G.D. (n. 1928, Oraviţa) – ?Familia mea avea legături de prietenie cu germani, cu maghiari, cu sârbi și bineînţeles și cu români…”
Să vă povestesc despre familia în care am crescut și despre evoluţia mea.
M‑am născut în 1928, la Oraviţa. Este un orășel din sudul Banatului, care a fost reședinţa judeţului Caraș. Tatăl meu era funcţionar de bancă și era fiul unui agricultor (ceea ce este mai rar întâlnit la evrei), care la rândul său a fost și el fiul unui alt agricultor. Eu nu i‑am cunoscut, nici pe străbunicul meu, nici chiar pe bunicul meu, căci au murit înainte de a mă naște. Făceau parte dintr‑o așezare care actualmente e orașul Făget. Pe atunci însă era comună. Pentru ascendenţa lor stă mărturie cimitirul, care există și la ora actuală. Deși nu mai există de mult timp nici un evreu, cimitirul este foarte frumos îngrijit și foarte liniștit, are morminte ale unor strămoși de‑ai mei care au murit acum două secole și mai bine, prin 1760, iar șaptezeci dintre ele sunt cele mai vechi morminte.
Tatăl meu a crescut într‑un internat din Timișoara. Liceul l‑a făcut în Timișoara, fiind elev într‑un internat reformat. Spun asta pentru că are importanţă în cele ce urmează. A dobândit o pregătire profesională foarte bună și o cultură generală ieșită din comun, oricum caracteristică acelor timpuri de la începutul secolului XX. A lucrat ca funcţionar de bancă, ajungând, prin transfer, și la Oraviţa, unde s‑a căsătorit. A trăit o viaţă lungă. A decedat doar de circa opt ani, la o vârstă care este matusalemică, aproape de 90 de ani. S‑a bucurat de stimă și profesională, și generală, civică, din partea a foarte mulţi oameni care l‑au cunoscut.
Tatăl meu a fost un om foarte echilibrat și probabil că această cauză, plus performanţa lui profesională, a făcut să aibă mulţi prieteni și chiar mai mult de atâta, oameni care l‑au stimat.
Mama a murit acum patru ani, și ea la o vârstă apreciabilă, la 88 de ani împliniţi. Ea a avut o viaţă, mai ales o copilărie, marcată de faptul că părinţii ei au murit când a avut 4 ani și a crescut ca orfană de ambii părinţi. E adevărat, a fost îngrijită de un unchi, frate al tatălui, dar după ce a murit și acesta, mama a ajuns la Oraviţa, la o verișoară.
Mama, fiind cu această situaţie specială, a avut o sensibilitate deosebită faţă de suferinţa umană în general și, în legătură cu aceasta, a avut un deosebit simţ al dreptăţii. Nimic nu o reţinea să se manifeste și să ia apărarea când vedea o nedreptate care atingea pe cineva. Nu erau, nici unul, nici altul, practicanţi fervenţi ai cultului mozaic, adică apartenenţa lor la această religie s‑a rezumat la a respecta principalele sărbători : sărbătoarea numită Anul Nou, care este în toamnă, în septembrie, început de octombrie, o altă sărbătoare, numită ?Ziua ispășirii?, care este tot toamna, iar în primăvară era o sărbătoare respectată în cadru familial, care este echivalentul Paștelui. În afară de acestea, mai știam de ?Sărbătoarea luminii? sau Hanuca și de o sărbătoare care se numește ?Anul Nou al pomilor?.
Locuiam, așa cum v‑am spus, în această localitate, care avea o populaţie nu prea mare, iar din această populaţie un procent foarte mic era reprezentat de evrei, adică sub unu la sută, or în această situaţie este de înţeles că evenimentele religioase erau sărbătorite strict în familie, sub forma unei atenţii deosebite pentru zilele respective. Însă evenimentele publice, respectiv religioase, ale majorităţii populaţiei erau cele din calendarul latin.
În acest fel, este clar că m‑am dezvoltat într‑un mediu în care apartenenţa religioasă era destul de estompată.
La școala primară unde eram elev am avut învăţători buni și drepţi, apoi, când am intrat la liceu, iarăși pot să spun că am avut profesori buni și corecţi. Eu rămâneam în clasă și la ora de religie a colegilor, pentru că n‑aveam ce să fac afară și să pierd vremea nu era potrivit, așa că am aflat foarte multe și despre religia ortodoxă română, care era predată.
Mai aveam prieteni și cunoscuţi care erau catolici, deci aflam și despre ritualul catolic. Bineînţeles, toate acestea mi se păreau absolut normale și compatibile între ele, inclusiv cu religia mozaică, pentru că în familie era respect pentru toate religiile, dar nici din partea altora n‑am constat o deosebită dușmănie faţă de religia noastră.
În acest fel, rezumând, aș putea să spun că eram niște evrei secularizaţi, care în esenţă eram respectuoși faţă de cele zece porunci. Acestea erau absolut strict respectate, probabil de secole, de către înaintași, și în consecinţă au indus și un respect deosebit pentru regulile existente în stat, adică faţă de legile ţării.
Probabil că asta nu a fost o chestiune care să fie particulară familiei mele sau altor evrei din localitatea mea, ci a fost probabil o ţinută care era răspândită la nivelul a sute de mii și chiar milioane de evrei, în privinţa legilor statului, acolo unde trăiau ei. Poate că acesta este unul din factorii care explică de ce, atunci când au apărut legi nedrepte, sute de mii și milioane de evrei s‑au supus acestora fără nici un fel de reacţie, expunându‑se masacrului general care le‑a urmat.
Cum v‑am spus, evoluţia mea din copilărie și din prima tinereţe era de natură să mă angajeze pe o cale care era specifică unei asimilări a unui individ în masa majorităţii. În mod aparent paradoxal, ceea ce a oprit această evoluţie a fost apariţia așa‑ziselor legi antievreiești sau legislaţii rasiale, care au impus o scoatere din rândul cetăţenilor, încet și progresiv, a cetăţenilor de până atunci care erau de etnie evreiască.
După cum se știe, Iluminismul european a dus la constituirea unui concept care acorda omului drepturi și obligaţii de cetăţean. Acest lucru a devenit normă de stat, mai întâi în Franţa, când după Revoluţia Franceză s‑a constituit statul postrevoluţionar francez, iar după aceea această normă de conduită s‑a extins tot mai mult, la foarte multe state din Europa.
Peste un secol și ceva a apărut fascismul, sub diversele sale forme, care în esenţă contesta dreptul unor membri ai societăţii de a fi cetăţeni și se referea la evrei, la ţigani, la handicapaţi, la homosexuali, însă grupul cel mai afectat a fost cel al evreilor.
Asta însemna, în primul rând, contestarea în grade variate (după varianta fascismului care acţiona) a dreptului la cetăţenie, dar pe ce bază ? !? Prin contestarea naturii umane a respectivilor membri ce aparţineau acestor grupuri. Asta însemna că în acest fel se găsea justificarea cea mai clară pentru ca un individ oarecare să nu aibă drepturi cetăţenești, el nefiind om.
În esenţă, acest lucru a însemnat să fie declarat subom sau aparţinând unei rase inferioare.
Pentru evrei acest lucru a fost stipulat prin legislaţia rasială care a pornit din Germania nazistă. Pentru a fi cât mai justificată această negare a dreptului cetăţenesc, sigur că argumentul principal ar fi fost (și s‑a recurs la acesta, de către nazism) negarea naturii umane a acestor indivizi. Din moment ce era subom, neom, era justificat până la urmă să i se nege, să i se conteste și dreptul la existenţă.
După cum știţi, nazismul a mers pe această linie și și‑a propus să extermine toţi evreii. Bineînţeles, și o parte din ţigani au fost supuși acestui tratament, de asemenea, handicapaţii și homosexualii, după câte știu.
În urma acestor măsuri care au apărut pe baza acestor gânduri, acestor idei, s‑a ajuns, cel puţin pentru evrei, la întoarcerea în Evul Mediu, în loc ca ei să‑și desfășoare viaţa așa cum s‑a desfășurat aceasta în cursul secolului al XIX‑lea și începutul secolului XX.
În 1938 s‑a contestat și în România mai întâi dreptul la cetăţenie, apoi în ?40 aceste contestări au fost extinse, fiind contestate drepturile profesionale, dreptul de a învăţa în școlile statului, precum și altele.
În general, aceste limitări ale drepturilor nu au fost extinse în masă și asupra dreptului de existenţă în România, decât în unele teritorii, însă despre celelalte limitări se poate spune că au fost foarte degradante.
De exemplu, personal am fost afectat indirect de limitarea dreptului de exercitare a profesiunii tatălui, care era susţinătorul familiei. Imediat după aceasta însă a apărut și interdicţia de a beneficia de instrucţie într‑o școală de stat, fiind eliminat din învăţământ. În acest fel, în 1940 am ajuns elev al Liceului Israelit, părinţii făcând un efort deosebit ca să mă ţină la școală în Timișoara.
În următorii trei ani nu s‑a mai putut realiza acest lucru, și atunci am fost elev particular la același liceu, așa că, din cele opt clase de liceu pe care le‑am făcut, patru clase le‑am făcut în învăţământul de stat, clasa I, a V‑a, a VII‑a și a VIII‑a, în timp ce clasele a II‑a, a III‑a, a IV‑a și a V‑a le‑am absolvit la Liceul Israelit.
Am ajuns în acest fel în contact cu elemente de identitate evreiască mai pronunţată decât aș fi putut ajunge dacă trăiam în mediul meu, și bineînţeles că aceasta mi‑a influenţat cultura.
Totuși, nu pot să spun că participarea mea la instrucţia școlărească din Liceul Israelit m‑a făcut bigot. Școala se ocupa, în primul rând, de instruirea comună a elevului, iar aici pot să spun că am avut parte de profesori buni și drepţi și am beneficiat de instruire. Bineînţeles, atunci când am fost particular în clasele a III‑a, a IV‑a și a V‑a, am întâmpinat dificultăţile reprezentate de studiul de unul singur al materiei din carte, fără ajutorul profesorului.
În acest fel, am reușit totuși să urmez o instrucţie, și când, în 1944, școala de stat a devenit din nou acceptabilă pentru mine și pentru alţi copii aflaţi în aceeași situaţie cu mine, m‑am întors oarecum pregătit în această școală. Și acolo am terminat liceul, bacalaureatul susţinându‑l în 1947.
Nu numai aceste limitări de drepturi cetăţenești m‑au afectat. Sigur că au fost și altele, unele mai mult, altele mai puţin umilitoare. Astea au lăsat o oarecare urmă.
Până la urmă, în condiţiile în care s‑au aplicat legislaţiile antievreiești, în zona în care am trăit, din punct de vedere vital drepturile n‑au fost afectate și deci am supravieţuit cu bine, ceea ce nu s‑a petrecut peste tot, așa cum am constatat ulterior. Din această cauză socotesc că a fost un privilegiu al sorţii de a suporta niște recluziuni limitate.
Reîntors în liceu, atmosfera mi s‑a părut normală. Este adevărat că, în timpul anilor în care nu am fost elev, nu am știut exact ce se petrece în școala frecventată de foștii mei colegi, dar m‑am readaptat repede. Se poate spune că prieteniile s‑au refăcut, și am terminat școala în bune condiţii și în relaţii normale cu colegii.
Am urmat după aceea Facultatea de Medicină din Timișoara. Acolo am lucrat o viaţă întreagă și direct, și indirect și am ieșit la pensie în 1997, ca profesor la Facultatea de Medicină.
Se zice că ?ce se amână se răzbună?, și acest lucru este foarte adevărat din punctul de vedere al clarificării raporturilor diverșilor membri ai societăţii, în această perioadă.
Ar fi fost normal ca aceste probleme să fie dezbătute, să fie clarificate și să se ajungă la o înţelegere.
Din păcate, până în 1990 subiectul persecuţiilor evreiești, mai mult sau mai puţin intense, distribuite inegal în partea de răsărit a ţării, în partea de nord a Transilvaniei și în restul ţării, a reprezentat un subiect tabu, care nu se aborda sau se trecea foarte repede peste această chestiune, ca și cum ar fi fost o rușine despre care nu trebuie să se vorbească. Nu este însă bine acest lucru.
Acum, după 1990, discuţia este abordată, dar lucrurile sunt, pentru foarte mulţi, amintiri vagi, și nici documentele nu sunt la îndemâna tuturor. Se pot face derogări de la realitate și adevăr, fie într‑un sens, fie în altul. O expresie a acestui fapt este că în sânul intelighenţiei românești izbucnește din când în când câte o discuţie puternică, la care se antrenează mai mulţi sau mai puţini, în care apar acuze reciproce, ambele la fel de jignitoare și nedrepte, de multe ori concretizate sub forma disputei Holocaust negru versus Holocaust roșu.
În această privinţă, cum am spus, nedreptăţile există din partea ambelor tabere și nu aceste discuţii sunt cele care ar fi trebuit să clarifice problemele. Este de admis că punerea pe tapet, în mod obiectiv, din partea ambelor părţi, a punctelor de vedere pe bază de documente ar fi dus la o rezolvare mai firească a lucrurilor.
La ora actuală, un fel de bilanţ de moment mi se pare că este făcut prin apariţia într‑o carte (care este o traducere din franceză și germană) în a cărei prefaţă este pusă foarte potrivit problema. Ea este semnată de Mircea Martin, directorul Editurii Univers* . Cartea a apărut la Editura Univers și redă o contribuţie comună a unui competent autor francez, François Furet, și a unui cunoscut istoric german, Ernst Nolte, care abordează această problemă a Holocaustului negru versus Holocaustul roșu, fiecare cu puncte de vedere la început diferite, dar care totuși se apropie la un moment dat.
Mai obiectiv mi se pare însă punctul de vedere pe care îl introduce Mircea Martin în această discuţie și cred că ar putea fi luat în seamă pentru o bază de discuţie în continuare.
Holocaustul negru e numit de evrei Șoah, ceea ce înseamnă catastrofă, Holocaustul însemnând sacrificiu, iar evreii socotind pur și simplu acest eveniment, acest cataclism, o catastrofă, și nu un sacrificiu cu particularităţi.
Holocaustul roșu, care nu este încă complet studiat, este și el groaznic, ca și primul.
Cele două mari catastrofe care s‑au petrecut nu trebuie în nici un caz comparate, ci ambele trebuie tratate în mod omenesc, pe planul unei abordări de demistificare, de a vedea în acest sistem de evenimente unele suferinţe omenești fără margine, nedreptăţi fără margine, care bineînţeles trebuie deopotrivă condamnate.
Dacă așa se privesc lucrurile, și cred că orice om normal care trăiește și gândește de pe poziţiile societăţii deschise așa abordează problema, atunci este clar că sunt inutile toate discuţiile care vor să cuantifice unde a fost mai multă suferinţă, ce este de uitat, ce nu este de uitat și așa mai departe.
Foarte des se spune că evreii vor să exproprieze durerea și ar insista asupra unicităţii Holocaustului negru, adică a Șoahului. Eu nu cred că este așa în mod obiectiv, pentru că evreii recunosc și alte holocausturi, alte catastrofe, care au lovit alte popoare.
De exemplu, există ?Holocaustul armenilor?, dacă se poate numi așa, care este dezbătut și se bucură de înţelegerea și compătimirea Israelului. Să nu se uite că cel care a stabilit un monument literar de neuitat acestui tragic eveniment a fost Franz Werfel (care a fost evreu) cu Musa Dag‑ul său, carte care în 1934 a descris cele patruzeci de zile de distrugere în masă a armenilor.
În alte direcţii, de asemenea nu cred că se poate spune că evreii neagă existenţa altor asemenea tragedii, inclusiv tragedia imensă pe care a reprezentat‑o Holocaustul roșu, care s‑a extins pe o arie geografică de mare întindere.
Trebuie remarcat că în această privinţă încă nu sunt suficiente clarificări și date, pentru că au trecut prea puţini ani de la căderea comunismului, și asta deocamdată numai în Europa.
Este de așteptat să se acumuleze date multe în această direcţie. Totuși, nu se poate uita că în Holocaustul roșu, spre deosebire de Holocaustul negru, organizatorii și executanţii au fost și evrei, dar și printre victime au fost și evrei. Cred că, în această privinţă, documentele care vor apărea în anii ce urmează vor crea o bază.
În Holocaustul negru însă, organizatorii au fost neevrei, iar victimele au fost exclusiv evrei.
Orice fel de exces, abuz, și cu atât mai mult uciderea în masă, care se datorează totalitarismului, poate chiar și autoritarismului, este de condamnat de către orice om normal.
Să trec acum la aprecieri privind relaţiile cu alte etnii.
În această privinţă, de la început trebuie să clarific elementele care îmi definesc mentalitatea.
Întâi de toate, nu pot să nu observ faptul că suferinţa evreilor, care a fost deosebită, este o parte a unui cataclism în care au murit nebeligeranţi, în număr de zeci de milioane pe tot globul, au fost sute de milioane de victime care au suferit, prin pierderea avutului lor, prin deplasări, prin dislocările masive de oameni care s‑au petrecut.
Ei bine, în aceste condiţii, familia mea și cu mine am petrecut și prima zi de război, și ultima zi de război în aceeași locuinţă. Bineînţeles că acest fapt, văzut în mod obiectiv, mă face să privesc cu înţelegere umană tot ce s‑a petrecut relativ la toţi ceilalţi oameni care au suferit. Și, în consecinţă, nu am o poziţie vindicativă sau unilaterală.
În al doilea rând, aș vrea să mă refer la un element de familie care îmi colorează în mod particular mentalitatea.
Am pomenit de faptul că mama, prin istoria ei personală, a avut o deschidere faţă de suferinţa umană în general.
Țin minte, de când am fost copil mic, până la 4 ani, în epoca marii crize economice, cel puţin din 1930 și până în ?33 ? căci am memoria acestor fapte, care au adus foarte multe greutăţi și tragedii ?, că o găseam pe mama plângând după ce a citit ziarul în care se relata despre familii de pensionari care nu au ce mânca și așa mai departe. Ceea ce mi s‑a transmis și mie a fost participarea ei la suferinţa oricărui semen de‑al meu.
Mai târziu, când am devenit elev al Liceului Israelit și am fost instruit în cadrul orei de religie, am constatat că acesta este un precept de bază al iudaismului.
Este vorba despre un mare învăţat, care a trăit în sec. I al erei actuale, Rabi Akiba, care a fost și un erou al luptei israeliţilor împotriva dominaţiei romane și a fost martirizat de către aceștia. Rabi Akiba, dacă îmi amintesc bine numele, a fost întrebat la un moment dat de un neevreu (probabil vrând să facă aluzie la volumul mare de documente religioase care caracterizează această foarte veche religie, încă de pe vremea aceea, acum 2000 de ani) cum ar putea el să definească crezul evreiesc stând într‑un singur picior. Răspunsul lui a fost foarte scurt : ?Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuţi?. Or, ceea ce am învăţat de la mama coincidea perfect acestei învăţături.
În consecinţă, am avut la bază acest concept : să ai toleranţă, să‑l iubești pe celălalt tot așa cum te iubești și pe tine. Dacă ești îngăduitor cu tine, în același mod să fii îngăduitor cu celălalt.
Pot să spun că dintotdeauna, încă și din perioada când am avut obstrucţionări, am fost scos din cadrul legilor care reglementează viaţa cetăţenească, am avut prieteni în toate etniile și am avut aceste prietenii și la nivelul familiilor.
Familia avea legături de prietenie, mai mult sau mai puţin strânse, cu germani, cu maghiari, cu sârbi și bineînţeles și cu români.
Am numit întâi germanii, pentru că în această direcţie erau de așteptat dușmăniile cele mai mari, dar și pentru că locuiam într‑un oraș, cel puţin într‑o parte a acestuia, unde populaţia majoritară era germană.
În această direcţie pot să spun că am avut unele experienţe care au fost extraordinare. Pur și simplu, o vecină nemţoaică care locuia la mică distanţă de noi și care era mai în vârstă decât mama cu o generaţie, s‑a purtat de o așa manieră în cursul convieţuirii noastre (de la vârsta de 2 ani și jumătate până la 19 ani, când am plecat din preajma ei), încât am considerat‑o ca pe o bunică.
Ca și mama mea, și ea era orfană de ambii părinţi și probabil că din această cauză era extrem de atașată de mama. Se înţelegeau bine și sentimentele erau reciproce. Nu pot să vorbesc decât la superlativ de comportamentul acestei ?mătuși?, Sofi tante, cum îi spuneam noi, care de multe ori ne‑a scos din situaţii foarte complicate prin intervenţia ei energică și dreaptă.
În schimb, în ciuda faptului că mama, de exemplu, nu avea drepturi, atunci când Sofi tante era în pericol de a i se face o nedreptate, chiar în perioada în care erau în vigoare legile fasciste, mama a sărit în ajutorul ei și a riscat, salvând‑o de la o situaţie neplăcută.
Nu pot uita despărţirea de Sofi tante în ziua în care am plecat să dau admitere la Medicină. M‑a condus la autobuz, dându‑mi un fel de îndrumare pentru anii ce urmează, și practic de atunci nu ne‑am mai întâlnit.
Nu numai ea a fost în această situaţie, ci am avut și alţi prieteni de familie sau chiar prieteni personali.
În mod firesc, și atitudinea familiei mele a fost bazată pe același principiu, ?răspunderea pentru aproapele tău?, și pot să apreciez acum, retrospectiv, că și‑au asumat astfel riscuri deosebite. Ceea ce au îndrăznit părinţii mei să facă în anumite circumstanţe în favoarea unor prieteni era un risc care putea să fie fatal.
Ca medic tânăr, la un moment dat am cunoscut o fată care, așa cum am fost și eu altădată, adică cetăţean lipsit de drepturi, era și ea atunci când am cunoscut‑o. Poate nu formal, dar în realitate era fără drepturi, pentru că tatăl ei era deţinut politic. Poate că și din această cauză, însă nu numai din această cauză, ne‑am înţeles de la început, ca buni prieteni.
Evident că nu numai din această cauză, ci și datorită unor calităţi umane caracteristice pe care această fată le‑a avut (caracter, bunătate, deschidere, atașament), a devenit soţia mea. Suntem căsătoriţi de mai bine de patruzeci de ani, avem un fiu și trăim într‑o armonie perfectă, în respect total unul pentru celălalt, pentru gândurile, credinţele celuilalt. Niciodată nu s‑a realizat, cel puţin cu știinţa mea, vreo lezare a sentimentelor ţinând de cultura particulară a fiecăruia, soţia mea fiind româncă ortodoxă. Sărbătorile sunt respectate reciproc, pe cât se poate, și pot să spun că nu există decât aprobare reciprocă în toate, cel puţin în linii mari.
Socrul meu a fost deţinut politic, iar după ce s‑a întors l‑am cunoscut bine, mi‑a devenit în unele privinţe un model și ne‑am stimat mult. Acum el nu mai trăiește. Era un om cu instrucţie puţină, crescut în situaţii dificile, dar care a avut un caracter perfect, și nu aș putea să‑mi imaginez, alături de părinţii mei, alt model de nobleţe decât el. Tot așa a fost și soacra mea.
Socrul meu a fost un om care a avut foarte multă toleranţă și înţelegere faţă de toată lumea. Fără să aibă vreo vină deosebită, a fost deţinut politic, condamnat politic. Probabil că vă daţi seama ce a putut să însemne această chestiune pentru fiica lui, ce fel de dezavantaje au decurs. În cele din urmă s‑a bucurat de respect din partea tuturor și a murit la vârsta de 79 de ani, iar soacra mea la fel, la 88 de ani.
Nevasta mea a avut probleme, n‑a putut intra la facultate, căci ea a terminat liceul când tatăl său a fost închis. Era foarte greu, deși nu scria în nici o lege așa ceva, în mod formal, totuși în realitate trebuia să vină un fel de referat de la Primărie, de la Consiliul Local, unde se spunea care este situaţia familială.
După aceea însă a făcut facultatea, Agronomia, și i‑a plăcut foarte mult horticultura. A lucrat la sere și a ieșit la pensie de la Horticultura orașului.
Am avut mulţi prieteni buni, în sensul că la nevoie am știut să ne ajutăm, indiferent dacă erau probleme mai mari sau mai mici. Mă întâlnesc cu ei și acum cu mare plăcere.
Am un prieten, jurist, care încă înainte de 1990 a încercat, fără să forţeze nota, să‑și exprime regretul pentru situaţiile în care eu am fost dezavantajat. Bineînţeles că am socotit gestul extraordinar de frumos și n‑am mai discutat despre această temă.
Un alt prieten, care provenea dintr‑o familie fascistă, a ţinut să vină la mine după 1990, de la distanţă (locuia în altă parte), ca să‑și exprime părerea lui despre poziţia de atunci a familiei lui și să‑mi dea explicaţii pentru faptul că ei erau angrenaţi în mișcarea fascistă, fără să vadă însă vreun evreu până la acea adeziune, fără să știe exact ce este un evreu și ce poate fi. Oricum, este de remarcat acest fapt, că a simţit nevoia să vină de la distanţă și a pierdut o zi și o noapte pe drum ca să aibă această clarificare. Notez că și el a fost, ca și socrul meu, cinci ani la pușcărie.
Cu un cuvânt, am relaţii foarte bune, normale, cu toţi semenii mei, dar, sigur, există oameni și oameni și nu toată lumea este capabilă de toleranţă. Există răbufniri, există momente când câte unul simte nevoia să spună, de exemplu, bancuri antievreiești. Mie însă nu‑mi place stilul acesta, nici dacă este vorba despre unul pe care îl imiţi vorbind stâlcit, nici dacă îi atribui unui om niște gânduri pe care el pur și simplu nu le are, căci spunându‑le sub formă de anecdotă aceste gânduri sunt transferate asupra întregii etnii.
De regulă, când se spun asemenea chestiuni, atunci nu mă dau în lături să intervin : ?Dacă ai ceva să‑mi spui, spune‑mi mie ce ţi‑am făcut rău și nu‑mi spune parabole despre nu știu cine, sub formă de anecdotă?. Dacă este vorba pur și simplu de a se folosi cuvinte, să spunem, de exemplu, pe cel de jidan în loc de evreu, asta nu mă supără.
Poate că unii cred că e vorba despre așa‑zisa lașitate evreiască, însă eu nu mă supăr, pentru că în definitiv se poate folosi un termen peiorativ pentru oricine. Nu mă supără acest lucru, pentru că socotesc că respectiva persoană este pur și simplu nepregătită pentru a se comporta normal. Este cel puţin ignorant în parte, în această direcţie, și nu are decât să se mai cizeleze, pentru a putea să fie un om tolerant.
Să spun un cuvânt și despre ceea ce socotesc eu că este situaţia unui evreu azi în România. Evreul este aparţinător la un popor foarte vechi, iar în ultimii 2000 de ani evreii s‑au remarcat prin faptul că nu aveau patrie, erau un popor fără patrie. Poate că și din această cauză au avut o poziţie aparte în lume.
De cincizeci și doi de ani însă, patria evreilor a renăscut și există condiţii bune pentru ca poporul evreu să devină o naţiune.
Din acest punct de vedere ecuaţia mi se pare foarte simplă. Un evreu care trăiește în România este un cetăţean care, similar cu un armean sau cu un italian, de exemplu, care trăiește în România sau cu un român care trăiește în Germania, S.U.A., Australia sau, de ce nu, în Israel, are drepturi și datorii ca oricare alt cetăţean. Din punct de vedere strict matematic, cred că aceste lucruri sunt valabile. Din punct de vedere real însă, lucrurile sunt mai complicate.
Încă demult, în primii 1500 de ani după Exodul condus de Moise, evreii erau socotiţi diferiţi, datorită religiei monoteiste, particulară pentru acele vremuri. În paranteză, fac menţiunea că la ora actuală această durată este întinsă cu circa 1000 de ani în urmă, datorită unor contribuţii ale unor istorici moderni. Astfel, există un istoric care este încă în curs de a‑și afirma teoria, este contestat cu alte cuvinte, totuși are argumente foarte puternice. Se numește Emanuel Anati și susţine că ieșirea din Egipt, sub Moise, a avut loc nu cu 1500 de ani înainte de Christos, ci cu circa 2500 de ani, și reușește să explice foarte multe lucruri, inclusiv trecerea pe uscat, prin Marea Roșie, care este una din enigmele Bibliei, având argumente serioase.
De aproximativ 2000 de ani, evreii reprezintă un popor care n‑are patrie. Evreii au deci un trecut în cursul căruia, cel puţin în acești 2000 de ani, au fost trataţi cu adversitate, poate chiar și cu agresivitate, datorită, în parte, dispreţului, în parte din invidie, și nu este chiar așa de simplu să te aștepţi, o dată cu apariţia din nou a statului Israel, ca lucrurile să intre în normal.
Este sigur că această situaţie va dura până ce vor fi șterse animozităţile și va fi recunoscut și acest popor, care devine naţiune, ca având același statut, ca oricare altă naţiune, iar membrii acestei naţiuni să fie dotaţi cu aceleași drepturi și aceleași obligaţii.
Până atunci însă raportul dintre drepturi și datorii probabil că va trebui să fie avut în vedere și dintr‑o parte, și din alta. Pe mine mă interesează partea care privește pe evrei, să aibă în vedere preceptul despre care am vorbit, ?responsabilitatea pentru aproapele tău?, cu toată grija.
(Credeţi că educaţia mamei v‑a influenţat să alegeţi medicina ?) Da, sigur, eu am făcut liceul care, pe vremea aceea, avea două secţii : o secţie umanistică sau ?literară? și o secţie știinţifică, unde se făcea matematică și fizică. Am făcut secţia știinţifică și mă simţeam atras spre inginerie, construcţii sau chimie, dar mama a hotărât că e mai potrivit să fac medicina, și așa a rămas ; cu ea nu se prea putea discuta. Era foarte fermă pe poziţia ei și mi‑a spus : ?Nu, tu să te duci la Medicină, este o facultate care te pregătește în așa fel încât să poţi fi de folos oamenilor, mult?.
Și a avut dreptate, dar dacă‑mi dădea ordin să fac sanscrită,
o urmam și pe aceasta, și cu plăcere, căci orice domeniu este dătător de satisfacţii. Nu‑i pot înţelege pe cei care au făcut o pregătire și apoi nu sunt mulţumiţi de aceasta. Orice domeniu care este complex și constituie o preocupare elaborată oferă satisfacţii.
De altfel, tot mama m‑a obligat, în timpul copilăriei, ca în fiecare vacanţă să învăţ câte o meserie, ceea ce mi‑a fost de un extraordinar ajutor în formarea mea ca om. Eu nu am avut vacanţe, cum au alţi copii. În clasa I de liceu, da, dar din clasa a II‑a înainte, în fiecare vacanţă mama îmi spunea : ?Uite, nenea cutare are o grădină frumoasă și a zis că ar putea să te înveţe câte ceva în acest domeniu?, respectiv, putea fi vorba, ceva mai târziu, de o meserie. Asta se întâmpla într‑o localitate mică, unde oamenii se cunoșteau între ei și relaţiile erau bune. În acest fel, de două ori am fost grădinar, dar după aceea am învăţat ceva tâmplărie ; altă dată am fost mecanic, ceea ce m‑a ajutat mult, căci am constatat, pe viu, că matematica, geometria, fizica te dotează cu cunoștinţe chiar utilizabile. Apoi am fost pantofar, ceea ce mi‑a dat mari satisfacţii, căci, după ce am învăţat să pun pingele, la sfârșitul vacanţei respective, meșterul m‑a lăsat să pun pingele la pantofi noi ; ai senzaţia că participi la o operă de creaţie în toată regula, mai ales dacă ai 14‑15 ani.
În final, eram chiar student în anul I sau II, când mama mi‑a spus : ?Știi că vecinul brutar mi‑a spus că te‑ar învăţa cum se face pâinea?. Am participat la această lucrare o noapte sau două, apoi nu am mai rezistat, căci ziua mă duceam la spital, curios să văd ce se petrece acolo.
De unde a știut mama să mă îndrume în acest fel ? A avut un prieten din copilărie care, la un moment dat, în adolescenţă, i‑a dat o carte care descria felul în care se cresc copiii în America (adică în Statele Unite). Ea a reţinut aceste sfaturi și apoi, aplicându‑le în educarea fiului său, mi‑a făcut o îndrumare foarte utilă pentru formarea, ca om, a unui copil. Sunt convins, pe baza experienţei căpătate, că pofta de creaţie nu are importanţă pe ce obiect se exersează. Realizarea pantofilor noi la sfârșitul perioadei prevăzute de lucru creează o stare de satisfacţie creativă similară cu cea pe care o are cel talentat de a crea dintr‑un bloc de marmoră o statuie sau, pentru omul de știinţă, realizarea unei lucrări știinţifice. Plăcerea creaţiei este universală, adică se manifestă indiferent de obiectul creaţiei și este bine ca tânărul să aibă, cât mai devreme, ocazii de a avea această senzaţie.
Și tatăl meu a participat intens la educarea mea. A fost un om calm și s‑a ocupat de mine încă mic fiind. Când am fost de 3‑5 ani, zilnic, după orele de serviciu, eram cu el.
Mai târziu, când am intrat la școală, în primele patru clase m‑a învăţat să lucrez sistematic. El a crescut într‑un internat din Timișoara, oraș care dispunea de mai multe internate, care erau cunoscute drept foarte eficiente în privinţa educării spre sistemă în activitatea de învăţământ. Cele învăţate le‑a aplicat apoi în educarea fiului său. Metoda era să înveţi a lucra personal, să nu te ajute altul, totuși elevul să fie controlat de la distanţă. Au existat, totuși, și dificultăţi. Așa, de exemplu, tata era foarte bun recitator, în internatul său punându‑se, la vremea pregătirii lui, un accent deosebit pe această instruire. Eu eram, în schimb, o pacoste pentru familie în acest sens, în ciuda ajutorului pe care mi‑l dădeau ambii părinţi. Nici la limbi nu am excelat, învăţând mai ales să citesc, spre a putea să mă informez ; am reușit totuși să stăpânesc cinci limbi, printre care germana, franceza, engleza, fără de acestea neputându‑se asigura consultarea literaturii profesionale.
(Cum au fost anii dvs. de studenţie ?)În ce mă privește, atunci când părinţii m‑au trimis la facultate, am știut că ei fac un efort material însemnat, pentru întreţinerea mea, pentru cursuri și manuale, precum și, la unele discipline, chiar pentru un oarecare instrumentar. Această situaţie mă obliga la a‑mi face pregătirea cât mai conștiincios. În plus, mai era și simţul răspunderii, care îndemna la o pregătire corespunzătoare responsabilităţii ce caracterizează activitatea de medic. De aceea, nu numai eu, ci și ceilalţi colegi ? marea majoritate ? eram preocupaţi de învăţătură.
Am avut parte însă și de profesori excepţionali. Era, de fapt,
o facultate nou înfiinţată după război, și cadrele apte, bine pregătite, de la celelalte universităţi din ţară, au venit aici, la Timișoara. Unii au fost profesori mari, care, neavând posibilităţi de promovare în centrele lor, au acceptat chiar și o ?pendulare? săptămânală de trei‑patru zile de la București. Foarte mulţi însă s‑au așezat, încetul cu încetul, definitiv, aici.
Eu am avut un noroc deosebit, pentru că, la trecerea în anul IV, la insistenţele unui profesor foarte stimat, profesorul Badenschi, decanul uneia din facultăţile Institutului ? cea de Igienă ?, am acceptat să mă înscriu la aceasta. Ea s‑a desfiinţat după numai un an, căci reprezenta de fapt o specializare excesivă, dar atâta cât a existat, fiind destinată unei supraspecializări timpurii, în anul IV, am fost repartizaţi pentru a învăţa, la materiile de bază, cu profesori deosebit de buni. În acest fel, disciplina de bază a medicinii, medicina internă, am învăţat‑o cu un profesor foarte mare, profesorul Fodor, ulterior rector al Medicinei din Cluj.
Din prima oră de curs mi‑am dat seama că reprezintă maestrul pe care‑l doream și de la care puteam să învăţ bazele medicinei. Așa a și fost : foarte curând a început să‑mi dea materiale suplimentare de informaţie profesională, dar mai ales notiţele luate, transcrise stilizat, i le pregăteam, le corecta și le definitiva pentru a fi transformate într‑un fel de curs intern, spre folosul tuturor colegilor. Bineînţeles, pregătirea mea a avut mult de profitat în urma acestei activităţi. În plus, se îngrijea și de îndrumarea, atât a mea cât și a altora, în direcţia unei preocupări știinţifice, inclusiv de cercetare. Și alţi profesori erau apropiaţi de studenţi, ajutau nemijlocit formarea noastră, într‑un spirit cu adevărat colegial. Primele reviste, manuale, tratate, le‑am avut la îndemână datorită cadrelor didactice.
Dacă mă întrebaţi de situaţia actuală a studenţilor, exact nu vă pot răspunde. Totuși, ceea ce poţi constata acum, vizitând biblioteca documentară și biblioteca informatizată, este îmbucurător : studenţii au acces la toate acestea și numărul celor prezenţi este impresionant. În privinţa relaţiilor personale profesor‑student, cred însă că numărul mare de studenţi este limitativ. Acum câţiva ani, atunci când fiul meu, care e tot medic (sunt câţiva ani de atunci, el având acum 37 de ani)… pot spune că era asigurată o bună eficienţă în pregătire, căci după aprecierile mele a fost pregătit corespunzător pentru a face faţă marilor răspunderi ale medicului practician.
(Aţi făcut armata ?) Da, în timpul facultăţii și după examenul de stat.
(Ce rol credeţi că are transmiterea memoriei din generaţie în generaţie ?)Cred că are o importanţă apreciabilă, căci contribuie la constituirea unei tradiţii. Dacă aceasta este onorabilă sau cel puţin pozitivă, contribuie la o evoluţie spre superior.
(Cum era Timișoara în anii când aţi fost elev ?)În anii ?40 eram elev în Timișoara, care era un oraș curat și ordonat. Pe atunci numărul locuitorilor era de aproximativ o sută de mii de locuitori, ceea ce cred că este esenţial în privinţa celor două caracteristici arătate.
Când am fost elev în clasa a II‑a de liceu, ziarele au publicat știrea că ?s‑a născut cel de‑al 100000‑lea cetăţean al Timișoarei?. De atunci, o bună parte din timișorenii de bază, urbanizaţi și obișnuiţi cu respectul vieţii într‑o colectivitate relativ mare, fie au murit, fie au plecat, iar acum suntem peste patru sute de mii de locuitori. Colectivul acela de bază, educat, s‑a diluat mult și este nevoie, probabil, de timp și efort educativ pentru a ne forma ca orășeni respectabili, curaţi și ordonaţi.
(Existau anumite locuri, cluburi sau cafenele unde se întâlneau evreii ?) Nu știu exact. Ceea ce știu este că existau foarte multe clădiri în proprietate evreiască, căci, deși atunci când am venit eu în Timișoara erau naţionalizate de‑acum, erau inscripţionate C.N.R., ceea ce însemna tocmai aceasta.
(Existau anumite cartiere unde locuiau evreii ?) În actualul Fabric era un fel de cartier evreiesc, aproximativ în zona actualei Farmacii nr. 5.
Într‑una din curţi mi s‑a arătat, aproximativ acum douăzeci și cinci de ani, o clădire părăsită, micuţă, despre care am aflat că ar fi fost o sinagogă veche, sefardă. Aceștia, care erau evrei spanioli, au fost primii evrei care s‑au așezat în orașul Timișoara, acum aproximativ cinci secole ; cele mai vechi morminte din cimitirul evreiesc sunt, după câte știu, cu această vechime.
După câte știu, și în cartierul Iosefin au fost unele străzi locuite de evrei, mai ales în vecinătatea unei sinagogi ce există în acel cartier.
(Exista o distribuţie pe cartiere în funcţie de etnie ?) La origine, se pare că da. Ulterior, însă, distribuţia era mai mult în funcţie de starea socială. În afara celor două zone de care am vorbit mai înainte, locuite de evrei, dar care erau constituite din case mai modeste (poate în legătură și cu vechimea lor), evreii înstăriţi au deţinut case și în zone centrale ale orașului, unele remarcabile din punct de vedere arhitectural.
(În Oraviţa exista sinagogă ?)Da, era, însă s‑a demolat. Am fost foarte puţini evrei, aproximativ cincizeci, în general oameni modești. Actualmente, după câte știu, nu mai există nici un evreu.
(Dvs. sunteţi de religie mozaică ?)Da. Esenţa credinţei mele constă în răspunderea ce trebuie să existe pentru celălalt. Cred că respectând acest precept de bază nu greșesc nici faţă de religia mea, dar nici faţă de vreo altă credinţă.
(Aţi fost în alte ţări ?) Am fost în Ungaria de multe ori, de două ori am fost în Germania (o dată cu bursă DAAD), o dată în Suedia și o dată și în Israel.
(Care este specialitatea dvs. ?)Medicina nucleară. Ea se ocupă cu diagnosticul medical cu ajutorul izotopilor radioactivi ? de exemplu, la noi ?, dar și cu aplicaţii terapeutice ? ca de exemplu la Cluj, la Institutul de Endocrinologie. Este un domeniu extraordinar, care a asigurat mari progrese medicale, în ultimii circa șaizeci de ani, datorită sensibilităţii mari a determinărilor, cu o consecinţă directă asupra exactităţii, mai ales că în ultimul timp i se asigură, tot mai mult, și o specificitate în determinări.
La ora actuală are, ca domenii de vârf, oncologia (adică diagnosticul și tratamentul oncologic) și cardiologia. Noi, aici în Timișoara, efectuăm investigaţii în ambele direcţii.
(Dvs. în ce domeniu al medicinei aţi predat ?) În ultimii douăzeci și cinci‑treizeci de ani am funcţionat ca profesor de biochimie, dar anterior am lucrat ca cercetător. Am debutat în fiziologia patologică, apoi am fost cercetător într‑un laborator al Academiei, iar apoi m‑am întors la Institutul de Medicină, astăzi Universitatea de Medicină și Farmacie, unde am predat un curs de biochimie clinică și am lucrat într‑un laborator de radioizotopi, actualul laborator de medicină nucleară. Din 1976 și până în 1997 am predat biochimia, studiată de studenţii anilor I și II la Medicină.
(Care credeţi că va fi viitorul Comunităţii Evreilor din Timișoara ?) Comunitatea are, progresiv, tot mai puţini membri, ceea ce se va accentua, probabil, în viitor, căci membrii sunt puţini și majoritatea sunt în vârstă. Este probabil, deci, că această Comunitate va rămâne doar o amintire.
(Consideraţi că evreii sunt deschiși în comunicarea cu celelalte etnii ?) Da, mai ales în zona aceasta ; în Timișoara, însă, nu mai sunt adevăraţii evrei care au existat aici, nu numai ca număr, dar și ca diversitate, ca studii, calificare. Evreii de aici erau oameni în general instruiţi și antrenaţi în a face tot felul de activităţi de folos general, destul de apreciate de concetăţeni.
(Existau mișcări sioniste în Banat ?) Da. Faptul că sionismul a reprezentat o mișcare ce urmărea reînvierea statului Israel, acţiune care până la urmă a avut succes, a obligat dezvoltarea unei pregătiriinstruiri a tineretului, înainte de toate pentru a se putea întoarce la o activitate agricolă. De aceea și în Banat, ca și în Ardeal, dar și în Moldova și în zona Bucureștiului, au fost înfiinţate școli agricole în care tineretul lucra și învăţa, respectiv învăţa și lucra, pentru a putea deveni coloni, adică membri ai unor colonii agricole, în viitorul Israel. În parte, aceștia sunt cei care reprezintă locuitorii așezărilor agricole ale actualului Israel, așezări care nu mai sunt pur agricole, ci mixte, agro‑industrialo‑turistice, și care, constituind aproximativ 3‑5% din populaţia ţării, asigură nevoile ei alimentare. Înseamnă deci că pregătirea lor a fost de succes.