Deportat în Bărăgan (1951-1955)

                În legătură cu situaţia unor oameni care au suferit în perioada sistemului comunist, sunt câteva date, să le numim cronologice: în 1946-?47, după al doilea război mondial, au fost seceta, sărăcia, bolile care au apărut, boli infecto-contagioase ca scabia, tifosul exantematic, ce au dus la degringoladă economică și socială în ţara noastră și în special în Dobrogea, unde zona este mai aspră, mai aridă și respingătoare din acest punct de vedere.

Alegerile din noiembrie ?46 au pus oarecum lumea într-o situaţie neplăcută, chiar i-a pus pe oameni pe gânduri. Imediat după alegerile din ?46 au fost arestaţi oameni nevinovaţi care erau duși la Tulcea și de-acolo îi aduceau acasă în coșciuge, morţi. Motivele erau diverse: ori au fost legionari, ţărăniști, liberali sau, dacă vecinul spunea că a simpatizat cu unul din aceste partide sau alte organizaţii erau arestaţi, că așa se practica pe atunci. Unii erau chiar complet nevinovaţi. Erau oameni simpli, fără carte, naivi și aveau încă nostalgia trecutului și nu erau receptivi la nou. Unii erau simpli plugari și chiar de frica necunoscutului s-au înscris în acel mare partid a lui Petru Groza, Frontul Plugarilor, așa-zisul partid de largă popularitate.

Din aceste motive oamenii au fugit pe unde au apucat.

            Tatăl meu, Stere Iancu, era cu ceva carte, având 7 clase elementare. Noi ne găseam în comuna Bașchioi, care în limba turcă înseamnă ?sat de frunte?, după aceea s-a numit Principele Mihai și în final, după ce s-a instaurat sistemul comunist în România s-a numit și încă se numește Nicolae Bălcescu, în judeţul Tulcea.

            Tatăl meu, împreună cu câteva familii mai înstărite din comună a avut curajul să se ducă la guvern și să ia aprobarea pentru a pleca în Australia. Urmau să ia trenul și să meargă să aducă de la Ministerul Sănătăţii un certificat (o adeverinţă) din care să rezulte că eram liberi de bolile infecto-contagioase.

Acolo, tata s-a întâlnit cu ministrul sănătăţii, pe atunci Florica Baltazar care, fiind și aromâncă, și neam cu noi ne-a lămurit să nu plecăm din ţară, că toată viaţa vom fi străini și nu numai noi, ci și copiii și copiii copiilor lor.

Atunci s-au întrebat în ce parte vor pleca pentru că nu se mai putea trăi în Dobrogea. I-a îndreptat spre Banat, spre așa-zisul pe atunci Timiș-Torontal.

În comuna Tomnatic, raionul Sânnicolau Mare, părinţii mei, la îndemnul ministrului Florica Baltazar, s-au instalat și au făcut o gospodărie bună. Era o altă lume, mai civilizată, mai înaintată din toate punctele de vedere și altfel se vedeau lucrurile acolo.

Ne-am integrat repede în această lume, în special noi, aromânii, care duceam dorul de meleagurile românești, noi având dorul de patrie, de sânge românesc odată cu venirea din Valea Salonicului, în perioada războiului balcanic din 1912-1913. Acele zone frumoase din Valea Salonicului, pe care și astăzi aromânii le cântă, Vardarul, Gramoiste, Moscopole, Abdela, Munţii Pintului, râul Vardar (unde este născut chiar actorul român Toma Caragiu) au lăsat acele urme și acum, deși Banatul nu-l putem uita niciodată.

Odată cu cedarea celor două judeţe, Dorostor și Calacra, în 1940, am ajuns, cum am spus mai înainte în comuna Nicolae Bălcescu, iar de-aici în Banat. Cauzele le-am menţionat care-au fost.

Dar, marea lovitură și tristeţe a noastră, și nu numai a noastră, ci a întregii populaţii din cele trei judeţe (Timiș-Torontal, Mehedinţi și Severin) a fost în noaptea de Rusalii, în noaptea din 17 spre 18 iunie 1951. La ora trei dimineaţa, în acea noapte ne-am pomenit cu armata, cu soldaţi și civili care ne-au spus că suntem arestaţi și până la ora 8 dimineaţa să fim la gară și să încărcăm într-o căruţă ce putem încărca.

Cum noi eram și orfani de mamă- eram 4 copii la părinţi (două fete și doi băieţi), bunica a început să plângă. Eu am ieșit afară să-mi văd câinele meu, prietenul meu, Hector, care era la poarta casei, în incinta curţii, într-un lac de sânge, împușcat de un soldat.

Am stat trei zile în gară, la Tomnatic. Noaptea veneam cu tata (eu fiind cel mai mare la părinţi) să mai luăm ceva din casă, că acolo rămăseseră animalele: vaci, porci, viţei, oi, un beci plin cu butoaie cu vin, iar producţia de cereale din acel an a rămas la I.A.S. Tomnatic.

Ne-am urcat în tren, iar la Medgidia tata i-a spus mamei lui, adică bunicii care ne-a crescut, că vom fi înecaţi în Marea Neagră. Atunci, un civil (nu știu ce funcţie avea) a strigat: ?Această garnitură va merge la Lunca Dunării?.

            Lunca Dunării nu era, nu este și nu va fi altceva decât (și asta îmi voi aduce aminte cât voi trăi) acea linie ferată, terminusul liniei ferate din România. Era capătul liniei ferate, care se oprea în spatele comunei Giurgeni, astăzi lângă podul Giurgeni.

După ce a strigat că acea garnitură va merge la Lunca Dunării, atunci bunica a spus: ?În sfârșit și copiii tăi au puţin noroc că nu ne îneacă?.

Era o căldură? Acolo ne-au așteptat niște căruţe de la I.A.S. Luciu Giurgeni.

Am crezut că vom avea o casă, însă casa noastră a fost ţărușul 510, al bunicului Stere Dumitru și ţărușul 512 al tatălui meu, Stere Iancu.

Aici ni s-a stabilit domiciliul obligatoriu până în octombrie 1955, iar altora, care mai aveau ceva de pătimit, până mai târziu.

Giurgenii Noi, cum s-a numit la început, și mai târziu Răchitoasa, aparţinea de raionul Fetești și regiunea Constanţa. Această așezare, programată în mod special, era o groapă.

În comparaţie cu alte sate care erau cu domiciliu obligatoriu, cum a fost Bucu, Fundata, Pereţi, Bumbăcari, care au avut alt regim, la noi nu se putea merge decât la Strâmba, în Insula Mare a Brăilei sau la plivit orezul.

După drepturile civile și politice câștigate sau odată eliberaţi de această situaţie grea, nu aveam unde merge. Eram complet dezmoșteniţi și nu ne cunoșteau nici neamurile.

Ca să spun câteva cuvinte despre perioada ?51-?55?noi copiii și toţi bătrânii am lucrat la I.A.S. Luciu Giurgeni, la diverse lucrări agricole.

Cei din familia noastră și alţii ca noi, care n-aveau nici o calificare, lucram la secţia întâi, la orez, unde pliveam orezul manual de acele plante sălbatice numite mohor, costrei și ţipirig.

Aici am învăţat ce-nseamnă să plivești orezul, ce-nseamnă să semeni orezul, cum să-l semeni, cu desaga pe umeri și cu un tăvălug cu boi (că așa era pe-atunci) să tulburi apa, ca să poată prindă orezul rădăcină.

            Despre școală, se știe că n-aveam voie să-nvăţăm. În ?52 am fugit la Liceul de construcţii din Galaţi, care se afla pe strada Carnabel, unde în ?53 ne-au depistat și am fost aduși, din post în post, de la Galaţi până la raionul Fetești, acasă.

            După eliberarea noastră din acel surghiun bolșevic, așa cum am spus, n-aveam nici un căpătâi material. Ne-am stabilit, mai mult forţaţi de împrejurări, în comuna Bumbăcari, raionul Călmăţui, judeţul Brăila, între Zăvoaia și Dudești.

Aici eram ai nimănui. Nemţii, maghiarii, sârbii, bănăţenii băștinași au plecat însă înapoi, spre casele lor. Noi, cei dezmoșteniţi și în 1940, și în 1946, și în 1951, nu știam încotro s-o apucăm.

După ce am fost așa-zis liberi, am încercat să ne adăpostim pe unde puteam. Noi, cei care eram mai mult decât loviţi de soartă, căci noi copiii am rămas în urmă faţă de ceilalţi colegi care aveau deja terminate liceele și plecau mai departe la facultate. Unii dintre noi au rămas simpli muncitori, iar alţii, cu voinţă, cu puţin noroc și printr-o conjunctură favorabilă, prin diverse neamuri și unchi pe la orașe, am putut să ne îndeplinim visul pe care-l aveam de mici copii, cei care am dorit să studiem.

            Situaţia grea a fost nu numai la aromâni, ci și la ceilalţi oameni, cum erau basarabenii, bucovinenii și întreaga populaţie care a rămas a nimănui odată cu cedarea ţinuturilor din Cadrilater, Basarabia și Bucovina de nord.

            Ce vreau să mai spun? În perioada de domiciliu obligatoriu (D.O.) la Giurgeni, au murit mai mulţi oameni, dar eu vreau să mă refer la familia noastră. Străbunica mea, Iancu Catrina, care avea 92 de ani a murit acolo în ?52, iar bunicul meu, Stere Dumitru, a murit în 1954 și păzesc și-acum podul Giurgeni. Sistemul comunist a distrus complet comuna Răchitoasa, inclusiv cimitirul și astfel că, în fiecare toamnă și primăvară se întorc acele oase ale lor, a celor care au murit acolo și așteaptă și astăzi să le-aprindem o lumânare, dar nu avem unde.

            A fost greu pentru noi, cei deportaţi. Ne-am integrat însă la locul de muncă. Eram priviţi și suntem încă priviţi și astăzi (cei care mai supravieţuim) cu o oarecare întrebare: ?De ce și cum au reușit unii dintre noi într-o categorie socială de invidiat?? Lăsăm la o parte modestia, că ea e de două feluri: adevărată și falsă și s-o luăm pe cea adevărată.

Unii copii au avut această ambiţie să studieze și să termine liceul, chiar la seral, să termine facultăţi și s-ajungă oameni pe posturi importante în ţară.

Cel mai greu mi se pare mie când mă uit în alfabetul românesc la aceste două litere care m-au marcat toată viaţa: ?D și O? (iniţialele de la domiciliu forţat).

(Vi s-a spus de la început până când veţi avea domiciliu obligatoriu?)Nu ni s-a spus, nu știam nimic, dar după moartea lui Stalin din 1953 s-au mai îmbunătăţit lucrurile în interiorul lagărului socialist. Întrucât Tito era într-o luptă foarte mare cu Stalin, după moartea lui Stalin, în ?53, Tito fiind categorisit comunist revizionist, a spus că el va face în ţara lui (în Iugoslavia) politica, cum crede el și nu cum o dictează Stalin.

Conducătorii noștri au fost puţin mai slugarnici faţă de ?tătucu Stalin? și am avut acel ?noroc? să nu fim așa de repede eliberaţi de acele probleme pe care le știm.

            După ani și ani, prin ?73-?76 am ajuns într-o delegaţie la Timișoara. Tremuram tot în oraș. Mă găseam la Hotel Timișoara, altădată Lloyd. Desigur că-mi era dor de copilăria mea, de Tomnatic, de Sânnicolau, de Lovrin, de Teremia, de Biled. Mi-era dor de acel liceu Loga din Timișoara, pe care-l visam și pe care n-am putut să-l urmez din cauza celor ce-am povestit.

Am vorbit cu casa Hubert din Tomnatic și mi s-a spus că domnul Hubert Helmut e în sat la diverse vizite medicale. Am spus cine sunt și că nu am nevoie de nimic și că voi veni cu trenul. Am fost foarte curios, după 25 de ani să văd fiecare gară, de la Timișoara până la Tomnatic, să mă uit la fiecare staţie, așa cum visam altădată.

Am fost chiar la casa noastră, unde s-a întâmplat să fie doctorul Hubert Helmut care consulta un copil a unui fost consătean de-al nostru din Dobrogea. Bineînţeles că întâlnirea a fost foarte tristă și destul de emoţionantă.

Acolo mi-am dorit să-l văd pe fostul nostru director, deși n-ar trebui să-l pomenesc, că nu merită. Au fost doi mari oameni ai comunismului de-atunci în Tomnatic: Boboiciov, de origine bulgară, venit din Sânnicolau Mare și fostul director Cotoșman care ne-a pus pe tabelul negru să fim deportaţi.

L-am întrebat pe Hubert Helmut unde locuiește directorul și mi-a spus că se află aproape de gară. M-am dus la acest profesor, director și i-am spus cine sunt, dar lupta deja era inegală pentru că acest individ era deja senil și nu mai reacţiona. Probabil că a avut remușcări pentru că a avut și alte reproșuri după ce-au ajuns cei din Bărăgan în sat, în Tomnatic.

???..

 Într-adevăr Banatul e mai puternic. A fost și este mai puternic și în special din punctul nostru de vedere. Acum un an a fost turnat un film: "Întoarcerea acasă", care este destul de trist pentru ei, dar pe ei i-a ușurat acest film, dar noi, cei care-am rămas pe Bărăgan și-acum suntem cei care ne uităm pe viu la satele, la casele care-au rămas de-atunci, care erau acoperite cu paie, cu stuf și cu papură. Noi suntem cei care-am rămas aici. N-am avut posibilităţi să facem și noi un film, seria a doua. Dacă bănăţenii au făcut filmul "Întoarcerea acasă", noi să spunem că am rămas acasă în Bărăgan. N-am avut posibilităţi dar, probabil, cu timpul, dacă vom avea niște prieteni care ne vor ajuta financiar să aducem aminte aceste momente, pentru că aici, în Bărăgan, populaţia a fost foarte cumsecade, foarte apropiată fată de noi. Atunci toţi ne spuneau că suntem vietnamezi, coreeni, titoiști, dușmani ai poporului, dar localnicii din această zonă, din ţara Munteniei, până și inclusiv Galaţiul, au fost oameni așa de buni și de aproape de noi încât, după eliberarea noastră unii chiar s-au căsătorit, fete cu băieţi și au rămas pe aceste meleaguri. Pentru noi e casa noastră. Pentru mine, în special Brăila, este ca și cum eu m-aș fi născut, crescut aici, pentru că m-am și format aici. N-aș putea să plec din Brăila întrucât aici mi-am trăit tinereţea și toate cele ce-am povestit până acum.

(Am văzut într-o poză că era și o echipă de fotbal la Răchitoasa)Eu eram unul din fotbaliștii echipei Luciu Giurgeni. Erau și fraţii Schreiber, pe care i-am cunoscut acum în 2001. A fost foarte greu. Când am luat cuvântul la întrunirea de la Timișoara, am spus că sunt un fost locuitor al comunei Tomnatic și așa ne-am putut recunoaște câţiva dintre colegii care mai sunt. Unii au plecat, unii au rămas pe acele meleaguri?

La noi la Giurgeni a fost foarte greu că era numai orezărie și era groapa aceea, cum vă spuneam. În alte părţi însă, nu la noi la Giurgeni, unii oameni când au plecat din Banat, și-au luat grâul, porumbul, animalele și în cinci ani de zile și-au făcut aici niște gospodării înstărite. Noi, în fiecare an la Luciu Giurgeni ne păzeam de inundaţii și reparam mereu digul, să nu cumva să ne inunde. (Tatăl dumneavoastră tot la orezărie lucra?) Tot la orezărie, ca și bunica.  De dimineaţa până seara lucram, exact ca în lagărele de exterminare ale lui Hitler, ca la Dachau, ca la Auschwitz, ca la Birkenau, de dimineaţa până seara. Eu mai ieșeam pe dig, pe canalul de alimentare și mă uitam cum trece apa prin vană și intră în parcelă să inunde orezul. Noi nu știam ce-nseamnă asta, că eram complet în afara acestei culturi și bunica îmi spunea: "Intră în parcelă și treci la plivit". Eu aveam 14 ani și acum îmi pun mereu întrebarea: "La vârsta de 70 și ceva de ani, cât avea bunica, iar străbunica 92 de ani, cum putea să stea de dimineaţa până seara aplecate, să plivească orezul?" Pe noi copiii ne mai durea puţin spatele, ne mai durea regiunea lombară, dar acești bătrâni au fost mai mult decât eroi.

Unii și-au pus capăt zilelor acolo?., cei care erau studenţi prin anul doi, trei de facultate, în special nemţii n-au rezistat. Cum eram noi, aromânii, sârbii, eram mai rezistenţi la tăvălug, la aceste munci și la toate aceste situaţii vitrege pe care le vedeam cu ochii noștri în fiecare zi.

Am uitat să vă spun că la început, fiind la ţăruș, unde era cultivat orez și borceac, ne-am făcut colibe. După aceea am avansat într-un alt confort mai sporit, mai confortabil, ne-am făcut bordeie. Bordei înseamnă când mai sapi puţin în pământ. Și după aceea am început să facem casele, că ne-au obligat să facem casele din chirpici, din pământ bătut sau din paiantă. Acoperișurile erau cele mai grozave. Ne-au obligat, căci noi așteptam să vină ceva, o forţă din afară. Bunicul, străbunicul și alţi oameni mai în vârstă, aveau câte un aparat de radio din acelea pe baterie, Telefunken sau Blaupunkt, care erau aparate nemţești și oamenii așteptau să vină americanii, trupele anglo-americane. Americanii n-au venit iar ai noștri trăiau cu speranţa că poate mânie vin americanii. Din cauza asta un an de zile n-au făcut casele, după care ne-au obligat să le facem pentru că nu se știa cât ne vor ţine. Cred că una din cauzele pentru care ne-au dat drumul e moartea lui Stalin și a doua – împăcarea rușilor cu Tito și probabil influenţa Apusului care a văzut ce dezastru a făcut sistemul bolșevic la noi în ţară. Oamenii au intrat în această zonă de asuprire fără a avea vreo vină, decât vina de a fi gospodari, vina de a nu se integra în acea muncă colectivă la TOZ-uri, că la început n-au fost colective, ci TOZ-uri, întovărășiri și după aceea C.A.P.-uri, iar pe locurile, terenurile, de unde oamenii ca și noi, au părăsit pământul, în Banat, se numea pământul 308, că s-au înfiinţat I.A.S.-uri. Pe pământul pe care l-au părăsit părinţii noștri s-au înfiinţat I.A.S.-uri. Situaţia a fost mai mult decât inimaginabilă pentru noi copiii, atunci când am ajuns în vagon cu un cal al bunicului și cu o capră albă bănăţeană pe care o mulgea și ne hrănea pe noi, patru copii, că n-avea să ne dea altceva. Și unde ne opream în gară ne dădea voie să coborâm și să luăm câteva vreascuri bune pentru că n-aveam cu ce să fierbem laptele. Ne dădeau voie soldaţii, căci ei au fost mai buni, mai blânzi decât civilii. Că erau securiști, activiști, că erau cazaci, rusnaci, nu știu cine erau acești indivizi, ei arătau cu degetul și dădeau dispoziţie soldaţilor, dar soldaţii români, indiferent că erau sârbi sau nemţi, erau blânzi și cumsecade cu noi.  Am stat două săptămâni în vagon, în trenul de marfă, cu capra, cu toată lumea.

(Cum aţi reușit să fugiţi atunci la școală la Galaţi?)Eu mereu plângeam că colegii mei care au rămas în afara acestui surghiun bolșevic sunt la liceu, vor merge mai departe și aveam eu această chemare spre a realiza și eu ceva în viaţă, un viitor asigurat, pentru că așa cum spune un proverb românesc "Cine are carte, are parte."

În ’52 am venit la Brăila, cu ajutorul unui văr al lui tata, care acum nu mai trăiește, profesorul Petrescu Gheorghe din Brăila, căruia i se spunea "profesorul gălăgie" El era tot de origine aromână și se recăsătorise, căci soţia îi murise, cu o doamnă deosebită, tanti Jeni, ţărancă din Țibănești care a murit în 2000 și care m-a simpatizat foarte mult. Am venit cu 4-5 băieţi de la Luciu Giurgeni, la liceul Bălcescu. Am depus actele, am reușit și într-o noapte, fostul director al liceului Bălcescu, profesorul de istorie Robescu, care era prieten cu unchiul meu, (căci făcuseră și al doilea război mondial împreună, ca ofiţeri, iar după aceea am intrat în învăţământ, că erau profesori), a venit noaptea și i-a trântit dosarul meu, spunându-i: "Ia dosarul și nepotul și lasă-mă în pace".  Și-atunci unchiul meu l-a apostrofat și în acea noapte a vorbit cu un frate al lui, care se chema Petre, care nu știu prin ce împrejurări ajunsese comandantul unei unităţi militare din Galaţi și era prieten cu directorul liceului de construcţii Galaţi, Dima. Și-acum mi-aduc aminte, în Galaţi, strada Otto Carnabel care se intersecta cu strada 6 martie, iar lângă noi se găsea o clădire foarte mare, Baia Comunală a orașului Galaţi. Nu știam decât să mă urc în tren. N-aveam nici bani. Mi-aduc aminte că mi-a dat 10 lei, m-am du la unchiul Petre, m-a plantat la liceu unde erau deja cursurile începute. dar văzând adeverinţă cu nota 8 și ceva m-au primit. N-am să uit niciodată, eram clasa "J", zidari. Alţii erau la betoniști, alţii la arhitectură, alţii la zugravi. Aveam un profesor de rezistenţă Otto Losner. Acest profesor, ca să vedeţi ce-nseamnă altfel de educaţie, ca să nu zic altfel de naţie, el ne-a simţit. Noi eram vreo 25 acolo și am văzut după nume: Schmidt, Schneider.

(Spuneaţi cum se-ajunge la Giurgeni)Dacă plecaţi cu trenul mergeţi pe la Viziru și cum ajungeţi la Bertești imediat vedeţi în stânga acea mare suprafaţă de 15 000 de hectare de orez, au rămas doar digurile acuma; de la Berteștii de Jos, Berteștii de Sus, Mihai Bravu, Luciu, Gura Ialomiţei, zis Pârlita, imediat în stânga e șoseaua și trecem exact pe sub un pod, unde deasupra este acea linie ferată pe care n-am s-o uit toată viaţa: Fetești, Țăndărei, Lunca Dunării. Mereu o văd și ?mi se-aprinde o lumânare la lingurică?, cum zice românu. Acolo nu mai circulă trenul de mult timp pentru că I.A.S.-ul este în paragină și de la Țăndărei nu se mai duce nici un vagon înspre Lunca Dunării. (V-aţi mai întors acolo?)Am fost de foarte multe ori, am intrat în birouri, m-am dus la secţia întâi orez unde am lucrat acolo și îmi aduc aminte și-acuma de șeful de secţie de-acolo, nu știu dacă mai trăiește, nea Ion Velcu din Giurgeni, nea Gică Trihan, inginerul șef Rovenţa, directorul Becheru Ion și șeful de saivane, de la oi, Fecioru și după ani și ani am auzit că prăvăliile ?Matteo? din Brăila sunt ale copiilor acestui Fecioru. E interesant cât de mică este lumea și cum istoria se mai și învârte în jurul unor oameni care o caută. Am vorbit cu unul din băieţii aceștia care au prăvălia și a confirmat, că este unul dintre cei patru băieţi ai lui Fecioru de la saivanele cu oi.

Mai trist a fost pentru noi, ăștia la care părinţii au fost pur plugari. Ne-a dus la plivit orezul. Nemţii însă, pentru că așa a fost la ei în Banat, erau mai mecanizaţi. Dacă un neamţ știa puţină tâmplărie, puţină mecanică, spunea că știe și cumnate-su, și frate-u și vecinu? și îi lua pe toţi, astfel că toţi nemţii lucrau la I.A.S. Luciu Giurgeni la partea asta de tâmplărie, mecanică. Noi ăștia, românii, aromânii, ne duceam la plivit orez, iar bănăţenii și maghiarii se duceau la așa zisa secţia Strâmba, în Vărsătură și treceau Dunărea cu o barcă a lui moș Patap, care avea o barbă de juma de metru. Este renumit acest moș Patap, acest lipovean, care trecea Dunărea chiar și pe furtună. Avea ţuica lângă el, trăgea din ţuică și punea ţuica jos în barcă. Nu era luntre, era un fel de barcă, adică avea fundul mai lat, ca să nu se răstoarne. Deci este dubă și luntre. Luntrea sau barca, cum spunea el nu se răsturna. Niciodată n-a fost nici un fel de necaz și îi trecea pe oameni dincolo în Vărsătură, la cules legume. Bănăţenii și cu maghiarii erau de altă factură. Noi eram cei care duceam greul la orez, pentru că totul se făcea manual: se plivea manual, nu ca acuma, cu ierbicide și alte amendamente moderne; se semăna manual, cu o desagă; se secera cu secera; se făceau grămezile în parcelă; se elimina apa din parcelă, că erau canale de aducţiune, de alimentare și canale de evacuare. Totul trecea printr-o scândură care se ridica și se punea înapoi: vana, așa zisa vană, și avea un capac, vana pe unde trecea apa. Vana se compunea din patru pereţi de scândură pe unde apa era condusă spre parcelă sau evacuată spre canalul de evacuare. După care veneau căruţele nemţilor, ale noastre și le ducea la batoza de treierat grâu sau orez. La grâu era mai bine, dar la orez era cel mai greu pentru că el se treiera mai greu. Spicele aveau niște ariste și dacă nu te spălai?. Dar intram în Dunăre, că noi am băut cinci ani apă de Dunăre. Poate nu era așa poluată, dovadă că încă trăim și părinţii noștri au trăit până la adânci bătrâneţe. N-am avut probleme. Dar ce făceam?! La început luam o găleată cu apă, o duceam acasă, o lăsam să se sedimenteze și după aceea beam așa. Dar se vedea jos nisipul de un deget în găleată.

După un an-doi am început să sărbătorim șî noi zilele religioase: Paștele, Sf. Maria, Sf. Nicolae, Crăciunul. Și la un Crăciun din ?54, mi-aduc aminte, aveam un vecin, moș Costea, care a murit săracu? la București, n-a vrut să deschidă ușa să-l colindăm și noi eram patru prieteni, colegi: eu, Costică, Batori Constantin și Ricachi Decebal și i-am dat drumul la cep și toată apa din acele două butoaie mari s-a scurs, apă pe care o vindea cu un leu sau doi lei găleata. Se vindea și apa pe-atunci. (Cine vindea?) Moș Costea vindea la oameni care vroiau să bea apă, că oamenii erau plecaţi de dimineaţă până seara. (Apa de unde o lua?) Din Dunăre. Era un leu sau doi lei găleata.

 Îmi aduc aminte că era Z.O., adică zile om. Erau trei categorii, categoria întâia, a doua și-a treia: 9 lei 75, 10 lei și 25 și 12 lei 50 de lei pe zi, Z.A. Și era Z.P.A., zile perechi animale, 25 de lei pe zi. (Asta pentru ce?) La I.A.S., care munceam la I.A.S., ziua în care munceam. Un salariat câștiga cam 250 de lei pân? la 300 de lei pe lună, dar muncea, bineînţeles.

Ce-am vrut să spun, această batoză care treiera cerealele și inclusiv orezul era pornită de un tractor, cu o curea de transmisie și pornea acolo o roată mare și punea în mișcare agregatul acesta, care se numea batoză stabilă, nu ca acuma, combină să meargă pe câmp. Mi-aduc aminte că erau oameni mai solizi, mai înalţi, cum își făceau furcile cu două vârfuri și aruncau snopul la vreo 7 metri cu furca, care avea un lemn, o coadă mai lungă, să-i fie mai ușor. Și alţii doi, care aveau ochelari, așa se și chemau, ochelari de batoză, care acopereau complet ochii și erau închiși ermetic ca să nu le intre în ochi ceva și stăteau și apăsau acolo cu mâna. Au mai fost și accidente de muncă și bineînţeles că și-au lăsat degetul sau mâna pe-acolo, dar rar a fost asta.

(Era la Răchitoasa școală? S-a făcut între timp școală, dispensar?) Pe noi, tineretul și copiii ne-au obligat să facem muncă voluntară și făceam muncă voluntară că ne-au minţit că dacă facem muncă voluntară vom pleca mai departe. Și cu mânuţele noastre am făcut școală, miliţie (sediul miliţiei), dispensar, sfat popular și cămin cultural. La căminul cultural se aduna tineretul, sâmbăta, duminica și mai dansa seara, cu acele echipe de care vă spuneam, de muzicanţi, nu de lăutari, și azi cânta Römmer, mâine Bauer, poimâine Helmut, Schneider și așa mai departe.

Școala avea până la 7 clase elementare. (Profesorii de unde erau?) De-acolo, dintre noi, că erau oameni cu carte acolo, erau profesori de toate categoriile și vârstele, erau toate meseriile. Am avut medici, am avut filosofi, am avut oameni deosebiţi. Erau și croitori.

(În ce an v-aţi născut?)În 1935, la 29 iunie, de Sf. Petru. (Și unde v-aţi născut?) În comuna Cociular, judeţul Durostor, fosta Românie. (Unde anume este?) În fosta Românie, acuma e Bulgaria, Durostor Calacrea unde vă spuneam eu.

(Se făceau acolo șezători sau clăci?) La noi nu se numea șezătoare, se numea clacă. Claca avea un scop anume și era numai seara. Ziua adunau bătrânii? Noi aveam pe bunicul care avea foarte mulţi fini și prieteni și era destul de bogat, avea 1000 de oi, avea 30 de hectare de pământ, avea niște săcuţi de galbeni și-așa mai departe și ziua veneau finii, neamurile, nepoţii, la muncă și seara făceau clacă. (Asta în Durostor?) Da, dar și aicea, în Bălcescu, până am plecat.

Seara făceau clacă, adică făceau mâncare, tăiau un miel, făceau plăcintă de dovleac. (Și de câte ori făceau clacă?) Păi se făcea cam de multe ori, pentru că vara avea nevoie de ei și ei veneau. (Și tăiau tot timpul miel?) Tăiau tot timpul miel pentru că așa era pe-atunci, nu ca acuma totul planificat. Bunicul avea miel și vara, miel și-n iulie, și-n august, și-n septembrie, și-n noiembrie, și-n ianuarie, și-n februarie. Nu era planificat că oaia trebuie neapărat să fete numai iarna. Oaia făta și vara, și primăvara, făta și toamna, și iarna, când trebuia să fete, și erau întotdeauna miei, că altfel n-avea cum. Și-n Durostor, și-aicea, cuptoarele erau în curte, că așa era obiceiul și nu erau pe-atunci alte mijloace moderne, ca la oraș. În cuptor străbunica făcea pâine, zilnic câte 5-6 tăvi. Făcea focul în curte și era o teracotă din pământ galben, destul de mare, foc făcut din beţe de floarea soarelui, ori din beţe de coceni. Erau cocenii pe care le mâncau oile și rămânea numai băţul, tulpina, iar pe noi copiii ne obliga să le legăm frumușel, după ce pleca oaia. Din toamnă până-n primăvară le mai scotea în câmp bunicul și avea și cioban la oi. Între timp, pe noi ne obliga să luăm beţele de la cocenii din ieslea oilor, să le legăm și să le punem undeva afară, în spatele casei, să se usuce. Erau coceni și beţe de floarea soarelui de ani de zile, pe care le folosea la foc, la făcut mâncare. Aveam și lemne: de salcâm, de fag, de carpen, lemne de esenţă tare.

(Și în Tomnatic cum era?)În Tomnatic nu mai era așa. Acolo era într-adevăr un cuptor, dar era în casă, nu mai era afară în curte. Grădina era grădină, cu zarzavat. Și noi aveam aicea zarzavat, grădină. În Banat nu se mai făcea clacă, șezătoare. Deja ne schimbasem complet. La neamţ este cu totul altceva. El pleca dimineaţa la muncă, cu cine pleca, dacă avea unul sau doi servitori angajaţi cu ziua și la 12, când suna clopotul la biserică, Mittag, adică prânzul, în germană și indiferent unde era, în orice zonă a comunei, venea acasă. Avea o pompă în curta, se spălau toţi și o babă care era acasă făcea felu? întâi, felu? doi, felu? trei, era o pâine mare și albă și servitorul stătea la masă cu neamţu?. Dacă nu munceai la el și veneai să-i dai bună ziua și să-l întrebi ce face, și-i spuneai ?Guten tag? și ?Was machen Sie?, el nu-ţi spunea nimica. Stăteai la ușă și nu te invita la nimic. Așa era la ei. Noi stăteam în curte cu familia Schneider Dominic, dar au plecat cu toţii. Aveau un băiat, Frantz, care a terminat Politehnica la Timișoara și care era anul II sau III când am fost noi ridicaţi. Era supărat puţin domnul Dominic că băiatul lor, Frantz se căsătorise cu o româncă și se pare că a plecat cu românca peste hotare, până la urmă. Mă rog, era un băiat frumos tare și deștept.

Ne-am luat și noi după ei, că am văzut că afară nu se mănâncă. Noi aveam pâine de-aia mai neagră, puneam cu untură și peste untură ori puneam zahăr, dacă aveam, dacă nu, puneam sare. Sau pâine cu ouă și untură, în tigaie și făceam pâine pane. Era mai crocantă și-o mâncam așa.

(În Tomnatic ce vecini aveaţi?)Păi aveam așa: pe Binder Ioji, pe domnu? Bălţatu, pe domnu? Clemente care era și croitor, mai în spate era Schvester, mai încolo Zotu Vasile, mai încolo familia Hubert, domnul Maciuster Wolf, domnu? Doron, familia Roth, toţi medici și filosofi. (Mai locuiește cineva dintre aceștia în Tomnatic?) Păi, Maciuster este la Lugoj, că l-au băgat la pușcărie, că nu știu ce partid avea. (De ce etnie era?) Era neamţ, șvab. Avea vreo 1000 și ceva de oi. Era neamţ cu oi. Cele mai multe oi din Tomnatic avea.

Casa i-a rămas. Acuma când am fost la comemorarea cu Bărăganu, eu am mai stat vreo 3-4 zile, că am avut atâţia colegi și m-au invitat și la Jimbolia, și la Sânnicolau, și la Lovrin și am fost și-am stat și pe-acolo, la Tomnatic, câteva zile.

Mai era în Tomnatic: Cocron, Schreiber Ana, Bockel Nicolau- la el am stat, Smircinski, Laţici Batani, Hubert Helmut. De la Viegel Ana am telefonul ei de la Tomnatic. Singurul care-a fost bulgar acolo era Boboiciov, care până la urmă a făcut ce-a făcut, că l-a omorât cineva, după ce am plecat noi. Cică s-ar fi întors cineva din partea Bărăganului, iar el era ceferist și l-a prins undeva pe linia ferată, la un canton C.F.R. și l-a omorât.

Doamna Tauner a fost directoarea mea de școală, în Tomnatic. (Mai trăiește?) Nu, a murit în 1987. Soţul ei avea prăvălie în Tomnatic, iar ea era profesoară de limba română și germană.

(La Răchitoasa era magazin cu pâine?)Avea și-un magazin cu pâine, dar era mai mult băutură, erau alimente. Dar nu imediat a fost, ci în ?53-?54, când s-au mai potolit puţin și organele de partid și de stat și securitatea și au văzut că suntem oameni serioși, că nu suntem borfași, suntem cuminţi și nu ne-abatem de la regulile statului, de la tot ce există în ţara românească. Erau puţini care au mai încercat să mai vorbească câte ceva dar au mai fost și oameni care au turnat.

(Cum vă descurcaţi iarna acolo în Răchitoasa? Cum era iarna, că am înţeles că erau zăpezi mari?) Erau mai ceva ca-n Siberia. Cred că erau două mari probleme: primăvara ne era frică de apă și iarna de frig. Dar, noi aromânii, și cred că și ceilalţi, am avut cergi din alea foarte groase, foarte călduroase și noi copiii nu simţeam frigul, că circula sângele în noi n-am suportat cu greu acele geruri. Cea mai grea iarnă a fost cea din ?53-?54 când s-a acoperit totul complet și până la 1 aprilie ?54 a nins încontinuu. Poate părinţii dumneavoastră o să-și amintească de acei ani, ?53-?54. A-nceput în noiembrie ?53 și s-a terminat în aprilie ?54. În rest, nu au fost probleme. Am avut salcie, care arde și verde. Salcie exista și cine era gospodar își aduna din vară. Ea se usca. Aveam un toporaș cu făceam lemne, dacă nu, mergeam la o cooperativă de-acolo din sat, cumpăram o lagănă (?) și aveam 2-3 topoare, făceam și ne asiguram. Nu știu dacă acuma, gândindu-mă la ceea ce-a fost, aș mai putea să rezist la acele ierni aspre?dar cred c-aș rezista. Omul rezistă, la nevoie să știţi că românul duce la tăvălug. A fost ceva care acum mi se pare de domeniul visului, dar dacă m-aţi întreba mai cu lux de amănunte cred că imediat mi s-ar înnoda evenimentele, căci imaginea o am, glasul n-ar mai fi acesta, deși cuvintele sunt de prisos, nu pot să cuprindă necazurile noastre din acele vremuri care nu se pot uita niciodată, indiferent de vârstă, că eram mici, că eram mari.

(A fost ceva ce v-a impresionat mai mult acolo? Cum au rezistat oamenii?)Mai mult știţi ce m-a impresionat?! Speranţa lor că vor fi mâine sau poimâine liberi. Speranţa lor, a noastră. Nu știu dacă acuma cineva ar mai putea să reziste atâţia ani, sa stea să se gândească că mâine poate va fi liber. Doamne ferește, nu cred că se va mai întâmpla așa ceva în România sau în lume. Și mentalitatea conducătorilor s-a schimbat mult.

Speranţa și sufletul curat, pe care nu și l-au vândut la nimeni, asta i-a făcut să reziste și să nu se polueze.

Probabil că pe vremea sistemului comunist oamenii au furat mai mult. Unii… Luau de la C.A.P., luau de la I.A.S. sau de unde lucra și-acum, că nu mai au de unde să mai fure, sigur că sunt nostalgici. Mereu le e dor de ziua de ieri, de-alaltăieri?pâna la 22 decembrie. Am neamuri care nu pot uita acele vremuri când au furat pur și simplu, dar să nu zic furat, ci au luat, fără nici un pic de rezervă, fără nici un pic de frică, cu legăturile pe care le aveau și acuma le vine greu, că nu se mai poate așa ceva. Acuma nu mai e grămada aia mare de la C.S.P. (Comitetul de Stat al Planificării), care era groparul tuturor misterelor.

Acuma, după 22 decembrie s-au făcut grămezile mai mici: e grămada mea, e grămada celuilalt și cum te-apuci de-o grămadă ţi se spune: ?Alo, ce faci, de ce iei din grămada mea??. Atunci era a tuturor și-a nimănui. Era o gestiune colectivă, autogestiunea muncitorească, cum se numea, unde eu dădeam ordin, eu executam, eu făceam de toate. Eih, nu mai e acuma. Sigur că este foarte greu, e foarte greu la ora actuală. Nu există lege, e așa-zisa avitaminoză, lipsa de vitamine în legislaţie. Când și cum?!?Vreodată o să fie așa ceva.

            (Cum vă descurcaţi cu mâncarea acolo, la Răchitoasa?)V-am spus, n-aveam nimic la început. Aveam o gamelă, ca la Auschwitz, o traistă de gât și pe cărăruie direct la secţia întâi orez mergeam, că la 7 începea treaba, până seara. Aveam o pâine rotundă ca prescurea, rotundă, ca la pomană și un castron în care ne turna ceaiul (apă călduţă) cu polonicul, la ora 9-10. Când luam castronul și lingura din traistă erau deja oxidate și le spălam cu apă din parcelă, din vană. Dacă nu le spălam ne îmbolnăveam sau cine știe ce, da nu ne-am îmbolnăvit și e interesant că niște condiţii igienice nu erau?adevărul ăsta este. Timp de câteva luni de zile, până am făcut bordei aveam numai coliba, care era pe pământ și cu niște vreascuri deasupra și cu pături, pe care le avea bunica. Era ceva nemaipomenit. Atunci noi râdeam, dar acum când mă gândesc nu pot să realizez cât de rezistenţi am fost, de la mic la mare, de la fașă la barbă albă. E ceva care nu se poate descrie. Acuma și lumea s-a schimbat, lumea nu mai e așa de rezistentă la tăvălug. Probabil că lumea nici nu mai are anticorpi ca atunci, cred că noi atunci eram rezistenţi, fără să avem niște condiţii de alimentaţie aparte. Acum avem condiţii mai aparte, că suntem puţin mai civilizaţi?e altceva.

Vedeţi, asta a făcut ca lumea de atunci, care a mai rămas și acum, îi văd pe stradă destul de optimiști și-acuma. Dar au rămas puţini, să știţi. Banatul e mai mare, dar la noi aicea au rămas puţini. Sunt vreo 50 de case în Brăila unde mai sunt cei ce-au fost in Bărăgan. Unii au rămas la Dudești, de la Bumbăcari la Dudești. Am doi colegi basarabeni, Magaz Alexandru și cu Japalău Valentin, care s-au însurat cu niște fete localnice și au rămas în Dudești. Magaz cred că are 70 de ani și Japalău are 62-63. Dudești, lângă Bărăgan, între Zăvoaia, Dudescu și Tătaru.

Dintre basarabenii care-au fost în Bărăgan, din Lovrin, de lângă Tomnatic, este Noviţchi și Novohaţchi, dar acum sunt în Baldovinești, în judeţul Brăila.

(Cum vi s-a părut comemorarea de la Timișoara?)Despre comemorarea de la Timișoara din 17-18 iunie 2001, mai mult decât în vis, ne-am adunat, copiii de altădată care ne-am recunoscut după 50 de ani de acel surghiun bolșevic, acel tăvălug care ne-a împrăștiat peste tot. Acolo mi-am revăzut niște foști colegi de clasă, foste neamuri, care undele din ele au ajuns pe la Arad (familia Ciocălănoaie). S-au bucurat când au auzit că eu sunt băiatul lui nenea Iancu, atunci când am luat cuvântul la casa de neuitat, în satul Banatului de-acolo, la așa-zisa Pădurea Verde. Înainte de a intra în muzeul satului, cum intraţi pe dreapta, la vreo 200 de metri o să vedeţi o movilă ridicată de legionari. Acolo, în Banat a fost un cuib foarte puternic de legionari, în ?46, ?49, ?50, așa cum a fost în Făgăraș, în Dobrogea. E interesant, căci scara aceea din beton, care duce până sus (căci movila e mare) se întrerupe, așa cum s-a întrerupt și al lor drum, al acestor legionari, cărora lumea nu le dă nici un fel de credit. După ce se-ntrerupe această scară sunt niște scoabe, niște cuie, băgate în pământul movilei și aproape de vârf apare iar această scară din beton. E foarte interesant. După aceea am intrat în muzeu. Ce m-a impresionat la această comemorare?!? Meritul este al asociaţiei, dar principala și cea mai grozavă percepţie a mea, de om care-am trecut prin aceste timpuri, momente care nu se pot uita, este că întreaga elită a învăţământului superior din Timișoara a răspuns cu adevărat sincer la această comemorare de 50 de ani de la deportarea în Bărăgan care mi-a lăsat o impresie foarte plăcută. Ce frumos au vorbit câţiva, dintre care și doamna Smaranda Vultur, de o curăţenie și o valoare care de câteva ori m-a făcut să plâng, acolo-n sală, în sala aceea pe care au făcut-o nemţii. Eu eram chiar în primul rând și le-am dat și le-am dat și niște pliante de la noi de-aici, de la Monument. E o lume căruia nu-i pot transmite decât toată dragostea mea, pentru acești oameni de valoare, pentru acești oameni de cultură, pentru acest corp didactic și am văzut cu cât elan și afecţiune a venit vizavi de aceste vremuri pe care noi nu le uităm, iar dânșii, s-au comportat ca și cum au trăit acolo, parcă au fost lângă noi. Daniel Vighi, Viorel Marineasa, doamna Smaranda în mod special, un profesor de istorie mai în vârstă. A mai vorbit și un șvab, care este președinte la Forum. Se vedea că este un om mai simplu, vizavi de ceilalţi, după modul de exprimare și după vocabular, dar cu câte date, cu câte expresii?te furnica tot corpul, te impresiona, ţi se dezlipea carnea de oase. Acest neamţ a fost și ?beneficiarul? deportărilor înspre Siberia și a supravieţuit. (Fischer?) Fischer, da.

E aici, în Brăila, crucea deportaţilor, la Monument, alta la Rubla, făcută de noi, cei de la Asociaţia Brăila. Anul trecut, în 28 septembrie am ridicat un mare monument, Memorialul Insulei Mari a Brăilei, cu cele 7 lagăre de exterminare din Insula Mare: Strâmba, Nedeicu, Salcia? E foarte interesant.

Banatul ne-a dat o lecţie și eu am de gând să mai facem una la ieșirea din judeţul Brăila, chiar la Bărăganu, dincolo de Rubla, lângă Dudești, lângă Bumbăcari, pe drumul care bifurcă șoseaua naţională, care drept înainte o ia spre Slobozia și în stânga o ia spre Țăndărei.

   (Consideraţi că este importantă această aducere aminte a ceea ce-a fost atunci?) Este mai mult decât importantă pentru ca să nu se repete niciodată. Am iertat, că iertarea este o virtute umană, dar nu trebuie să uităm, iar copiii noștri și copiii copiilor noștri să cunoască, deși o să fie destul de vag cu vremea, că a fost cândva un lagăr sau mai multe, undeva în Bărăgan, de muncă forţată, de acel domiciliu forţat, de acea dizlocare din rădăcini a unor oameni nevinovaţi, a unor oameni gospodari. Este istoria noastră, a poporului nostru, indiferent de naţie, că-i neamţ, că-i maghiar, că-i sârb, că-i român, că-i aromân?este istoria acestui popor amărât care-a trecut prin acest tăvălug, prin aceste caudine și a fost lăsată o rană care nu se-nchide, pentru cei care au fost în cauză. Alţii, cum sunt acești profesori minunaţi? L-am întrebat pe Silviu Sarafoleanu dacă dânșii au fost deportaţi și mi-a spus că nu, dar m-a impresionat cu câtă precizie și cu câtă dezinvoltură vorbeau. Familia Sarafoleanu a fost deportată aici la Măzăreni, lângă Urleasca.

?Asta nu trebuie să se uite niciodată. A ierta, am spus că e o virtute umană, iar a uita e o lașitate.

(Credeţi că bănăţenii au rezistat în Bărăgan și pentru că erau mai harnici, mai muncitori?)Nu, când spunem bănăţeni nu ne referim numai la bănăţenii băștinași, ci la întreaga populaţie din Banat, indiferent de etnie și toţi erau o apă și-un pământ, toţi erau la fel de harnici și de pricepuţi. Nu numai ei ca români, bănăţeni de-acolo, ci toţi bănăţenii, indiferent că era șvab sau altceva.

Erau mai muncitori în alt sens, nu ca localnicii, căci localnicii erau mai muncitori, dar n-aveau randamentul banăţenilor. Bănăţenii aveau deja un drum, o cărăruie, ce să facă, pe când cei din Țara Românească, munteanul, dobrogeanul n-are așa zisul plan, ce-are de făcut mâine. Această populaţie însă, din zona Banatului era deja instruită în ale pământului și în cele ce trebuie să facă mâine sau poimâine.

Am avut colegi la facultate, nemţi din partea Timișoarei, care spuneau, ca și cei din alte ţări (din America, din Elveţia, când am fost acum câţiva ani, pe linie profesională, în delegaţie): ?Voi românii sunteţi deștepţi, dar aveţi un lucru prost: nu știţi să vă organizaţi?. Noi nu știm să ne organizăm în primul rând, în al doilea rând, nu ducem un subiect până la capăt. Neamţul sau altă natie duce până la capăt. Noi, românii, facem ceva și la jumatea drumului îi spune nea? Gheorghe ?Vezi că mai e ceva? și lasă lucrul ăla și se-apucă de altceva. De muncitori suntem muncitori, suntem întreprinzători, suntem deștepţi, dar nu suntem organizaţi. Cum zice ardeleanul: ?No, stai să cuget, stai să gândesc? și-atuncea se vede randamentul la bănăţean.

Sunt localnici din aceste părţi care s-au căsătorit cu oameni din părţile acelea, din Banat, și-au rămas aici și se vede imediat casa lui de la poartă, de la gard, că s-a schimbat mult. Când își taie porcul carnea o afumă, fac cârnaţi gen Banat?Sunt lucruri care în partea asta nu erau. Noi ce făceam, tăiam porcul de Crăciun, îl puneam într-o copaie, puneam sare, saramură și într-o lună de zile îl terminam și tăiam altul, bineînţeles dacă aveam. Cine avea, cine n-avea, n-avea. Dar în partea Banatului nu-i așa. Se păstra, îl punea la afumat, avea șuncă, avea slană și mânca cu pită, papricaș. Îl ungea cu ardei boia, care în Banat se găsește (și unii au făcut chiar avere bună cu treaba asta). Deci e deosebire, deosebire care pleacă de la educaţie, de la faptul că au fost instruiţi în felul ăsta, de la faptul că au avut influenţă de la Apus, pe când noi, în zona Bărăganului, am avut aici balcanisme, orientalisme, altceva, cu totul altceva. Sigur că și noi avem calităţile noastre, știm să facem o plăcintă bună, din dovleac, din praz, din lobodă, din ștevie, din brânză, știm să facem baclava, ceea ce ei acolo nu știu.

Dar, în final balanţa atârnă în favoarea lor. Banatul rămâne tot Banat, cu toată mixtura de populaţie între băștinașii de-acolo și ceilalţi care au ajuns și-au rămas pe-acolo, aduși de istoria și tăvălugul acelor vremuri.

(Cine se ocupa mai mult de educaţia copiilor în familia dumneavoastră?)Tatăl meu care a fost un om deosebit. Mama în ?44 a murit și noi am rămas 4 copii, iar tata după aceea târziu s-a recăsătorit. În timpul când tata a venit acasă de pe front a murit mama, la 1 martie ?44. Tata avea ordinul de chemare să plece pe front, pân? la Stalingrad și înapoi până-n vârful Tatra din Cehoslovacia, văzând toată Ungaria, toată Cehoslovacia?săracu? tata. Și primarul comunei și domnul notar Dămăceanu aveau ordinul de chemare să plece la unitate, dar l-au lăsat, au zis: ?Lasă, să facă nouă zile parastasul lu? nevastă-sa? și după nouă zile tata a plecat pe front și a venit la 1 septembrie 1945, când se terminase războiul. N-avea cu ce veni și până-n Budapesta, din vârful Tatra din Cehoslovacia a venit pe jos cu mulţi alţi colegi care-au rămas în viaţă și din Budapesta unor ruși le-a fost milă de ei, unui oarecare ofiţer și i-a pus într-un tren și au venit până-n București, iar din București au ajuns acasă într-o seară, pe la vreo 10 seara. Tata și uitase că-i murise nevasta, mama noastră. Eu am ieșit afară cu maia, bunica noastră, că așa-i ziceam noi și bunicu? zice: ?Ia vezi Mărio, cine strigă??. Așa o chema pe maia. Aveam oi, câini. Tata era cu o șapcă din aceea înaltă, ca pe timpul lui Peneș Curcanu?, căci era o unitate de trupe speciale. Era cu mantaua  lungă, ruptă, făcută ferfeniţă, cu bocanci cu talpă de lemn, că așa era în armata română. Era seara, pe la 10 noapte, nu lumină, nu nimica, cum era la ţară pe-atunci. Și zice: ?Primiţi un soldat să stea în noapte asta aici? și bineînţeles că maică-sa l-a recunoscut, după privire și după glas. ?Cum, Iancule, se poate? Tu ești băiatul meu, cum să nu te primesc!? Eu, fiind mai mare am fost receptiv la traba asta, că-i tatăl nostru, dar de surorile Angela, Marioara și frate-miu, o săptămână se tot ruga tata prin curte să stea de vorbă cu el, dar le era frică de el. Erau mici, în ?44 soră-mea mică, Marioara avea un an jumate, cealaltă avea trei ani.

(Dumneavoastră unde aţi făcut armata?)Am făcut armata la Tg. Mureș, la tancuri. Am făcut și școala sanitară și am vrut să mă fac doctor, dar nu s-a putut. Am venit acasă, prin?60 și eram necăjiţi, amărâţi. Și m-am apucat de carte.

(În ce an v-aţi căsătorit?)În 1973.

(Era scris și pe buletin domiciliu obligatoriu?)Da, îmi pare rău că nu mi-am oprit buletinul, dar nu știam că vin vremurile astea. Eram mic în ?55, dar de fapt nu prea mai eram mic, c-aveam vreo 19 ani. Îmi pare rău, căci sus pe buletin, deasupra pozei scria mare D.O. și nu șţiam. Să vă spun una din întâmplări, foarte interesantă, pe care acuma mi-am adus-o aminte. Mai fugeam noi, copiii, așa, și la Giurgeni nu era pod. Podul s-a făcut târziu, acum vreo câţiva ani. Era atunci trecere bac, la Vadu Oii îi spunea. Și, eram cu niște nemţi, cu niște maghiari, care nu știau bine românește, că se cunoștea imediat, că ei aveau altfel de accent, chiar și bănăţenii se simţeu, cu toate că erau români. Am trecut Vadu Oii și cei de la Giurgeni ne știau că suntem din ăștia deportaţi, coreeni, titoiști, da nu se mai fereau de noi. Am trecut dincolo, pe malul celălalt, să mergem pân? la Hârșova. De la Vadu Oii la Hârșova erau 10 kilometri și era orășel, nu știu ce?

Trecând dincolo însă un miliţian zice: ?Tu, tu, tu și tu, pe dreapta și buletinele!?. I-am dat buletinel, c-aveam buletine atunci, după 14 ani, și ne-a zis: ?Înapoi, pe bac, înapoi acasă!? Da? eu zic: ?Tovarășe miliţian, bine da? dânsu?-i blond, îl cheamă Schneider, îl cheamă Maciuster, îl cheamă Wolf, îl cheamă Bauer, da pe mine mă cheamă Iancu Dumitru, de unde știţi că eu sunt din satu nou?? ?Băi copile, ia vino-ncoace, uite ce scrie sus pe buletin: D.O.? ?Ce-nseamnă asta??, că atuncea am aflat și eu. ?Domiciliu obligatoriu, după asta te iau mă, nu după altceva?. Eu ziceam că eu vorbesc bine românește, corect gramatical, n-am accent de bănăţean, n-am accent de neamţ, n-am accent de maghiar, atunci pe mine cum mă poate depista?

Cine știa că o să vină acea minune din decembrie ?89, ca să putem să vorbim și să apară atâtea lucruri? Să știţi că românul, după ?22 decembrie n-a câștigat cine știe ce. A câștigat libertatea și dreptul de-a huidui fără frică, că nu se mai poate întâmpla ceva să spui acuma ceva, chiar dacă jignești un parlamentar sau îi spui ceva, nu neapărat îl jignești. Nu-ti mai e frică că o să te aresteze. Spuneam bancuri multe pe vremuri și mai ascultam Europa liberă, Vocea Americii. Directorul meu, Iulius Teodor (un om deosebit, din Botoșani, dar pe care facultatea l-a adus aicea și-a rămas aici) îmi spunea mereu: ?Măi Mitică, ce mai știi tu?? și eu îi spuneam. Programul la servici era de la 7 jumate pân? la 4 jumate, la Întreprinderea de cereale, și tata, răposatul tot îmi spunea: ?Mă, ce tot stai tu? Du-te la treabă că te cheamă directoru??. Și zic: ?Lasă, că în fiecare zi stau pân? la 9-10 seara cu el acolo?. ?Păi, de ce?? ?Îi spun și lui ce aud eu?.

Tata, prudent mă-ntreabă: ?Da el îţi spune ţie?!? ?Păi, nu-mi spune?. ?Păi de ce?? ?El spune că el stă la bloc și-acolo se bruiază radio?.

Eu eram șef de serviciu și într-o zi directorul întreabă unde sunt. ?Păi n-a venit?. ?Să vină-n coace, că-l aștept?. Am venit la 8 fără un sfert, m-am dus la el în birou și el mă aștepta cu o cafea și mă-ntreabă: ?Ce mai este Mitică?? Îi spun ce mai auzisem și la un moment dat îi spun: ?Șefule, da mata nu spui nimica? Numai eu spun ce aud de la Europa liberă, Vocea Americii, Vocea Tirana, Deutsche Welle?? ?Păi la mine e bruiaj?. Am zis: ?Eih, de mâine nu mai spun nici eu. Dacă mă torni într-o zi, la băieţi acolo?? Mai glumeam cu dânsul.

Erau lucruri de astea, dar și acum mai sunt unii pe care-i mai văd pe stradă și care erau atașaţi de regim și chiar strigau frenetic: ?Stima noastră și mândria??, îi văd acuma cum intră-n biserică și-și fac cruce de sus până jos și cât îs de evlavioși și de credincioși? Zic: ?Măi, da atunci de ce??? ?Domle? făceam de frică, da acasă aveam icoană, aveam pe mama cu tata?. Nu că nu-i cred, da? nu-i înţeleg acum, de ce atâta mârșăvie în ei, de ce atâta slugărnicie, de ce atâta obedienţă în ei? Bine, eu nu-i iert, pentru că așa e configuraţia familiei noastre, suntem mai caustici, mai incisivi. Așa sunt și eu.

?Că am plecat de la faptul că cine ne-a educat. Din tată-n fiu, noi suntem educaţi fără să ne transmită cineva în scris. Pentru că noi, aromânii, trăind în Peninsula Balcanică foarte mulţi, instinctul de apărare era așa de puternic și-așa de pronunţat încât instinctul de apărare a dus la conservare și conservarea duce tot la apărare și așa am rămas, cu această apucătură de care nu ne putem lăsa cu una cu două. Și-avem această educaţie: respectul faţă de cel mai mare, respectul în familie. Eu fiind mai curajos, semănând cu bunicul (cum spunea bunica) și pe parcurs ?poluându-mă?, să nu zic altfel, a apărut și la mine tupeismul din ăla spaniol, sângele balcanic, temperamentul latin care m-a dus până acolo întrucât trebuia să-mi apăr surorile. Le-am găsit soţi, la București și amândouă sunt la București. Când au venit aici am vrut să-i văd cum vorbesc, cum scot batista, cum mănâncă, dacă e familist, nu-i familist. Pe parcurs, pot să spun, chiar fără să fie o elogiere, eu l-am cam crescut și pe tata. Eu eram cel mai mare, la părinţi și eram o altă fire. Am fost și norocos, că am fost cuminte, mi-am văzut de treabă, cum vă spuneam că eram ascultător, îmi vedeam de hârtii, învăţam orice și așa mi-a crescut și numele, și valoarea și iată că astăzi numele meu e cunoscut în Brăila. Am fost și director general la Cereale, în ultimii ani?