GABRIELA STERN (n. SPIELLER, 1910, Orșova) – „Nu vă supăraţi, dar am primit acum prin telefon ordin să vă ridicăm …”

M‑am născut în 1910, la Orșova, care era atunci comună și aparţinea Austro‑Ungariei. Am trecut prin trei războaie.

Mama mea era dintr‑un sat de munte aflat între Orșova și Caransebeș și se numea Fliegelmann Karolina.

În 1890, când s‑a înfiinţat la Orșova fabrica de vapoare, bunicul a mers acolo și a deschis un magazin, vizavi de fabrică.

Tata, care era vaporean, se ducea din când în când să cumpere câte ceva de‑acolo și așa s‑a îndrăgostit de mama. Ea nu știa limba maghiară, că acasă au vorbit numai nemţește, iar tata nu știa nemţește, ci maghiară. Amândoi erau însă evrei. S‑au căsătorit totuși, iar mama a învăţat apoi maghiara.

Pe tata l‑a chemat Spieller Adalbert, iar fraţii mei s‑au numit Alamier, Andrei, și sora mea ? Elisabeta. Ea trăiește la Lugoj și împlinește 94 de ani.

În 1914 ne‑am refugiat, căci Orșova a avut două graniţe : cea cu Regatul, de care o despărţeau 12 kilometri, și graniţa care o despărţea de sârbi, peste Dunăre.

Tată meu a fost mașinist pe vapor. Mamei, care avea patru copii, i‑a fost frică în acea perioadă de război, căci erau cele două graniţe în apropiere, așa că ne‑am refugiat. Am lăsat totul acolo și ne‑am dus la Budapesta, apoi la Tataváros, unde am stat un an și ceva, după care am venit înapoi. Casa era însă devastată.

În 1916 a fost război cu sârbii și iar ne‑a fost frică și am lăsat acolo tot și ne‑am refugiat la Pancevo, în Iugoslavia, care era atunci sub dominaţia austro‑ungară.

La Pancevo am stat șase luni. Mamei însă i‑a fost frică, de sârbi, căci avea patru copii. Un frate era născut în 1901, celălalt în 1905, sora mea în 1907, iar eu în 1910. Aveam o rudă în Pancevo și de aceea am mers acolo. Când ne‑am întors înapoi, era iar totul devastat.

Între timp tata n‑a mai fost pe vapor. În 1918, când s‑a făcut România Mare, în Orșova s‑a făcut un șantier naval, o fabrică de vapoare, și tata s‑a mutat la șantierul naval.

În acele timpuri ne‑a fost frică să nu ne jefuiască locuinţa, și părinţii mei au încărcat totul pe șlepuri, mobilier și tot ce‑aveam, să mergem la Budapesta. În ultimul moment însă mama s‑a răzgândit, spunând că de ce să ne ducem așa departe, că asta n‑o să dureze mult, și ne‑am dus până la Lugoj. Acolo n‑am găsit locuinţă și ne‑am dus la o rudă, însă n‑am stat mult timp acolo și ne‑am dus la Buziaș, unde am rămas o lună într‑o pensiune, apoi ne‑am întors acasă, însă n‑am mai avut nimic, căci tot mobilierul și tot ce era în casă se dusese în șlepuri la Budapesta.

Doi ani de zile am dormit pe niște priciuri și saltele pe care tata le‑a umplut cu frunze uscate de la porumb.

?Navad?‑ul, care era fabrica de vapoare, a fost luat de sârbi. Tata, după scurt timp, a fost scos la pensie, dar s‑a dus la Budapesta și a spus : ?Cum, pe mine mă scoateţi la pensie, care am patru copii ? Ce fac eu ??, căci atunci n‑a avut nici 50 de ani. Tata a fost decorat de două ori de conducerea austro‑ungară, era deci foarte bun vaporist. S‑a gândit atunci să vândă casa și să facă un atelier de reparat vapoare. Majoritatea vapoarelor fuseseră însă luate de sârbi. Tot sârbii lăsaseră acolo o magazie cu materiale de reparat vapoare, pe care tata vroia s‑o cumpere. A vândut casa cu 100000 de lei, iar pe magazie a dat doar 10000 de lei.

Tata a avut un văr la Lugoj, care era director la Industria Lânii, și de la acesta a primit 75000 de lei, cu care a cumpărat strunguri. Tata și‑a făcut astfel atelier, unde repara vapoare, atelier pe care l‑a avut până m‑am căsătorit eu.

În Orșova au venit între timp și cehi. Acolo erau și unguri, nemţi, români, sârbi, croaţi, turci, căci nu exista ideea de naţionalitate, toţi eram împreună.

Noi am avut prieteni români, germani și cu toţii ne înţelegeam bine.

Tata a clădit o vilă cu un etaj, iar jos au fost patru camere și biroul tatei, unde avea și telefon. De la centrală era anunţat prin telefon că va sosi un vapor la reparaţii. Era anunţat de la Turnu Severin că în atâta timp o să sosească vaporul și să fie muncitorii acolo.

La școală, primele două clase le‑am făcut în ungurește, iar a treia era deja în română, căci era un învăţător român, care urma însă să iasă la pensie și nu se prea mai ocupa de copii. Pe noi, care eram clasă ungurească, ne‑a împreunat cu alte trei clase.

În gimnaziu, profesorul a predat în limba maghiară, căci era Austro‑Ungaria atunci. În clasa a II‑a m‑au lăsat corigentă la geografie și istorie, pe motiv că eram evreică, exista deci antisemitismul.

În trecut nu era cum este astăzi. De exemplu, când eram în  clasa
a III‑a de gimnaziu a fost un concert, după care urma să fie dans. După concert a trebuit însă să venim acasă, căci nu aveam voie să stăm. Atunci fără să ai un însoţitor sau să meargă mama sau tata cu tine nu puteai merge, cum face azi tinerimea. Tata a venit cu mine și cu sora mea.

În 1937 m‑am căsătorit și atunci a vândut tata atelierul. Am avut o vilă foarte frumoasă acolo. Fraţii mei n‑au mai fost acasă, căci unul era la Navigaţia Fluvială, comandant pe vapor, iar celălalt era comerciant.

Palatul din centrul Timișoarei, vizavi de fosta Agenţie de voiaj,
a fost al unui evreu, Dornhelm , soţia lui fiind verișoară cu tata. Ei au avut un băiat de vârsta mea*, el era născut pe 1 ianuarie, iar eu pe
14 noiembrie, deci cu șase săptămâni era mai mic decât mine. Mi‑aduc aminte că veneau în vacanţă la Orșova și mergeam la pescuit?

M‑am căsătorit în ?37, la Herculane, iar soţul meu a murit, mulţu­mită lui Antonescu, căci am fost evacuaţi din Băile Herculane la Lugoj, cu domiciliul forţat. Am fost apoi cinci ani văduvă, după care m‑am recăsătorit.

Primul meu soţ s‑a numit Kovács Eugen, iar al doilea Stern Anton. Amândoi au fost evrei? așa a fost soarta, să mă căsătoresc tot cu evrei.

Întâi am făcut cunoștinţă cu fratele primului soţ, care era director la fabrica de var din Herculane. Asta s‑a întâmplat când rabinul dădea lecţii de limba ebraică. Cel ce avea să‑mi devină soţ era atunci funcţionar la acea fabrică, unde fratele lui era director. La un moment dat însă a vrut să nu mai fie la mâna nimănui și s‑a făcut comerciant. A deschis astfel un bazar în Herculane, iar după ce m‑am căsătorit am avut și eu un bazar lângă el, cu lucruri de mână.

Într‑o bună zi, când noi eram la bazar, au venit trei jandarmi împreună cu primarul. Primarul, care era prieten bun cu soţul meu, a început să‑i vorbească, dar deodată n‑a mai putut să scoată nici un cuvânt și i‑au dat lacrimile. A făcut semn unui jandarm să vorbească și ne‑a spus : ?Nu vă supăraţi, dar am primit acum prin telefon ordin să vă ridicăm și să vă ducem la Lugoj?.

Soţul meu era un om foarte inteligent și prietenos cu toţi. Cu toată lumea se purta foarte bine, fie că era un muncitor de la fabrică, fie un birjar sau un medic, conta să fie om, în sensul adevărat al cuvântului. Pe el toată lumea îl chema Jenö. Vă închipuiţi cât de surprinși am fost când am aflat că vor să ne ridice și ne întrebam: ?De ce pe noi ??.

La Herculane am avut o casă foarte frumoasă, am avut apă curgă­toare proprie, cu pompă la fântână. Vara mergeam mereu la baie, la bazin, acolo, la Herculane. Vestea că vom fi ridicaţi s‑a dus în Herculane ca fulgerul. Urma să fim duși la Lugoj.

Jandarmii s‑au dus la birouri să facă procesul verbal, iar nouă ne‑au spus să mergem acasă și să ne pregătim două pături și schimburi. Nici ei nu știau ce urma să fie.

Antonescu ne‑ar fi lichidat și pe noi, cei din această parte a ţării, însă am scăpat pentru că rușii au început să‑i bată pe nemţi și Antonescu a văzut că Hitler pierde și n‑a mai avut timp să‑i lichideze și pe evreii din Banat.

În București însă, în timpul legionarilor, a fost groaznic. De exemplu, un rabin cu cei doi fii ai săi au fost ridicaţi, duși într‑un cimitir și împușcaţi. Unul dintre fii a căzut jos, dar n‑a fost rănit mortal și și‑a revenit, devenind apoi rabin în Israel. La fel de groaznic a fost și în Iași?

După război ne‑au luat casele, dar în ?45 le‑am primit înapoi. Am primit ulterior despăgubiri din partea României, iar acum am 434000 de lei lunar pentru cei doi ani și opt luni cât am fost evacuaţi și duși la Lugoj. Lugojul era atunci capitala judeţului. N‑am știut însă de ce ne iau tocmai pe noi, căci mai erau evrei în Herculane.

Vecinul nostru, care auzise și el că vom fi duși, a spus că nu ne lasă să ne ducă jandarmii cu trenul, ci ne va duce el cu mașina. Ne‑a dus la Mehadia, căci de‑acolo trebuia să mai ia niște evrei și urma să stăm toată noaptea pe o bancă, până dimineaţa. Am avut însă un prieten bun acolo și i‑am trimis vorbă. Nici cinci minute n‑au trecut și acesta a și venit, a vorbit cu jandarmul și i‑a zis să ne lase, pe răspunderea lui, la hotelul din apropiere. Jandarmul era tare cumsecade și ne‑a lăsat, dar ca să fie sub acoperire a lăsat o santinelă pe coridor. Dimineaţa au venit și ceilalţi evrei care urmau să fie luaţi. La Lugoj ne‑au așteptat două persoane, care erau tot din Herculane, și ne‑au spus că vom fi cazaţi la Neumann, un bijutier care venea în fiecare vară la Herculane, unde avea bijuterie.

În Lugoj, soţul meu a măturat mai întâi străzile, după care a fost mutat la Piatra Olt, apoi la Filiași. În Filiași au fost niște ţânţari care dacă te înţepau te îmbolnăveai de malarie? și a primit și soţul meu malarie. S‑a întors la Lugoj și la fiecare paisprezece-optsprezece zile avea crize și 41‑42 de grade tempe­ratură. Vreo doi ani de zile a făcut aceste crize, iar după acești doi ani a murit în faţa mea.

Soţul meu a fost un om deosebit și nu știu dacă mai există unul la zece milioane așa ca el. El cânta și la pian, căci n‑am avut radio atunci.

În Lugoj am avut o cunoștinţă la care am mâncat, și anume tanti Iosefin. După ce a murit soţul meu, aceasta a venit la mine și mi‑a zis că trebuie să vorbesc cu Lászlo Holsner, ca să‑mi găsesc un loc de muncă. Acesta făcea parte din înalta societate din Lugoj și lucra la Camera de Comerţ. Eu n‑am apucat să vorbesc cu acesta, ci a vorbit tanti Iosefin. El a venit la mine și mi‑a zis să n‑am nici o grijă, că am post asigurat, că o să devin casieră la Cooperativa de consum. Atunci era Cooperativă de consum, iar muncitorii au avut un carnet în care au subscris cu suma de 200 de lei. Marfa era atunci numai pe cartele. Am lucrat acolo unsprezece ani.

M‑am căsătorit apoi a doua oară, cu Stern Anton, care a fost șef contabil. Eu îl știam dinainte, după nume, căci primul meu soţ și fratele lui erau prieteni buni cu el.

Îmi aduc aminte că primul meu soţ a întârziat odată și mi‑a spus să nu mă supăr, dar s‑a întâlnit cu un prieten, Stern Toni, și a stat de vorbă cu el. L‑am cunoscut deci doar după nume și din scrisori.

Când am venit odată acasă de la servici, mi s‑a părut că văd pe stradă un străin, că Lugojul e mic și ne cunoșteam toţi. Acel străin a venit într‑o zi la mine, s‑a prezentat ? a spus că este Stern Toni ? și mi‑a spus că a venit să‑mi ceară, dacă știu, adresa cumnatului meu, care plecase între timp în Israel. A doua zi, un vecin evreu a venit și mi‑a adus o scrisoare de la el, unde îmi scria că mă cere în căsătorie, că el știe despre mine tot, de la cumnatul meu.

I‑am scris atunci cumnatului în Israel ca să‑i cer părerea, iar acesta m‑a sfătuit să mă recăsătoresc? Așa că în 1952 m‑am căsătorit din nou și am trăit treizeci de ani împreună cu el, foarte bine.

Religia mea e mozaică, dar nu la ortodocși, ci la neologi. Azi
(9 martie), de exemplu, este Purim.

(Țineţi legătura cu cei de la Comunitate ?)De la Comunitate primesc o dată la două zile masa acasă, iar alimentele pe care le primesc le trimit la Lugoj, la sora mea.

.