memoria.ro Bibliotecă digitală

Cedarea Ardealului, interzicerea cultului Greco-catolic

M-am nascut în satul Batin, comuna Unguras, judetul Cluj. Se gaseste situat geografic în acolada Somesurilor, care se unesc la Dej. Ungurasul este centru de comuna si astazi; acolo a fost cetatea lu’ Petru Rares. Parintii – tarani. Am fost cinci frati, eu-s cel mai mare, nascut în 1923, mai 11, în sat. Ceilalti frati sunt tarani, mai putin cel mai mic, învatator în sat, acum pensionat; si sotia e tot învatatoare, din sat de loc, din vecini, pensionara.


Unde-ati facut scoala?


Scoala am facut-o-n sat, în sapte ani am facut cinci clase, de doua ori am ramas repetent, din cauza ca nu ma trimetea tata la scoala. Si-nvatatoru’ s-a ambitionat si m-a lasat repetent. Am avut parte în 1936 de un învatator care a stat în sat si al doilea an. Tata – taran – n-a vrut sa ma dea la scoala. Si învatatoru’ a venit în fiecare seara, pe prispa casei ne-astepta când veneam de la lucru, ca sa-l lamureasca pe taranu’ român sa ma dea la scoala. N-a reusit în primu’ an. Si noroc ca învatatoru’, fiind fratele preotesei, avea la cine locui – la casa parohiala în sat – astfel ca el a stat si anul viitor si a schimbat metoda de lamurire si l-a convins pe tata sa ma dea la scoala. Am mers la Gherla, la Liceul „Petru Maior”. Am dat examen: de câte ori se-nvârte roata, o roata cu diametrul de-atâta, pâna la Dej kilometri atâtia. Si am reusit. Si la gramatica: ce-i cuvântu’ cutare – substantiv – cutare si cutare… Învatam umblând la oi, cu cartea la mine. Ma ascundeam prin vai si asa si pe razoare si învatam din carte. Si aritmetica si gramatica. Patru clase am facut la liceul din Gherla, pe urma… Ardealul de Nord a fost ocupat de Ungaria hortista, cum stiti, în 30 august 1940. Acolo vad întrebare la dumneavoastra: cum am aflat . O sa va spun. Închideti putin aparatul, ca sa nu îmi risipesc… [În continuare, subiectul citeste fragmente din monografia la care lucreaza în prezent]


30 august 1940


Tunurile se auzeau undeva dinspre Cehoslovacia, ne obisnuiseram cu tunetul lor. Din concentrare, tata reusea sa vina uneori si de data aceasta era acasa. Era o zi din acelea de dupa o furtuna naturala ce avusese loc în ajun. Culturile erau ravasite si multe culcate la pamânt, claile la fel. „Ma, îmi zise tata, ia furca si du-te în Valea Sesurilor din Sus si vezi de claile alea, ca asa cum le pui tu stau pâna la Craciun. Era o realitate, fiindca învatasem, în lipsa tatei, de la unchii mei dinspre mama, mari mesteri gospodari. Spre casa am parcurs satul si valea mare pâna aproape de izvoare. Era aceeasi vale pe care, o suta de ani înainte, oamenii generalului austriac Ignaz Lenk von Treuenfeld o apreciase ca izvorând la o ora de mers mai sus de localitate. Am refacut claile cazute si, dupa alte ore bune, m-am întors cu furca pe umar, ca de la lucru. Era o zi senina-sticla, ca dupa furtuna. În sat, la trecerea peste albia Vaii Bisericii, într-un drept cu casa mutilor lui Cârnatu’, ne întâmpina badea Ion a lu’ Hulpea: „Stii ce s-a-ntâmplat? mi-a zis omu’. Ne-au dat la unguri, s-a dat Ardealul la unguri.” Mi-am ridicat din adâncuri privirea spre seninul de deasupra satului si eram uimit de cerul…ca cerul era acelasi, neschimbat, fara semne de culori straine. Deci cerul e al nostru, ramâne al nostru, al bastinasilor! Tabloul regelui Mihai de la Primarie se înlocuise cu cel al lui Horthy. La Batin aveam pe atunci primar si primarie.


Alta zi – septembrie ‘940.


Veneam dinspre valea…cu un loitrar de lucerna, înaintând spre centrul satului, la fântâna cu cumpana si halau, jgheab de adapat vitele, centrul mic, la fântâna din ulita. Din partea opusa, înaintau pe ulita bisericii la pas si unii si altii, caii si pe lânga ei oamenii unui escadron semi-militar. Veneau de la Unguras, unde au fost primiti ca între ai lor. Am oprit calul înainte sa ocolesc spre poarta noastra. Toata lumea, câta era prezenta, s-a oprit în loc. Strainii si-au adapat animalele si unul dintre ei, mai în vârsta decât tata, îsi conduse calul la carul cu lucerna si animalul, neintuind situatia, musca cu pofta din nutretul preferat. „Szereti” îmi spune omu’. N-am întele….n-am înteles atunci ce spune, dar mai târziu, aflând de la orele de limba maghiara ca-nseamna „Îi place”, mi-am zis în sine: „Cred si eu”. Nu li s-a facut nici un fel de primire; au vazut, au învins si s-au întors la Unguras. Totul parea linistit, ca-ntr-o…ca într-adevar dupa furtuna. Oamenii nostri erau îngândurati, înmarmuriti: „Cum? Asa, fara lupta? Si armata româna unde este?” Multi îsi luau calea refugiului, mai cu seama dintre tineri.


Ma opresc. Mai pot sa zic, da’ cred c-ajunge partea asta…


În prima duminica, înainte de masa, treceam singur, fara vreun bagaj la mine, desagii îi trimisesem înainte în sesurile noastre din padure. Pâlcuri-pâlcuri oamenii, câti mai erau în sat, stateau la sfat în ulita. Îi salutam dupa cuviinta, ca si cum nu se-ntâmpla nimic deosebit. „Dumnezeu sa îti ajute!”, raspundeau în complicitate tacita. Stiau ei unde plec, mai bine ca mine – vroiam sa fie secret. În sesuri ma asteptau calauza experimentata tocmita de tata si fecioru’ lui Ion a lui Schiopu’, frate cu colegul expeditiei din Nasaud. Pe înserate am pornit-o: „Doamne-ajuta!” Am traversat padurea Fagetului la Fântâna de Carpân de la Sâmbou, condusi fiind printr-un teren accidentat între Sâmbou si Fizes. Tot printre localitati am ajuns în poiana de la Manastirea Nicula; cunosteam locul din pelerinajele anterioare. Intrând în poiana ne-o simtit câinii de la chiliile calugarilor si ne-am îndepartat. Trebuia sa intram…sa ferim potecile, deoarece puteau oricând sa apara fata-n fata csendorii cei cu pene de cocos, care patrulau necontenit. Am tras deoparte în padure pâna la zi. De-acolo ne-am furisat într-un lan de floarea soarelui, unde-am stat o zi senina de toamna, identificând locuri viitoare, ca niste tacticieni militari. În amurg, pe vremea cinei, moment în care câinii stau în usile bucatariilor de vara si nu te simt, am ocolit satul din vale si, urcând în maxima grija prin padure, am ajuns noaptea la liziera din fata, unde stiam ca e granita. În taina si mai mare am trecut într-un pâlc de pruni, de unde auzeam talangi de oi; presupuneam ca suntem la români. Si, aparându-ne de dulaii ciobanului, ni s-a confirmat ca suntem în România. Eram numai doi. Acolo calauza se-ntoarse. Am coborât în sat atunci, noaptea, cred ca era satul Puini, unde-am dat peste o petrecere de care n-am scapat, de prizonieratul flacailor turmentati. Un batrân m-a culcat în fânul din podul grajdului de alaturi, dar în partea opusa harmalaiei ne-au…ne-au pus o scara, cu subînteles. Am coborât dupa un moment de acalmie si pe-aici ti-e drumu’. Am iesit din sat si din noapte si ne departaseram de parca am scapat de belea. Când sa ajungem aproape de un pod se auzeau tropote si harmalaie în urma noastra. Feciorii cheflii au aflat de plecarea noastra suspecta si au luat-o la fuga dupa noi. „Aici ni-i sfârsitul, sub pod”, ne-am zis. Am stat pe loc si i-am întâmpinat firesc si înca putin curajosi. S-au oprit rând pe rând si, vazându-ne truditi si amarâti, ne-au lasat în pace si s-au întors de unde-au venit. Nu mai aveam la noi decât desagii originali…originali si câte o bocceluta universala. Ei cautau obiecte de valoare, fiind zona de granita si contrabanda, ceasuri cu marci apusene. Noi doi ne-am continuat drumul spre cea mai apropiata gara – apropiata e un fel de-a zice, caci drumul întortocheat ne-a tinut o zi de octombrie cu arsita printr-un teritoriu fara paduri. Seara am trait bucuria garii din Sarmasel: tren de tara, cu calatori de tara, la cap de linie. Ne-am pomenit în gara din Câmpia Turzii. Se facea zi…iara lumina de zi. Pe fata…fatada garii din loc vad cu litere mari: „NICI O BRAZDA”. Eram într-adevar în România, de vreme ce lozinca ramasese din România Mare.


Spuneti-ne daca ati avut prieteni sau rude care-au fost pe front.


Pai, au fost si-n est si-n vest. În vest… Mai întâi în est am avut în Uniunea Sovietica, da’ plecati cu armata maghiara, eu am fost în armata româna aici. În armata maghiara, un verisor de-al meu cu-acelasi nume – Grigore Topan – n-a mai ajuns, n-a mai venit. Pe urma, în apus o plecat cei…ceilalti, urmatorii, care urmau la încorporare, tot în armata maghiara. Putini am fost la români care ne-am refugiat. Noi ne-am refugiat singuri, fara familii, din cauza ca parintii si familiile din care proveneam erau tarani si nu se dezlipeau asa usor. Au suportat rigorile regimului, dar…mai ales ca noi plecaram, imediat o venit csendorii si cercetari si… Da.


Si cum se comportau autoritatile maghiare când au invadat teritoriul?


Acolo eu am prezentat… numa’ atâta ni s-o-ntâmplat la venire. Eu eram…apartineam de comuna Unguras si comuna Unguras era stapâna. Doar în timpul razboiului, când nemtii au fost respinsi si ungurii si s-a petrecut frontu’ pe-acolo, a fost gata-gata din armata maghiara sa-i împuste pa un grup de tarani români. Si-a iesit preotul maghiar din Unguras, romano-catolic, si a vorbit în limba lor sa nu traga. Si n-au tras.


Da’ de ce vroiau sa-i împuste?


Ei…s-a-ntâmplat altceva, razboiu’…în timpul razboiului…împuscatu’ e asa…ca si cum stai la masa si pleci de la masa. S-au rechizitionat animalele. Si parintii mei au avut o pereche de boi, au plecat, o luat animale si…în retragere. Asa se-ntâmpla totdeauna, armatele în retragere fac prapad, iau tot ce se poate, ce pot duce si distrug tot: poduri, cladiri, puncte strategice, ca inamicul sa fie împiedicat în înaintare.


Ce-a urmat?


Ma rog, dupa razboi stiti ca regiunea respectiva, adica partea de nord care-a fost cedata nu a revenit de la-nceput unguri… românilor, în sensul ca administratia româneasca a fost substituita de cea sovietica un an de zile…acolo. Si dup-aceea guvernul Petru Groza o preluat.


Ce schimbari au fost atunci? Cum se comportau autoritatile ruse, ce au…


În sat eu nu stiu, ca am plecat si eu…din auzite, ca a fost un ofiter maghiar care n-a vrut sa se predea, a fost surprins în sat la noi – de ce-o fi fost singur nu-mi închipui, nu-mi explic – si n-a vrut sa se predea si l-a-mpuscat. Pe urma o venit un pluton de…un escadron de ostasi sovietici, deci frontu’…ocupatie…si au ramas în sat. Au fost repartizati pe la case pentru cazare în noaptea respectiva. Un unchi de-al meu care fusese din…dupa Primul Razboi Mondial prizonier vreo sapte ani în Rusia stia ruseste si el facea pe talmaciul. Au ajuns si la parintii mei, dupa cum mi-au povestit, si tata obisnuia sa tina în casa dinainte, cum e la tara, cizmele cu care se…si le lua dumineca la biserica, le tinea atârnate la grinda. Si…nu i-o luat nimic, numa’ cizmele nu le-o mai avut, rusii le-o luat. Ungurii si nemtii n-au luat, da’ rusii au cules. Altceva, ce sa va spun?…


Cât au stationat?


Au stationat câteva zile, n-as putea sa precizez câte, da’…care eveniment, ca o curiozitate pentru mine ca militar, cel putin atunci, a fost aceea ca unchiu’ mi-a povestit ca…soldatii rusi s-au rasculat împotriva comandantului lor. Asta era ceva curios, ca la noi nu exista ideea de rascoala împotriva comandantului. Si zice „Era cât pe ce sa-l împuste pe locotenent, pâna când, zice, am intervenit si i-am rugat sa-l lase-n pace; si-apoi au plecat”. Diferente dintre armate – daca sunteti socio…- dintre conceptii. Sau alta conceptie de…nu stiu daca intereseaza în ideea dumneavoastra: de exemplu, în…în lupta tactica, deci…la nemti, la unguri, la români, la francezi e…deplasarile trupelor trebe sa se faca în liniste, în mare liniste, mai ales în zona frontului, unde ai con…din moment în moment contact cu inamicu’; deplasarile astea, de regula, se fac noaptea prin locuri adapostite, prin culturi, prin paduri, da’ trebe sa…sa-ti faci…sa se efectueze în perfecta liniste – ne pedepseau grozav la exercitii militare, pâna s-ajungem pe front, daca, de exemplu, loveam arma de ceva obiect si suna, capatam zile de carcera – si pentru noi asa o fost o curiozitate, când au venit rusii eram…întâmplarea facea sa fim tocma’ pe teritoriul pe care-am facut exercitii si trageri în Scoala Militara de Rezerva Nr. 1 de Infanterie Arad, dislocata la Guttenbrung, Fântânele, azi Fântânele, exista si un film. Si când au venit rusii…au venit într-o galagie si prin papusoi, prin porumb, cu o larma nemaipomenita, da’ erau multi, foarte multi si puternici si aveau catuse – arma aceea de instalatie, care poate sa se roteasca 180 de grade sa traga în orice directie.


Ati participat la razboi. Cum a fost, pâna unde ati mers?


În razboi, deci eram în Scoala Militara de Infanterie Nr. 1 Arad, deplasati la Fântânelele de astazi – se cheama localitatea – si acolo ne-a surprins 23 august. Si am participat cu frontu’, cu armata româna si cu armata sovietica pâna la granite. Am fost în pozitie – operativa se cheama – adica scoala asa cum era constituita, cu patru companii si fiecare companie cu patru plutoane, am participat ca unitate separata la respingerea frontului hitlerist si hortist de peste Mures, pâna la granita tarii. Si-acolo, Marele Stat Major a hotarât ca scoala sa nu mai plece, urmând sa ne repartizeze, cum ne-a si repartizat dup-aceea, la unitati, în grade de elev-plutonier. Am fost la Vânatorii de Munte de la Câmpeni. Si în drum spre front ne-a prins ziua încetarii razboiului si ne-am întors înapoi.


Cum a fost ziua aia?


A fost mare entuziasm…da’ eram si tristi, fiindca ostasii…de vârsta tatei, multi dintre ei erau în opinci…în opinci…


Ostasii…soldatii erau în opinci?


Erau…atât de tare saracise tara. Si plini de paduchi. Da…nu stiam atunci ca tara nu va fi considerata cobeligeranta. Am luptat degeaba… S-au pierdut forte umane, materiale, vieti de oameni, spiritualitate, degeaba… Si-ncolo degeaba si-ncoace; ba’ mai mult pentru încolo, pentru-n rasarit au fost trasi la raspundere dupa aceea: „Ai fost pe front?”, „Da”, „În rasarit ai fost?”, „Da”, „De ce?”
Am avut de tras si de explicat, eu n-am fost pe…în rasarit, dar…cine-a fost…si numa’ cu un an daca era mai mare ca mine, deci ajunsese pe front, a fost hartuit si întrebat si tras la raspundere si multi închisi si nu mai vorbesc…


Chiar si soldatii erau trasi la raspundere?


Da…


Si ce pateau? Li se-ntâmpla ceva?


Pai, da…în alta tara…aicea-o fost, cel putin ofiterii mari, generalii si ofiterii superiori si nu numai cei…superiori au fost judecati si închisi. Au fost pline închisorile de ei…si de altii ca ei.


Si cum a fost perioada de dupa razboi?


Dupa razboi am nimerit…am nimerit si eu de-abia vreo cinci hectare, de-abia cinci hectare. Si m-am înscris la facultate si am dat examene…câte doua asa, faceam câte doi ani într-un an si în ’48 am terminat.


La ce facultate?


Facultatea de Litere si Filosofie din Cluj. Si am intrat în învatamânt în ’48, cu reforma învatamântului, la tara.


La ce specializare ati fost în facultate?


Nu erau specializari… Eu eram la limba, adica erau pe catedre atunci înca, pâna la reforma învatamântului, în sensul ca la limba româna era catedra de literatura, de istorie a literaturii si alta…catedra de limba propriu-zisa a la Puscariu…de la Bran, fiindca suntem în zona. Nu-nteleg de ce pe unele firme comerciale sau mai putin comerciale se scrie numele lui Puscariu, care e umanist, ce cauta el la tehnica si la economie – primesc în posta si…le urmaresc.
Am fost numit în învatamânt la tara si, fiind ofiter de rezerva, când s-a terminat razboiul am fost avansati de la plutonieri…plutonier la sublocotenent si, fiind deci în evidenta, ma concentra mereu si vara eu n-aveam vacanta, eram concentrat în armata. Si la un moment dat m-a concentrat ca fiu de chiabur si m-a trimis pe santiere; asa am ajuns la Brasov comandant de companie, capitan, în 1953 toamna, la unitati de constructii, una din acele unitati care a construit Scoala de Subofiteri de-aicea, de la Brasov. Asa am fost aici unde ma gasiti, chirias, capitan, si-asa aicea am ramas casatorit. Bineînteles ca ser…cu serviciu’ am plecat mereu cât îi tara; de-aicea am fost mutat cu unitatea la Deva, de la Deva la Alba-Iulia, de-acolo la Brasov, de-acolo-n Bucovina, iar la Brasov, da’ familia n-am mutat-o niciodata, casa fiind a socrilor si-a sotiei. N-am avut copii si am înfiat o fetita de la unul dintre fratii mei, care se cheama Monica Topan si care-i aici, care v-a primit.


Cum v-ati cunoscut sotia?


Cu sotia m-am cunoscut aici în casa, cautam locuinta, cautam camera. Si am rugat pe…ajutoru’ meu, care era unu’ Radulescu, locotenent, casatorit, eu nu eram casatorit, sa roage pe doamna sa-mi gaseasca o camera, ca eu nu mi-am gasit. Si ea m-a condus aici. Si-aicea erau…casa era rechizitionata, în sensul ca, camerele erau ocupate…unele de-afara erau ocupate de familii de muncitori de la fabrica de cauciuc de-aici din fata, era a lor, ei plecau noaptea, ei veneau noapt…se-nlocuiau. Si-aici era o biserica, la scoala de ofiteri de-aici din Brasov, erau ofiteri. Bineînteles, ei erau ofiteri…mai de parada, eu eram în cizme de cauciuc…la santier, veneam pe-aici pe…prin porumb. Si…în ’54 mai m-am casatorit, deci…dupa o iarna. Am fost invitat la masa, nu stiu ce…cutare…se vede treaba ca pe mine a trebuit sa cada magareata. Si gradina din fata tine tot de noi. Pot sa va spun altceva, ce-am aflat de la socrul meu si care poate ar interesa istoria Brasovului si…de exemplu, am aflat de la socrul meu, care era…a fost voluntar în Primul Razboi Mondial. Stiti ca aici, cartieru-n care ne gasim[Bartolomeu] are sapte stradute, toate sunt cu numiri istorice: Ecaterina Teodoroiu, Bogdan-Voda, suntem aicea pe Ion Huniade, Grigore Ureche si-asa mai departe. Si ce s-a-ntâmplat aici: pamântul de-aicea, înainte de Razboiu’ Prim Mondial, deci înainte de Unirea Transilvaniei cu România, a apartinut unei biserici catolice maghiare. Statul român, dupa Unirea Transilvaniei cu România, a expropriat biserica, a scos inginer hotarnic, a trasat…a sistematizat locul si-a trasat stradutele – ele sunt la distante egale una de alta, fiind toate perpendiculare pe linia ferata. Si gradinile si parcelele sunt egale, spate-n spate, fiecare-n fata are strada. Astfel ca ei…si aici a împroprietarit statul român pe ofiteri, subofiteri si ostasi care au fost voluntari în Primul Razboi Mondial, voluntari. Socru-meu era de pe lânga Bucuresti de undeva, baiat de pravalie, si de tânar s-a-nrolat în armata si a participat la front de la început pâna la sfârsit, era plin de decoratii. Si l-a împroprietarit pe el aici si pe capitanu’, pe comandantu’ lui alaturi, dar doamnele ofitarese n-au stat în Brasov, s-au dus la Bucuresti, au vândut. Si socru-meu o cumparat de la…asa sunt doua parce…egale.


Cum îl chema pe socrul dumneavoastra?


Ioan Popescu, casatorit cu o scheianca, cu Eufrosina Popescu, nascuta Brenci…fiica a cantorului Brenciu din…de la Biserica Sf. Nicolae din Schei…îmi scapa numele, cum îl cheama…vestit cântaret a timpului, scrie si Puscariu despre el. Nu stiu, daca as gasi repede „Brasovul de altadata”, stiti de carte?


Da, am auzit de ea.


Asa, pai, sa o vedeti, „Brasovul de altadata” de…acolo aveti toate detaliile de…despre Brasov, începutul secolului douazeci.


Si cum se curtau tinerii în vremea aceea? Ce faceau, pe unde mergeau?


Nu prea am avut, în ce ma priveste, nu prea am avut timp, nu stiu cum s-o facut, nici când am fost tânar, la 17…19 ani m-am…a trebuit sa schimbam liceul, a ve…deci la 17 ani am fost ocupati de unguri, probleme. N-am mai povestit cum pe-acolo am încercat – e scris aici [în lucrarea pe care o scrie] – am încercat sa ma înscriu la un liceu la Cluj si nu m-au primit ungurii. Am descoperit un liceu – n-aveam pe nimeni cunoscut mai mare ca mine, n-aveam pe nimeni învatat ca sa ma poata dirija, singur a trebuit sa ma descurc – si, ajungând la Cluj, am gasit un liceu, maghiar bineînteles, m-am prezentat, secretarul, într-o româneasca perfecta, mi-a dat o hârtie si-o zâs sa scriu cererea. Si eu când am…dupa ce-am început, zice „Nu asa”, el a vrut în româneste…în ungureste sa i-o transcriu. Si-atuncea, sigur, am lasat-o cu el si-am plecat. Si fiindca s-a facut seara, pâna m-am dumirit, bâjbâit, eu în Cluj atunci prima data, am dormit în parc, parcu’ de lânga Teatrul National. A doua zi m-am dus la tara, cinci statii de tren si pe urma pe jos, ca nu erau mijloace de transport atunci…pe jos. Si-atunci m-am hotarât ca trec…ma refugiez, atunci urmeaza ce urmeaza cu trecerea. Da’-nainte de asta era o miercuri în sat, ceilalti plecasera-n România, eu n-am plecat înca, nu voia… vroisem sa plec de-aca…din Transilvania. Si…am luat o carte, o „Istorie a literaturii române” de Loghin si-am mers…în excursie, de unul singur, asa…tot era miercuri, zi de post la tara…si-am ajuns în satul vecin – Cutca se cheama – si am vazut ca-i asa aproape, m-am dus în sat si-am trecut pe lânga o curte, unde o femeie melita cânepa, era toamna. Eu…am salutat eu si m-am dus mai departe si m-am întâlnit cu doi vânatori. Am trecut de ei…sa ma duc în sat. La un moment dat s-au întors înapoi si m-au sechestrat si m-au dus la primar, la primaru’ satului. Era un satulet, dar la unguri toate satele erau comune rurale – asa faceau ei – si-aveau primarul lor; mare raspundere nu era. Si m-au dus la primar. Primarul, cum mi-a vazut cartea mi-a si smuls-o si-a bagat-o sub perna de pe pat, ca sa n-o mai vada ei – o fost mai destepti ca…ca elevu’…taranu’, mai destept. Si dintr-una-n alta, ca el, cu toate ca a spus ca-mi cunoaste parintii si-i stie bine pe cei…pe tata si cutare si cutare, ungurii n-o lasat, o chemat un levente, un premilitar român, ca sa ma con…sa ma duca la jandarmi; jandarmii erau a doua, a treia comuna a sat…ca nu era în fiecare sat jandarmi. Si m-au dus printr-un lan de grâu, frumos… Puteam sa scap de la…de la tânaru’ asta, ca si el era ca si mine, un taran român, flacau, un fecior, fecioras…puteam sa scap, da’ ziceam ca mai tare-mi complic existenta, si-a mea si-a primarului si-a lor si…nu-i bine-asa. Si m-am lasat dus asa…si m-au dus, m-au lasat acolo la jandarmi si numa’ bine ca erau ocupati cu ceva evenimente, ca era aproape de granita, relativ aproape de granita si ei erau ocupati cu ceva evenimente si m-au uitat acolo-n camera-n care m-au închis. Când o dat…si-o adus aminte si-o venit si m-o sculat de-acolo, nemâncat, vai de mine, tot era zi de post, mi-o dat drumu’. A…ei aveau un stil interesant de identificare a persoanelor, nu era suficient sa prezinti act, plus ca eu n-aveam legitimatie la mine, nu m-am asteptat ca ajung în localitate. Ei aveau o carte…de evidenta, tiparita, cu numele fiecarui cetatean, data nasterii si de unde e. El, degeaba-i declarai ca tu esti cutare si-i prezentai documente pe poteca, unde te-ntâlnea sau pe drum, el pâna nu cauta în cartea lui sa te identifice, atuncea erai bine. Si m-au gasit în cartea lor si mi-au dat drumu’. Doua chestii am spus, care nu sunt la români, deci: în fiecare sat e primarie, e comuna rurala si evidentele astea, mai ales în timp de razboi, când misuna lumea.


Deci ei, când au venit în Transilvania, au reorganizat toata zona conform tipului lor de organizare…


Da. Am mai avut o patanie, când ne duceam la liceu, eu si un coleg din sat, Grigore Cornea, ne-am dus…ne duceam la Nasaud la liceu. Era liceu cu limba de pred…maghiar, adica liceu de stat maghiar, cu limba de predare româna. Si-aicea vreau sa fac o paranteza: liceul respectiv a fost confesional, deci românesc si-n timpul Austro-Ungariei înainte, da’ românii, dupa Unirea Transilvaniei cu România, bucurestenii au luat la stat liceu’- liceu de stat si când o venit statu’ maghiar era tot de stat, dar de stat maghiar, însa cu limba de predare româna. Era singuru’ si toti ne-adunam acolo din regiune, la Nasaud. Si trebuind sa plecam o data acolo la scoala, cu Cornea ne-am dus – la Beclean era statia de unde puteam lua tren si, fiindca n-am cerut în ungureste, casierita ne-a-ntârziat eliberarea biletelor pân-a plecat trenu’. Si-am mers pe jos, nu stiu câti kilometri sunt de la Beclean pâna la Nasaud, pe jos, ca era singur tren pe zi si-a doua zi am venit înapoi tot pe jos, nu mai aveam cu ce bani. Si-am ajuns la…am venit pâna la Dej de data asta si ajungând noi la Dej, cum tot nu stiam ce se va-ntâmpla, era prin ’40-’41, ce viitor va avea regiunea si tara si…ma rog, lumea asta, n-aveam pe cine-ntreba, în sat nu exista nici un mijloc de informare, nu era ziar, nu era radio, nu era nimic. Si-atuncea zicem „Tot ne-au mai ramas noua încaltiile-n picioare, ia sa mergem tot pe jos de la Dej la Gherla”. Si ne-am dus la Gherla si la Gherla numa’ bine ca tot nu ne-am prea…nu stia nimeni. Intelectualii români erau cam prinsi si batuti si închisi la Gherla, Gherla era plina, nu mai încapeau de învatatori si profesori si tot felul de avocati români. Si ne-am dus pe jos pâna acasa, numa’ bine am ramas fara încaltai pâna acasa, fara nici un rezultat. Fragmente, asa, ce pot sa va spun…


[Pauza, discutie la cafea]


…si dupa ce s-a trecut, dupa ce-a fost transformata-n biserica ortodoxa, satenii au fost trecuti la ortodoxie fortat cum ar veni?...


Pai, i-a pus sa semneze.


Asa…si-apoi ei mergeau la biserica?


Ei nu si-au parasit niciodata biserica, biserica era a lor… Biserica era a lor, nu stiu daca realizati, constiinta oamenilor locali. Ei…ei nu vedeau nimic. Ei mergeau la biserica lor.


Si au schimbat…


Unii…unii au facut si…au încercat si anumite gesturi, dar sigur ca…n-a tinut.


Si au schimbat aspectul bisericii dupa ce au trecut-o la ortodoxie sau a ramas acelasi aspect?


Era noua, era noua…si asta si din satu’ vecin era noua, aia sfintita numai de un an înainte.


Nu, da’ stiu ca cele catolice au bancile acelea lungi si…si-asa au ramas?


Nuu…nu, sunt în stil bizantin, sunt ca la ortodocsi, ca de-aia le-o luat, ca daca erau ca la romano-catolici nu le lua.


Ca si la noi în sat, de unde e bunicul meu, a fost tot asa si…biserica catolica, au fost trecuti la ortodoxie, da’ au ramas si bancile si tot a ramas cum a fost înainte.


Da, astia n-au avut banci, numa’ asa…strane dreapta, stânga, da’ fara banci.


Si cum au fost priviti preotii ortodocsi când au venit, cum…


[Citeste]


Preotului greco-catolic Mihai Gordovan i-a urmat la Batin în 1947 preotul Grigore Pop din Deud, originar din…vecinul nostru…fiind vecinul nostru din valea Ungurasului, sat vecin cu Batin, care preot, în anul urmator, 1948, toamna, era mereu vizitat, mai cu seama seara, de doi insi…si-l tot îndemnau sa semneze de trecere la ortodoxie si el, bineînteles, n-a… si-atuncea a trebuit sa paraseasca… si-a luat fetitele, avea doua fetite mici si le-a…le-a…s-a dus în satul lui natal. Si de-acolo s-a dus la parohia lui. De-acolo o fost scos cumnatu-sau, care nici el n-a trecut. Deci…în locul sau a fost trimis de Biserica Ortodoxa un calugar, cu numele Melchisedec, de la 1948-’49, sirul parohilor ortodocsi continuând pâna azi: preot Vasile Rus ’49-’55, preot misionar celib Valer Huza, ’55-’63, din Brasov, asa…Valer Huza 1955-1963, despre care în sat se stie ca i-a…i-ar fi îngreunat fata preo…preotului dintr-un alt sat si ca aici a…la Batin a dat cu flotisca. În anii 1963-’64 paroh la Batin era un calugar Arsenie, din Brasov de loc, iar în ’64-’77 preotul Mihai Covaciuc, un rutean, pe care credinciosii l-au tipat, aruncat, înlaturat din…de-aici. Urmeaza preotul Ioan Muresan, 1978, betiv, dupa el, în acelasi an, vreo opt luni parohia a fost condusa de calugarul Ioan Horea, sub care se acoperise biserica si s-au cumparat odajdii noi. Timp de peste 20 de ani – 1978-1999 – paroh la Batin a fost preotul Ioan Cremene, originar din Hârbov, familist, care a fost mutat din motive de moralitate.


Adica…ce-a facut?


… Închideti.



Am fost numit în 1948, toamna, ca profesor începator – atuncea am terminat facultatea si-atuncea am fost numit…- la Casei, lânga Dej. Caseiu’ era loc de nastere a doi preoti celibi de Roma, greco-catolici, pe care-i stiam din Cluj, autori de lucrari. M-a prins Craciunu’-acolo, înca nu erau comunizate satele. Am mers în colind la fratele unuia dintre preotii astia, care nu erau în localitate sau nu stiam eu de ei, la parintii lor si la…mai bine zis la fratele unuia dintre ei, la Ion Pura, de exemplu, familist, i-am spus de la scoala – învatator era – i-am spus ca-l colind si ne-am dus cu tinerii sa-l colindam. Ca sa nu fie noaptea probleme, ceva, ne-am dus ziua, în ziua de Craciun dimineata. Si ne-a primit în tinda, a iesit repede din casa si ne-a primit în tinda; si ne-a servit acolo cu ce ne-a servit, noi am terminat colindul si-am plecat. N-am înteles nimic. Si-au trecut ani. Si-am devenit ofiter, fara sa vreau, pa santiere, din ordine superioare, aici la Brasov m-au activat, într-o baraca pe strada Castanilor. Si…am devenit familist. M-am dus în concediu într-o vara cu sotia si, când am ajuns la Dej, m-a-ntâlnit un fost elev de la scoala respectiva, care acuma era om matur si C.F.R.-ist: „Nu sunteti fostu’ profesor Topan?”, „Ba da”, zice „Stiti, zice, ca doamna Ciobanescu – învatatoarea din satul respectiv si sotia directorului, asa – este bolnava de cancer”. Si-atunci sotia mi-a zis, desi n-o cunostea, zice „Stii ce m-am gândit, hai sa mergem sa facem vizita la oamenii aia, daca zice ca-i bolnava”. Si-n ziua urmatoare ne-am dus cu sotia mea brasoava la Casei. Nu erau în Casei, ci în satul celalalt, se mutase, da’ n-am stiut, a trebuit sa mai mergem. A trecut timpu’…pe ea am lasat-o…pe sotie la…acasa si Costica, care era de origine ragatean, un baiat de aur, Ciobanescu, care am fost foarte buni prieteni, atunci de la-nceput. „Ma, zic, nu-i spuneti nimic, ma duc la scoala sa-l întâmpin” si i-am facut o surpriza, l-am facut praf când m-a vazut în costum, în uniforma militara, ditai capitanu’ în fata lui. Si…ideea care-o fost, care-o urmarim?


Perioada lui Gheorghiu-Dej…


… O întâmplare cu…sensuri: acolo-n sat am fost vizitat de un profesor tânar, de seama mea, necunoscut, si care mi-a aratat certificat de absolvire si de numire, cum aveam si eu, documente cum aveam si eu, da’ nu erau originale, erau batute la masina. Si eu, fiind – acolo erau…era în timpu’ verii si erau în vacanta si elevii de la licee, deci era animatie – eu fiind ofiter de rezerva si cu experienta de refugiu si de cutare, am avut un cap mai sus, sa zic asa. Mi s-a parut suspect si-am luat urmatoarea hotarâre, de unu’ singur, când s-a propus sa facem fotografii pe o stiva de lemne, pâna sa faca ei fotografiile, eu m-am scuzat ca am nevoie sa ma duc la pisoar si sa ma duc la Primarie – de ce la Primarie: era duminica; da’ la Primarie era un functionar, care saracu’, fost legionar sau asa ceva, si vroia acuma sa fie foarte cuminte, ca sa…si statea vesnic, era nefamilist, bun functionar, foarte bun si era vesnic în Primarie. Si eu m-am dus la el si i-am spus asa: „Vezi, se vede de-aicea de la fereastra pâna la jandarmi, pâna la…sefu’ de post?”, „Da”, „Am o rugaminte: eu stau aici, te duci pân’ la el si-i spui sa vie sa ne legitimeze pe toti, daca suntem în regula, perfect, daca nu sa ieie masuri ce stie”. Si pâna când – s-a dus imediat – si pâna când aia sa se pregateasca sa vie sa ne legitimeze, pâna sa se instaleze pe o sareta, asta era deja în satu’ vecin. S-a-nnoptat, l-au prins, l-au adus înapoi si l-au dus la sefu’ de post…dupa mine – eu locuiam la moara nationalizata, director al morii era un…un armean din Gherla, pe care-l cunosteam, unu’ Loi Covrig, sunt nume multe de armeni Covrig. El era director si eu chiriasu’ lui. Si m-a chemat, omu’ de servici de la Primarie o venit dupa mine noaptea. M-am dus la sefu’ de post, sefu’ de post zice – si era lânga el tipu’ pe care-l urmarea ei, avea o cicatrice aicea pe obraz – si zice „Îl cunosti?”, „Da, zic, de ieri, de când o venit în sat”, zice „Si cine l-a…”, zic „Domnule plutonier, înainte de a vorbi eu orice, va rog sa chemati omu’ de la Primarie cutare”. L-o chemat pe ala. „Io, ce spune…ce vreti sa ma-ntrebati pe mine sa-l întrebati pe el”, „Bine tovaras…bine domn’e”. Si o venit…primu’ lucru: „Buna seara”, „Buna seara”. „Cine…o informat despre dânsu’?”, zice „Eu”, ala zice. „Cum dumneata?”, zice. „Pai, n-am fost eu, zice, la dumneavoastra aici?”, „Da, zice, da si…si?”, „Da’ m-a trimis, zice, domnu’ profesor”, adica eu, care eram aici; n-am scos un cuvânt…asa am scapat, ca era sa ma ia pe mine ala, pâna când – la început, am uitat sa va spun, o-ncercat sa ma ieie tare de tot, pâna când l-am pus la punct si i-am spus „Domnule plutonier, te rog sa iei…sa…sa ai o atitudine ca-n fata unui ofiter, daca vrei sa…stii, aicea sunt actele de ofiter de rezerva”. Si o lasat-o mai moale, bineînteles, si-atuncea s-a lamurit problema. Mâine zi, noi ne duceam toate cadrele dida…didactice c-o…caruta rechizitionata sau data de Primarie, c-aveam convocare la Dej si am ajuns din urma o alta caruta, în luntrariu’ caruia era culcat inculpatu’. Ca sa-mi spuna plutonieru’ ca în noaptea aia i-o povestit, cunostea tot Buzaul, toate bisericile si toti preotii din raionu’ Buzau. Stiu ca la…am urmarit, în Dej l-o dus, l-o bagat într-o poarta mare; de-atunci n-am mai aflat în veci de el, desi am umblat foarte mult sa aflu cine-a fost. Un evreu – ca în timpu’ ala evreii erau la putere, în partea locului cel putin – un evreu din Gherla, de exemplu, când am fost la un curs si-am…ne-am întâlnit, ne-am cunoscut într-o familie unde el curta o doamna, o tânara, mi-a spus ca el…îmi spune si-am si crezut. Da’ de unde – în veci n-am aflat, nu mi s-o spu…n-o fi vrut sa mi se spuna ca cine-o fost. Ori a fost trimis de ei sa ma spioneze pe mine, ori a fost vreun fugar, eu în oricare din aceste situatii zic „Sa sa spele pe cap, zic, el sa raspunda de el, nu de mine, nu-i…nu…nu io…sa faca el acte de bravura prin mine”. Asta a fost judecata mea de am luat masura respectiva, ca altfel, va dati seama, atunci era asa fel situatia…faradelegi, fara legi, încât era suficient sa te pârasca cineva, fara judecati, intrai în evidenta, apai nu mai ieseai decât dupa ce se abolea comunismu’, cu Revolutia de la Bucuresti. Pai, si-asa pe mine, ca fiu de chiabur, m-a urmarit dosaru’ vesnic; nici n-am vrut sa fiu sef, de la armata cel putin de-abia am scapat, m-a chemat la Bucuresti, pe unu’ singur de la Scoala de Ofiteri Superiori de la Fagaras: „Ce nu-ti convine, tovarase?”, punea problema politic. „Tovarase general, consider ca mi-am îndeplinit misiunea, daca tara are nevoie de mine aicea sunt si imediat pot fi chemat, da’ asa am pus la punct cazarma, zic, va rog sa binevoiti a va informa; si scurgerile sunt vopsite, de la…de la ziduri sunt…de la cladiri sunt vopsite în vopsea de ulei vernil”. M-o tinut vreo trei zile pe-acolo si pe urma m-o chemat si mi-o spus…nici nu mi-o spus mie, m-o-ntrebat daca mi-e favorabila, ca nu stiu ce…proforma. Si-a venit un ofiter si i-o spus „Ia-i actele tovarasului Topan si inter…si faceti interventie sa fie lasa…lasat în rezerva la cerere”.
Si-aici…aicea-am fost cond…am fost instructor la Comitetul de Cultura, întâi la biblioteca. Eu am vrut sa ma duc la biblioteca, mi-a lipsit cartea, toata viata mi-a lipsit cartea si-acolo nu puteam, în cazarmi si mai ales santiere multe, dezertari, proces, nu primeam salarii câte trei luni, ca nu eram „hozrasciot”[fonetic], cum ziceau rusii, gospodarie chibzuita, daca intrau situatiile de plata de pe santier în banca ca lucrarea era receptionata primeam salarii, daca nu, nu – ofiterii si angajatii civili – numa’ soldatii aveau