EVA REISZ (n. MIZRAHI, 1940, Lugoj) – ?Eu n-am întâmpinat niciodată nici o dificultate pentru că am fost evreică?

Numele meu de fată este Mizrahi Eva, cu accent pe prima silabă în Banat, iar în Orient pe silaba din mijloc. Mizrahi înseamnă de fapt ?răsărit?. Acest nume provine de la bunicul meu, care a ajuns pe meleagu­rile acestea, însă nu știu exact când. Singurele date pe care le am despre provenienţa acestui nume sunt de la pianistul Dan Mizrahi, care trăiește în București și care a fost surprins să afle că mai este un Mizrahi în ţară, în Banat.

El mi‑a povestit că ar fi fost trei fraţi, care au venit din Orient prin secolul al XIX‑lea, și probabil că unul dintre descendenţii acestor fraţi a ajuns aici. Bunicul meu a murit când eu am avut 3 ani. Soţia lui a fost o bănăţeancă get‑beget, adică a avut tată german și mama evreică. Ea vorbea limba germana ca limbă maternă.

Din partea mamei a fost o altă combinaţie, austro‑ungară de data aceasta. Bunicul din partea mamei s‑a numit Friedländer și era lugojan, iar soţia lui a fost din Slovacia, venită aici pe vremea Austro‑Ungariei. Această bunică a vorbit tot limba germană ca limbă maternă.

Așa că la noi în casă s‑a vorbit mai mult nemţește. Eu nu mă pot considera o sefardă. Tatăl meu s‑a numit Mizrahi Iosif, iar mama Edith, cu numele de fată Friedländer.

Eu m‑am născut în septembrie 1940, la Lugoj, și aici am făcut și școala. Au fost ani grei pentru o familie de evrei. Am început la școala românească și nu știu ce nemulţumiri au fost, căci m‑am mutat după o lună la școala maghiară, care era școală catolică de maici, de călugăriţe. Până în clasa a II‑a am avut o învăţătoare călugăriţă, dar apoi s‑a desfiinţat ordinul de‑aici, din Lugoj. După aceea am avut o învăţătoare laică. Până în clasa a V‑a am fost la școala maghiară, iar după aceea am trecut la școala română.

Liceul, pe vremea noastră, era de zece clase, la termen redus, cum îi ziceam noi. Pe vremea aceea erau la Lugoj două licee, liceul de băieţi și liceul de fete. Liceul de fete era atunci Școala Medie nr. 2.

Eu am terminat în ?57, iar în ?58 am început Medicina la Timișoara, pe care am terminat‑o în ?64. A urmat apoi repartiţia și am lucrat iniţial la Făget, timp de aproape cinci ani, și am făcut naveta. După aceea am obţinut un post în Lugoj ca medic de medicină generală și așa am ieșit la pensie.

Noi n‑am fost o familie habotnică, nici nu am fost crescuţi astfel, poate și pentru motivul că era o combinaţie de naţii în familia noastră. Bătrânii erau cei care mai păstrau tradiţiile. Se ţineau și Crăciunul, și Paștele în familia noastră, dar și sărbătorile evreiești, în egală măsură. Poate că mai mult ne bucuram de sărbătorile creștine, care pentru copii sunt mult mai frumoase și mai interesante.

Eu consider că majoritatea evreilor din Banat sunt în această situaţie. Necunoscând limba ebraică, pentru noi slujbele și sărbătorile evreiești spun prea puţin. Când te duci la o slujbă și nu înţelegi nici un cuvânt, simţi că slujba nu ţi se adresează și nu poţi face o comuniune senti­mentală cu ceva ce este total abstract. Bineînţeles însă că toată lumea a participat și participă și acum la aceste slujbe. Și copiii, și nepoţii noștri participă.

De aceea, de multe ori m‑am simţit atrasă mai mult de religia creștină. Indiferent că e la ortodocși, catolici sau reformaţi, când ești la o slujbă poţi într‑adevăr să înţelegi ceva.

În familie vorbeam germana, la școală maghiara, iar româna am învăţat‑o de mică, pentru că în această curte, unde sunt douăzeci de locuinţe, trăiesc cel puţin șaizeci de oameni și veșnic erau cel puţin douăzeci de copii, de toate neamurile, începând de la ucraineni până la evrei. Ucraineni sunt și‑acuma în Lugoj, unii le zic peiorativ ?rusnaci?. Există în Lugoj și o biserică ucraineană. ?Și‑atunci sigur că vorbeam și românește.

Eu niciodată n‑am întâmpinat nici o dificultate pentru că am fost evreică, căci problemele mari au fost până în anii ?40.

La grădiniţă am fost la maici, la catolici. Îmi amintesc că acolo se făceau serbări cu ocazia sărbătorilor creștine și am participat și eu la acele serbări. Ce m‑a deranjat a fost faptul că eu n‑am primit niciodată un rol mai deosebit. De exemplu, prietena mea, la una din serbările de Crăciun, a fost Iisus copilaș, eu însă am fost doar îngeraș. Mi‑aș fi dorit și eu să port toaletele acelea mai frumoase. N‑am simţit însă niciodată vreo diferenţă, nici chiar la serviciu. Poate că am avut și colegi cu vederi largi, care n‑au ţinut cont de așa ceva. Eu m‑am înţeles foarte bine și cu germanii, și cu românii, și cu maghiarii. Ca adulţi, noi am participat la toate manifestările culturale din oraș, indiferent de ce parte au fost.

Fiul meu a făcut școala germană până în clasa a VIII‑a, și atunci ne‑am implicat mai mult în evenimentele culturale ale nemţilor de aici din zonă. Eu, făcând școala de limbă maghiară și având colegi maghiari, normal că n‑am pierdut niciodată un spectacol de limbă maghiară. Aici n‑au fost probleme niciodată.

Problemele au apărut ulterior, când în zonă au apărut maghiarii din Ardeal, care sunt ceva mai exclusiviști. Ei se împrietenesc mai greu cu alte naţionalităţi și sunt altfel decât maghiarii noștri din Banat.

Acum ţinem mai mult decât înainte sărbătorile evreiești. De Paște se consumă pâinea nedospită, maţa. Cei care sunt religioși ţin într‑adevăr această sărbătoare și nu mănâncă pâine cât durează sărbătoarea,ci numai pasca uscată.

Noi nu am fost foarte religioși și nu am ţinut asta, însă mâncăruri specifice evreiești s‑au făcut. De exemplu, de Paște se face o supă din carne de gâscă sau de găină, cu găluște din pâinea aceea nedospită, numite găluște de maţa. Prăjitura se face tot din făina aceasta. Toate acestea le ţinem și acuma de Pesah.

Nora mea, care este româncă, știe însă mult mai bine ce trebuie făcut de sărbătorile evreiești și chiar și face. Eu, dimpotrivă, mai bine știu ce se face de mâncare de Crăciun și de Paște la creștini decât la evrei.

Bunicul meu, Mizrahi, a murit în ?43 sau ?44. El a fost un om mai simplu și avea la marginea orașului, la ieșirea spre Caransebeș, o mică prăvălioară, care era și birt, și alimentară.

Bunica, mama tatălui, fiind pe jumătate nemţoaică, nu a ţinut așa de mult la ritualurile evreiești, dar mergea la biserică la toate sărbătorile.

Familia Friedländer s‑a considerat însă o familie cu un grad mai ridicat de cultură. Bunicul Friedländer a lucrat ca angajat, ca vânzător, într‑un magazin de stofe, timp de patruzeci și nouă de ani în același loc, ceea ce în ziua de azi nu se mai întâmplă. A avut trei copii : pe mama, un băiat, ce a fost avocat în Timișoara, și încă o fată, ce a locuit în Orșova. Bunicul era vânzător la magazin, iar soţia lui era casnică, însă ea și‑a făcut ulterior un mic atelier de modele pentru lucrul de mână. Pe vremea aceea se presau modele pe pânză, pe care ulterior se cosea. Femeile coseau în casă tot felul de șerveţele. Bunica doar presa modelele, ea nu le cosea.

Am găsit după aceea, după mulţi ani, acele modele în podul casei. Erau din metal, foarte interesante și foarte frumoase, însă copiii s‑au jucat cu ele și s‑au risipit. Se imprima modelul cu o cerneală specială pe o pânză, model ce ulterior urma a fi cusut.

Bunicii mei erau oameni modești, simpli, care nu cred că au avut venituri prea mari, și cu toate acestea au cumpărat patru case. Trei case le‑au cumpărat la Lugoj, printre care și aceasta în care locuim acum. O casă au cumpărat și în Timișoara, casa vizavi de Castelul Huniade, pe colţ, unde era cândva jos ceainărie, apoi o farmacie, pe strada Lucian Blaga nr. 14. Bănuiesc că bunicul a avut ceva bani dacă a cumpărat așa o casă, cu două etaje, în centrul Timișoarei, lângă Operă. A câștigat însă dintr‑o muncă modestă. Din câștigul lui a dat și pâine la cei trei copii.

Până la vârsta de 13 ani, tatăl meu s‑a ocupat destul de intens de educaţia noastră. El a făcut doar șase clase primare, după care a fost trimis ucenic la un tehnician dentar aici, în Lugoj, unde a învăţat meseria, și ulterior și‑a dat examenele care se dădeau atunci pentru a ajunge dentist. Era un tehnician dentar cu cunoștinţe stomatologice care avea dreptul de a lucra și ca stomatolog, fără a avea facultate. Asta era prin anii ?50, datorită și lipsei de cadre specializate.

Facultatea de Medicină din Timișoara s‑a înfiinţat în ?49, iar cea din Cluj avusese probleme în timpul războiului și de aceea a avut foarte puţini absolvenţi, studenţii din Cluj fiind chiar mutaţi la Sibiu în acea perioadă mai grea. Erau astfel puţine cadre medicale cu facultate. Cei care erau mai în vârstă făcuseră studiile la Budapesta, Viena sau în Italia. Totuși, s‑a găsit această soluţie, căci tata a fost fără facultate, a fost întâi ucenic și apoi a lucrat ca stomatolog, având cabinet particular chiar aici, în această locuinţă. A avut un laborator de tehnică dentară unde lucrau cinci tehnicieni, care și ei au fost mai întâi ucenicii tatălui meu. Tata fiind însă cardiac, a murit la vârsta de 43 de ani. După aceea, ca să putem trăi, mama s‑a asociat cu un medic stomatolog, care a preluat cabinetul și laboratorul de tehnică dentară. Nu știu dacă atunci s‑a mai ocupat cineva de noi, pentru că mama a trebuit să întreţină doi copii și trei bătrâni, pe părinţii ei și pe soacra ei. Eu nu ţin minte altceva decât că mama ciocănea la dinţi din zori și până‑n noapte.

De ce zic că tata s‑a ocupat de educaţia noastră ? Pentru că tata a fost muzician amator. El a studiat violoncelul și a fost solist și secretar al Filarmonicii din Lugoj.

În 1950, când s‑a înfiinţat Opera din Timișoara, a fost chemat la Timișoara la Operă, însă a refuzat, considerând că din meseria de stomatolog își poate întreţine mai bine familia.

Pe mine tata m‑a îndrumat mult spre muzică, însă n‑am fost un copil ascultător și, cu toate că am avut aptitudini, nu le‑am putut valorifica și n‑am fost destul de ambiţioasă ca să mă duc pe acest drum. A rămas însă plăcerea de a asculta muzică de bună calitate, indiferent dacă e muzică clasică sau populară.

Faptul că părinţii s‑au ocupat și de domeniul medical m‑a determinat să ajung la Medicină. Eu am dat admitere în ?57 la Stomatologie, la Cluj, dar nu am reușit, iar în ?58 am dat admitere la Timișoara, la Medicină. Și admiterea a fost o problemă atunci la Timișoara, fiindcă în ?57 a venit din partea Ministerului Învăţământului de atunci ideea de a se înfiinţa burse de stat popular, care erau burse date de stat tinerilor care veneau mai ales de la sat și care dădeau admitere separat. De exemplu, în anul ?58, la Timișoara au fost patruzeci de locuri la Medicină, din care douăzeci erau pentru bursierii de stat popular și doar douăzeci pentru ceilalţi, fapt ce îngreuna foarte mult intrarea la facultate. Chiar și subiectele de admitere pentru acei bursieri erau diferite, erau mai ușoare, pentru a‑i încuraja să studieze. Nu consider că este rău acest lucru, dar nu trebuia să se facă nici o deosebire. Am fost patru sute de concurenţi pe douăzeci de locuri și am avut noroc și am reușit.

Eram studenţi săraci, dar nu ne deranja, nu simţeam nevoia de a avea mai mult. Primul meu palton de stofă nouă l‑am primit abia în anul V de facultate.

Eu am avut noroc că am stat la unchiul meu, în casa de pe Lucian Blaga, care pe vremea aceea se numea Karl Marx. Eu n‑am stat la cămin, și fiind orfană de tată, am avut și o bursă de 360 de lei, care era atunci o bursă serioasă, pentru că unii aveau salariul de 400‑500 de lei pe lună. Știu că soţul meu, când a terminat facultatea, a avut primul salariu de 500 de lei. Deci o bursă de 360 de lei era pentru mine o sumă.

Eram iubitoare de muzică simfonică și aveam în Timișoara abona­ment la Filarmonică. Pe vremea aceea concertele de la Filarmonică erau sâmbătă seara. Aveam și o societate de prieteni, mai mult evrei erau, căci nici unul din colegii mei de facultate nu venea la concerte.

Eram singura dintre cei patruzeci care mergeam la concerte, cu prieteni de la alte facultăţi. De regulă, după concert ne duceam la restaurantul ?Lloyd?, unde aveam o masă. Cei care erau mai bine situaţi material serveau ceva, iar noi, care eram mai săraci, stăteam și noi pe lângă ei, dar ne făcea plăcere. Se servea eventual un pahar de băutură, un pahar de vin sau de vermut. […]

În ?62 m‑am căsătorit cu Gheorghe Reisz. În ?64 am născut băiatul și totodată am primit și repartiţia la Circumscripţia sanitară Bara, care e un sat lângă Belinţ, însă n‑am fost niciodată acolo. Am avut noroc că un alt coleg, ce a primit la repartiţie Făgetul, a vrut neapărat s‑ajungă la Bara, căci acolo era soţia lui profesoară, și am făcut schimb de repartiţii, așa că m‑am dus la Făget și patru ani și jumătate am făcut naveta acolo. A fost foarte greu, dar și plăcut, căci eram toţi tineri. Eram mulţi medici, tehnicieni dentari și profesori care făceam naveta.

În Făget erau mai mulţi români și unguri, nemţi era mai puţini. Eu însă, vorbind trei limbi, am avut întotdeauna o relaţie bună cu pacienţii mei, căci vorbeam cu fiecare în limba lui maternă, ceea ce în meseria noastră a contat foarte mult.

După ?89, când au plecat nemţii, s‑a terminat brusc cu vorbitul limbii germane, pentru că nu am mai avut pacienţi cu care să vorbesc nemţește. Și‑au luat rămas bun de la mine rând pe rând.

Eu sunt acum medicul Comunităţii Evreilor din Lugoj și dau în fiecare miercuri consultaţii la Comunitate. Federaţia Comunităţilor Evreiești din România dă ajutor social bătrânilor evrei cu venituri mici și aceștia au dreptul la consultaţie și la medicamente gratuite. […]