IOAN IRITZ (n. 1929, Sânnicolau Mare) – ?În coajă de nucă… asta-i viaţa?

Mă numesc Iritz Ioan, sunt născut în 17 august 1929 în orașul Sânnicolau Mare. Provin dintr‑o familie de mici comercianţi. Atât bunicii din partea tatălui, cât și bunicii din partea mamei au fost comercianţi, din partea tatălui în Sânnicolau Mare, din partea mamei în Nădlac.

Am avut o copilărie nici fericită, nici nefericită, undeva în medie, până în anii instaurării dictaturii legionaro‑antonesciene. Acest lucru s‑a întâmplat în anul 1941, când, practic în primul moment, nu am mai fost primiţi la gimnaziu. Atunci treceam la gimnaziu după terminarea a patru clase ele­men­tare. Nu am mai fost primiţi la gimnaziu. Dar noi atunci nu am știut că peste zece zile vom fi aduși în Timișoara cu domiciliu forţat. Nici părinţii, nici bunicii nu au fost cine știe ce oameni înstăriţi pentru timpul respectiv. Au avut un magazin de sticlărie, dar s‑a trăit în mod decent. Bunicii din partea mamei au fost în aceeași situaţie. Ei au avut un depozit de cherestea și lemne de foc în Nădlac, nici ei nu au excelat, mai ales că erau mult mai mulţi copii, mama a avut trei surori și doi fraţi. Eu am avut un frate, care, din nefericire, acum trei ani a decedat în Israel. După 1941, în trei iulie, când noi am fost aduși în Timișoara împreună cu părinţii, cu domiciliu forţat, situaţia s‑a înrăutăţit în mod simţitor.

Am fost duși la gară, am fost urcaţi în vagoane de marfă și trenul nu s‑a oprit de la Sânnicolau Mare și până la Timișoara. Am luat cu noi o valiză, restul a rămas acolo. Tatăl meu a fost dus la muncă forţată
la Turnu Severin. Acolo a muncit la construcţii de căi ferate. Nu a fost pe front, nu a făcut frontul. S‑a întors de la Turnu Severin în
20 noiembrie 1941.

În afară de asta, tata, cât am trăit încă în Sânnicolau Mare, a fost luat de legionari de trei ori, a fost bătut bine, i‑au fost smulse unghiile de la degete, ca să scoată aurul și banii pe care, practic, nu‑i avea. Cei din Nădlac au fost aduși cu domiciliu forţat în Arad. Nu s‑a prea putut comunica cu ei pe urmă. După o perioadă de timp am reușit să comunic eu cu ei, adică eu făceam naveta cu ?steaua lui David? pe lănţișorul de la gât, ca să duc și să aduc știrile la bunicii din partea mamei.

Când am fost aduși în Timișoara, am fost înghesuiţi în curtea Comunităţii Evreilor, mii de oameni care cu chiu cu vai au reușit să primească fiecare câte o locuinţă, neîncăpătoare pentru persoanele care au fost. Noi am fost patru în familie și am avut o cămăruţă de 3×4 metri pătraţi, unde a trebuit să facem și bucătăria, să facem tot. Tata din primul moment a fost dus la muncă obligatorie, mama ocupându‑se de casă cu ajutorul Comunităţii și a celorlalţi evrei, care, într‑o oarecare măsură, ne‑au ajutat. Fratele meu a rămas la părinţi, iar eu am fost dat în custodie ? nu este cuvântul potrivit ? la o familie de avocaţi, cred că până în 1943 am fost acolo, primind mâncare, cazare și într‑o oarecare măsură și haine, ca să îi ajutăm pe părinţi.

Am stat la doctorul Roth Desideriu. Acolo eram pe post de copil bun la toate, fugi încoace, fugi încolo, du‑te cu cucoana la piaţă și chestii din astea. Locuinţa era în Palatul Weiss, la etajul al doilea.

Tata între timp s‑a întors de la muncă forţată, a primit un servici, dar și acest servici era cumva aparte. Patronul, care‑a fost evreu, a fost românizat și a trebuit să plătească din salariul lui o sumă oarecare ca să fie scutit de această muncă forţată, altfel era dus la muncă forţată în continuare. Eu am terminat celelalte trei clase, deci am terminat șapte clase elementare. Fratele meu era cu șase ani mai mic, el abia începuse să intre pe băncile școlii, eu a trebuit să urmez ceea ce au cerut părinţii, o școală comercială, dar la această școală comercială, nefiind evrei, n‑am avut acces și s‑au făcut nuclee, mici nuclee, câte un profesor, doi profesori luau câte un elev, doi elevi, trei elevi și făceau în particular aceste școli.

Normal, la terminarea anului școlar trebuia să depui un examen. Liceele evreiești funcţionau, dar funcţionau ca să depui aceste examene. Și‑așa am reușit să depun examenul de trei clase comerciale, terminând cele trei clase în mod particular, iar la terminarea războiului am intrat la școala comercială de stat, urmând ca să fac clasa a IV‑a.

Între timp am mai făcut și ucenicie de tâmplar. Tata, având un serviciu destul de ușor, atunci a putut să ne întreţină, iar mama făcea curăţenie pe‑aici, pe‑acolo, pe unde reușea, mai făcea și de mâncare, fiindcă era o bucătăreasă excelentă, așa că ne‑am întreţinut destul de bine.

S‑au înfiinţat după 23 august, nu numai în Timișoara, ci în toată ţara, organizaţii sioniste, care făceau o propagandă de cooptare a tine­retului pentru a emigra în ? pe atunci ? Palestina, nu era încă Israel. Bine, noi nu știam nimic de lagărele de deportare din Cipru, absolut nimic nu știam. Nu‑mi mai aduc aminte numele acestor organizaţii, sunt ani buni de atunci, știu că erau destul de bine organizate unele dintre ele, eu am ajuns în una foarte organizată, asta a fost după 23 august, imediat, care ne învăţa pe noi, tineretul, să stăm pe propriile picioare. Erau niște tabere în care trebuia să înveţi să muncești pământul, să‑ţi asiguri mâncarea, să speli singur rufele. Noi am ajuns în această tabără la Bouţari.

Războiul în Timișoara se terminase, în Bouţari nu încă. De ?n? ori au venit avioanele nemţești, și ne‑ascundeam, pilotul observa prea târziu, și când începea să tragă atunci era trecut de noi. Deci, au fost niște peripeţii, hai să spunem.

După ce ne‑am întors în Timișoara, aproximativ prin septembrie, ni s‑a spus ca să ne pregătim pentru plecare în Palestina. Ne‑am pregătit cu haine, ne‑am pregătit cu tot, am făcut vreo patru zile până la București, am fost înghesuiţi în niște încăperi. Nici evreii nu sunt chiar buni toţi, e o luptă acerbă și la ora actuală între ei. Deci, am fost înghesuiţi în niște încăperi necorespunzătoare, neasigurându‑ni‑se mân­carea, neasigurându‑ni‑se până la urmă nici vaporul cu care trebuia să fi plecat spre Palestina, și, aproxi­mativ după trei săptămâni, am fost întorși spre Timișoara. Înspre Timișoara drumul a fost de numai două zile, dar rușii ocupaseră deja totul. Pe mine și pe mai nu știu cine a fost ne‑au dat rușii jos din vagon și ne‑au luat tot, am venit fără absolut nimic, numai cu ce aveam pe noi, plus păduchii. Eu am spus că nu mai continui școala, fiindcă mi s‑a părut că nu este pentru mine această școală comercială, eu am vrut să fac altceva, și‑atunci tata zice : ?Te duci ucenic la un patron și înveţi meserie?. Am terminat cei patru ani de ucenicie, și în 1948, în momentul naţionalizării, patronul meu, ca să nu fie naţionalizat, a intrat în primele cooperative care s‑au înfiinţat și toţi ne‑am dus cu el. Eu eram o fire ? și nici acum nu m‑am schimbat ? eram o fire impulsivă și nu puteam să suport ceea ce nici la ora actuală nu suport : nedreptăţile. Întotdeauna am fost de partea celui mai slab. Sigur că noi n‑am suportat în cooperaţie că ăsta are bani, ăla n‑are bani, și mi‑am deschis gura, ca până la urmă să scape de mine, găsindu‑mi un servici într‑o fabrică chimică, ca lăcătuș de întreţinere. Eu am învăţat mecanică de precizie, deci idee nu aveam cum arată un nit, idee nu aveam cum trebuie să faci un grilaj, cum trebuie să faci un gard sau cum trebuie să bagi fierul în foc. Dar am învăţat foarte repede, am prins meseria, am învăţat și am lucrat până în ?52 acolo.

Între timp, din ?44 până în ?52, ca tot tineretul care putea într‑o oarecare măsură să se gândească, ne‑am gândit că ar fi bine să ne alăturăm unui grup, ori în stânga, ori în dreapta. Eu am ales partea stângă ? greșeală, recunosc ?, am ales partea stângă și m‑am înscris în Tineretul Progresist, care s‑a făcut pe urmă U.T.M.‑ul. Și am ajuns în U.T.M. până la secretar pe fabrică. N‑am vrut să continui, și atunci am fost destituit din această funcţie și am fost scos din această organizaţie. Doar că acest lucru a avut reper­cusiuni în timpul armatei. Am fost chemat de vreo trei ori la serviciu? de cadre, în faţă căruia eu trebuia să mă încorporez, în jur de ?49. Dar nu m‑au luat, au venit și‑au început să‑mi ţină logosul că, știţi, noi avem mare nevoie de cadre, de ofiţeri, că la Securitate? Prima dată le‑am cerut timp de gândire. Bun, au venit a doua oară. ?V‑aţi gândit ?? ?Da, nu merg.? ?De ce ?? ?Mie‑mi place să stau într‑un singur loc, nu să mă mut acum aici, mâine la Galaţi, poimâine la Suceava.? ?Vă mai gândiţi.? Și când au venit a treia oară, nu mai eram în organizaţie. ?Na, v‑aţi gândit ?? ?Da m‑am gândit, nu mă duc.? ?Veţi suferi consecinţele?, au zis ei.

Într‑adevăr, am suferit consecinţele, fiindcă am fost înrolat în D.G.S.M.* , adică la muncă, tot o muncă forţată, doar că n‑au fost numai evrei acolo, au fost mic‑burghezi, toate elementele care nu li s‑au părut corespunzătoare pentru a primi arma în mână. Am fost la Măcin, unde am spart piatră, în ?52. De acolo am fost mutaţi la Kogălniceanu, la ora actuală aeroport internaţional și militar, ca să facem de fapt aeroportul. Acolo a început viaţa ușoară, eu având carnet de conducere, ei neavând șofer, m‑am urcat pe mașină și am tras, până când ne‑au mutat la Buzău. La Buzău nu a fost o fericire. La un moment dat, nu știu, vreo treizeci sau patruzeci și cinci ne‑am dus într‑un sat de lângă Buzău, unde exista un tractor, nimeni nu știa să‑l conducă, așa că am condus și tractorul cu șenile. După aceea ne‑au mutat la Paroșeni, la firmă. Acolo veniseră niște ordine de descazarmări, adică puteai să‑ţi aduci familia, primeai salarii, primeai locuinţă, ţi se plătea din partea șan­tierului locuinţa, cu condiţia ca după terminarea armatei să mergi în continuare, să rămâi trei ani de zile. Am întrebat soţia : ?Măi, asta este situaţia, putem să mergem acolo, terenul este foarte frumos, este aer curat (nu e poluat, nu s‑a știut de poluarea apei), e plăcut?. Ne‑am dus. Armata se făcea atunci până la 26 de ani. În momentul împlinirii celor 26 de ani, în mod automat te scotea afară. Dar eu am avut un contract semnat. Și meșterul meu ? m‑am dus la el, fiindcă începuse să nu mai fie de lucru și începuseră concedierile ? mă duc la el și îi spun : ?Nea Iancule, ce părere ai, eu aș vrea să mă duc acasă, și‑așa nu mai este de lucru, ce zici ??. ?Vrei să pleci ?? ?Da.? ?No, hai.? Ne‑am dus, imediat, ne‑au făcut formele și m‑au scos afară și am venit înapoi la Timișoara. În ?55 a fost asta.

În ?55 am împlinit cei 26 de ani, în august, și în septembrie am fost la Timișoara. Am început căutările de servici, ca lăcătuș, atunci cunoșteam lăcătușerie, cunoșteam și sudură. M‑am angajat relativ repede, dar firea mea, care era? nu mi‑a adus întotdeauna satisfacţii. Era criză de locuinţă. Am locuit împreună cu părinţii un timp, pe urmă, prin nu știu câte portiţe și porţi și cu câţi bani, am primit o locuinţă. Fetiţa s‑a născut în ?52, cât eram eu la armată. Și am trăit. Soţia nu a lucrat, eu eram tânăr și lucram câteodată și câte șaisprezece ore și am putut să‑mi întreţin familia destul de bine. Asta a fost, am avut la ?Ciocanul? cam treisprezece ani ? ?Electrometal?‑ul de acum ? și nu puteam să înaintez, erau cheltuieli de salarizare, am fost oprit. Știam bine de cine am fost oprit acolo de nu puteam să înaintez și mi‑am căutat alt servici. Am găsit un alt servici, unde mi s‑a dat ceea ce am vrut eu și am mers cu maximul de salariu, am mers înainte până am ajuns din nou în cooperaţie, de unde practic plecasem, și din cooperaţie în ?89 am ieșit la pensie.

Din ?89 sunt în pensie. În septembrie, când eu am ieșit la pensie cu 2600 de lei, încă mai reușeam să mai pun deoparte câte 100‑200 de lei. Nivelul de trai a scăzut continuu și la ora actuală am ajuns la 860000 lei. Soţia nu a lucrat, nu are pensie, nu putem să înaintăm. Eu am o cardiopatie ischemică dureroasă și trebuie să iau medicamente, care costă compensat în jur de 150‑180000 lei. Ei, la ora actuală acești bani nu există. […]

În ?90 ‑?91, fratele meu, împreună cu fiul său, care este medic, și cu soţia au emigrat în Israel, deoarece nepotul meu este medic și a primit o repartiţie undeva într‑o comună de lângă Fălticeni, unde nu avea nici transport, nici medicamente, nici casă, nimic, nimic. După trei luni de zile a spus că nu mai stă, a renunţat la servici și au plecat în Israel. Nepotul meu, ca medic, a fost imediat angajat. Fratele meu, care în România era maistru textil, acolo nu au avut nevoie de el și l‑au băgat la cea mai urâtă muncă, să spele lâna. Presupun că el plecase cu leucemie din România, dar că aceste firicele de lână i‑au agravat situaţia. Așa că în ?97 a murit. Cumnată‑mea are un ajutor social și o mai ajută și fabrica unde‑au lucrat. Nepotul are un salariu foarte bun, ei trăiesc bine, mai bătuţi de soartă suntem noi, care‑am rămas în ţară.

(Dvs. aţi fost în Israel ?) Nu, n‑am ajuns niciodată în Israel, din cauza situaţiei financiare, care niciodată nu ne‑a permis, adică noi din ?80 până în ?90, din doi în doi ani, cât am avut voie sa ieșim din ţară, am ieșit și ne‑am dus în Ungaria, Cehoslovacia și R.D.G. Acest lucru ni s‑a putut permite, fiindcă în ?80 ni s‑a dat valută, în ?82 ne‑a fost schimbată valuta. După aceea nu ni s‑a mai dat valută, dar am început să facem contrabandă, ceea ce făcea fiecare român când ieșea din ţară. Ba aduceai ness, ba aduceai aia, ungurii nu te controlau, cehii dădeau din cap, nemţii dădeau din cap, dar când vedeau numărul de certificat, vedeau că ești român și ziceau : ?Du‑te dracului, că n‑ai ce să aduci în ţară?.

Când veneam înapoi, atuncea aduceam, dar nu aduceam pentru comer­cializare, aduceam pentru noi. În ?90, când noi am fost ultima dată afară, atunci eu am făcut cunoștinţă cu oameni foarte interesanţi, între care un pastor luteran. Și i‑am spus (era german) : ?Domnule, eu aș fi vrut să rămân aici, în partea asta a ţării, nu în partea apuseană?. Zice : ?Eu vă aranjez un interviu la Primărie, mergeţi acolo, discutaţi problema și să faceţi așa cum ei vă sfătuiesc?. Și într‑adevăr am mers la Primărie, s‑au purtat foarte frumos cu mine, le‑am explicat.

Din primul moment le‑am spus că sunt evreu, să nu fie dubii și diferenţe. M‑a întrebat câtă pensie am în România, eu i‑am răspuns. Atunci a luat tabelul, s‑a uitat în tabel și a spus : ?Veţi avea 1600 de mărci?. Când am auzit de 1600 de mărci, am sărit până în tavan. Zice : ?Și ce‑o să vă rugăm, mergeţi dumneavoastră înapoi în România, vă prezentaţi la Ambasada Germaniei și cereţi în mod oficial emigrarea, nu rămâneţi acum în Germania. Vă întoarceţi. Așa, dacă rămâneţi aici, nimeni nu vă poate garanta nimic !?.

Într‑adevăr, în fostul R.D.G. nimeni nu putea să ne garanteze nimic. Și el a știut că este singura condiţie care nu se poate îndeplini. ?Și dacă nu vă supăraţi, unde veţi locui aici ?? ? asta a fost la Dresda. Și‑atunci, eu m‑am uitat la el, zic : ?Domnule, dar eu, dacă vin încoace, atunci undeva trebuie să‑mi asiguraţi și locuinţă?. Zice : ?Din nefericire, singu­rul lucru care noi nu‑l putem asigura, dacă vreţi să rămâneţi aici, în partea asta a ţării, nu vă putem asigura acest lucru?. Și cu asta a căzut, nu m‑am mai dus nici la ambasadă, nici la consulat, și‑am lăsat‑o baltă. A fost o prostie, a doua prostie.

Prima a fost în 1956, când soţia era în Ungaria pentru diferite analize, pentru diferite consultaţii și teste, și a prins‑o revoluţia maghiară acolo. Aia a fost prima prostie, că nu m‑am dus după ea și nu am plecat atunci din ţară. A doua prostie a fost că nu m‑am dus la ambasadă. Nu am emigrat înspre Israel. De ce ? Eu suport frigul excepţional de bine, căldura nu pot. În ?56 nu am fost după soţie, am făcut o greșeală. De asemenea, fiica mea a făcut un pojar și era la cumnată‑mea. Și‑atunci, eu i‑am spus la cumnată‑mea : ?Măi, rușii se retrag din România și se duc în Ungaria. Caut unul de statura mea, îi dau una, îi iau hainele și intru în front până trec graniţa?. După ce eu i‑am spus la cumnata mea că eu vreau să plec în Ungaria după nevasta mea, ea a plecat și i‑a spus la mama că vreau să plec și a ieșit scandal. N‑am putut să plec. Omul mai face și greșeli în viaţă. În coajă de nucă… asta‑i viaţa.

(Cine erau cei ce vă interogau la Serviciul de cadre ?)Veneau ofiţerii de Securitate. Ei aveau atunci nevoie, nu știu dacă cunoști structura comunis­mului, din toate minorităţile trebuiau să fie. Asta a fost în anii ?50. Primarul a fost român, viceprimarul a fost german sau ungur. Evreu nu a fost nici un viceprimar la Timișoara, a fost cândva, cu mult înainte. Atunci ei aveau nevoie în Securitate de nemţi, de unguri și de evrei. Fiecare naţionalitate, fiecare etnie era suprimată de însăși etnia ei. Asta a fost.

(Cum se numea organizaţia sionistă din care făceaţi parte ?)Nu îmi mai aduc aminte, fiindcă erau vreo cinci sau șase. Erau foarte multe, erau ca ciupercile. Astea mocneau și în timpul războiului, doar că nu au ieșit la suprafaţă. Au ieșit la suprafaţă după 23 august, în 25 august.

(Care era scopul lor ?) Scopul era de a duce tineretul afară, aveau nevoie de soldaţi în primul și în primul rând. În Cipru erau lagăre de tineret, evrei cu sutele de mii. S‑ar putea ca și noi să fi ajuns numai până în Cipru și de acolo să nu ne mai lase. Fiindcă nu s‑a lăsat până în ?48 să se intre în Israel. Atunci, în ?48, s‑a proclamat Israelul. […]

(Sunteţi evreu ortodox sau neolog ?) Sunt neolog. Acuma să vă spun, se apropie Hanuca. Vineri seară se aprinde prima lumânare de Hanuca. Prima zi este Sâmbătă, dar vineri seara se aprinde prima lumânare. Este cea mai spectaculoasă sărbătoare. A fost și mai frumoasă înainte de ?90, atunci când au fost mai mulţi evrei în Timișoara. La ora actuală, acuma nu vreau să jignesc, este o parodie a acestei sărbători. Atunci se punea o bază pe ele. Trebuia arătat Apusului că există o viaţă evreiască. Acuma nu mai trebuie arătat că există sau nu mai există această viaţă evreiască în România, dar, din nefericire, este trista realitate, că nu este ceea ce ar trebui să fie. În Timișoara se simte.

Eu sunt neolog, eu am avut un mentor în această sinagogă din Iosefin, care este ortodoxă, am avut un mentor acolo, care a murit, a avut peste 80 de ani. Nu că am promis, nu că mi‑am luat angajament, ci numai ca să‑i cinstesc memoria, acolo mă duc la sinagogă și nu mă duc în Fabric. În orice caz, se simte, noi simţim pe pielea noastră că suntem marginalizaţi și că e o luptă, că undeva se vrea să se desfiinţeze această sinagogă din Iosefin. Nu se va putea desfiinţa, deoarece Comuni­tatea are nevoie de clădirea sinagogii, fiindcă sinagoga din Fabric se dărâmă, cade cupola, și la sinagoga din Cetate cade cupola, și‑atunci, dacă vine așa o sărbătoare cum este Hanuca și trebuie să se ţină slujbele religioase, n‑au unde să se ţină.

Sinagogile evreiești sau au fost foarte somptuoase, cum este Fabricul și Cetatea, și nu se pot încălzi, sau ca sinagoga din Iosefin, care iarăși nu se poate încălzi. Undeva‑i un paradox, dar cam asta‑i treaba, s‑a spus că evreii trebuie să fie încălziţi de rugăciune. Nu corespunde totul chiar adevărului, dar asta este, nu se poate. S‑a încercat, s‑au făcut diferite chestiuni ca să se încălzească, dar nu se poate, s‑au cheltuit milioane de lei, dar nu se poate încălzi, din cauza cupolei unde urcă toata căldura, și peste legile fizicii nici comunitatea evreiască nu poate trece. Mai este partea aceea a așa-zisei Case de rugăciuni, care se folosește în Fabric, unde se ţin de Anul Nou, de Iom Kipur, se ţin slujbele religioase, acolo se poate încălzi, dar lumea nu merge. Sunt evrei în Timișoara, dar pentru ca să se ţină o slujbă religioasă trebuie să fie zece evrei, ori noi Sâmbăta trecută am fost nouă. E foarte greu. […]