Fragmente din interviuri despre colectivizare

De la paisprezece la șaptesprezece ani am lucrat în agricultură, ce să spun, mi-a plăcut. Am mers la câmp, am avut pământ destul de mult și am avut și zileri. Cu ei am lucrat, am glumit, mi-a trecut repede ziua. Am lucrat, am obosit, m-am culcat și dimineaţă din nou și știam că asta este viaţa. Ne întâlneam noi fetele, mergeam la dans, la noi așa a fost, de sărbători sau marţea a fost bal. În satul nostru, Diniaș și in alte sate așa a fost, duminica dupămasă s-a sărbătorit și s-a mers la dans. De la ora două până la șase, șapte seara, am și uitat cum a fost.

Când am avut șaisprezece ani a început cu clasa asta contra, cu comunismul, or primit ei curaj, cu unii chiar am fost colegă. Așa s-a înţeles în sat, cine a avut pământ mai mult ăla era chiabur și cine a avut pământ mai puţin ăla a simţit că are putere, că el va fi comunist și tot așa. A fost un partid al tineretului, eu nici n-am dorit să fiu în partidul ăla, nu că n-aș fi dorit să fiu cu colegii mei, dar parcă ceva m-a jignit fiindcă tare ne-au atacat. Or început să ne pună cote mari la pământ, am lucrat tot timpul, tot anul și nimic. Grâul ni s-a luat, porumbul ni s-a luat, încă ne-a pus să dăm și lapte pentru câte hectare aveam, să dai ouă, carene, să dai fel și fel. Și eu așa rău m-am simţit, adică toată viaţa să muncesc și eu nu pot să cumpăr o rochiţă cum au colegele mele, doară din primăvară până în toamnă lucram. Di cauza aia eu eram supărată. De ce, ce rău facem noi? Dacă am moștenit pământul ăla de la strămoși sau ce știu eu. Să fie așa o mică înţelegere, dar nu, nici n-am avut suficient cât ne-a pus cota. Tata trebuia să dea și grâu și porumb și tot. În schimb noi am avut porci, fân, trifoi și astea le-am dus la Timișoara, cum am spus, Timișoara era aproape, și de acolo am mai făcut un ban ca să ne cumpărăm pâine, să cumpărăm din nou sămânţa ca să semănăm pentru celălalt an. Că noi din agricultură am trăit. Am avut animale atunci, am lucrat cu cai, n-au fost tractoare ca acum, n-au fost combine, noi tot am lucrat cu mâna, am săpat, am cules cu mâna. Am avut o mașină pe care au tras-o caii pentru grâu, pentru secerat. Dar animalelor le-a trebuit mâncare. Dar, știţi cum e, dacă unu? știe că așa trebuie, așa e, n-ai încotro, ne-am împăcat cu soarta. Dar nici asta n-a fost suficient. Din cauza aia eu am spus că comunismul nu este bun, nu este drept, nu respectă un muncitor.

De luni până sâmbătă am lucrat, duminica, ca întotdeauna, ne-am dus la dans și în ultimele momente dinainte de a ne duce în Bărăgan, or început să ne alunge din sala de dans. Noi, care am avut pământ mai mult, nu aveam voie să mergem la dans, să fim împreună cu ei, că noi suntem chiaburi, mi-e foarte greu să spun cuvântul ăsta, dar așa au strigat ei. Noi, fetele care am fost, nu ne-am băgat, am ţinut la persoana noastră și nu am vrut să ne băgăm. Dacă au zis nu, nu. Dar băieţii în schimb au încercat, să vedem, ne scoate? Și ei dansau, toţi colegii, când intră băieţii în grup, cinci, șase persoane, muzica s-a oprit și au strigat: ?Afară. Chiaburii, afară!?, iar ei au zis: ?Și noi suntem tineri și vrem să dansăm?. Atunci i-au luat după spate și i-au alungat. Noi fetele ne plimbam și ei au venit la noi și au zis: ?Chiar asta am vrut să vedem, sunt în stare? Și au fost, au fost în stare?. Și cum am spus, am trăit ca fraţii până atunci, colegii din școală și ce răi au ajuns.

A.I. din Variaș intervievată de Gilda Vălcan

Și cum era casa veche aveam floarea soarelui prin târnaţ și cum era întuneric ar fi îndrăznit tovarășul prim secretar să deie în mine și cum eram și eu o ţâră băut am zis: "Să te puie Dumnezeu să dai în mine că aicea și rămâi." Se uită șeful de miliţie la mine și zice: "Măi, tu ești desculţ și-n capul gol, du-te de-ţi ia în picioare și în cap?" "Dom-le eu desculţ umblu și în capul gol." "Nu, du-te înapoi." Mă duc înapoi și-mi iau pantofi în picioare îmi iau în cap și mă duc aicea în deal și strig odată, era noapte, strig odată, nu mă aude tata, strig de două ori, mă aude unu mai în vârstă, strigă el mai departe la tata și-l văd jos pe tata pe pășune în jos, venea cu felinarul. "Măi, ce sa întâmplat, aţi murit careva, ce s-a întâmplat de vii la ora asta?" Zic: "Tată o mașină e de la Beclean, e prim-secretarul, sunt mai mulţi acolo." Zice tata: "Au venit să mă aresteze, să mă ducă. Unde-s cu mașina?" "Mașina-i la școală." "Îmi pare bine că-i la școală, să vin pe-acasă să iau ceva de mâncare și după aia să merg pe la ei."

Vine tata acasă, mănâncă, își ia o bucată de caș, o bucată de pâine, o învelește într-o bucată de ziar și o bagă într-un buzunar în haină și se duce. Zic eu către tata: "Vin și eu cu dumneata până acolo, da să nu mă vadă ei." Era o casă pustie lângă școală, "vin până la casa aia, casa lui Toaie". Îl văd pe tata că intră în școală, n-o stat un minut, da nici un minut. La tata i-o zis: "Așteaptă în mașină, că mașina e în drum", or mai discutat ei ceva acolo, ies afară din școală și o durat vreo cinci-zece minute lângă mașină, cum era întuneric, eu n-am auzit ce discută ei acolo. După aia văd că pornește mașina și se duce și tata rămâne în drum. După ce se duce mașina sar peste poarta de la casa aia părăsită și mă duc la tata. Cum era noapte zic: "De ce te-o chemat?" Tata zice: "Vai dragul tati, noroc că am avut la mine bunda și cheptariul, să vezi ce mi-o dat la pumni". Când am auzit am pus mâna pe un siloz de la marginea șanţului și am zis: "Unde oprește mașina în sat nu contează că dau în mașină, că dau în ei". M-o prins tata, da m-o scăpat. Noroc de la Dumnezeu o fost că ei s-or dus la Beclean cu mașina că dacă făceam prostia asta apăi mă arestau pe mine și-atunci erau bătăi. Zice către tata: "Dacă mâine seară nu am tăt satul adunat la școală să știi că-i al tău dracul." După masă umbla tata prin sat, mobiliza lumea ca să meargă. Na, ș-apoi așa s-or făcut treburile astea cu hoţii și cu bătăi.

În ’61 ziceau: "Ce-i cu insula de la Chintelnic? cei de la Regiune nu se mai face odată GAC-ul?" Eu am lucrat pământ în parte până o venit colectivul, și la Ion a lui Bârzan am lucrat pentru că eu nu m-am înscris în colectiv. Acuma, de exemplu, zic ei să facem asociaţie, ei cred că atunci s-o făcut tovărășia. Avea socrul pământ între ape și pentru că socrul n-o vrut să se înscrie în tovărășie, i-o dat colo sub pădure și i-o dat la Oșan Grigore pământ, pentru că el s-o înscris în tovărășie. Ei așa cred că și acum or face asociaţie și ăștia care nu se înscriu în asociaţie i-or da undeva în vârf de deal și ei or folosi pământurile astea bune. Aia nu s-o întâmpla. Adică eu îs cu pământul meu, vecinul dincoace, ne asociem dar nicidecum pe mine să mă mute de-acolo în vârful dealului să-i deie la tovarășul. Numai pe vremea tovărășiei o fost aia, aia o fost pui de colectiv. Și noi ţăranii avem o vină foarte mare, noi aeștia care am trăit aici nu mai suntem ăia care am fost, suntem mai bătrâni, ne-am domnit, ceva îi, la mine, de exemplu, nu-i, da la restul îi. Unii vor să meargă doar ca pe vremea comunismului.

Măriuţa, femeie-mea, zice: "Măi, eu îmi iau o găleată de cartofi și mă duc acasă." Eu îi zic: "Tu stai în loc, tu nu vezi miliţianu acolo, dincoace altul?" "Nu că eu îmi duc cartofi că și cutare o dus, și cutare". "Tu stăi în loc." "Nu că mă duc". "Treaba ta, te descurci." Mere până la răzor cu găleata, numa ce-o văd că apare, vine-ncoace și i-a ieșit miliţianu înainte și-i zice: "Te duci cu găleata la grămadă". Eu eram cu sacii de cartofi să-i cântăresc, când o văd că vine… "Na, zic, ai sosit" (râde). "Da, zice, bată-l Dumnezeu că m-a prins și m-o trimis cu cartofii la grămadă." Vine, golește cartofii la grămadă, vine miliţianul, domnul Pop, cam nervos. Zice: "de ce ai golit cartofii?"

Măriuţa (soţia): "D-apoi ce să fac cu ei, trebuia să merem să-i cântărim? Noi am fost mers de dimineaţă, ne-am grăbit ca să terminăm, eu n-am fost mâncat nimic de-amiază".

Arghir Bârsan (A.B.): Zic către domnul Pop, dar cam acru: "Știi ce, dumneata ai pușcă și ești om înarmat, împușc-o, mama mânesa, de ce fură, doară vezi că a furat." Da el zice: "E a dumnitale. Nu zic că mata ai prins-o". Na, păi mai stă Măriuţa rușinată o ţâră. "Auzi, zic către el, eu de-amiază n-am mâncat, dă-i drumul acasă să meargă să-mi facă de cină." "Apăi ducă-să." D-amu când o fost la revoluţie a trebuit să-i zboare capela din cap. D-apoi tot ăia sunt că s-or schimbat din miliţie în poliţie, ei au salarii mari, nu numa că i-o schimbat ca lupul părul da năravul ba, trebe schimbat cu tătul. Eu, de exemplu, mă duc, descărcam niște șamotă la depozit, că lucrez la depozit la descărcări, vine domnul miliţianu, face cu mâna să aduc niște cărămidă. Șoferul zice: "Măi tu nu ești la miliţieni la cărat cărămidă, păi ne încurci pe noi." Încă ei așa-s învăţaţi să-i lucri pe de gratis. Dacă mere, face cu mâna la mașini, cară-mi cutare, fă-mi cutare.

(Povestiţi-mi despre viaţa dumneavoastră, cum a fost viaţa aicea?) Mă numesc Arghir Bârsan, născut în ’34 în 2 iunie. Apăi după aia a venit Ungaria, în ’40, am făcut patru ani la școala ungurească, apăi după aia a venit războiul, a trecut războiul. Din ’45 a fost reforma agrară cu pământul, în ’46 a fost o inflaţie de bani, s-au stabilit banii. Apoi în ’47 a plecat regele din ţară, a deblocat ofiţerii regele afară.

M-am născut în 1934 în satul Șirioara în 2 iunie, pe aicea pe la noi era România Mare, era o libertate foarte mare, în schimb erau impozitele foarte grele și ţăranii pe aicea nu aveau bani, cu banii stăteau cam slab. Cerealele în schimb erau foarte ieftine.

[…] Apoi prin ’48-’49 o început greutăţi, apăi dă-i cote și cote și nicicum nu mai terminai.

Venea colectorul, dacă aveai de dat cereale acuma nu mai avea omu să dea cereale, zicea: "alte boabe". Păi pentru mălai puteai da orz, grâu, așa le zicea, "alte boabe". Prin ’54 m-am dus în armată, l-am lăsat pe tata acasă, fratele meu era la facultate. Eu am stat trei ani în armată, apoi când am venit acasă era un haos. Ne-am mai menţinut. Apoi după aia m-am căsătorit eu, m-am apucat de lucru, am făcut treabă, apoi tăt cât lucrai numa nu ne ajungea. Tot ce produceam trebuia să ducem la stat, o început colectivizarea, arestau oamenii, îi duceau la raion, îi bătea, îi schingiuia, batjocorea și tăt așa. Dacă s-a făcut colectivul, din ’59 cum s-a făcut la noi în sat, era greu că nu-ţi dădea nimeni nimic, era mai rău, lucrai și nu aveai nimica, ce furai, atâta, în rest nu-ţi mai dădea nimeni nimica. Oamenii mergeau cu sacul, furau.

(Tatăl dumneavoastră a avut mult pământ?) A avut vreo 10 hectare. (Au fost deportaţi din sat?) Au fost arestaţi numa, la Canal au fost și chiaburi și cine nu-și plătea cotele, erau pe categorii. Până la 5 hectare era o categorie, de la 5 hectare plăteai mai mult și lapte mai mult. De la 5 la 10 hectare.

(Pe tatăl dumneavoastră nu l-a arestat?) Ba da, l-au dus pe la raion, la Beclean, o săptămână două pe-acolo, pe urmă l-o slobozât acasă. L-o trimis să se înscrie în colectiv. Tot ne ameninţa că-l dă pe frate-meu afară din facultate, apoi nu ajungea nimic, tot ce munceam dam la stat. Acuma să vedem cum a fi, de un timp încoace îi bine, numa sa vedem, am uitat și noi, nu mai suntem ţărani, suntem semiţărani sau ţărani pârâţi. Așa ne-au obișnuit, e vorba de cum te pui la punct, îţi revi tu iară cum ai fost numa că copiii noștri îs la oraș toţi, pe la blocuri, la fabrici, servici, care, unde. Am rămas noi ăștia bătrâni, totuși facem, nu ne lăsăm, aicea trebuie forţă de muncă, altfel nu se poate. În sat este forţă de muncă dar ar trebui să fie mai multă, agricultura, trebe lucrat la timp, nu poţi minţi, dacă n-ai lucrat la timp, cultura e gata, dacă n-ai prășit la timp, dacă o vie nu e stropită la timp, nu-i curăţată, e gata. Aici e vorba de lucru de sezon, noi ţăranii vara lucrăm cât 15 oameni. În schimb iarna economisim, economie la fân, la cereale, animalele ca să-ţi fie bune, porcii, aranjamente în grajd, aranjamente în pivniţă, în pod, peste tot, asta era munca de iarnă, economia mai mult și grija, numa bine să fie treaba.

[…] Prin ’47 îi zice la secretarul de partid din sat, nu-i zicea secretar de partid, îi zicea secretar de celulă, ș-apăi la celulă avea biroul celulei. Erau trei membri de partid, erau ţărani din sat, era Pătraș, unul Gavrilă ș-apoi restul erau ţigani de nimica, nu prea trăiesc, îs morţi, or fost din ăștia mai bătrâni. Așa a început politica partidului la noi în sat, cu ţigani, ei au fost prima dată, ţiganii, cei mai răi oameni. Oamenii știau că dacă se face membru de partid și urmează politica partidului apăi, trebuie să-și dea pământul și să se bage slugă la stat, că oamenii aveau presimţire că se face colectiv și asta s-o știut dinainte. Oamenii nu prea au avut nevoie de astea, până la urmă o fost nevoie, alţii au făcut ceva și or zis că dacă te faci membru de partid scapi și așa s-o petrecut treburile.

Ăștia au luat terenul bisericii și l-or împărţit între ei, acuma el îi trecut în registrul agricol, la ei figurează. Biserica are dreptul la 5 hectare, ei nu vor să sloboadă pământul pe motivul că e trecut în registrul agricol la ei, dar normal e pământul bisericii. Ei zic că registrul de bază e de prin 1950 și ceva, până la urmă tăt nu le mere. Acuma biserica nu mai are pământ, are ceva pământ rău în vârful dealului, d-apăi biserica din 30 de hectare are dreptul să-și ia de unde vrea ea 5 hectare de pământ, că atâta e legea. Nu poate de respectivii că ei nu vor să sloboadă pământul, au mai făcut abuzuri de putere. Apoi terenul taurilor comunali, s-or suit pe el cu forţa. Acuma tauri nu avem, dacă vrem să ducem o vacă la taur trebuie să dai 500 de mii să meri până sub coasta Cristurului cu vaca la taur?, ei or luat pământul.

Pe pământul ăla se ţineau doi tauri comunali, în sat, s-o băgat așa cu abuz de putere. Tot satul le-o sărit în cap, așa s-o mușamalizat treburile și au rămas mai departe, n-o avut ce le face nimeni nimica. Ăștia îs hoţi cu diplomă, îi sădită hoţia în ei, n-o poţi scoate nicicum. De exemplu, s-o împărţit animalele de la C.A.P. foarte bine, s-o împărţit cerealele, toate, urmează acuma să se dărâme grajdurile. Ei s-or dus pe pășunea comunală ? au fost niște strujeni acolo, niște lemne groase, de 80 de ani, 100 de ani, mai mult, unde se adăposteau marhăle[1] când bătea o gheaţă, sau venea o ploaie ? i-o tăiat. Păi au fost bunuri comunale sau bunuri obștești. Bunurile obștești, asta o fost o lege, ca să se desfiinţeze.

Din bunul comunal nu aveam dreptul. Ei or făcut și astă treabă. I-am zis odată pe tren la unul Viorel: "Măi Viorel, nu te da tu așa mare, partid comunist nu mai este". Parămi-se în România au fost 4 milioane 800 de mii de membri de partid. Apăi 17 milioane să se lase duse de nas de 4 800 000 de membrii de partid, asta nu se mai poate. S-a putut atuncea. Copiii nu puteau zice o poezie la serbare, numa tăt cu partidul, așa era. În comisia de împărţire tăt ei s-or pus, n-ai apucat să propui, or făcut în așa fel de s-or băgat pe sub pielea la ăilalţi, că ăștia-s șmecheri, hoţi, știu hoţiile de pe vremea colectivului, că așa făceau și pe vremea aia, deși n-o fost nici comuniști ca comuniștii, au fost hoţi care-au știut să fure.

 

(Uneltele s-au împărţit?) Alea or fost la SMT, cu timpul probabil și astea trebuie să se împărţească. Apăi trebuie piese de schimb la combine, la domnul inginer nu-i convine să se strice colectivul, el mereu la salar își umplea șareta: vinete, roșii, castraveţi, mergea la cazanul de ţuică cu damigeana de ţuică, merea la stâna de oi – cașcavalul pentru domnul inginer, merea la magazia de cereale?, lui nu i-o convenit. Termia facultatea și mergea la C.A.P. cu o plasă rea, haine rele și într-un an îl vedeai pe domnul inginer cu mașina, deși i se reţine cumva bani din salar pentru garanţie, care era egal cu zero. Apăi erau magazionere, brigadieru, șefii de echipă, tovarășii ingineri, președinte, pe ăștia toţi i-am ţinut noi în spate, ei mâncau numa carne și noi numa oase. Când era primăvară venea ca să-ţi deia lotul. Terenul meu o fost mare, un hectar aproape de pământ, da venea primăvara și mi-l măsura. Lucri o porţie ai dreptul la 15 ari, lucri două porţii, ai dreptul la 30 de ari, așa era.

Bârsan Arghir din Șirioara, jud. Bistriţa-Năsăud, intervievat de Smaranda Vultur.

 

Am ajuns în jurul orei doisprezece la Fetești, s-a împărţit garnitura în două și am venit la rampă unde am descărcat. Erau camioane care ne transportau. Și căruţele ale noastre, fiecare cu bagajele lui. Eu am fost încărcat într-un camion și chiar am fost în primul camion care a primit toate dosarele noastre, a garniturii cu care am ajuns acolo. Ne-am dus la Fetești jos, la IAS Fetești, acolo s-au predat dosarele și între timp a rămas un locotenent major de securitate în cabina camionului și eu l-am întrebat: ?Spuneţi, vă rog, unde ne duceţi?? El, foarte îngrijorat, părea foarte nemulţumit de ce se petrecea, mi-a explicat că mergem în câmp liber, cu străzile trasate deja cu pluguri și să nu spun la nimeni. Deci treaba a fost foarte, foarte tristă. Și așa a pornit mașina și ne-a dus. Am căzut chiar într-un colţ de stradă. Am fost descărcat într-un câmp unde era bumbacul cam de zece centimetrii. Unii au căzut în teren unde a fost grâu nu chiar copt dar l-au tăiat și l-au dus la animale. Asta a fost când am descărcat. Spre seară tatăl meu, plăcându-i muzica, spune: ?Scoate acordeonul și cântă?. Am scos acordeonul, am început să cânt, de îndată au venit sute de persoane în jurul nostru, s-o dansat, s-o cântat până târziu noaptea și au plecat toţi la culcare. Ne-am culcat pe recameuri, pe paturi, ne-am acoperit cum am putut, dimineaţă când ne-am sculat am fost prăfuiţi; când am deschis ochii și gura s-a văzut cine suntem. Nu ne-ar fi cunoscut nici mama bună! Asta a durat câteva zile, atunci am făcut primele bordeie. Bordeiu, într-o noapte a plouat și s-o umezit pământul cu care a fost acoperit și era să cadă pe noi noaptea. Și am fugit cu toate bagajele pe care am dormit la vecini, acolo în sat până a doua zi. După aceea am cumpărat o grindă mai solidă și am reconstruit și am stat în bordei. După aceea ne-au dat de înţeles că trebuie să construim case altfel capul familiei va fi ridicat și condamnat. Am făcut până în toamnă casă, am intrat în casă, am cumpărat papură, am acoperit-o. Am primit uși și geamuri de la stat și lemnăria pentru acoperiș, dar papura am cumpărat-o noi. Așa că am terminat casa până în toamnă, dar, așa crudă cum a fost, nu numai a noastră, ci toate casele, în primăvară, când a început să sufle vântul, Crivăţul, care suflă acolo trei zile, s-au dărâmat cel puţin o treime din colţul din nord-estul caselor. Noi am pus prelate și nu ni s-o dărâmat și care o pus snopii de tulei, adică cine ce o avut, nu s-or dărâmat. Dar cine n-a pus nimic, s-o dărâmat colţurile acelea și unele din case s-or dărâmat. Deci asta o fost primul lucru care o fost neplăcut în mijlocul iernii.

Erau mulţi ani când iarna sufla Crivăţul și aduna zăpada. Într-un an a nins liniștit două trei zile până la o jumătate de metru de zăpadă și bătrânii de acolo spuneau că ei n-au pomenit așa ceva, ?o să vedeţi că o să vină vântu și o să măture toată zăpada?, și într-adevăr, a treia, a patra zi a venit Crivăţul vreo trei zile și ne-a astupat casele, care a făcut troiene înalte și după aceea a îngheţat. Asta a fost cam de miercuri până duminică înainte de masă când au venit băieţii, tineretu, și m-a chemat ?Hai, vino să ne cânţi, să facem dansuri după masă!? Da?, cum o să știe lumea? Și spun eu, ?nu-i nimica?. La Cămin în faţă și la școală era troiană de zăpadă la vreo patru-cinci-șase metri, și era îngheţat complet. M-am suit cu acordeonul pe una din astea și am început să cânt cu acordeonul. Imediat vedeai cum ieșeau, ca șobolanii din casele pline de zăpadă! Foarte mulţi au cerut ajutoare, că mereu, mereu arunca zăpadă și îi înfundau și n-aveau aer. Nu a păţit nimeni nimic, nu a murit nimeni, dar a fost de lucru grozav. Și așa s-au făcut și dansuri, pentru că trei-patru zile de Crivăţ încât am topit zăpada și am băut apă de acolo. N-aveam fântâni. În centul satului s-a săpat o fântână de șaizeci și patru de metrii până la apă; erau funii și o roată pe care o învârteau oamenii ca să scoată o găleată de apă. Dura un sfert de oră până ajungea găleata jos. Erau oameni, tot de ai noștii, care cu butoaie cărau apă și o vindeau cu douăzeci și cinci de bani găleata, dar cumpăram apa. Așa că ne-am descurcat cumva, dar vă spun, totul a fost ceva necunoscut, totul a fost ceva cu chin.

Acasă ce v-au spus înainte de a pleca cei care v-au ridicat în Bărăgan?

Ni s-a spus așa. Au bătut la geam dimineaţă la orele două și întreabă ?Cine trăiește aici??, ?Tata, mama, eu.?, ?Buletinele și toate actele ce le aveţi daţi-le aici.?, erau din tot felul de armate, și securiștii și jandarmii și ce să vă spun, și localnicii erau care să spună ?Aici stă cutare.?, care au cunoscut. Am dat toate actele, s-au uitat, ?Nu mai e nimeni??, ?Nu mai e nimeni.?, ei aveau tabel. Spune: ?În două ore încărcaţi o căruţă, puteţi să puneţi doi cai la căruţă, puteţi să luaţi o vacă, puteţi să luaţi doi porci, păsări și mobilierul ce puteţi să-l încărcaţi în căruţă?, căruţă din asta ţărănească, obișnuită. Una puneam, una luam jos, tot așa. Bicicleta, multe or rămas, ce să vă spun, inventarul tot: plugurile, căruţele, încă trei cai, încă două vaci, n-am dus vacă cu noi, n-am dus nici o pasăre, nici un porc.

Aţi fost o familie înstărită.

Da, da? pe timpul ăla eram deja sărăciţi. Ne-a luat impozitul pe tot anul până in iunie, cumpăram porumbul. Din porumbul nostru cât produceam ne lua de șase, șapte ori supracotă. Asta numai în filme se poate vedea și se poate crede că nu putem să credem noi singuri de unde le-am dat și  cu ce cumpăram ca să le dăm și întotdeauna cereau, cereau, cereau. Nu era treabă cinstită, nu era de sus ordinul, se foloseau bandiţii ăștia din jurul nostru care ne conduceau, primarul cu primul secretar din Timișoara care duceau cu camioane noaptea și vindeau prin oraș. Deci noi sufeream și ei se îmbogăţeau. Așa că tot ce se petrecea în timpurile alea a fost anormal. Nu a fost omenesc. Nu știu, după războiul din ?44 când a trecut frontul pe aici, foarte multe s-au schimbat și foarte multe s-au întâmplat de n-ai știut cum să te descurci, apoi și Bărăganul. Ce să vă spun, până atunci ne omorau cu cotele, cu planu?. Ne puneau tot felul de produse să semănăm, dovleci, tutun, soia, cânepă, cauciuc, nici nu pot să vă spun ce nu a fost atunci să semănăm numai să nu semănăm porumb, ca să ne distrugă. Că asta o fost în interesul politicii care era atunci, ca să se colectivizeze.

Dacă nu plăteaţi cotele vă lua pământul?

Nu numai asta! Ducea capul familiei și-l închidea, batjocorea. Trebuie să dai atâta; era cota fixată și după aceea cereau ceva ce nu puteai să reziști. Și de aia spun, am fost sărăciţi bine, bine.

B.D.  din Variaș intervievat de Gilda Vălcan

Însă a venit colectivizarea, nu că a venit, însă a distrus dragostea de a mai munci, dragostea  ţăranilor faţă de pământ, nu mai are dragoste. Apropo de toate astea, când am venit de unde  am fost, de unde se tot spune că am fost, m-am dus la un bătrân din sat. Numai el era singur acasă, Moș Păun, nu l-aţi cunoscut. Și am auzit, după ce am venit că numai el nu s-o înscris în colectiv. Un om simplu, n-o cunoscut nici carte. Și m-am dus la el, i-am dat câta răchie ș-am stat cu el de vorbă: ,,Taico Păune, am auzât că numai dumneata nu te-ai înscris în colectiv.? Atunci el m-o spus un lucru care m-o impresionat, nu-l uit până la mormânt: ,,Măi, Paito, că  el așa zicea la fiecare, Paita, n-am putut să mă scriu la colectiv că eu n-am avut  nici o palmă de pământ, numai plaţul [plaţ = aici, pământul de pe lângă casă n.n.] l-am avut. Și ca să mă bag la colectiv, să mănânc pământul la unul și la altul, asta treabă n-am putut s-o fac.? M-o impresionat atât de mult vorba asta, însă alt vecin de-al lui când o aflat că s-o dat plaţ, or dat 20 de arii, s-o ţinut insistent de el să să scrie ca să primească bucate asta de pământ ca să o lucre și ei, să profite ei de bucata lui de pământ. Și el n-o vrut să să scrie. Lucrul acesta m-o impresionat extraordinar de mult.

 

Iosif Chirilă din Slatina -Nera intervievat de Adela Lungu

 

 

E, dar atunci, dup-aia, o venit altă dracină, c-o început cu colectivizarea. S-o început cu presiuni pră noi, or pus tot  felul dă coţi (cote n.n.) acasă, veneau oamenii dă la trierat, care or fost câta măi înstăriţi dăcât noi ? nouă ne-o mai rămas ceva-ceva grâu. Șî la alţii o venit, nu le-o mai dat nimic, le-o luat tot, că o zâs că planifică atâta să ieși cu grâu?. Șî le-o luat oamenilor tot. Șî atunci ne-o presat să mergem să cărăm la metăr, că zâce să facem robota cu boii, cu ăștia. Dar primarul, Irimia, pră sara dă Sfântu? Nicolae, o venit la noi să ne mâne la Ochiul Beiului, la Ilidia, la Ochiu?, așa i-o zâs acolo. Acolo o fost un depozit dă lemne, să ducem 12 sau 24 dă metri dă lemne, să-i cărăm dântr-un văluș, să-l ducem acolo. M-am dus acolo, m-am dus cu tata șî era iarnă,  frig, zăpadă d-asta. Șî ne-am luat mâncare, dar n-ai putut să iei zâua că ne duceam să șăgem (să stăm n.n.) acolo, ne-am luat noi câta mâncare când ne-am dus acolo sus, o fost invazie dă niște șoacăţi, niște îrţi [șoareci n.n.] șî măi mici că șobolii [șobolani n.n.], zâceau că-s șoacăţi.. Erau prăstă noi, or zâs c-o fost invazie. Or ros ţoalele dă pră la boi, la noi or venit când am făcut mâncare, tot or mâncat, n-o măi rămas nimic. Însă o dat Dumnezău, or fost niște bufeni acolo, care or lucrat pră la pădure cu caii, o fost un pădurar care ne-o dat voie să ne ducă ăia metării în locul nostru șî noi să plătim bani. Șî le-am plătit lu? ăia, ne-or dat adeverinţă c-am adus atâţa metări șî ne-am proîntors acasă. Șî atunci, presiuni, te-o mânat ca să te înscrii la colectiv. Zâcea: ?-Măi, vere, c-o fost ceva neam cu al meu tată, cam văr de-al treilea, ?dacă vrei să scăpi dă ăștia, uite, te înscrii la colectiv, că să face colectiv și-i bun!? Șî am spus: ?-Când să-nscrie lumea, dar deocamdată nu, eu ș-acasă?? E, numai acum așa trebuie să  fii. Șî am mai rezistat așa, până când o început dă s-o băgat toată lumea. E, dar să-ţi spun! Înainte or făcut un colectiv cu vreo 30-32 dă familii. Șî ăștia i-or lăsat 1an-2, chiar am avut cu noi vecina asta dă la deal că să lăuda: ?- Vino, să vezi rană [hrană  n.n.] ce-avem noi, că așa-i la colectiv, să împarte tot.? Le-o împărţât șî lor acolo șî le-o dat, c-or avut șî ei, or început să să gospodărească șî ei, or luat vaci, niște oi, c-așa-i la gospodărie. Dar noi am fost bine instalaţi acasă, am avut tot ce ne-o trăbuit, n-am avut lipsă dă colectiv. Șî eu, cum am fost, nu știu, ţ-am povestit, o nu, cum am fost la armată. S-o început războiul, parc-am vorbit noi năinte despre război, când o început războiul cum s-or cântat niște muieri. N-am vrut să mă duc la război, dar s-o lucrat pră două fronturi, că la Anina, acolo, s-a scos cărbune șî noi ne-am dus la mină, acolo șî dacă te-ai dus la mină te-or scutit dă la armată. Șî atunci, vreu să-ţi spun cum am cântat la Anina, la cor șî după ce-am venit dă la Anina m-am transferat pră la Oraviţa șî am cântat  șî la Oraviţa. Șî atunci o început propaganda cu colectivizarea. Ăștia care s-or băgat, ăștia, câţa (câţiva n.n.), or început șî ăialalţ, câţa șî or vrut să ne demonstreze șî nouă. O spus așa: ?Acuma vine colectivul cu manifestare, ăștia, prin sat.?. Era unu?, Ion Budoni, când s-o predat la colectiv, să-și prede atelajele ce-or avut, s-or pus în car, o pus păclici [panglici n.n.] la boi în coarne șî o fost Ana Pironi parc-o văd, șî cu Păulina, or fost în car șî asta o fost mai șchioapă șî i-o păzât vacile lu Budoni, o fost șî ea în car. Șî atunci, ele or început să strâge prân sat: ?Prântru pace luptăm noi/ Jos cu cei ce vor război!?, altă lozincă: ?Jos cu Titu?, trădătorul,/ Care și-o vândut poporul/ Jos, jos, jos!? , ?Ana Pauker, Ghiorghiu Dej/ Bagă  spaima în burghezi!? .Șî chestii dân astea, prostâi.

Covăsală Pavel din Slatina-Nera intervievat de Adela Lungu

 

 

(Povestiţi puţin de tatăl dvs.)  Oh…el o luptat mult, ca să nu se-nscrie la colectiv, și-o fost luat și dus cu o mașină și n-o știut nimeni unde-i. Mama mea o telefonat la Timișoara și ne-o întrebat: " unde-i?! ".

Când s-o făcut colectivizarea, noi atunci ne dusesem la Timișoara.

Rușii ne-or ajutat, că am primit și locuinţa și ne-o făcut și telefon imediat ? că am fost noi urmăriţi și nu știu ce…da a fost telefon. Și m-am dus imediat acasă, să văd. Un ţăran, trecând pe lângă Timiș, de la câmp, o auzit o gemătură, c-o gemut cineva, și  s-o dus să vadă ce geme. L-o găsit pe el ? pe tata ? într-un nămol, tot murdar, cum o fost aruncat și pe-ormă apa l-o aruncat. Și-atuncea l-o luat în căruţă și l-o adus acasă… l-o cunoscut. Și chiar ajunsesem și eu de la Timișoara.

(Cât timp l-au ţinut?)  Două săptămâni. (La securitate, la Caransebeș?)  Nu știu, el n-a spus nimic, el puţin a putut vorbi. Mi-o spus c-o fost cu nisip, el n-o putut mult să vorbească. O fost căzut în comă și-o murit. (Și se făcuse deja colectivi?) În sat nu, a rămas necolectivizat. (Și-atunci pe el de ce l-au luat?) Pentru că n-a vrut să se-nscrie.

(Avea mult pământ?) Mult, vreo 40-50 de lanţuri de pământ… o fost destul. Și n-o vrut, că până la Cârpa ? acuma-i Valea Timișului, până acolo s-o făcut colectiv, și de la Vuchini nu s-o mai făcut în sus. El și mai unul de la Slatina… și el o murit, da mai târziu. Feciorul lui era doctor veterinar. (Erau mulţi cei pe care i-aţi adăpostit?)  Ooo… și pentru ăștia am avut mult necaz. Și vina asta o avot-o bietu tata. Că ducea 4-5 vaci în pădure și nu le mulgea- ca ăștia să mulgă, să mănânce. Și punea în săculeţ, în pom ? făină. (Credeţi că l-a denunţat cineva?)  Or fost în sat, cum să nu… chiar ăia săraci pe care cândva i-o ajutat, pe care i-o crescut. (Ăștia din munţi erau și din sat de la dvs.?)  Nu știu dacă aţi auzit de Verka Filon ? ăsta era acolo și l-or legat de coada calului și-așa l-au adus din pădure până la Caransebeș, la pușcărie. Un singur fecior o avut…și ăla o murit. (Și pe omul acela l-au omorât?) Nu, e în Franţa, o reușit și-o fugit. (Mai trăiește?) Mai trăiește, o fost aici. Eu am fost foarte, foarte chinuită… nici nu pot să spun totul, mi-e imposibil ? că nu-mi aduc aminte… și mi-e așa de greu, mi-e foarte greu. Oh, nopţi și zile am plâns și m-am chinuit, ce să fac. Însă acuma sunt oarecum mulţumită.

Paraschiva HEIMERL intervievată de Smaranda Vultur la Brebu-Nou

 

 

 Ce-mi mai amintesc din copilărie și ce acum e trist și mă deranjează, a fost că lângă satul Zlatiţa este comuna Belobreșca, unde colectivizarea s-a făcut în anul ?49. Noi, copiii, mici, eram 5 – 8 ani, ne impresiona faptul că ei veneau la lucru, deci pământul ? care era cel mai bun pământ din teritoriul Zlatiţei ? ne-a fost luat de la părinţi, de la bătrâni și dat în custodie, cum au spus ei, CAP-ului din Belobreșca. Oamenii veneau dimineaţa cu căruţele, cu care de  fier, cum erau, cu boi, și veneau la lucru cântând, cu steaguri, cu… Noi, copiii, eram impresionaţi de faptul că ei vin așa de veseli și cântând? și, na, ziceam: ?uite, dom?le , cum trăiesc ei!?? N-am știut de drama lor, deci lor nu le era totuna să se scoale la ora 4 dimineaţa și să facă drum, cale de 4 kilometri pe drum de piatră, cu căruţele de fier și să ajungă după 3 ore la Zlatiţa, să muncească pământul; și ei erau frânţi, obosiţi, mai aveau și de cântat. Eu aveam o mătușă măritată la Belobreșca, era și ea în convoi, acolo, în căruţele alea. Mai târziu veneau cu mașinile cu steaguri și treceau tot așa, cântând. Si mătușa nu avea voie să oprească la noi, acasă, deci se ducea la câmp, ajungea acolo, dar de-acolo fugea să-și vadă părinţii, fraţii? da! Această dramă a continuat și în comuna natală, in satul Zlatiţa, la colectivizare, în anul 1962, când s-a terminat colectivizarea. Am fost printre ultimele sate unde s-a încheiat colectivizarea în zonă. Veneau așa-zișii instructori care făceau colectivizare. Au folosit tot felul de metode pentru a lămuri oamenii ca să fie colectivizaţi, ca să intre în colectiv: de la bătăi, de la amenzi, de la arestări. De exemplu, pe bunicul meu l-au băgat într-o mașină din aceea, GAS, și l-au cărat, săracu?, pe câmp. Și ziceau: ?acum suntem la Moldova, acum la Pojena??? L-au dus ca să? Până la urmă toţi, unu câte unu, s-au înscris la CAP. Cu mâna stângă erau legaţi de scaun și cu una scria: subsemnatul? cum îl chema? de bunăvoie și nesilit de nimeni predau averea la CAP???

            În sfârșit, după ce s-a terminat colectivizarea, atunci am văzut ce înseamnă să nu ai proprietatea ta, să nu ai animalele tale, să nu ai pământul tău și a început coșmarul ţăranilor din satul Zlatiţa. Ulterior am fost trimis la acest CAP-eu nou-înfiinţat ? am terminat opt clase ? și am fost trimis, pe bază de contract la Liceul din Lugoj, unde am terminat Școala Tehnică Veterinară, iar după terminarea liceului am revenit conform contractului să lucrez la această unitate. Trebuia să lucrez 5 ani de zile. Am terminat școala, m-au primit, în ?69, toamna, am lucrat până în mai.

Adam Liubișa din Zlatiţa intervievat de Adela Lungu

 

 

 Până la dizlocare, în 1951, în Dudești n-a fost IAS. S-a format iniţial, în ’49, tovărășia: "Rămâneţi cu inventarul și lucrăm împreună", ni s-a spus. Asta a fost un bau-bau pentru că la un moment dat când au fost două sau trei tovărășii toate le-a lipit la CAP. Oamenii erau forţaţi, aruncaţi în pivniţă la primărie și aruncat peste ei iarna apă rece: "Sau te înscrii sau mergem mai departe cu udatul!" Ce să facă oamenii din comună!

(Asta a fost după ’51?)

Înainte, înainte de ’51. Îmi pare rău că nu am luat cartea cu Bărăganul că vă spuneam mai exact. Grozăvia din toată familia asta de torţionari rea unul Toma Budur, era de-o răutate feroce, a intrat la noi în casă, bunicul era de 75 de ani și a început să dea în el în faţa familiei pentru că nu știu ce nu a executat ce au spus ei. Nu a executat că nu a avut de unde. Tot luau, tot, veneau noaptea, luau caii, luau cerealele, luau tot ce găseau. Și să vă povestesc de buncăr. Eram în 1947 parcă și am avut recolta foarte bună și am zis, hai s-o ascundem. Facem un zid dublu într-o cocină, am zidit în stilul ăla împrăștiat cum era și cocina ca să nu se vadă și am băgat ca la opt tone de grâu acolo. Și fratele meu era cu doi ani mai mic, dar era o gură spartă, și ca să nu se audă în sat trebuia să lucrez când nu era acasă. Și după un an s-au prins și au scris la gazeta de perete la Primărie: "Familia Maniov fură statul comunist!"

(Și oamenii ce făceau?)

Păi stăteau să semneze, au dat la întovărășire. Pe urmă au comasat toate întovărășirile și i-au băgat pe toţi la o oală comună.

(Câte întovărășiri erau în Dudești?)

Două sau trei, dar toată comuna a intrat acolo, altceva n-a  rămas de  făcut.

Și pe unii i-a dus în Bărăgan și pe schema celor din Bărăgan a făcut IAS, și cu asta a distrus tot.

Rafael Maniov intervievat de Ștefana Ciortea-Neamţiu

 M.E.: Așa era copilăria noastră și tinereţea noastră; p?ormă a venit asta (colectivizarea) și ne-o luat și caii, ne-o luat și căruţa, ne-o luat aa…

M.G.: …vaci.

M.E.: …ne-o pus cote mari, știţi, și după cotele n-am fost în stare să plătim nici impozit, nici cotele; atunci or venit, or început să vină să-ţi ia ce ai din casă. Ne-o luat vaci, ne-o luat două scroafe, da? nu, nu or plătit. Ne-o luat mobila din casa toată. Nu era, nu puteai să spui nimica, toate oalele din curte, spun că nu numa chiar nouă, da? nu la toată Vinga, care le-o spus ei că-s chiaburi.

( Eraţi printre cei mai înstăriţi?)

M.E.: Păi eram mai înstăriţi, da? erau mai bogaţi aicea…

M.G.: Erau mijlocași care erau socotiţi mijlocași, dar or fost mai înstăriţi ca noi, da? fiindcă tata o fost la America om fost consideraţi chiaburi.

M.E.: Care or avut pământ l-or dat, în parte n-or lucrat, știţi, și noi, câteva familii, n-am avut așa mult pământ să fim bogaţi, dar am lucrat și am stat mai bine. Și acuma cine lucră are, nu? Nu eram noi prea bogaţi, or fost alţii mai bogaţi, da? ăi bogaţi n-or lucrat, știţi, or dat pământul în parte, ce-or făcut nu știu, dar n-or lucrat. Nouă ne-o trebuit… dacă vrei să îmbraci o fată mare… când eram fată mare, cum sunt costumele noastre, dacă nu lucrai, nu câștigai, n-ai avut bani, trebuia să vîndă pământ ca să facă costume la copii, la fete mari. Era foarte scumpe numa, știţi, că se moștenea asta, nu era ca acuma și o trecut moda. Și de la bunica și de la mama și de la toţi. Mie mi-o făcut două rânduri de haine noi. Atunci dacă ar fi fetele mari ţărance aș avea să le dau; și eu le fac un rând, două, restul tot de la noi, știţi. Așa era la noi atuncea. Și când ne-o distrus, doamnă, complet. Atuncea, zice, cine poate să plătească impozitul are să fie bine. El o intrat la…

M.G.: ne-o pus cotă de lapte să predăm la fiecare hectar câte o sută de litri de lapte, și noi n-am avut vacă.

M.E.: Și noi n-am avut vacă.

M.G.: trebuia să mă duc să cumpăr, că…, și de unde bani.

M.E.: Am umblat pe la Huedin, pe la nu știu unde a fost mai ieftin. Și plătea și ducea donu și-l duceam ca să achităm. Noi niciodată nu am fost achitaţi! Pe urmă, zice, că cine poate să plătească impozitul, așa ţin minte că șaizeci de mii ne-o pus atuncea, or fost mari șaizeci de mii. El cum o lucrat tractorist, am avut copii, mie îmi trebuia banii, nu, da? totuși am pus și acolo să plătim! Doamnă draga, atunci ne primește, zice, în colectiv. Că noi am vrut să intrăm, numa nu ne-au primit…

M.G.: nu ne-au primit, nu ne-au vrut în colectiv.

M.E.: Na, când am plătit impozitul… Cine plătește îl primește. Noi când l-am plătit, no hai să facem cerere să intram la colectiv.

M.G.: o trebuit să faci cerere.

M.E.: …atuncea pe toată lumea o primit: care-i plătit, care-i neplătit. Și nu mi-o părut rău de banii ce i-am dat? Că și noi am putut să intrăm să nu plătim! Să nu fi plătit să fi făcut la fetele ceva, nu? Merea la școală și n-are pantofi, nu pot s-o îmbrac, nu pot să-i fac nimica, că n-am avut de unde. Atunci m-am învăţat să umblu la piaţă! Mă duceam la Timișoara, pe la Cârţan, acolo era mai scump; de aicea luam o pereche de găini cu patruș?doi de lei, acolo le-am dat cu patruș?cinci…trei patru lei la pereche am luat, da? o fost bani! Cumpăram pâine neagră, cumpăram marmeladă, duceam să mânce copiii. Peste doua zile iar așa! De unde? N-am avut de unde, și totuși am făcut. Când ne-o primit în colectiv, am intrat; atunci de la colectiv am scos puţin avans grâu, am făcut făină, el o fost tractorist, câţi bani o câștigat el am împărţit, câte cereale am câștigat noi, socrul și eu la colectiv am lucrat, câte cereale am câștigat le-am împărţit. N-am vândut, știţi, atâta am folosit. Cât am avut atâta am folosit! Bani cât am avut așa ne-am întins, mai mult nu. Destul de greu, doamnă, o fost pentru noi o perioadă, pe urmă ne-am obișnuit și am avut ce mânca. Asta era principalul: să ai ce să mânci, nu? Și acuma la bătrâneţe tot așa; nu mai putem lucra, numai Doamne mulţam! Iaca copiii fiecare le-am făcut, fiecare are. Aia mare…

M.G.: Au apartamentul lor…

M.E.: Aia mare… și asta să vă spun. N-am intrat la colectiv, pe urmă ne-am și încăpăţânat noi, am spus, nu toţi, ? nu intrăm la colectiv; mergem pe la firme, pe la … ?, e, numa că o venit vorba că, zice, dacă nu ești scris la colectiv, nu primesc copiii la școală. Fata era să meargă la școală, la liceu. Păi cum să nu-i fac să meargă la… Hai, ne-am scris în colectiv și așa am fost bine: unde m-am dus s-o înscriu la școală în tăt locul mi s-o deschis poarta! Sora mea o fost aicea profesoară de matematica, la Vinga; și tatăl meu n-o vrut să se înscrie în colectiv!

M.G.: El o fost prima dată primit și dup?aia l-o dat afară!

M.E.:…și atuncea sora zice: ? tată, dacă nu te înscrii în colectiv, pe mine mă dă afară! ? , așa că și el s-o înscris în colectiv ca să rămână ea profesoară.

Martinov Elisabeta si Martinov Gheorghe din Vinga intervievaţi de Gilda Vălcan

 

(Și la tovărășie când aţi intrat?) Noi, consătenii noștri, ei, 30, or intrat din ?51. Când am venit de la armată erau în tovărășie. Or luat pământ pe lângă sat și l-au îngrădit. Și noi? Dup-aia ei au trăit bine, or primit produse? ce vorbiţi? Pe ei i-o ajutat imediat. E, pe noi, ăștia? ne-o dat ce-o rămas, pârloage, aia ne-or dat? Or luat de la unii, ne-or dat la ăștia pământul mai rău, că ne-or comasat, să știţi. Și când ne-or dat nouă, noi am stat până în ?61, iarna, atunci ne-a băgat în tovărășie. Atunci, știţi cum, că în tovărășie o fost mulţi: secretarul II, Azarov, acesta o fost secretar atunci, acesta bătea atunci aici recordul. Și prim-secretar era unu?, Grozăvescu , de la Plugova.

            Și am intrat. Și a fost un an în tovărășie și toamna? gata colectivizarea! S-a încheiat colectivizarea. Ne-au luat toate animalele, tot pe inventar. Eu am dat un cal și o căruţă, că așa am avut. Am avut două juninci, apoi le-am vândut la Colectiv, le-am dat la noi. Au cumpărat să aibă vaci imediat. E! Și cum i-or spus? Colectivul! Ei, să știţi că în Colectiv începutul o fost cum o fost, dar dup-aia să știţi că toată lumea a avut serviciu și toţi or avut de muncit, și produse. Cât s-o dat, s-o dat, da? oamenii or avut și acasă lot personal, care or avut forţe de muncă. Dar ce-or făcut? Păi, mergeau cu activiștii, zeci și intrau în case. Nu ne-am mișcat. Și umblau numai seara, când te prindeau acasă, că ziua nu puteau să te prindă. Că pe noi, spre ultimii ne-au prins.

(De unde erau activiștii?) Aaaaa? păi era de prin Padina, unu?? Cărăboianu, era, să vă spun, unu? Herghelici, din Sicheviţa, era apoi secretarul II care se chema Botezatu. Și acesta o umblat pe aici. Să vă spun? Ei or umblat, secretarii ăștia, să știţi? acesta, Giurcovici, îi mort, din Pojejena, dacă îl știţi, Alaci ? nu-l știţi dumneavoastră ? o fost secretar și pe la școală. Atuncea, să vă spun, or fost mulţi de prin satele noastre. Din Belobreșca, din Socol or fost mulţi, îs morţi acum. Or umblat peste tot.

(Veneau în fiecare casă?) Păi, sara? că ne chema și nu voia nimeni să se ducă la primărie. Primăria o avut Cameră Oficială, acolo a fost? parcă era nuntă în fiecare zi. Și atunci, seara, pescuiau. Când veneau ei, veneau câte zece. Acasă. Nu puteai nici să miști. Tata , însă, fie iertat, nu a vrut, să știţi. Eu m-am dus să dau apă la boi. Ei m-așteaptă să dau apă ?am fost la arat cu boii ? m-așteaptă până dau apă la boi. Păi, după mine, în grajd  ca să nu mai fug. Tata se uită la mine: ,,Fie, semnez de intrare în CAP!? Și când s-au apucat ăștia mai buni gospodari, atunci s-o rupt lanţul definitiv. Atunci?

            Și iac-așa, vedeţi, din ?62. E! Eu în ?63 am intrat imediat brigadier, am fost de câmp un an, am fost la grădină, brigadier legumicol. Dar, totuși, era mai ușor, mai ales când s-o pus mecanizarea la punct, să știţi. Când am intrat eu președinte, în ?81, n-o mai fost năcazuri. Animale, vaci, la mine n-au mai murit. Nu le cumpăram furaje, nu nimic, dar o ajuns un balamuc. Cu duiumul, cu camioanele, le ducea la Puţul Sec. Le ducea la abator, abatorul le lua și le ducea la Pescari, la Puţul Sec. Și eu, când am intrat președinte la CAP, unii au intrat forţaţi, dar unii de voie-bună. Care or avut câte ceva, la acela nu i-o părut bine, că o fost, o ţinut de gospodăria lui, c-o avut toate utilajele ce le-o trebuit acasă. E? or slăbit și ei și-or venit timpurile, toată ţara românească o fost. Dar s-or adunat la Cămin. Muzică era, acordeoane, beţii, eeeee!? 5-6-7 acordeoane, manifestau prin sat: ,,Hai, colectivizarea!? Era program de la primărie. Aveau Cameră Oficială, păi da! Primăria era ocupată de ei, două camere. Și știau în ce casă se duceau, nu găseau, veneau iară. Veneau poate de 6-7 ori pe zi. Unii au fugit, dar de 5-6 ori or venit pe zi . Dar  nu erai casă. Dar seara tot te-a prins. Pe mine într-o seară m?a prins. Atunci am intrat și noi, și moșu? Dena Șarunaţ, acesta, și mulţi încă au intrat atunci. Când s-o auzit c-o intrat ăștia, care-s mai buni gospodari, gata or fost și restul. Și moșu? lui Liubișa, gata! Ce să-i faci? Când s-o auzit că vecinu?, ăștia care or avut pământul cel mai bun și or fost cei mai buni gospodari, or intrat ? atunci au mers cu duiumul. În trei zile au intrat toţi. Bucuria lor! Păi ce-o fost… o fost circ! Vreo 15-20 de activiști. Dar îs mulţi ani, gândiţi-vă, de atunci. Păi, ce? Pot eu să-i ţin minte pe toţi? Nu pot! Îi ţin minte în mare, că-i știu: unu?, Mecanovici, băiatul lui îi acum doctor la grăniceri. Ne-au zis că va fi bine că vom avea norme.

            La Belobreșca, Socol, or intrat din ?49 în Colectiv, dar noi nu am fost. Ăia ne-or băgat pe noi, Belobreșca și Socolul, că noi nu intram. Dar ăia în consiliu, la raion, ne-or reclamat: ?uite, ăștia, ce cai au, ce boi!? Și asta când s-o pus, o fost de sus plecat. De sus o plecat și așa o fost, o trebuit. Dar, totuși, ăștia de la Belobreșca și Socol or fost din ?49, atunci or intrat în CAP.

(Și toţi din sat au fost în CAP?) Toţi o fost. Numai unu? n-o fost, buzatu? acela, dar dup-aia o intrat și el. N-o vrut să dea boii, n-o lăsat să-și dea boii, acum? Îi un prost. Dar, oricum, era fain.

 

Jiva Miuţa din Zlatiţa intervievat de Adela Lungu

 

 După aceea am dat examenul, am fost repartizată la Fiscut și Firiteaz, două comune apropiate, și acolo am funcţionat ca educatoare. Și-atunci a început colectivizarea. Să spun și despre asta? (Da, da.) Nu ai mai auzit de la nimeni? (Ba da, dar…) …Dar fiecare cu versiunea lui. Ce s-a întâmplat? Bineînţeles, când a început colectivizarea au început să adune mai intâi utilajele: cai, căruţe, pluguri, grape ? tot ce-o avut omul prin gospodăria lui. Și asta o fost puţin forţată, pentru ca nu toată lumea o vrut sa se înscrie. La început o zis ca cine vrea numai să se-nscrie. Dar când au văzut că nu, atunci au început să-i persecute pe ţărani cu cotele. Trebuiau să dea cotă după tot ce-au adunat și ce-or recoltat. De multe ori veneau de la ţarină cu câte un săculeţ de grâu pe mână. Tot le-o luat statul. Cucuruzul la fel, orzul la fel, tot, tot trebuia să dai la stat. Am ajuns ca să cumpărăm pâine din oraș, lapte din oraș, pentru că noi n-am mai avut acasă. Și în timpul războiului era pâinea asta ?cărămidă?, care se face și acuma, dar era neagră ca pământul, că era numai cu tărâţe. Ce să-ţi mai spun draga mea? Veniseră cartelele, pe puncte. Pe puncte te îmbrăcai, pe puncte mâncai. Aveai o anumită parte în care puteai să-ţi cumperi îmbrăcăminte. Mi-aduc aminte că din toate cartelele care s-au adunat: a mamei, a mea și-a lui tata mi-am putut cumpăra un palton, și-l ţin minte și astăzi, era un cărămiziu ? asa cum…cum s-o nimerit și cum s-o găsit atunci. Și mâncare iară pe puncte. Acuma, câtă cantitate de alimente s-o dat pe puncte nu mai pot să spun, că nu mai ţin minte. Și cu toată treaba asta, am reușit să termin liceul, adică Școala Pedagogică.

Stela Popescu intervievată de Simona Branc

 

             Colectivizarea a început în perioada când am lucrat în cooperaţie, în 1956.

Noi am înfiinţat o serie de G.A.S.-uri (Gospodării Agricole de Stat) unde pământul celor care au fost expropriaţi a trecut în partea statului, iar pământurile ţăranilor au fost colectivizate.

?Cum a început însă colectivizarea?!

            Colectivizarea a început mai mult forţat, căci nu a fost consfinţită, pentru că nici un ţăran nu și-a dat de bună voie pământul.

Au fost convinși câţiva care au primit pământ, de exemplu cei care au fost împroprietăriţi de pe front, cei mutilaţi, văduvele de război.

S-au constituit întâi nuclee de 2-3 persoane care și-au dat pământul, și pe urmă, restul au dat pământul forţat. Și astfel s-a făcut colectivizarea?

            Am fost trimis și eu la Variaș, la colectivizare, mai ales că era un sat mai mult german, un sat de nemţi.

Am spus atunci că o să fie producţie mai mare și că o să primească oamenii mai mult, căci la început se dădea foarte mult.

Era câte unul care lua înainte de pe pământul lui 600-700 de kg. de grâu, iar apoi a luat de trei ori pe-atâta, fiindcă totul s-a împărţit, s-a luat în medie și primeai după zilele de lucru. S-a explicat la început oamenilor în ce consta totul.

Într-o zi mă-ntreabă unul: "De ce dărâmaţi voi o societate și de ce nu ridicaţi pe ce există una nouă?"

?N-am putut să-i răspund. A avut dreptate, de ce să dărâmăm?!

I-am zis că am să-i dau răspunsul când o să vin încă o dată la ședinţă. Secretarul de partid m-a întrebat ce i-am răspuns și i-am zis că am să-i dau răspunsul data viitoare.

"Ai greșit!, mi-a zis el. Trebuia să-i spui că pe ruinele celei vechi ridicăm una nouă!"

Asta eu n-am înţeles, de ce trebuie dărâmat un zid sănătos și bun, ca să faci altul?

Mi s-a spus: "Da, că dumneata ai fost social-democrat, că ești neamţ, că nu știu ce?".

De exemplu, dacă o casă este bună, de ce s-o dărâm, să fac alta în loc?

            Pământul bănăţean e bun, însă omul a fost mulţumit când era al lui. Dacă îi dădeau îngrășăminte se făcea mai mult, dacă lucra pământul așa cum trebuie se făcea mai multă recoltă, de asemenea dacă ploua a avut mai mult. Trebuia să se socotească fiecare gospodar.

Dar ca să ai, trebuie să muncești, nu merge cum s-a făcut în timpul colectivului: la 7 te duceai acolo și stăteai până la 8 când președintele îţi spunea "10 merg acolo, 5 merg acolo, iar voi mergeţi acasă și veniţi mâine". Asta pentru că tractorul lucrează așa cum se lucra cu 4-5 pluguri. Când ai lucrat cu plugul tău atunci trebuia să mergi dis-de-dimineaţă. Cine mergea la 7 dimineaţa n-avea nimic.

Îmi aduc aminte când am lucrat vara la bunicul meu, că la 4 dimineaţa când auzeau o căruţă, nevasta spunea: "Hans, du-te la geam și vezi cine merge!" Se uitau și ziceau: "Sus, sus, să nu fim ultimii!"?și ne sculam la patru jumătate, iar când începea să se lumineze eram deja în câmp afară.

            Asta era gospodăria pe vremuri, dar în timpul colectivizării n-a fost așa, ci se lucra cu tractorul, cu mașini și era mai ușor.

Niciodată însă nu poţi să satisfaci pe toţi oamenii, fiindcă nu le poţi da la toţi, și de aceea, din agricultor, omul a devenit muncitor industrial, fiindcă n-a mai avut de ce să muncească la câmp, căci tractorul i-a luat partea lui de lucru, la fel și mașina de semănat, cu care ai semănat în trei zile.

Era însă imposibil să dai la toţi.

            Oamenii primeau pe zi de lucru, însă nu bani. Cineva avea de exemplu atâtea zile de lucru, iar pe o zi de lucru se dădeau de exemplu 2 kg. de grâu.

În gospodăria agricolă de stat (G.A.S) se socotea în hantru, care era o unitate de măsură. De exemplu, dacă mergea un tractor și lucra atâtea hectare, se socotea în hantru, sau dacă făcea norma unei mașini de semănat, tot în unitatea de hantru se socotea și pentru câţi hantri făcea tractoristul sau mecanicul care lucra, primea bani, iar în gospodăriile colective se lucra pe zi de muncă.

Acolo, de exemplu, care lucra în legumicultură, în cultura mare – grâu, secară, ovăz, orz, tot în zi de muncă, la fel și în zootehnie, unde, dacă ai avut atâtea zile îţi dădea atâtea kilograme de grâu, atâţia litri de lapte.

            Din recolta totală se împărţea, se făcea totalul zilei de muncă și-ţi zicea cât trebuie să predai statului. De exemplu ai recoltat 1000 de kg, din care trebuie să dai statului 70%, iar 30% cât rămânea se împărţea oamenilor.

Pentru o zi de muncă reveneau atunci 2 kg de grâu, 3 kg de porumb, de orz, jumătate de kg de fasole, vin etc. Câte zile de lucru aveai, se împărţea și atâta primeai.

            La început oamenii primeau foarte mult. Erau unii care au luat de trei ori mai mult decât au recoltat înainte, fiindcă era o gospodărie întreagă.

Când s-a văzut că se duce atâta, s-a dat la stat un procent mai mare și mai mic la oameni.

Până la urmă n-au mai avut nici atâtea cât le trebuia sau strictul necesar și de aceea au dărâmat gospodăriile colective, pentru că au început oamenii să fure.

De exemplu, am avut un prieten foarte bun la Izvin (comună nu departe de Recaș) și într-o zi îl întreb: "Ce faci măi Lae?" "Fur, zise el. Fur, așa cum îţi spun. Știi cum?!? Nevastă-mea ia budigăii ăia mari, ia cucuruzul, îl desface și pune 4-5 kg pe ea și se duce acasă. Vine înapoi și i-a din nou, apoi iar se mai duce acasă?și-așa furăm".

Izvinul era renumit cu varza de-acolo care era cea mai bună. Eu știam că acest prieten punea întotdeauna 1-2 vagoane de varză la murat și o vindea apoi în piaţă. De aceea l-am mai întrebat: ?Și ce faci cu varza?? ?Tot așa, zice, fur varza și o pun la murat?. ?Și nu te prinde nimeni?? ?Nu, că am și grădină și spun că-i din grădină?. ?Atâta poţi să furi??. ?Păi, fur cât pot?.

De aceea s-au prăbușit gospodăriile colective, căci președintele fura, contabilul fura pe de altă parte, zootehnistul fura, mulgătorul fura-mergea cu laptele acasă.

Așa era, căci nu puteai pune lângă fiecare om un poliţist sau un paznic.

?Așa s-au destrămat, s-au distrus gospodăriile colective, fiindcă însuși sistemul le-a distrus.

Acuma încurajează gospodăriile ca să facă iarăși ferme, dar nu așa de mari cum au fost fermele de stat, cu 2000-3000 ha, ci să facă gospodării de 50-100 ha până la 200 ha.

Acestea erau cele mai indicate și cele mai ușor de condus. Un inginer agronom putea să conducă o fermă de 200 ha, dar la una de 400 ha trebuie mai mulţi oameni, căci unul singur nu reușește.

            Eu am lucrat la gospodăriile colective din ?70, încă 3-4 ani după ce m-am pensionat. Doi ani am dus-o așa, la pensie, dar apoi mi s-a recomandat să intru în activitate, la aer undeva. Asta a fost în ?72, când m-am întâlnit cu un inginer agronom, care apoi a fost director la fermă de stat. M-a întrebat ce mai fac și i-am povestit că mi s-a recomandat activitate în aer liber, iar el mi-a zis că are ceva pentru mine și că vorbește cu șeful contabil. Mi-a spus unde oprește autobuzul care aduce salariaţii și să vin la el. Așa am făcut și m-am dus, iar șeful contabil mi-a zis că de mâine trebuie să intru în serviciu pentru că nu puteau plăti salariul oamenilor dacă nu se făceau listele, punctajele.

Așa că m-am încadrat și am lucrat, pe lângă pensie, în agricultură din ?72 până în ?78-?79.

De atuncea însă numai în casă stau, fac administraţia casei.

Faber Waldemar (n. 1910, Orăștie) intervievat de Roxana Pătrașcu.

 

---

[1] vitele