PASACO* (n. 1925) – ?Cine vine aici se îndrăgostește de Timișoara?

Sunt născut într‑un orășel din Moldova din fostul judeţ Neamţ, actualmente judeţul Bacău, orășel cu 20000 de locuitori de diferite naţionalităţi. În acel orășel exista și există și acuma cea mai mare fabrică de postav din ţară.

Sigur că acolo au venit diverși tehnicieni, specialiști în textile din Polonia, Cehoslovacia, Germania. O bună parte din ei erau evrei. De asemenea, cam 6‑7000 de cetăţeni ai orașului erau de alte naţionalităţi, dintre care 4000  erau evrei. Acolo era un conglo­merat de naţionalităţi, ca și aici, în Timișoara, și se desfășura o viaţă în care nu se punea problema naţiona­lităţilor. Evreii vorbeau cu nemţii, nemţii cu românii, evreii cu românii, și‑au însușit astfel fiecare limba celorlalţi.

Eu, de exemplu, am făcut școala primară la o școala germană de lângă fabrica respectivă. Sunt dintr‑o familie cu patru copii. Părinţii mei erau intelectuali. Noi toţi a trebuit să plecăm în diverse locuri la liceu după ce am terminat școala primară. Am făcut două clase de liceu la Piatra Neamţ, apoi, împreună cu fratele meu mai mare, care din clasa I de liceu plecase la București, unde aveam niște rude, am terminat la București. Acolo am prins perioada anului 1940, când au venit la guvern legionarii, în septembrie.

La București m‑am împăcat foarte bine cu colegii de liceu și ei cu mine. Era un liceu cu semiinternat, unde am dus o viaţă destul de adecvată pentru tineri ? mult sport, multă muzică. Era un liceu cu regim particular, în care se plătea o taxă ceva mai mare și în care se asigurau condiţii bune pentru învăţat.

Am avut colegi ai căror părinţi au fost oameni de marcă ; am fost coleg cu fiul lui Armand Călinescu, fost prim ministru, cu fiul gene­ralului Rădescu, care și el a fost prim ministru. Am avut și alţi colegi ai căror părinţi erau foarte bine situaţi. Deci, viaţa era bună, liniștită. Problemele au survenit când au venit legionarii la putere. Părinţii mei, din orășelul în care m‑am născut, au trebuit să se transfere la București, pentru că începuse o vastă campanie antisemită și aveau probleme. Tatăl meu fusese director de școală. Ne‑am mutat apoi la București, unde am dus o viaţă mai grea, tatăl meu a fost dislocat din învăţământ, atunci nu mai aveau voie evreii să fie în învăţământ. Eu și fratele meu a trebuit să dăm lecţii, meditaţii, la copii din clasele mai mici. De altfel și tatăl meu dădea ore, cu care am reușit să ne facem o viaţă de un nivel ceva peste mediu, până când au început necazurile.

În timpul războiului a trebuit să fim utilizaţi la munca obligatorie, pentru că nu am fost duși pe front. Eu, născut în 1925, am împlinit o vârstă care a dus la concentrarea mea la diverse munci obligatorii. Întâi și întâi, fiind mai mici, de 15, 16 ani, am fost mobilizaţi la construcţii de adăposturi anti­aeriene. Se spunea că dacă faci șanţuri‑adăpost este suficient să te aperi de bombardament, nu se știa cu ce tip de bombă se va arunca și că cine se adăpostește în șanţ poate fi îngropat de pământ. Tot Bucureștiul a fost împânzit cu asemenea șanţuri, făceam parte din așa‑zisele detașamente de apărare pasivă. O dată ce am împlinit 17‑18 ani, s‑a pus problema ca tineretul care nu merge pe front să participe la diverse munci obligatorii, astea erau așa‑zisele munci forţate. Eu și fratele meu ne‑am prezentat într‑o dimineaţă la Comisariatul Militar, pe atunci i se spunea Cercul Militar, unde ne‑au dat un răgaz de trei ore să mergem să ne facem bagajul, ne‑au spus să ne luăm haine pentru patru luni de zile. Asta se întâmpla prin iunie sau iulie, cam așa ceva, și din prevedere am luat și ceva îmbrăcăminte de iarnă și am fost duși la un detașament de muncă de construcţii de căi ferate.

Sigur că era greu, pentru că trebuia mână de muncitor, se făceau săpături, dar erau unele zone unde trebuia să te duci la trei metri adâncime. Nu prea erau atunci mașini de excavat, cum sunt acuma, ci la lopată și sapă. Ne‑am cazat la săteni, oamenii au fost extraordinar de binevoitori, au știut cine suntem și de ce suntem acolo. Sigur că și noi i‑am onorat. Ne mai dădea voie acasă o dată pe lună o jumătate de zi, ca să ne aducem alimente, și aduceam și pentru familia la care stăteam. Totul a fost în regulă, până când în apropierea satului respectiv s‑a construit un fel de lagăr pentru prizonierii aviatori ruși căzuţi în jurul Bucureștiului, și atunci lagărul a fost înconjurat cu sârmă ghimpată și așa mai departe. Și, într‑o seară, câţiva aviatori au tăiat gardul de sârmă ghimpată și au dispărut. Ei, atunci s‑a înăsprit și pentru noi regimul, pentru că nu au dat de nici un fel de urmă, și atunci s‑a spus că, fiind un deta­șament de evrei acolo, adică noi, să nu fie o legătură. Bineînţeles, nu era nici un fel de legătură, dar nu ne‑au mai lăsat să stăm ca înainte, ne‑au cantonat pe două străzi, care erau înconjurate de jandarmi. Seara nu era voie de circulat și am dus‑o greu.

Desigur că la facultate nu ne puteam înscrie, pentru că era legea aceea care prevedea că nu te poţi înscrie, evreu fiind, ca student în învăţământul superior și nici să‑l practici, n‑aveai voie să fii funcţionar la stat etc. Ne‑am descurcat greu, până când a apărut posibilitatea ca să se înfiinţeze licee pentru evrei și un fel de facultăţi pentru evrei. Și așa s‑a înfiinţat Colegiul ?Marcu Onescu?, care era fost profesor universitar, unde exista și o secţie de medicină, inginerie. Asta îţi dădea un fel de scutire, pentru a nu mai fi luat la alte treburi, dar cu toate astea, pentru că a început problema bombar­damentelor americane și englezești, s‑au suspendat cursurile și a trebuit să mergem iar la detașamente.

Acolo a fost o muncă foarte grea ; ne‑au dat căști și eram îndrumaţi să curăţăm dărâmăturile caselor ce erau distruse de bombardamente. A fost greu, pentru că trebuia să te prezinţi într‑un timp foarte scurt, altfel însemna că trădezi și erau pedepse. Astfel că, în timpul bombar­damentelor, trebuia să ne străduim să fugim pentru a ajunge la locul unde era adunarea, pe jos, că nu circulau mașini, și de acolo în altă parte. A fost o perioadă foarte grea.

Între timp, pot să vă spun că am prins în ianuarie ?41 momentul rebeliunii legionare, când au fost zile foarte negre. A trebuit să ne ascundem și am avut norocul că am avut niște vecini foarte buni, creștini, care ne‑au adăpostit. Am lăsat casa ? mulţi au făcut la fel ? și m‑am dus la vecini, ca să nu stăm acolo să se știe că este o casă evreiască, să i se dea foc etc. Atunci au murit cam 120 de evrei, au fost luaţi și duși, chiar și un rabin ? Gutmann ? cu cei doi copii ai săi au fost luaţi și au fost duși la pădurea Jilava, unde au fost împușcaţi. Unul din băieţi a scăpat, a fost rănit ușor, și el a povestit ulterior toată groaza care a fost acolo. Acest băiat a rămas pe loc, a făcut‑o pe mortul, sânge era destul acolo. Pe urmă au venit militarii și au cărat cadavrele la morgă și mergea lumea acolo să‑i identifice. De altfel, și eu am văzut cum s‑a dat foc, începuse cearta dintre Antonescu și legionarii lui Horia Sima, și atunci s‑a dat foc la staţiile de benzină, la case.

Frontul era chiar în București, putem să spunem, deși Bucureștiul a avut front după 23 august ?44, când au venit rușii și s‑au bătut cu nemţii pe străzi. Au bombardat nemţii orașul, se ridicau de la Băneasa și veneau deasupra Bucureștiului ca să pedepsească pe români pentru faptul că România s‑a retras din război și a făcut loc rușilor. Au fost bombardamentele de seară ale nemţilor, pentru că în viziunea lor românii trădaseră, și au bombardat Bucureștiul fără să se dea alarma, că sistemul de alarmă era în mâna lor. Am prins un bombar­dament chiar vizavi de Palatul Regal, unde este Ateneul Român, Athéné Palace. Ne‑am adăpostit acolo, dar au fost multe victime. Erau și bombar­damente englezești ce se făceau noaptea, era o mare problemă. Trebuia să fugi să‑ţi cauţi adăpost și adăposturi prea strălucite din punct de vedere tehnic nu prea erau. De pildă, adăpostul cel mai bun la care ne refu­giam noi cu părinţii era la Banca Naţională, și asta era cam la
2 kilometri și ceva de casa în care locuiam. Se dădea uneori înainte prealarma, și atuncea fugeam cu pachetele pregătite de mâncare, câte o haină de schimb, că nu știai când ieși de acolo.

Mulţi tineri evrei care terminaseră liceul s‑au înscris la facultăţile astea evreiești. Era ?Marcu Onescu?, care pregătea la biologie, chimie, limbi, și tot un colegiu, cu numele ?Abazon?, numele unui mare matematician. Acolo se pregăteau cei care au vrut să facă carieră inginerească sau matematică. Profesori evrei foarte renumiţi au fost acolo, pentru că fuseseră daţi afară din facultăţile de stat, și am avut norocul să‑i întâlnesc.

După război au fost o mulţime de tineri, evrei, dar și creștini români, care se întorseseră de pe front, care aveau liceul, bacalaureatul și voiau să urmeze mai departe o facultate. Cererile erau foarte multe, era supra­aglomerat tot. Eu m‑am înscris la Facultatea de Drept din București, era o facultate de mare renume, predau acolo profesori care erau și renumiţi avocaţi în București, ca Istrate Micescu, Vispescu. Erau oameni cunoscuţi și pe plan internaţional, iar la curs nu aveai loc, așa de mulţi erau înscriși. Se stătea pe jos, pe bănci, printre bănci, ca să poţi să auzi o lecţie de drept roman sau drept civil. Însă mulţi dintre noi, cei care am făcut la colegiu secţia de biologie, aveam intenţia să urmăm medicina. Erau foarte mulţi tineri care doream să facem medicina, și cum la București, Iași și Cluj se umpluseră de acuma toate facultăţile de medicină, ne‑a venit ideea, unui grup dintre acești tineri, să înfiinţăm o facultate de medicină la Timișoara.

Timișoara avea o Politehnică foarte renumită, avea cred și un crâmpei de universitate, dar nu avea facultate de medicină și era foarte greu să o iei de la capăt și să înfiinţezi o astfel de facultate. Era nevoie de bani, avize, locuinţe unde să cazezi. Și am umblat noi prin audienţe, Voitec era ministrul Educaţiei Naţionale, l‑am câștigat de partea noastră. Ne‑am dus cu o listă cum că suntem sute, că sunt și români care au venit de pe front și nu mai avem locuri în București. Ministrul a fost de acord, ne‑a dus la Parhon, el era președintele Marii Adunări Naţionale, l‑am câștigat și pe el de partea noastră. Noi am luat legătura cu tineri din Timișoara, care au acţionat pe plan local, s‑au dus la diverse nota­bilităţi de pe aicea. Sigur că au fost consultaţi și grupe de medici de aicea, unii au fost de acord, pentru că își găseau o profesiune în facultate, alţii mai puţin. A fost o chestie de concurenţă profesională. Printre cei pe care i‑am câștigat de partea noastră au fost oameni celebri pe vremea aceea, chiar dacă erau tineri, cum a fost profesorul Pius Brânzeu, care a făcut facultate în Franţa și care a venit aicea, la Timișoara. Ei erau lugojeni și imediat s‑au atașat de problema noastră, apoi au fost antrenaţi un grup de medici ce erau ?pentru? și aveam deja un pilon aici.

Și atunci așa, ușor, ușor, a luat fiinţă Facultatea de Medicină în Iosefin, pentru că era o posibilitate acolo, era un amfiteatru, exista fostul liceu ?Notre Dame?, nemţesc. Acum este și clubul studenţesc acolo, pe bulevard, înainte de piaţa din Iosefin, și acolo am și început, dar din anul II. Unii dintre noi am făcut anul I la București și am dat niște examene diferenţă la unele materii pe care nu le învăţasem la colegiu, și după diferenţele respective am intrat direct în anul II. Alţii, cam 650, au început anul I într‑un oraș care nici nu știa de facultate de medicină. A fost greu, am cărat bănci, scaune, tot. Ca și local, ni s‑a pus la dispoziţie locul unde este acuma Facultatea de Medicină, cu două cămine în stânga și‑n dreapta. Înainte fusese edificiu nemţesc. Am cărat, așa cum am spus, bănci și scaune din diverse instituţii și așa s‑a încropit facultatea, care încet, încet a mers pe o cale foarte bună. Asta pentru că au venit de la București majoritatea profe­sorilor, acolo nu mai aveau loc să profeseze, că erau profesorii vechi. La Medicină nu era limită de vârstă pentru ca o persoană să se pensioneze, și ei erau oameni foarte bine pregătiţi și nu aveau cum să avanseze și au acceptat să vină la Timișoara. A fost greu? Însă, să știţi, noi nu am vrut să luăm pe oricine, am vrut să fie numai oameni cu renume, și ei au acceptat, deși făceau naveta de la București. Veneau joia și stăteau până sâmbăta, apoi plecau acasă și săptămâna următoare o luau din nou de la capăt. Am avut profesori de marcă, printre care erau și profesori evrei, și vă citez niște nume : profesorul Iagnov, profesorul Menkes Benedict, care a și rămas în Timișoara, este cernăuţean, profe­sorul Sager, academician renumit de neuro­logie, profesorul Blat de oftalmologie, medic renumit. El era medicul Curţii Regale pe vremuri, oftalmolog bătrân, și era completat de alţi profesori de renume, cum ar mai fi : profesorul Mezrobeanu, Badenski, Lupașcu, nume de marcă în învăţământul medical, și de aceea consider că s‑a făcut aici o Medicină bună, de nivel elevat.

Anii au trecut, am terminat, o bună parte din noi am rămas aici, pentru că cine vine din partea aia aici se îndrăgostește de Timișoara, de Banat, asta nu mai e un secret. Bănăţeni de aici n‑am văzut plecaţi la București, Iași sau Bacău, dar oameni din Moldova, Maramureș am văzut aici, au venit și au rămas aici o viaţă întreagă, au îndrăgit Banatul și în special Timișoara. Eu personal am regăsit atmosfera orășelului în care m‑am născut și am crescut, pentru că aici am găsit nemţi, unguri, sârbi, români și, spre mirarea noastră, tinerii de aici, din Banat, știau nemţește, ungurește, sârbește și nu se punea problema antisemitismului sau se punea mai puţin acut ca în alte părţi ale ţării. Și acum, cu așa numitul ecumenism, se fac diverse manifestări unde se întâlnesc evrei, creștin‑ortodocși, reformaţi catolici, tot ce există cult sau religie. Viaţa a mers așa mai departe. Sigur că și din Timiș, ca și din alte orașe, din cauza suferinţelor pe care le‑au avut evreii aicea, a început curentul acela de emigrare în masă spre Israel, stat nou, dorit în istoria poporului evreu de când au plecat din Egipt și au căutat locuri mai pașnice, mai liniștite. A fost ocazia ca după războiul marilor suferinţe evreiești, al Holocaustului, să se înfiinţeze acest stat mult dorit. În Timișoara au fost 12‑13000 de evrei, nu știu cifra exactă, și au mai rămas acum 500 de persoane.

Încă de student, adică după ce am terminat medicina, m‑am orientat să cunosc confraţi de‑ai mei de aicea și am găsit această Comunitate. Între timp, evreii din toată lumea au înfiinţat diverse organizaţii internaţionale de ajutorare a celor care au îmbătrânit și au rămas aici sau care au rămas fără servici și trebuiau să‑și găsească o meserie nouă, și cu ajutorul celor de aici și a celor din alte părţi s‑a reușit realizarea acestei Comunităţi. Cu ocazia asta se sărbătoresc sărbătorile evreiești, pentru că asta i‑a ţinut pe evrei dintotdeauna, religia și obiceiurile acestea. Se știe că de mii de ani au fost izgoniţi din diverse locuri, în special de acolo de unde s‑a făcut patria Israel, și împrăștiaţi în lume. Sigur că în aceste condiţii se pune întrebarea : cum de au rezistat ? Au trecut prin atâtea, a fost Inchiziţia în Spania
și atunci evreii s‑au împrăștiat. Evrei spanioli au ajuns și în România. Comunitatea evreilor de aici din România este formată din evrei băștinași de aici, care și ei sunt veniţi tot prin migrare, neam din neamul lor, proveniţi din Rusia, Polonia, Galiţia, la care se adaugă și evrei spanioli. A rămas în lume așa‑zisa diaspora evreiască, aflată în afara ţării lor.

În Timișoara am găsit familii de evrei de mai multe categorii, chiar și înstărite, oameni care intelectual sunt formaţi la Viena, pentru că până în 1919 a fost Austro‑Ungaria, sau care în viaţă au făcut comerţ, au construit întreprinderi, industrie. Știu că foarte multe fabrici din Timișoara au fost înfiinţate de evrei, au fost aici foarte mulţi medici evrei care au studiat la Budapesta, Viena, Cluj, medici buni, renumiţi. Pe ăștia pot să‑i menţionez : profesorul Merkler, radiolog renumit, doctorul Weissberger, medic de laborator, doctorul Nasitz, ginecolog, doctorul Freud, care a avut și un sanatoriu de ginecologie aici în Timișoara, doctorul Leibovici, oftalmolog, doctorul Cohn, fost director la Spitalul Clinic nr. 2. Aici, în Timișoara, faţă de celelalte orașe, era un nivel mai ridicat, mai civilizat, și mulţi dintre noi am rămas aici și ne‑am făcut familii. În 1950 mi‑am făcut și eu familie, au trecut deja cincizeci de ani, nunta de aur s‑a consumat aici. Am un băiat, care e medic și el, căsătorit cu o doctoriţă. Au o fetiţă, studentă la Psihologie.

Între timp am fost ales ca și consilier al Comunităţii Evreilor de aici. Această comunitate ţine de Federaţia Comunităţilor Evreiești din ţară, cu sediul la București, al cărei președinte este un profesor renumit, academicianul Cajal. Familia lui face parte din categoria evreilor goniţi din Spania pe vremuri. Aici ne ducem viaţa comunitară bine, sărbătorile le ţinem, eu particip și la sărbă­torile celelalte, pentru că ţin de familie. Eu personal nu cunosc vreo diferenţă că sunt evreu, pentru că așa am fost crescut și obișnuit, mai ales în studenţie. Am mulţi prieteni evrei aici, dar și de alte naţiona­lităţi, facem excursii, serbări etc.

N‑am făcut parte din U.T.C. și n‑am fost nici membru de partid, m‑a ferit Dumnezeu, chiar dacă uneori nu am dus‑o așa de bine din cauza asta. Eram atenţionat : ?Tu de ce nu ???. ?Nu am timp, eu învăţ.? Eu personal nu m‑am amestecat în politică.

(Existau locuri în oraș unde se întâlneau tinerii ?)Da, la ?Lloyd?, la ?Palace?. Cei care știau biliard se adunau la ?Palace?, că erau acolo mese mari de biliard, ceilalţi ? seara la o muzică, la un pahar de bere. Am fost cunoscuţi aici, ca studenţi. În timpul ăla nu se puneau feţe de masă la restaurant, deoarece dispăreau, dar când veneam noi, ne cunoștea de acum chelnerul, știa că suntem cinstiţi, serioși, de la Medicină, ne aducea faţă de masă și ne punea. Și era câteodată jenant să vezi celelalte mese fără feţe și numai noi, studenţii, cu faţă de masă. Strângeam bani ca să mai petrecem. Era un bar, ?My Dear?, unde acuma e ?McDonald?s?, intrarea era prin spate. Era un club de noapte, era deschis până pe la ora patru dimineaţa, depinde și ce clienţi aveau. Conducătorul de acolo era tot un cunoscut de‑al nostru, tot evreu, un pianist foarte renumit în Timișoara, Schönberger. Era prieten cu un alt pianist celebru, Hirschl, neamţ. Mai erau locuri unde se făcea grătar, bun și ieftin : la ?Brânzași?, era chiar pe strada Ungureanu, așa se numește acuma. Erau cafenele… după‑amiaza la ?Lloyd? și ?Palace?, care vara aveau mese pe stradă, cum e și acuma. Erau baluri studen­ţești, s‑a făcut o echipă de teatru în timpul facultăţii, condusă de un tânăr evreu, Gigi Radkov, a fost și el medic aicea, medic dermatolog. Balurile și seratele se organizau la căminele studenţești, la căminul de fete, de băieţi. Erau turnee de fotbal, noi am făcut echipa de fotbal a Medicinei. Atunci mergeam și la sat și jucam pe făină (râde), mergeam la Gătaia și veneam cu doi saci de făină, care‑i dădeam la cantina facultăţii. Aveam bonificaţie o prăjitură în plus, când mâncam acolo. La început sigur că a fost greu și cu mâncarea, s‑a trăit din conserve date ca ajutor de americani, era greu cu masa la cantină. […]

Noi aicea am trăit foarte simplu și aveam cartele. Păi, la doi ani aveai dreptul la un costum, la doi ani un palton, pe puncte. Aveai o cartelă unde se semna câte puncte mai ai de făcut până aveai dreptul să cumperi. Pâinea s‑a dat pe cartelă o bucată bună de timp. Sigur că nu se putea circula, pașaport primeau numai anumiţi cetăţeni, în care comuniștii aveau încredere sau care erau trimiși chiar de ei. A fost o perioadă destul de neagră. Nu puteai să vorbești pe stradă liber, decât ce‑ai băut, la ce meci ai fost, politică sau chestii din astea nu se puteau nici face, și nici concepe. În toate ţările socialiste a fost la fel, toate au fost pe același calapod. […]

Echipa noastră de fotbal se numea Medicina Timișoara și îl avea ca antrenor pe Bindea, un cunoscut internaţional, extremă dreaptă la Ripensia, fosta mare echipă de aici. Și noi am avut echipă destul de bună. Jucam și în sate, și aici, la Divizia C de acum, era campionat judeţean, într‑un timp i s‑a spus și regional. Când era regiune, Banatul cuprindea și judeţul Arad, Caraș‑Severin. Apoi s‑au făcut meciuri cu diverse alte profesiuni, cu avocaţi, cu medici din Arad. Între ei au fost jucători de la Ripensia, doctorul Jivcovici. Și eu am jucat, am făcut sport întotdeauna. […]

Ripensia era o echipă mare, cu jucători de renume ca Zombori‑portar, Bürger, Hoksari, Deheleanu, care recent a fost confirmat ca cetăţean de onoare al orașului Timișoara, Kotormani, Lakatos, Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay, renumita extremă stângă. Am participat la meciuri, era numai Stadionul Electrica. Deși erau numai două‑trei mii de oameni, era galerie mai mare ca acuma. Și Ripensia era o echipă profesionistă. În Timiș s‑au înfiinţat primele echipe profesioniste, Chinezul, înaintea Ripensiei, unde erau jucători de marcă. Aceste echipe au rămas în istoria fotbalului românesc. I‑am văzut apoi pe celebrii câștigători de derby‑uri la curse de cai. Jopahanover, Avion, Avantika sunt nume de cai, precum și jochei celebrii, la trap în special… Cerkasov, venit din Rusia și pe urmă plecat în Franţa. […]

(Povestiţi‑mi despre Comunitatea Evreilor din Banat.)În Banat există o Comunitate care are filiale, bineînţeles, în Timișoara, Reșiţa, Lugoj. Există responsabili care ţin legătura cu noi, aici, în Timișoara. […]

În ceea ce privește evreii din Timișoara, pot menţiona că președintele Comunităţii este Prim‑Rabinul dr. Ernest Neumann, care susţine ecu­me­nismul (legătura între toate religiile existente aici) și în același timp este cetăţean de onoare al orașului Timișoara.

Pot să mai amintesc evrei cunoscuţi în Timișoara și străinătate, cum ar fi : dirijorul Ladislau Roth, Ioan Holender, directorul Operei din Viena, foștii profesori de la Facultatea de Medicină menţionaţi anterior, în plus, prof. dr. Deutsch Géza, prof. dr. Francisc Schneider.