DAVID KAHAN (n. 1913, Prundul Bârgăului,Bistriţa-Năsăud) – ?Eu, dacă m-am născut evreu, evreu vreau să mor?
Mă numesc Kahan David și m‑am născut în 1913, martie 16. Eu m‑am născut în Prundul Bârgăului, judeţul Bistriţa‑Năsăud, dar când am fost de șase luni ne‑am mutat la Baia Mare. Tata a murit de moarte naturală.
Noi am fost opt fraţi și din Baia Mare i‑a strâns pe ei, familia mea, la o fabrică de cărămidă, și de‑acolo i‑a dus la Auschwitz. Mama a fost arsă în cuptor. Părinţii mei au fost evacuaţi de la Baia Mare. Aicea, la Timișoara, au fost o sută douăzeci de vagoane pregătite ca să‑i ducă, dar n‑au mai avut timp, fiindcă războiul era pe sfârșite.
Asta mi‑a povestit o soră care a rămas în viaţă, care a venit înapoi de‑acolo. Ei au fost deportaţi din Baia Mare, și de la Auschwitz s‑a întors un frate și‑o soră, care sunt încă în viaţă, unul e în America și sora mea este la Cluj, e bolnavă, după atâta timp. Se numește Keller Ileana. Ea s‑a căsătorit și are un băiat în Elveţia și o fată în America.
Acuma trec la povestea mea. Eu sunt de meserie tapiţer. Frumoasă meserie ! Am putut să iscusesc și mobilă, și mașini, și vagoane, peste tot unde am lucrat. N‑am făcut altceva, totdeauna am fost numai tapiţer în viaţa mea. Când s‑a terminat războiul, am fost angajat la calea ferată și de‑acolo m‑am dus în pensie.
Eu am lucrat, înainte de război, la București, tot tapiţer, la o firmă mare ; Lengyel, așa l‑a chemat pe fabricant, care a fost din Arad. Firma Lengyel a fost furnizorul Curţii Regale. A avut însă și o fabrică la București, și de‑acolo am fost trimis la Cernăuţi, și războiul l‑am apucat la Cernăuţi. De‑acolo ne‑au strâns în lagăr, în ghetou, și după două‑trei săptămâni ne‑au dus în Transnistria, ne‑au evacuat în Transnistria și am fost dus până la Copaigorod.
Înaintea noastră, cu puhoiul ăla care ne‑a dus, au fost alţii, care tot așa au fost evacuaţi și trimiși. Au fost bătrâni care au rămas morţi acolo, pe drum, fiindcă atunci când ne‑am dus a fost cald de tot, dar noaptea s‑a lăsat frigul și bătrânii care s‑au așezat jos nu s‑au mai sculat. Noi, cei tineri, i‑am îngropat. Pe acolo era mare noroi.
Acolo, în ghetou, unde am fost, la Copaigorod, asta a fost la 50 de kilometri și era sub stăpânirea românilor, da, mai încolo, la vreo 10‑15 kilometri, au fost nemţi. Neamţu? te‑a pus la treabă și te‑a împușcat apoi… și noi am auzit. Românii sunt mai miloși decât nemţii.
Eu, fiindcă am fost în putere, tânăr de vreo 24‑25 de ani, am ieșit într‑o noapte afară de‑acolo și m‑am dus la ?Vindicean?, care a fost o fabrică de zahăr, și‑acolo am muncit la bucătărie. Foarte greu a fost, fiindcă totdeauna ne‑au spus așa : ?Hai să‑ţi fac percheziţie, să văd dacă nu ai ceva… Și ţi‑a luat tot ce‑ai avut și ţi‑a dat și una cu palma?. Ăștia au fost românii, unde am fost eu, fiindcă ăla care a fost dincolo, la nemţi, nu s‑a mai întors.
Fabrica de zahăr lucrează numai iarna. Strânge sfecla și o bagă acolo și fac zahăr, iar primăvara se termină. Acolo unde am fost, o pâine care a fost două ruble s‑a urcat la sute de ruble, și‑ai vândut tot ce‑ai avut. Și când s‑a terminat campania de zahăr, am venit înapoi la Movilev, că acolo a fost centru de evrei (care erau mulţi) și centru de lagăr.
Când am venit înapoi, ei aveau dreptul să te‑mpuște dacă te‑au găsit că fugi pe ocolite, pentru că am fost vreo cinci care‑am venit înapoi la Movilev. Atunci începuseră deja să caute meseriașii și m‑au recrutat și pe mine și m‑au dus la Tiraspol. Unul a fost vulcanizator, unul lăcătuș, unul zugrav, și eu tapiţer. Acolo era bine, fiindcă ne‑au băgat și ne‑au dat o salopetă, că vai și‑amar cum am fost îmbrăcaţi, și ne‑au pus și porţii, deci acolo am fost salvat.
Acolo au mai fost doi subofiţeri, un plutonier, un căpitan și doi sublocotenenţi, unu? administrativ și unu? mecanic. Erau români.
Am putut să aranjez un atelier acolo. Am avut un croitor și un soldat, care a putut să se strecoare acolo, ca să nu meargă pe front, și care a fost supraveghetor la noi.
A fost un șmecher neamţ, care a venit în fiecare zi cu mașina pentru reparaţii și care trăgea chiulul, cât să treacă timpul. Eu am știut puţin nemţește și am știut să vorbesc cu el. Căpitan era băiatul unui general.
Prizonieri au fost cam o sută și noi, șase inși evrei, care am fost separaţi. Prizonierii au știut tot ce se întâmplă, cum e frontul, fiindcă la mașină a fost radio și au putut să asculte, iar într‑o noapte au dat foc la garaj. Garajul fusese odată fabrică de conserve, pe care au transformat‑o apoi în atelier de reparat auto. Toată lumea care a venit de la front spre ţară a trebuit să intre la noi în atelier și acolo s‑a făcut percheziţia lor și a mașinii.
Eu am reușit să aranjez un atelier așa de plăcut, că o fost mândru căpitanul, care era destul de cumsecade. A fost un sublocotenent de 18‑19 ani, care a crezut că tot ce zboară se mănâncă, dar celălalt sublocotenent de atelier, mecanicul, a fost foarte cumsecade și spunea mereu că ?O să treacă, ai să vezi că o să treacă și asta?.
Acolo a fost foarte bine. Ce vreau să vă spun e că totuși, într‑o noapte, a luat foc acolo. Prizonierii fugeau și i‑am întrebat dacă nu le e frică că‑i împușcă, fiindcă se primise ordin că, dacă prinde viu un prizonier care fuge, soldatul poate să‑l împuște și primește o lună de zile concediu. Mi‑au spus : ?Păi, da? ce cred ei, noi dăm banii și‑atunci el ne conduce sigur?. Au fost corupţi soldaţii, da? au fost și sătui să‑i tot omoare…
(Cine erau prizonierii ?) Prizonieri ruși erau.
Eu am lucrat o canapea pentru comandant, să aibă unde să doarmă. Mi‑aduc aminte că odată eu am fost pe o scară și‑a început să vorbească căpitanul cu încă cineva, și acela nu m‑a văzut pe mine, dar căpitanul a știut că sunt acolo. Mi‑aduc aminte că spunea așa : ?Dacă a venit armata sovietică până nu știu unde, o să poată să vie și mai departe?. Și‑atunci m‑a văzut acolo, pe scara aia. Și într‑adevăr a venit frontu? și mi‑au dat drumul. Am venit înapoi la Cernăuţi și de‑acolo am venit la Timișoara, că soţia mea a fost timișoreancă. Ea e creștină, da? totuși a venit cu mine. Noroc că ea a mai putut să muncească ceva și a putut să mă ajute.
…Am uitat să spun că la Tiraspol, unde am fost eu mutat când ne‑a băgat la armată, neamţul acela care a rămas în pană la mașină totdeauna a venit apoi pe la mine, și când a venit timpul să plece de tot, a venit înăuntru la mine să dea mâna și să‑mi spună că s‑a simţit foarte bine cu mine. Și zic eu : ?Dumneata ai zugrăvit parcă evreii și sunt cu coarne, da? dumneata să știi că eu sunt evreu…?. Asta i‑am spus, când am văzut că pleacă. A rămas paf și mi‑a zis că ?N‑aș fi crezut. Eu am crezut că‑s nu știu cum oamenii ăia?. Așa a fost educat. […]
(Câţi ani aţi stat acolo ?)Patru ani de zile, dar ultimul an l‑am făcut la armată, la Compania 24 Moto‑mecanizare de la Tiraspol. Acolo lucram. (În ce limbă vorbeaţi ?) În română. Am mai știut rusește, da? majoritatea am uitat. Și nemţește știu puţin. […]
(Unde aţi cunoscut‑o pe soţie ?) La București, dar ea a fost timișoreancă și era la sora ei în București, care a avut un magazin de alimente și acolo a muncit și ea, iar eu de‑acolo am cunoscut‑o. Soţia mea a murit înainte cu doi ani de zile. După ce a murit soţia mea, am primit un șoc de nervi, care m‑a ţinut un an de zile. (Cum se numea soţia dvs. ?) Margareta Wishkoltz, ea a fost unguroaică, nu evreică.
(Cum v‑aţi petrecut copilăria ?)Noi am fost opt fraţi : Gedeon, Ileana, Eugen, Sara, Israel, David, Moses și Miriam. Miriam a avut 16 ani când a murit și era foarte frumoasă și foarte zâmbitoare. Au băgat‑o într‑un vapor, cu vreo cinci sute de evrei, așa tineri, și vaporul a fost înecat.
Tatăl meu s‑a ocupat cu vinul. Era specialist în vin, degustător de vinuri foarte cunoscut. Gedeon, fratele mai mare, a fost la un unchi, la un depozit de cherestea, și pe urmă s‑a căsătorit la Cluj și a avut trei copii, da? nici unul nu s‑a mai întors de la Auschwitz… nici soţia, nici el, nici copiii. Eugen, al doilea, a fost tipograf. Nici el, nici soţia nu s‑au mai întors de la Auschwitz. Sora mea, Sara, a fost pictoriţă, foarte talentată, fiindcă la Baia Mare au fost două școli de pictori și… nici ea n‑a mai venit înapoi. Apoi a fost Israel, care a fost voiajor și n‑a fost căsătorit. Apoi sunt eu, care am făcut șapte clase și am făcut școala de ucenici, unde am învăţat meserie, la Baia Mare.
Părinţii mei au fost foarte habotnici religios, fiindcă mama mea a fost fată de rabin. Mama avea o cultură extraordinară. (Cum se numeau părinţii dvs. ?) Iosif a fost tata, iar mama Fani, cu numele de fată Braun. Se născuse într‑un oraș din Ungaria, oraș care acum este în Cehoslovacia.
Tatăl meu a fost din Sighetu Marmaţiei. Între habotnici atunci a fost așa că părinţii i‑au adunat pe ei ca să se căsătorească. Bunicul meu a fost rabin, în Nagyszőlős, în Ungaria, iar acum acest oraș e în Cehoslovacia. Bunicul se numea Braun Iosif. Nu l‑am cunoscut, nici pe el, nici pe bunica. […]
(Ce religie aveau părinţii dvs. ?)Erau evrei ortodocși. Sunt evrei toţi, dar ortodocșii sunt mai religioși, mai bigoţi, și nimic altceva.
(Cine se ocupa de educaţie în familia dvs. ?)Mama era căpitanul, da? era foarte fină și foarte cultă. Era născută așa. Nu pot să spun că a avut vreun dușman. Mama a vrut ca toţi să fim acolo lângă ea, iar eu am plecat. Eu am vrut însă să știu mai mult și‑am și învăţat. […]
Eu am avut o mamă foarte credincioasă. Opt copii a avut mama, și eu am fost cel mai rău. De ce am fost cel mai rău ? ! Fiindcă mama a vrut ca toţi să fim lângă fusta ei, dar eu, la 14‑15 ani, când m‑am eliberat de ucenicie, am luat‑o din loc. Și de ce am luat‑o din loc ? Hai să vă spun !…
La noi, la tapiţeri, fiecare bucată e altfel. Fotolii sunt și cu braţe, și fără, scaune sunt și tapiţate până jos, și altfel, deci fiecare bucată s‑a făcut altfel. Eu am putut să învăţ să fac și lucruri din piele, și pentru mașini, și la vagoane, că aici, la Timișoara, am lucrat la vagoane. Și‑atunci, eu de ce‑am plecat de‑acasă ? ! Când am văzut în ilustrate ce tapiţerii sunt, mi‑am dat seama că nu știu cum să fac. Când vezi un schelet, trebuie să‑l vezi gata și atunci abia știi să lucrezi. […]
Eu am văzut că totuși nu cunosc meserie, și atunci am plecat la Satu Mare, unde era fabrică de vagoane. Atuncea era așa, că la Crăciun s‑a dat drumul, ca să nu trebuiască să plătească concediu?, și‑apoi ne‑au angajat încă o dată. Totuși am învăţat ceva acolo.
Am uitat să spun că eu am mai lucrat, când m‑am eliberat, la o firmă. Vértes l‑a chemat pe cel care a avut magazinul de mobilă. Acolo am văzut că nu cunosc destul de bine meserie. Noi, toţi banii ce‑am câștigat, am dat acasă și din ăia am trăit. Și tata tot puţin a câștigat. Am mai lucrat și ceva particular, așa prin casă, da? banii ăia i‑am strâns și‑am avut plan să mă duc să mă specializez.
M‑am dus la Arad, unde era cea mai mare fabrică de mobilă. După câteva zile, bătrânul Lengyel m‑a repartizat la București, că a avut un băiat ce avea fabrică acolo. Bătrânul m‑a întrebat : ?Da? dumneata de unde ești ??. ?Din Baia Mare?, zic eu. ?Lasă, că are să‑ţi fie bine…?, a mai zis Lengyel.
După câtva timp, din București m‑a trimis la Cernăuţi și‑acolo m‑a apucat războiul. […] (La Cernăuţi ce‑aţi făcut ?) Acolo am lucrat la Cooperativă, tot tapiţer. În viaţa mea altceva n‑am făcut, doar tapiţer am fost. Mi‑a plăcut meseria asta și am fost apreciat. […]
În branșa noastră este mobilă, este comerţ, atunci e piele, vagoane, auto… și prin toate am trecut. Eu sunt aicea, în orașul ăsta, așa bine văzut… că am avut întotdeauna atâta lucru, că n‑am putut să biruiesc. Eu am fost din ăla care, dacă n‑am putut să fac bine un lucru, eu nu l‑am făcut.
La noi trebuie să știi că, dacă omul e mai subţire, trebuie să faci scaunul puţin mai moale, dacă vezi că omul e mai greu, trebuie să faci scaunul mai rezistent, mai tare. (Aveaţi materiale ?) Sigur, sigur. (V‑a plăcut această meserie ?) Foarte mult, foarte mult mi‑a plăcut. Mi‑a plăcut, fiindcă atunci când ai văzut ceva că ai făcut, parcă ai realizat ceva.
(Cine v‑a îndrumat să faceţi școala de ucenici la tapiţeri ?) Păi, când am ajuns la 13 ani, a trebuit să aleg ceva, că bani pentru școală n‑am avut. N‑am avut posibilităţi și m‑am angajat tapiţer. Acolo am învăţat trei ani de zile și meserie‑meserie am învăţat la Arad, fiindcă acolo au fost lucruri mai deosebite de făcut.
(Vă îndrumau și părinţii în alegerea unei meserii sau fiecare alegea singur ?)Ne îndrumau și părinţii, dar alegeam și noi. Toţi ceilalţi fraţi au avut meserii diferite, fiecare și‑a ales altă meserie. Ileana, sora mea, a fost croitoreasă. Miriam, cea mai mică… nici nu știu ce a avut ca meserie, fiindcă eu am fost plecat, dar știu că a lucrat la sora mea.
(În ce limbă aţi învăţat la școală ?)Jumătate română, jumătate maghiară am făcut. Clasele I, II și III în maghiară, apoi în română. Era și școală israelită, la care ne‑a trimis după școală. (Ebraică aţi învăţat ?) Am uitat acum ce‑am învăţat, da? am învăţat să scriu, dar puţin. (În familie ce limbă vorbeaţi ?) Ungurește vorbeam în casă. (Era important să învăţaţi o altă limbă ?) Nu era important. Care ce a vrut, așa era atunci. […]
(Într‑o familie evreiască cine deţinea rolul principal ?) Tatăl. Tata ne alduia. În fiecare vineri seara e obiceiul să se‑aprindă două‑patru lumânări la masă și se stă la masă. Tata merge la fiecare și îl alduiește, asta înseamnă că îi dorește sănătate și viaţă lungă. Și atunci stai la masă și‑ţi taie pâine albă. Și iarăși te rogi, că ţi‑a dat Dumnezeu pâine… Toţi se‑așează la masă, căci masa se respectă. Nici nu era voie să te scoli de la masă până nu terminau toţi. Sâmbăta era obligatoriu să ai în casă și puţină carne de pui, de gâscă sau de pasăre. Obiceiul este să ai și pește. […]
(Ce mâncăruri specifice sunt la evrei ?)La noi e coșer. N‑ai avut voie să amesteci laptele cu carnea, asta înseamnă coșer. De Paște ni s‑a dat maţa, adică plăcintă din aia… când nu se mănâncă pâine, ci pască. […] La evrei e interzisă carnea de porc, fiindcă e foarte grea. în Israel e foarte cald și pentru sănătate… nu se mănâncă. […]
…Unul dintre fiii mei a murit. El a fost un renumit șahist, aicea, în Timișoara. Anton Kahan l‑a chemat. El a fost de meserie mecanic de locomotivă și a murit de cancer la plămâni, că era fumător. Mai am un băiat, Rudolf, semaforist la C.F.R. Unul în ?35 s‑a născut și unu? în ?32. Toţi trei am fost la C.F.R. Cel care a murit are un băiat și o fetiţă, iar celălalt două fete. […]
(În familia dvs. se ţineau sărbătorile ?)Acasă, da, le ţineam. Noi aicea am ţinut după soţie, adică sărbătorile ungurești care sunt ca cele românești, numai datele sunt diferite.
Eu totuși mă duc la sinagogă, o dată pe săptămână, sâmbăta. Acolo fiecare se roagă. Știţi, noi ne orientăm după Tora, nu după tablouri. Există și alte cărţi evreiești mai importante, de filozofie. […]
(Cum v‑aţi înţeles cu românii și cu celelalte etnii ?) Eu m‑am simţit foarte bine aicea, la C.F.R. Am fost apreciat și întotdeauna am fost premiat. De când m‑am angajat aicea, în fiecare an am fost premiat. […]
(V‑aţi fi dorit să plecaţi în Israel, să trăiţi acolo ?)Toţi au vrut să plecăm, dar eu m‑am săturat de mers. Eu sunt un om care nu fumez, nu beau… vreau în casă să stau. Cel mai bine e acasă. Atâtea am făcut în viaţa mea, că vreau acuma să trăiesc liniștit. Tot ce e în casă, totul a fost făcut din munca mea. Eu am lucrat și după orele de servici, că m‑au chemat întotdeauna, că C.F.R.‑ul e mare. Și acuma mă mai cheamă, da? nu mai pot… am 86* de ani. […]
(Când aţi venit la Timișoara ?)După război numaidecât. Am ajuns la București, da? soţia a venit acasă, aici, la părinţii ei, și m‑a chemat și pe mine. Numaidecât am putut să mă angajez la C.F.R. Acolo am avut cea mai mare leafă, de categoria opt, da? acuma totuși n‑am decât șase sute de mii și ceva pensia, deși am peste treizeci și cinci de ani de lucru. Dacă m‑aș fi dus acuma în pensie, aș fi avut un milion și jumătate, bani cu care puteam să trăiesc, da? asta e…
(În ce an v‑aţi căsătorit ?) M‑am căsătorit de două ori. Prima dată m‑am căsătorit la București, însă actul l‑am pierdut, iar când am venit înapoi m‑am căsătorit încă o dată, ca să am acte. Prima dată aveam 21 de ani.
Când m‑am eliberat din ucenicie, am făcut trei ani armată la Someșeni, la Cluj, la aviaţie, și apoi au început concentrările. Atunci m‑am căsătorit.
(Cum era în armată, la aviaţie ?)Numai o lună de zile am făcut instrucţie, în rest am căzut din mână în mână la ofiţeri. Atâta mi‑au dat de lucru, că am câștigat mai bine. Primul an nici n‑am avut concediu, a trebuit să lucrez. În al doilea an am ajuns chiar la comandant, unde am făcut ceva mobilă. El m‑a întrebat dacă am fost în concediu și i‑am spus că n‑am fost deloc, că am lucrat. Mi‑a zis : ?Acuma te duci în concediu…?. Când am venit înapoi, nu terminasem încă mobila de făcut și m‑a trimis încă o lună în concediu, și am terminat toată mobila lui, canapea, două fotolii, șase scaune. Am lucrat vreo lună și jumătate. El m‑a ţinut să lucrez la hotelul Metropol, cu mâncare… o lună de zile. Când a venit Carol acasă, acest comandant l‑a primit, căci era colonel comandor. Celăreanu l‑a chemat.
Când am terminat de lucru, mi‑a dat iarăși concediu, da? eu n‑am mai venit înapoi. Am avut o militărie foarte frumoasă… n‑am avut neplăceri acolo. Eu la unu? am făcut o canapea, a aflat apoi altul și altul. Am făcut la unu? o garnitură din piele foarte frumoasă. […]
(Există mai multe trepte de ucenicie pentru a ajunge tapiţer ?)Nu. Faci ucenicie, și‑apoi e rutină. Să știţi de la mine că oriunde mergi la servici, în zece locuri, în cinci locuri, totdeauna găsești ceva ce nu știi. E foarte, foarte interesant într‑o meserie, că peste tot este ceva care îţi prinde bine.
Eu am lucrat și la Brătianu, și la Tătărăscu, la București. La Brătianu, la el acasă am fost. Au fost trei Brătianu. Eu la Dinu Brătianu am lucrat. Mai era unul, care a fost ministrul pădurilor și a fost din Maramureș, unde a avut un palat cu paisprezece camere. M‑a dus odată acolo și mi‑a zis : ?Hai să‑l faci…?. Și am stat o lună de zile acolo la el. Tot prin recomandaţie a fost. Viaţa mea a fost cea mai frumoasă acolo. Firma din București mi‑a plătit atunci. […]
La Lengyel a trebuit să înveţi. Eu am rămas la Lengyel doisprezece ani, că el lua întotdeauna angajaţi de la Paște până la Crăciun, și pe urmă le dădea drumul. Totdeauna eram vreo trei‑patru tapiţeri.
La noi, la tapiţeri, ţi se pare că e neted ceva, un fotoliu, o canapea, ţi se pare că nu e bombat, și totuși… dacă pui o șipcă pe el, vezi că e mai jos cu 12 centimetri aicea decât mijlocul. La desen ni s‑a arătat câtă umplutură poţi să pui, că s‑a dat desen 1/20 sau 1/10. […]
Primeam 21 de lei pe oră, da? în mod normal era 12‑13 lei pe oră, dar ai putut să lucrezi doar opt ore acolo. Dacă te‑a prins că ai lucrat în altă parte, te‑a concediat, că era scris : ?Copia se pedepsește cu legea?, pentru că era modelul lui. Ei au fost unguri, Lengyel.
Eu am mai lucrat și la palatul nou al lui Carol, tot de la Lengyel trimis. Și acolo am păţit lucruri interesante. Am lucrat la perdele, și acolo trebuia să te ţii după desen, să faci bogăţia, valurile, la perdele. Am fost dus înăuntru și lucram pe scară, să pun perdelele, că noi am amenajat tot palatul, noi, de la firma Lengyel. Lângă palatul vechi s‑a făcut cel nou. M‑am suit pe scară și lucram. Carol vine cu un câine mare și‑mi zice : ?Ce faci meștere ??. ?Păi, lucrez…?, zic eu, apoi a plecat afară. Când am terminat, n‑am mai găsit ușa, căci era camuflată. Ce era să fac, că m‑am plictisit. M‑am așezat pe tron și‑am adormit acolo, și după câtva timp au venit înăuntru niște fete și le‑am zis că n‑am știut să ies pe ușă. Acolo am tapiţat și mobila. Atunci au fost deja acolo, la palatul lui Carol, geamuri antiglonţ. […]
(În perioada comunismului aţi avut vreo problemă ?)Nu, că dacă lucrezi cinstit n‑ai cu nimeni nimic, ci toţi te apreciază. […]
La Lengyel făceam saloane, așa că a trebuit să învăţăm și decoraţii și de‑aia am fost eu întotdeauna apreciat, fiindcă din douăzeci și doi de tapiţeri n‑a fost nici unul care să cunoască pavoazare și numai pe mine m‑au ţinut. […]
La C.F.R., unde am lucrat după război, oricare ar fi rămas, că e cea mai serioasă întreprindere. Așa atelier frumos am făcut și adevărat… am fost apreciat. Pe mine toţi m‑au cunoscut. […]
Am făcut din materiale și un Moș Gerilă. […] În fustă numai au intrat 50 de metri de material și căciula a fost de un metru jumate. A fost așa de mare… și plus podiumul pe care a stat. Patru ani de zile am făcut iarna pe Moș Gerilă. Prima dată l‑am făcut în Parcul Central. Am făcut un schelet, pe care l‑am umplut cu talaj și‑apoi l‑am îmbrăcat în alb, am pus fusta, corpul, mâna, căciula, gulerul alb. A doua oară l‑am făcut la Parcul Pionierilor și le‑am zis să‑mi dea schiţa ca să‑l fac. A treia oară când l‑am făcut, mi‑au dat doar o scară, iar eu le‑am zis că‑mi trebuie schelet, nu scară. Mi‑au adus până la urmă un schelet, da? putea să mă coste viaţa, că au uitat să pună un cârlig sus, ca să ţină, să nu se ducă afară, și eu n‑am văzut asta. Am desenat sacul, cutele la sac, am făcut o mască… și a fugit șipca afară, că abia am putut să mă prind de nasul lui Moș Gerilă.
Și‑atunci organizatorul de la oraș, un inginer care‑a fost cu noi, aud că spune : ?Dacă‑i beat…?. Mă duc jos și‑i spun : ?Dumneata știi ce vorbești ? Crezi că dacă aș fi beat s‑ar rupe schela sub mine ??. A plecat și nu l‑am mai văzut, da? când s‑a terminat, m‑a chemat la oraș… și eu m‑am gândit la ce‑o să se întâmple, dar mi‑a dat prima dublă. M‑ar fi putut costa viaţa.
Pavoazarea este o meserie foarte grea. Trebe să ai fantezie și fizic, că‑ţi tremură picioarele altfel.
(Ce altceva aţi mai făcut ?) Am mai făcut, când venea Tito, pavoazare la gară sau la alegeri, trebuia să pavoazez. Am făcut un car alegoric în care au intrat o mie cinci sute de metri de material. Am făcut și pe o mașină un fel de parc, unde pomii au fost înfloriţi, cu material, că erau făcuţi așa cum e la teatru, dintr‑un metru și jumătate… și bănci erau tot cu material făcute. […]
(În Baia Mare erau mulţi evrei ?)Erau… și au fost mai religioși. La Baia Mare nu prea au fost oameni săraci, pentru că au fost minele alea de aur, au fost castane, care sunt doar acolo, a fost fabrica ?Phoenix?, de chimicale. Baia Mare a furnizat în străinătate mere ionatane împachetate ca lămâile și fructe foarte multe.
…Din Moldova, din Chișinău, din Cernăuţi, din Dorohoi au fost cei mai mulţi evrei evacuaţi. În timpul legionarilor, la Iași a fost ?trenul morţii?.
(Mai aveţi prieteni în Timișoara ?) Am, da? toţi sunt bătrâni.
Acum îmi pare rău că nu mai pot să lucrez, că îmi place. Când faci ceva, când realizezi ceva și știi că tu ai făcut și iese bine, ai o mare satisfacţie. Dacă îmi place să fac ceva, fac și gratis, numai să fac.
(Vă mai păstraţi tradiţiile ?) Da, sigur că le păstrăm. Nu sută la sută, dar totuși le păstrăm. Eu mă mai întâlnesc la sinagogă cu prietenii evrei vineri seară și Sâmbătă dimineaţa.
(Cum e acum o zi din viaţa dvs. ?) E foarte grea o zi din viaţa mea de când mi‑a murit soţia. Mă duc la cantină… și‑așa trec zilele. Aici locuiesc singur. Mai am pe băiatul meu și pe nepoţi, dar ei nu vin la mine, ei zic să mă duc eu la ei. Eu am fost la Cluj zilele trecute, la sora mea… Mai pierd timpul acolo, că ea e singură și vrea să mă duc totdeauna acolo. Situaţia ei materială e destul de bună, copiii o ajută, așa că mai fac și eu economie atunci. În rest, mai fac curăţenie, îmi fac ceva de mâncare pentru seară. Trebuie să fac puţin curat și e bine să te ocupi cu ceva. Mă mai uit la televizor, ascult la radio, cam asta fac.