig, chinuri, nu știai când vine o altă dispoziţie decât cea pe care ai suportat‑o până atuncea. N‑am amintit cuvântul de ?solidaritate?, dar ăsta era un precept care trebuia să fie implantat în oameni, pentru că acolo erau oameni din fel de fel de categorii, erau oameni foarte culţi și savanţi și care au lăsat în urma lor un trecut exemplar, dar exista și multă lume care era mai simplă și nu înţelegeau bine lucrurile, și atunci cuvântul ?solidaritate? trebuia imprimat în acești oameni, și s‑a reușit.

În lagăr, dacă se lega vreo prietenie între deţinuţi, asta pe durata lagărului era pur platonică.

(Ce‑aţi făcut în Timișoara când v‑aţi întors ?) M‑am întors la Timișoara, nu mi‑am recunoscut fratele, care a venit între timp, eram bucuroasă că sunt acasă, am crezut că lumea va fi salvată, am avut așa multe speranţe. Am avut o fire foarte optimistă și cred în bine, am crezut și cred și astăzi. Mi‑am găsit fraţii, surorile, toţi foarte bucuroși, părinţii încă‑mi trăiau. Atunci m‑am încadrat, m‑au chemat să fac activitate la încadrare patriotică, unde am activat o vreme pe linie de asistenţă și am participat la organizarea sindicatelor. Atunci așa mergea treaba asta. Am avut mai multe feluri de activităţi.

Am lucrat la Direcţia Regională Radio, unde am făcut cunoștinţă cu ziariști, cu fel de fel de reporteri. De acolo am fost transferată la Consiliul Popular, unde am lucrat pe linie de artă. Eu n‑aveam nici o pregătire în sensul ăsta, dar se socotea că eu sunt capabilă să fac și asta, și am și făcut un timp și de aici m‑am pensionat. Am fost la Radio, făceam reportaje, la început eram numai cu știri. La Radio am dat de niște oameni care‑mi erau vrăjmași. Eu am citit foarte mult, și când citeam o carte eu aveam obiceiul să citesc și prefaţa, și postfaţa și așa reușeam să‑mi fac o părere despre scriitor și despre epoca în care a trăit. Astăzi nu mai fac treaba asta, ascult radio și mă uit la televizor, mai citesc ziare, vreo trei ziare.

(Cum făceaţi un reportaj ?)Nu știu dacă seamănă cu reportajul din ziua de azi. Eu primeam de la București de multe ori că aveau ei nevoie de materiale pentru acolo, astăzi nu știu dacă se mai practică treaba asta, și titlul reportajului îl primeam. Și eu eram foarte bucuroasă și căutam să‑l fac totdeauna bine documentat. M‑am deplasat pe teren, am vorbit cu oamenii, făceam cu plăcere reportaje despre copii, despre cei care lucrau în artă. Noaptea scriam, mai rotunjeam fraza, a doua zi reveneam și o puneam pe hârtie, dacă nu‑mi plăcea o transcriam. Făceam și interviuri cu pixul și hârtia. Când trebuia să merg la ţară, era un aparat mare, magnetofon, și câteodată n‑am primit căruţă ca să ne ducă de la gară până la locul unde trebuia să fac înregistrarea, și atunci trebuia săracul om cu care mergeam să care după el magneto­fonul ăla. Mi‑am notat ideile, și atunci cât s‑a șters de acolo, am șters încă eu și am modificat, pentru că pe urmă l‑am pus pe banda pe care era prezentat subiectul respectiv. Am prezentat știri la radio, mi‑a făcut plăcere.

(Cum aţi trăit în perioada comunistă ?)Am avut diferite servicii, am avut o muncă și un salar destul de acceptabil, dar nicidecum ca astăzi. Mă bucuram că nu mai e fascism, că nu mai e prigoană.

(Cum se numea organizaţia sionistă din care aţi făcut parte ?)Se numea ?Hanvelt?. Eram vreo 15‑20 de oameni și ne‑am întâlnit la o casă la cineva. Acolo se dansa, se cânta, a fost o perioadă frumoasă, dar ce‑a urmat pe urmă?

Atunci oamenii erau mai buni, deși trăiau greu, tot războiul acesta și mizeria care a urmat, schimbările acestea, multe legate de interpretarea și prezentarea lucrurilor, astea au stricat încrederea anumitor oameni.

Eu, când am venit acasă din lagărul din Târgu Jiu, cineva a luat valiza mea și a pus‑o lângă valiza celor care mergeau la București, și am ajuns acasă fără să am ce îmbrăca. Atunci am mai primit împrumut, am mai cumpărat ceva, dar părinţii mei erau foarte săraci.

(Ce s‑a întâmplat cu familia dvs. în perioada cât aţi fost în lagăr ?)Au rămas în oraș. Părinţii mei nu erau comuniști, erau anticomuniști, dar din așa multe lucruri câte îţi oferă viaţa și ţi le prezintă tu trebuie să alegi ce este mai de folos, ce este mai real, mai cinstit. Să știi că e greu să alegi. (Aţi avut copii ?) Nu, n‑am fost căsătorită decât târziu, n‑am avut copii. Am avut un soţ care a murit, astăzi sunt singură, mă Comunitatea ici, colo.

(Aţi participat la viaţa Comunităţii ?)Da, și acum mă duc la slujbe. Noi avem aici foarte frumoase temple, care astăzi sunt în paragină, nu știu ce se va întâmpla până la urmă cu ele. Când e sărbătoarea Iom Kipur, să mergi acolo să asiști la slujbe este înălţător, frumos. Acuma nu mai sunt în Timișoara decât foarte puţini evrei, și noi ăștia ne adunăm când este vreo sărbătoare și mai căutăm în trecutul nostru, în slujbele acestea. Știi, cum a fost acasă, ce‑a făcut tata, cum s‑a rugat tata când era seara de Seder, de Paște. Este o comunitate în curs de dispariţie din păcate, căsnicii nu se mai încheie, evreii se căsătoresc mai mult cu neevrei și așa nu se înmulţesc, ci dimpotrivă, scad. Cel ce se căsătorește cu un străin de neamul și religia lui, ăla cedează, și de obicei femeile cedează, și atunci nu se nasc evrei, se nasc copii din ambii părinţi ; păstrează ceva din ce‑au văzut acasă și din frumosul pe care‑l găsești în religie.

Eu am avut ocazia să merg în Israel definitiv, dar n‑am mers. Eu eram prea legată de ţara asta, deși am fost de două ori în Israel și poate aș fi făcut bine să rămân acolo, dar aici îmi sunt părinţii, morţi de‑acuma, am fraţi, am vecinele aici. Sunt evreică, dar totuși limba română și literatura română, pe care o cunosc, și toate astea te leagă. În familie vorbeam în ungurește, aici, în Banat, se vorbea ungurește. Eu mai știu și germana, maghiara, altele nu mai știu.

(Ce v‑a impresionat în Israel ?)Oamenii, care sunt prietenoși, toţi care au fost când m‑am dus undeva să vizitez pe cineva m‑au primit cu braţele deschise, pentru că România a rămas ţara lor, și asta m‑a bucurat pe mine. În același timp, am găsit și un spirit patriotic foarte dezvoltat, asta și din cauză că au atâtea probleme cu arabii. Și patria lor este în pericol. Eu sunt neologă, totuși mie mi‑a plăcut cum se ruga tata când și‑a pus sarea pe mână. E frumos. Este mai bogat omul ăla care se lipește de bucuriile pe care ţi le dă așa un crez. Acum au mai rămas în Timișoara câteva zeci de evrei, cu care mă întâlnesc și poves­tesc. De obicei am prieteni români, nu‑i aleg. Am fost căsătorită de trei ori, niciodată cu un creștin, dar nu pentru că n‑aș fi vrut. Așa s‑a nimerit. Și când sora mea a avut asemenea probleme în familie pentru că a vrut să se căsătorească cu un român ? și mama, și tata puneau problema că nu e evreu ?, atunci eu am fost avocatul ei, am spus : ?Nu contează?.

(Unde locuiaţi cu familia ?)Locuiam într‑o zonă unde locuiau oameni săraci, într-un cartier de evrei, cartierul Fabric. Era un cartier al evreilor, neologi, ortodocși și spanioli, or fost foarte mulţi, mii de evrei au fost aici, în Timișoara, și toate aceste religii se practicau liber, fiecare unde vroia. Exista un restaurant pentru evrei, coșer, situat în Fabric, era o biserică, un templu mare și frumos, astăzi nici să‑l vezi nu‑ţi dă drumul, pentru că se teme lumea că pică ceva de sus.

(Cum se înţelegeau evreii de diferite orientări religioase ?)Bine, erau ăștia cu perciuni, nu erau simpatizaţi de cei care erau moderni, dar nu se războiau.

(Existau anumite străzi pe care locuiau evrei ?)Da, dar nu doar de evrei. Vinerea evreii duceau cozonacul la un brutar să‑l coacă, pentru că seara cozonacul era tăiat și se făceau rugăciunea, se spunea ?Brohe?, rugăciunea când mulţumești lui Dumnezeu, vineri seara. Ei au dus toate astea la brutăria ortodocșilor, era acolo și un restaurant cu acces liber, fiecare putea să meargă acolo la o mâncare ce evita alimentele interzise. Frumos era când mergeai la sinagoga aia. Erau femeile frumos îmbrăcate, bogătașii și‑au etalat toate bijuteriile, dar noi toţi primeam totdeauna de Paște haine noi și pantofi noi. Totdeauna de sărbători erau făcute cadouri din astea. Bărbaţii duceau la femei buchete de flori, asta era ziua când e postul mare, seara ai mâncat și până a doua zi seara, când apar stelele, nu mănânci, nu fumezi și nu bei nimic. Ăsta e postul mare, ăsta se face pentru mântuirea sufletului, pentru șterge­rea păcatelor sau cum se spune.

(Existau școli evreiești ?)Noi am avut până la grad de liceu, nu am avut facultate. În cartiere erau școli mai multe, era în strada în care am locuit noi, acolo s‑a învăţat Talmud‑Tora, copiii de la 7 ani mergeau la școala aceea, și pe urmă au urmat liceul, care era în Cetate de acum.

(Cum se numea strada pe care locuiaţi atunci ?)Strada Negruzzi. Alte străzi pe care locuiau evrei aveau nume de istorici, de savanţi. Noi am trăit împreună cu foarte mulţi creștini, și în casă aveam atâţia copii. Apăi, cum vine acuma Paștele, de pildă, folosim pască, mâncăm pasca aia, dar din pasca aia mâncau și vecinii care erau creștini, care mâncau din plăcere. Ei ne aduceau ouă roșii de Paște. Am convieţuit foarte frumos de Paște. Eu sunt de părere că în România antisemitismul nu a atins cote înalte, cum a atins în alte ţări vecine cu noi. Nu ne‑am urât, nu ne‑am făcut rele, legionarii au stricat puţin atmosfera. Numai dacă vă povestesc în ce mizerie am trăit, am fost atâţia copii și numai într‑o locuinţă cu o cameră și cu o bucătărie, și erau foarte multe paturi și era foarte mare sărăcie. De multe ori copilul nu se ducea la școală pentru că nu avea pantofi. Era cruntă sărăcia, și acolo numai evrei săraci au locuit. Nouă ni se pare acum o grozăvie să stai în bloc, atunci oamenii care s‑au crezut bogaţi și înstăriţi și aveau de toate? ei, ăla era un evreu de nivel mijlociu. Nu era el sărac lipit pământului, dar nici avere nu avea. Acuma s‑a dezvoltat societatea și așa ne‑am dezvoltat și noi.

Noi ne tragem din Spania, ne spune Mangelus, suntem sefarzi, românii îmi spun mangeloaică.