NICOLAE CÂMPEANU (n. 1914, Arad) – ?În ?42 am fost deportat în Transnistria?

M‑am născut în 25 iulie 1914, la Arad. Tatăl a fost comerciant. În tinereţe, cu un grup de prieteni, majoritatea evrei, am făcut diferite sporturi. Deci, o viaţă destul de așezată. Unii dintre prietenii mei bogaţi mi‑au împrumutat schiuri, cu care am învăţat acest sport, pe care l‑am practicat până la vârsta de 60 de ani. Am mai făcut canotaj, gimnastică, înot.

În copilărie am avut de‑a face cu antisemiţi. Noi am stat la Arad, în apropierea bisericii luterane, și în acea stradă a fost și judecătoria. Un grup de trei băieţi, doi fii ai judecătorului și un prieten de‑al lor, ne‑au bătut pe fratele meu și pe mine când ne‑am dus la joacă. Tatăl meu a intervenit la judecător ca să ne lase în pace. Asta a mers un timp, după aceea au revenit la aceste practici. Astea au fost primele impresii.

Am urmat la Arad Liceul ?Moise Nicoară?, și după aceea am trecut la comerţ. Tatăl meu s‑a gândit să preiau negoţul lui, dar el s‑a îmbolnăvit. A murit când aveam 16 ani. Un sprijin mai apropiat de familie erau fraţii mamei mele. În 1930 ne‑am mutat la Timișoara.

Aici, deși a existat un liceu și școală comercială evreiască, eu am continuat studiul la Școala Superioară de Comerţ românească, unde la sfârșit a avut loc un concurs pentru cei mai buni absolvenţi. În întrecere cu absolvenţi ai Liceului Comercial din Lipova și cu ai liceului evreiesc din Timișoara, am câștigat meritat, am fost primul. Tot în același an am fost angajat la Industria Lânii cu o leafă de mizerie, de 500 de lei pe lună. În vremea aceea în România, între 1928 și 1933, atunci când am fost angajat, au fost disponibilizaţi o serie de funcţionari, fiindcă întreprinde­rile au vrut să‑și reducă din cheltuieli. Au urmat grevele din Industria Lânii, în ?32‑?33. Funcţionarii nu făceau grevă. Eu eram funcţionar.

În ianuarie ?34 am fost arestat și a urmat un proces în care erau inculpaţi vreo șaizeci de persoane, dintre care puţini muncitori, majorita­­tea fiind intelectuali. Arestarea s‑a făcut pe motiv că această organizaţie i‑a sprijinit material pe deţinuţii politici comuniști. Eu, având o situaţie materială precară, n‑am putut ajuta, dar asta n‑a folosit, că tot eram inculpat pentru o vină oarecare. S‑a spus, pentru că eu vorbeam limba germană, că aș fi primit o revistă comunistă din Germania, din care trebuia să traduc niște articole. Asta a fost acuzaţia. La proces am fost achitat, ca și mulţi alţii.

Siguranţa de aici, ca să dea amploare procesului, a arestat și niște vechi luptători, strecurându‑le manifeste sindicale în limbile germană și maghiară. La proces nu era ușor ca aceștia să fie eliberaţi, pentru că poliţiștii care au depus mărturie au spus că au știut că e vorba de comuniști, pentru că respectivele manifeste purtau ca sigle secera și ciocanul. În manifestele sindicale în nici un caz nu puteau să apară asemenea sigle, fapt ce s‑a constatat la controlul manifestelor. Deci, acuzaţiile Siguranţei s‑au dovedit a fi neîntemeiate.

După eliberare am lucrat ca funcţionar la o fabrică de aţă, aici, în Timișoara. La apariţia legislaţiei rasiale, toţi evreii, indiferent de funcţie, au fost concediaţi. Asta era în 1940. Proprietarii la care lucram fiind niște evrei, fără cetăţenie română, mi‑au mai permis să vin serile să mai lucrez ceva, ca să poată să‑mi dea un salariu oarecare.

După aceea, după ce a început războiul, am fost duși pe malul Jiului, și acolo am lucrat ca săpător.

În septembrie ?42, deci în al doilea an de război, pe baza dosarului nu prea prielnic care mi s‑a făcut la Siguranţă, am fost deportat în Transnistria, în lagărul de la Vapniarka. Nu‑ţi mai spun ce condiţii erau acolo. Era un frig sub minus zece grade. Apă curgătoare nu era, așa că ne‑am spălat cu zăpadă topită. Tot zăpada topită a servit la spălarea cămășilor și a rufelor. După două-trei luni, a intervenit, să spun așa, o catastrofă. Nutriţia s‑a bazat pe mazăre furajeră, care s‑a dovedit că nu era bună pentru oameni. Au paralizat peste 300 din vreo 1200 de deţinuţi, mai ales cei veniţi din lagăre, care nu au avut nici rezistenţa celor care au venit din așa‑zisa libertate. Pentru asta am declanșat o grevă. Am avut medici proprii, care erau tot deţinuţi ca noi. Erau și farmaciști, care au făcut și medicamente din materia primă adusă de diferiţi deportaţi, medicamente folositoare pentru diferite boli. Deci, s‑a făcut și o treabă de producţie. Atunci s‑a declanșat greva : ?Nu mai primim această hrană?. Asta era deja în ?43, după Stalingrad, după ce mașina de război germană începuse să primească lovituri foarte dârze. Acolo au fost uciși sute de mii de soldaţi. Mareșalul von Paulus, luat prizonier în confruntare, a fost unul dintre cei care au acceptat indicaţiile sovietice, ce anume să facă. El împreună cu câţiva dintre prizonierii nemţi s‑au constituit după aceea în batalioane care au luptat împotriva nemţilor.

După Stalingrad au început și autorităţile lagărului să‑și revizuiască atitudinea. A fost schimbat vechiul comandant, Buranda, care la intrarea noastră în lagăr a spus : ?Să știţi că de‑aici nu veţi pleca decât cu picioarele înainte?. A fost schimbată această conducere cu una mai flexibilă, care a schimbat și alimentaţia, cu cartofi. Erau niște cartofi porcești. Nu ni s‑a dat cea mai bună alimentaţie, dar totuși nu prezenta pericolul îmbolnăvirilor de paralizie.

După aceea am dat o serbare în cinstea comandantului. Printre altele, lucrul cel mai important era și înjghebarea unui cor. Un muzician a pus pe note, din memorie, partea corală a Simfoniei a IX‑a a lui Beethoven ; atunci am auzit‑o pentru prima dată. Dar nu numai corul era acolo. Erau și dansuri, și recitatori. Patru fete, una mai frumoasă ca alta, au cântat cântece românești. Era o zi mare pentru noi și toate astea s‑au datorat rezistenţei deportaţilor. După două luni de stat în lagăr, au fost aduși niște criminali ucraineni, care au fost cazaţi laolaltă cu noi, cu un etaj mai sus, și care au încercat să ne intimideze.

Mai târziu a început evacuarea lagărului, dar nu prin trimiterea acasă. O parte din cei care veniseră din libertate au fost trimiși în ghetouri. Noi, vreo 60‑70 de inși, am ajuns la ghetoul Olgopol, o comună destul de mare. Am fost luaţi la diferite munci. Acestea nu erau însă planificate. De exemplu, într‑o noapte am fost luaţi la treierat, după aceea am fost repartizaţi la gater. Cu această ocazie, soldaţii de multe ori s‑au legat de noi, doar pentru că unul s‑a uitat urât la ei, dar s‑au lovit întotdeauna de împotrivire. De exemplu, când am fost luaţi la curăţat un grajd, atunci un sublocotenent, care atunci a fost în primul an de serviciu militar, a început să ne lovească. Atunci a intervenit un avocat deportat : ?Dom?le, și noi suntem oameni, și noi avem studii, vă rog să nu vă bateţi joc de noi?. A început să zbiere și el, dar nu s‑a lăsat nici al nostru, așa că în cele din urmă bătaia a luat sfârșit și ne‑a lăsat în pace. Spun acest lucru pentru că eram și eu acolo.

Înainte de 23 august, deja în ianuarie ?44, au fost eliberaţi din lagăr o parte dintre deţinuţi, datorită intervenţiei Comunităţii Evreilor din București și a unor sume mari primite de la evrei. Am venit acasă cu domiciliu obligatoriu și cu perioadă de concediu de odihnă de o lună, după care am fost luaţi la diferite munci. Eu atunci m‑am îmbolnăvit de hepatită și am avut concediu de o lună și ceva. Și așa, încetul cu încetul, am ajuns la 23 august.

După asta mi‑am putut continua studiile și am terminat Academia de Știinţe Economice. Am lucrat apoi ca ziarist în diferite locuri. Am început la Botoșani la ziarul Clopotul, un ziar antifascist cunoscut, care a fost suprimat de multe ori de autorităţi și a apărut ulterior sub diferite denumiri. După aceea m‑am întors la Timișoara. Aici a apărut Luptătorul bănăţean pe vremea aceea. Apoi am fost numit redactor‑șef la Reșiţa, ca să înfiinţez acolo un ziar, și am rămas acolo un an și jumătate. După aceea am fost rechemat la Timișoara și am fost numit redactor‑șef la Luptătorul bănăţean. […]

(Cine era la putere în ?34, când aţi fost arestat ?)În ?34 era guvernul lui Tătărăscu. Am fost arestat în ?34 ianuarie, până la proces, care a avut loc la 9 octombrie. Ca o minune, în timp ce se dezbătea sentinţa, a venit vestea din Paris că au fost asasinaţi acolo Barthou, ministrul de Externe francez, și regele Alexandru al Iugoslaviei, de niște teroriști croaţi. Noi am socotit, pe bună dreptate, că, dacă știrea asta ar fi aflat‑o completul de judecată, sentinţa ar fi fost mult mai grea.

Eu făceam parte, când eram la Industria Lânii, dintr‑o organizaţie considerată ilegală. Legile existente interziceau organizaţii care aveau ca scop răsturnarea puterii de stat. Dar această organizaţie nici nu punea problema răsturnării ordinii de stat. Totuși, era îndreptată pentru luminarea oamenilor, pentru atragerea lor în acţiuni. Spuneam că în anii ?32-?33 au avut loc două acţiuni greviste în Industria Lânii. Erau ani de criză. S‑a lucrat câteodată numai câte o zi săptămânal. Salariile erau de mizerie, nici nu vă puteţi închipui, când în loc de șase zile se lucrează una singură. Cu toate acestea, mai târziu, ca să mai îmbună­tăţească situaţia, întreprinderea Industria Lânii, la care lucram, a obţinut un credit de la stat, să mai iasă din situaţia de criză. Principalii acţionari erau ungurii și englezii. Ce‑am făcut ? Am participat la o singură adunare a acestei organizaţii. Nu era organizaţie sindicală, era mai spre stânga. Sindicatele puteau să se întâlnească liber, fără constrângere.

(Ce limbi străine cunoașteţi ?) Germană, franceză și puţină engleză.

(Înainte vă numeaţi Ehrenfeld ?)Da. Am început ca ziarist la Botoșani, unde au fost foarte mulţi evrei, și am luat această hotărâre de a‑mi schimba numele, pentru că e mai credibil pentru unul care nu e evreu dacă ziarul este scris de un român. Numele ?Câmpeanu? e un fel de traducere. Ehrenfeld e câmpul de onoare. De altfel, este o suburbie a orașului Köln care se cheamă așa. [?]

(Ca ziarist, aţi cunoscut personalităţi ?)Eu am fost economist și m‑am preocupat de problemele industriei. Ca atare, i‑am cunoscut pe șefii Reșiţei, pe vestitul Loncea, care a devenit după aceea ministrul Industriei. El, după o beţie zdravănă, a început să‑l înjure pe Gheorghiu‑Dej și a fost demis, și s‑a predicat în toate organizaţiile ce crime a făcut. În fond, era un foarte bun organizator și a făcut la Reșiţa lucruri foarte bune. Eu am fost la Reșiţa în perioada 1950‑1954, și după aia am mai fost o dată trimis la Reșiţa.