MAGDALENA CSENDES HOLENDER (n. DORNHELM, 1915, Timișoara) – ?…Dacă mă gândesc ce mult am trăit…”

(De unde vine familia dvs. ?) Bunicul meu a fost dentist. Era din Unkar, dar a murit la Bratislava, foarte tânăr. Bunica mea, Eva Dornhelm, a rămas cu patru fete și un băiat, tatăl meu, care atunci avea 13 ani. El era foarte deștept, dar în aceste condiţii a trebuit să părăsească gimnaziul și a mers la o școală de meseriași. A intrat la o firmă de textile foarte  renu­mită, la Bratislava, firma ?Tauski?. A făcut acolo o adevărată carieră. Între timp a cunoscut‑o pe mama mea, dar nu a putut să se căsă­torească, pentru că le avea pe cele patru surori necăsătorite. Abia după ce s‑au căsătorit aceste surori ? una la Budapesta și trei la Viena ? și au avut ce le trebuia pentru asta, a putut să se căsătorească și el. S‑a mutat atunci la Timișoara, în 1910. Fratele meu Bandi s‑a născut cât erau încă acolo, la Bratislava.

Bunica mea, Eva Dornhelm, a stat la Viena până în 1938, când părinţii mei au adus‑o la Tataváros, în Ungaria, să nu fie sub Hitler. Am stat mult timp la ea la Viena, până s‑au schimbat timpurile, pentru că părinţii mei au vrut să știu cât mai multe lucruri. Austriecii au avut o împărăteasă Elisabeta (Sissi), și în ultimii ani de viaţă aceasta mergea întotdeauna vara undeva, însoţită de o doamnă Eva Frenczi, care o îngrijea. Bunica mea a cunoscut‑o pe această Eva Frenczi și era foarte mândră de asta. S‑a obișnuit greu să trăiască într‑o localitate mică, în Ungaria, după ce trăise la Viena. Era destul de nefericită acolo. Era o femeie cultivată, îi plăcea să citească, să vadă multe lucruri, iar mătușa mea de la Tataváros era o doamnă de la ţară.

Tata era și el un om cultivat. La Bratislva era o viaţă culturală foarte intensă, și el a fost foarte preocupat să ne sprijine să devenim ceva în viaţă, să nu ne mulţumim cu puţin. Aveam o guvernantă adusă de tatăl meu de la Viena, frumoasă ca un vis și tânără. Fratele meu se pregătea în acel timp de bacalaureat la Viena. La Crăciun a venit acasă și a cunoscut‑o pe această Elise sau cum s‑a numit și a fost grand amour. Tatăl meu a fost așa de revoltat și a dat‑o afară pe această fată, care s‑a întors la Viena. În locul ei a venit alta, care mie nu mi‑a plăcut deloc, dar sora mea a fost impresionată de ea. Era foarte inteligentă și vorbea engleză și franceză. Numai sâmbăta și duminica aveam voie să vorbim și să citim în altă limbă decât franceză, germană sau engleză.

(În casă ce limbă vorbeaţi ?) Cu mama ungurește, ea nu a putut să înveţe românește, dar tata a vorbit destul de bine. Avea mulţi prieteni români. El era ce atunci nu era permis, era francmason. Erau cercuri, și odată m‑a luat și pe mine la o ședinţă. Pe băiat nu era voie să îl ducă. Eu eram foarte atașată de tatăl meu. Era o personalitate recunoscută. Dar noi am fost crescuţi foarte modest. Asta deși aveam acasă bucă­tăreasă și o fată în casă, care purta rochiţă bleu și când servea la masă purta un batic negru.

Aveam șofer. Fratele meu a învăţat să conducă mașina în Anglia, dar noi nu am știut să conducem. Aveam o menajeră, dar nu eram foarte bogaţi, ci oameni de mijloc. Era normal în vremea aia să ai bonă. Mama s‑a dus la piaţă pentru a cumpăra, de exemplu, o gâscă, cu șoferul și bucătăreasa. Așa au trăit. După‑amiază tatăl meu s‑a dus la club. (Ce se făcea la club ?) Acolo erau două cluburi. În unul jucau cărţi. Dar la ?Lloyd? era și judecătoria comercială. Tatăl meu era foarte mândru că participa la asta. A fost un om care s‑a ocupat de mama lui până la moarte, iar surorile lui au găsit sprijin la el întotdeauna. Oricând era ceva de întrebat despre soarta unui om, tatăl meu totdeauna a știut tot. Eu nu știu de unde era informat.

Surorile lui aveau toate copii, dar ei au plecat toţi din Austria. Un văr de‑al meu, care e de aceeași vârstă cu fratele meu ? are acum 88 de ani ? a plecat în Australia. El se căsătorise la Graz cu o fată de profesor universitar. Acesta s‑a sinucis când a ajuns Hitler la putere. Și atunci ei au plecat la Paris, și de acolo în Australia. Când au ajuns acolo, la Sidney, nu aveau nimic. Vaporul cu lucrurile lor nu a mai ajuns niciodată. Aveau un aparat de fotografiat ?Leica? și au făcut fotografii pe stradă, pe care le‑au vândut. Din asta au trăit. Între timp, vărul meu a făcut dreptul internaţional și a făcut o carieră strălucită. În timpul războiului a luptat în armata engleză, a ajuns până în Japonia. Trăiește și astăzi. Părinţii lui au rămas la Viena. În 1938, tatăl meu și cu fratele meu s‑au urcat în mașină și au plecat la Viena, să‑i ia pe mătușa și pe unchiul meu. I‑au adus la Timișoara, unde au stat până la sfârșitul războiului. S‑au simţit foarte bine.

(După aceea s‑au întors la Viena ?) Da, s‑au întors. Când noi am venit aici, la Viena, prima lună am stat la ei.

(Școala unde aţi făcut‑o ?) Am făcut primele două clase în Iosefin. Apoi am mers la ?Notre Dame?, vizavi de muzeu, în Cetate. Pentru părinţii mei, ?Notre Dame? a fost școala cea mai bună care exista atunci la Timișoara. Acolo am făcut gimnaziul, șapte clase. Liceul l‑am făcut tot în Iosefin.

(Aţi locuit la un moment dat pe Corso, în centru ? Am înţeles că vă aduceţi aminte când a ars Teatrul?) Da. Asta e o amintire. A venit cineva urlând ?Arde Opera, arde Opera !?. Noi am ieșit pe stradă și am văzut Opera, care a ars. Am locuit atunci chiar pe Lloydsor, acolo avea tatăl meu primul său magazin și prăvălie de textile, dar en gros. După asta a făcut o mulţime de filiale în Timișoara, în Piaţa Unirii, în Iosefin, una la Oraviţa și, cred, la Orșova.

Mergeam de multe ori la teatru. (Cam ce se juca acolo ? Vă amintiţi vreo piesă ?) Operete, foarte multe, Strauss. A fost și teatru de vară, la Fabrica de Bere. Asta mi‑amintesc. Acolo am văzut ?Povestirile lui Hoffmann?. Niciodată n‑am să uit cum a dansat Olimpia în Actul II. Asta a fost la Timișoara ! Era o viaţă culturală extraordinară. Pe Enescu l‑am auzit tot la Timișoara. Teatrul a ars în 1919‑1920. Enescu a venit în anii ?20, cândva, când eu mai eram acasă.

(Concertele unde aveau loc ?) În Teatru, și era și celălalt teatru, care mai târziu a devenit Teatrul German. Au fost și baluri acolo. S‑a dus și mama mea la bal. Tatăl meu era subpreședinte la corul bărbaţilor. Au fost baluri pentru canotaj. Eu am făcut totdeauna canotaj cu mult succes și plăcere. Așa am trăit noi la Timișoara, cum s‑a trăit în orașele mari din lume, Viena sau Budapesta. Nu ca la București. Bucureștiul era cu totul altfel. Acolo viaţa era mai mondenă. La Timișoara viaţa era simplă, dar cu stil. Totul avea stil. Și oamenii ?mici? aveau stil. De exemplu, a murit bucătăreasa noastră, Anuș era numele ei. Când a murit, mama mea s‑a dus, natu­ralmente, la înmormântarea ei. Eram toţi ca o familie. Când s‑a făcut pom de Crăciun, asta s‑a făcut în camera angajaţilor.

Noi am făcut tenis vara. Eu n‑am vrut, dar totuși a trebuit. Nici nu mi‑a venit în gând să spun că mie nu‑mi place. Sora mea a jucat foarte bine, eu tot am căzut, așa, de multe ori, și nu mi‑a plăcut deloc. (Unde se întâmpla asta ?) Pe Regata. Nu mai există ? Acolo era iarna și gheaţă făcută și ne‑am dus la patinoar. A trebuit să înveţi să cânţi la pian. Eu n‑am prea vrut. Dar când părinţii aveau ziua de naștere sau de căsnicie, noi am deschis încet ușa la dormitor și am cântat la pian, fiecare o piesă, și asta a fost bucuria părinţilor, nu a noastră, dar asta a trebuit să fac. După nouă ani de învăţat pianul, am mers la Paris, la studii. De atunci n‑am mai pus un deget pe pian. Pe băiatul meu l‑am dat să facă pian și engleză. A venit acasă odată și mi‑a spus ceva italienește. Zic : ?De unde știi tu italienește ??. Zice : ?Păi, știu?. ?De unde ?? ?Păi, trebuie să‑ţi mărturisesc, eu nu fac engleză, eu fac italiană, fiindcă asta‑mi place.?

Noi a trebuit să facem engleză la Mrs. Bresland, care a stat în spatele Domului din Piaţa Unirii. La ea am învăţat engleză, cu o prietenă. În afară de școală, a trebuit să facem o mulţime de lecţii particulare, de engleză, franceză, pian, literatură, geografie, cultură generală.

Mama s‑a ocupat de tot ce privea gospodăria. Ea avea acces la banii de la prăvălia mare. Când a avut nevoie de bani, s‑a dus la prăvălie,
a deschis casa, a luat, numai că a trebuit să scrie. Tata s‑a ocupat în mod special de educaţia noastră. Am avut cursuri particulare cu un profesor, Lang. Aveam 15 ani atunci. Ne duceam acolo după‑amiază de două ori pe săptămână, de la patru la șase. Ăsta a fost un domn care avea douăzeci și nouă de operaţii la picioare. Dar de acest om, care era infirm, îmi aduc aminte oriunde merg, la Madrid sau în alte orașe, la vreun muzeu, fiindcă m‑a învăţat așa de multe despre cultură, scriitori, pictori, despre căile ferate. După ce a murit Lang, am luat ore de geografie și cultură generală cu un alt profesor, Papp. El stătea vizavi de noi, în strada Bursei.

(Pentru ce mergeaţi la ore ?) Pentru cultură. Luam ore de franceză și germană cu domnișoara de acasă. Eu am stat la Paris un timp. Odată am scris tatălui meu o scrisoare, un pic socialistă, că am mers și‑am văzut oameni care n‑au ce mânca și așa mai departe. Tatăl meu s‑a speriat și imediat m‑a luat din acest colegiu feminin și m‑a mutat la un alt colegiu, la Vitry, foarte aproape de Paris. Acolo am stat. Acolo m‑am atașat de o fată, Van der Berg, care era din Olanda. Părinţii ei erau rude cu Iuliana de Orania, care era regina Olandei. Erau oameni enorm de bogaţi. Numai noi două eram străine, celelalte erau englezoaice. Numai franceză aveam voie să vorbim. Am revenit în Timișoara în ?34. Aproape doi ani am stat la Paris.

(Mi‑aţi spus că aţi stat pe strada Bursei. Care era strada Bursei ?) De la Operă spre gară. Strada Duca a fost odată această stradă. [Azi bulevardul Republicii ? n.n.] Știu când a venit Garda de Fier ? atunci eram deja căsătorită ? a aruncat foc în prăvălia pe care o aveam atuncea. Prăvălia a ars. Au fost foarte multe materiale, foarte scumpe, din străinătate. Cele mai frumoase stofe. Era foarte mare prăvălia. N‑a ars tot. Atunci s‑au vândut lucrurile la metru, cu un preţ foarte redus. Dar totul avea așa, un miros de foc. Acolo am lucrat toţi. Eu am lucrat acolo ca și cum ar fi fost o mare afacere pentru mine ; n‑am primit nici un leu (râde), dar totdeauna aveam dorinţa de a face ceva. Am vrut să merg la Viena, la o școală de arte, Wiener Werkstätte, să învăţ să fac obiecte de porţelan, de ceramică. Nu m‑a lăsat tata. În schimb, m‑am căsătorit, și nici asta nu prea a vrut, fiindcă eram foarte tânără pentru căsătorie.

(Câţi ani aveaţi ?) 19 ani. (Și soţul ?) Se numea Anton Holender. Avea o fabrică, ?Fructus? s‑a numit. S‑au făcut acolo conserve, oţet, murături. Când am venit cu băiatul meu la Timișoara*, am vrut să vedem cum arată acum. Am mers cu mașina, am intrat pe o poartă și n‑a fost nimic. Au venit niște oameni și au zis să ieșim de acolo. Așa că n‑am văzut nimic din ?Fructus?. Soţul meu provenea din Becicherec, acolo s‑a născut, avea trei fraţi.

(În ce an s‑a născut ?) În 1902. A venit la Timișoara. Tatăl lui avea o fabrică de bomboane în Becicherec, eu nu l‑am cunoscut, fiindcă a murit înainte să vin eu în familie. Tatăl a venit cu băieţii și cu nevasta la Timișoara. Ea a fost o doamnă foarte cumsecade, a fost învăţătoare înainte de căsătorie.

Anton Holender era un pesimist. Asta nu era ceea ce‑mi place mie. Dar era iubire și m‑am căsătorit. Eu nu știu de ce. Așa a fost soarta. N‑a fost o căsnicie bună.

(De ce ?) Am crezut că e ideal, dar n‑a fost ideal. A fost un om foarte complicat, destul de egoist. Nu era ușor de discutat cu el, cu toate că am fost iubirea lui de‑o viaţă și pentru el fiul meu a fost culmea culmilor. În timpul războiului și după naţionalizare, a mers la Fabrica de Bere și a avut acolo o poziţie foarte bună. A lucrat foarte bine, a fost foarte apreciat și iubit, ceea ce era mare lucru. Lui i‑a plăcut să iasă sâmbăta seara într‑un club. Acolo ai dansat, ai băut, și eu m‑am simţit foarte bine pentru că am dansat.

(La baluri aţi mers numai înainte de a vă căsători sau și după ?) Înainte, ca fată. După ce m‑am căsătorit, la cluburi ne‑am dus. Acolo am dansat, ne‑am îmbrăcat bine, ca la un bal.

(În casa de pe Mihai Viteazul nr. 13 aţi locuit până v‑aţi căsătorit ?) Da. Acolo m‑am căsătorit și‑atunci am plecat în voiaj de căsătorie. (Unde aţi fost ?) Nu acolo unde am vrut. Eu am vrut să mă duc la Barcelona. Nu s‑a putut. Atunci am vrut să mă duc în Sicilia, au spus că acolo ne omoară. Până la urmă ne‑am dus la Budapesta, Milano, Capri. A fost foarte frumos. Și atunci am revenit la Viena, unde trăiau bunica și mătușile mele. N‑am putut să ne reîntoarcem la Timișoara, fiindcă nu era gata casa. În strada Bursei, la parter era prăvălia, la primul etaj era locuinţa pentru părinţi și la al doilea etaj era locuinţa făcută pentru mine. În această locuinţă încă n‑a fost totul pus la punct. Mama a pregătit tot. Acolo am trăit.

(A avut cineva din familia dvs. de suferit în timpul războiului ?) Au fost omorâţi mulţi din familia mamei mele. Cine a trăit a fost executat. (Unde ?) Mătușa și unchiul au fost luaţi din Ungaria. (Au murit ?) Da. (Unde au fost duși ?) În tren au murit, nici n‑au ajuns. Nu erau bătrâni, nu aveau mai mult de 62‑63 de ani. (Cei ce s‑au refugiat de la Viena la dvs. tot din cauza asta au venit ?) Da, sigur. Hitler a venit la Viena.

(La Timișoara cum a fost în perioada asta ? Au fost probleme, persecuţii ?) Soţului meu, Holender, îi era foarte frică. Era totul împa­chetat, dacă ar fi trebuit să meargă. Eu am știut că niciodată n‑am să plec. Mi‑era însă frică, îngrozitor de mare.

Când a început rechiziţionarea de locuinţe, noi ne‑am mutat lângă Parcul Rozelor, la numărul 13, cred, la etajul 1. Acolo a venit și un ofiţer român cu nevasta și copilul ? foarte cumsecade oameni ? și erau și ei de părerea noastră, că ceea ce se întâmplă cu Garda, asta nu‑i o mare bucurie pentru nimeni în România. Le era și lor frică, și nouă, și la toţi. Atunci am fost daţi afară din locuinţă și am primit una tot pe lângă Parcul Rozelor, în casa Rabong, cu mult mai mică.

(Așa s‑a numit ?) Da, fiindcă ăsta a fost proprietarul, un german. El a închiriat această casă, la etajul 2 am stat, aveam numai două camere și o cameră de bonă. Foarte frumoasă locuinţa. Atunci n‑aveam bonă, pentru că nu aveam voie să avem angajaţi în casă, și am început să fac totul singură. Soţul meu, Holender, a zis : ?Da? tu ești nebună, tu cui vrei să faci contra, lui Hitler sau frumosului om, cum s‑a numit, Codreanu? De ce faci asta ??. ?Dacă nu fac eu, cine să facă ??

Am uitat să vă spun că am fost un an trimisă la un curs de bucătărie la Budapesta, la o renumită actriţă, care nu mai juca teatru, pentru că era bătrână și a făcut acasă pentru câteva doamne tinere bucătărie. A făcut party‑uri, unde erau mari invitaţi. A fost comandat la ea un party‑service. Și asta noi am făcut. Am învăţat mult de acolo.

(Cred că asta ţinea de un stil de educaţie, aici, la Timișoara.) Da, și foarte bine a fost. Când s‑a schimbat timpul, eu așa am putut să lucrez. Am primit un post de contabil. Așa am știut să fac contabilitate ca dumneavoastră. Dar, dacă trebuie, știi. Acolo, după șase luni sau un an, a venit o lege : ?Toţi chiaburii și fiii de chiaburi, afară?. Am zburat. Am primit alt post. A venit altă lege : ?Toţi copiii sau nevestele de fabricanţi, afară?. Iarăși am zburat. Am lucrat un an la ?Comcar?, la ?Prodexport?, și tot așa, cu sfârșitul programat. Da, ce să faci. N‑am făcut o catastrofă din asta.

(Asta s‑a întâmplat după război ?) Da, după război. În timpul răz­boiului au venit de la ţară în casă, dimineaţa, oameni cu sacul cu lapte, unt, smântână, brânză, și ai cumpărat tot. Noi n‑aveam probleme de mâncare. N‑aveam miel, dar probleme n‑au fost. Nimeni nu mi‑a spus nimic rău din prietenii mei români. Cu prietenii germani aveam probleme. Nu eu, personal, dar în general. Până atunci ne‑am dus la schi, la Muntele Mic, și tot ceea ce s‑a putut face am făcut împreună. La un moment dat, nimic nu s‑a mai putut face, și cu asta a trebuit să trăiești, și ai trăit cu asta. De ce ? Fiindcă aveai un fundament primit de la părinţi, cu care ai putut să trăiești. Dacă n‑ar fi fost fundamentul ăsta, pus între 20 și 30 de ani, atunci n‑ai fi putut să reziști.

(Credeţi că asta ţinea de cultură, de educaţie sau de un stil de viaţă ?) De tot. Ai putut să spui la un moment dat, dacă nu mai am bucătăreasă, pot să fac și singură ceva, n‑ai bani, mai vinzi ceva. Totdeauna erau oameni care erau bogaţi și totdeauna ai putut să vinzi. N‑ai avut probleme să vinzi. Și nici nu‑mi era frică. Numai pentru băiat îmi era frică, de când s‑a născut. Fiindcă eu zic că un copil nu întreabă dacă să vie pe lumea asta frumoasă. Așa că a trebuit să fiu aici pentru el, până când avea nevoie de mine. Și asta a fost valabil și în ce‑i privește pe părinţi, fiindcă eu așa am fost educată : nu a fost o zi de când am fost căsătorită să nu mă duc la mama și la tata.

(De ce v‑a fost frică pentru băiat ?) Nu știu. Frica timpului. El s‑a născut în ?35. Fiindcă tatăl lui a fost așa pesimist, fiindcă totdeauna a trebuit să ai frică de ceva. Așa era viaţa.

(Băiatul a avut de suferit în perioada asta ?) El nu știe c‑a suferit. Cred că nu știe. Că, dacă ar ști, atunci nu pot să‑mi închipui să fie așa de atașat de oameni. El zice că românii sunt un fel de oameni cu inimă așa mare cum nu găsești nicăieri. Asta‑i adevărat. Pentru că în Austria oamenii sunt mai puţin sinceri. Acolo [în ţară ‑ n.n.] nu. Cine îţi arată simpatie, ţi‑e prieten. […]

(Ce școală a făcut băiatul ?) Vai de mine, știţi, dacă mă gândesc ce mult am trăit și ce multe s‑au întâmplat în viaţa mea, eu nici nu înţeleg cum încap toate astea într‑o viaţă de om. Ce bine că nu îmi amintesc așa multe ! Dar câteodată îmi revin lucrurile în minte, și atunci iau o carte și încerc să citesc sau pictez ceva, trebuie să fac ceva. (Aţi învăţat să și pictaţi ?) Da de unde ? Tot ce atârnă aici pe pereţi, eu am pictat. Mie‑mi face plăcere.

Băiatul a făcut liceul, dar a venit legea că nu poate face orice școală, trebuie să facă o școală de meserii.

(În timpul războiului ?) După război, pentru origine socială. Totul e un pic amestecat. A intrat la Electrică, lângă muzeu. Eu eram neno­rocită. Băiatul trebuia să se urce pe stâlpi și mi‑era frică să nu fie electrocutat. M‑am plimbat odată, nu știu de ce, în jurul liceului piariștilor, și acolo a fost o facultate. Acolo am văzut că toţi care vor să intre la o facultate trebuie să dea un examen de admitere sau așa ceva. M‑am dus acasă așa, emoţionată, și el a fost emoţionat. Dar foarte dezamăgit a fost soţul meu. ?Voi sunteţi nebuni, să intre la o facultate, dar are un post, să fie fericit că are un post !? Era un om foarte cumsecade, dar avea alt fel de a vedea lucrurile. Nu și nu.

Băiatul a intrat la facultate. Asta a fost pentru mine mare lucru, dar nu a durat mult. A dat examenele și n‑a fost nici o problemă, dar atunci a fost revoluţia din ?56. Am mers cu soţul meu, al doilea, să cumpărăm ceva. Și cum am mers în jurul Politehnicii, vedem acolo oameni, soldaţi culcaţi pe pământ și cu mitraliere. Nici prin gând nu mi‑a trecut ceva rău. Am știut că rușii erau în drum spre Ungaria, am auzit la radio. Ne‑am dus la o doamnă și a venit băiatul ei, care era tot la Politehnică, sau la Medicină, și ne‑a spus ce s‑a întâmplat. Eu m‑am speriat de moarte și am fugit la locuinţa băiatului meu. El a locuit cu tatăl lui. De mers, am mers în fiecare zi acolo. El a locuit cu bătrânul Holender, că n‑am vrut să fie singur. Și n‑a fost acolo, acasă. Am crezut că mor. Și am stat, am stat și, în fine, a venit. Fericire mare. El a venit prin grădina unui coleg de‑al lui de la școală, al cărui tată era ministru sau ministru adjunct.

El a mers la școală și a vrut să se ducă în sala unde trebuia să fie un curs. Acolo era scris : ?Duceţi‑vă la cantină, fiindcă acolo ne adunăm?. Habar n‑avea. Și atunci s‑a dus acolo jos. Așa a intrat. Acolo jos a auzit : ?Are cineva ceva de spus ??. Nimeni n‑a spus nimic. ?Dar vă rog spuneţi ceva de problemele…? Și atunci el a zis că nu găsește bine ca gimnastica să fie o materie obligatorie. Și al doilea, ceva cu cantina, nu mai știu ce. Astea două probleme erau. Și gata. Asta a spus. […]

(Și au mai vorbit și alţii ?) Sigur, dar și el. Am spus că totdeauna vorbește când nu trebuie. Sper că acuma este un pic altfel. (Așa zic toţi părinţii de copii lor.) Și atunci a venit la noi, a stat la noi, la soţul meu și la mine. Și s‑a tras la ?Banatia?, acolo, foarte aproape am stat și am auzit așa, detonări. ?Mergem acolo?, zice el, ?fiindcă am auzit că este o adunare contra, nu știu unde, și eu trebuie să mă duc acolo?. Am crezut că e nebun, dar n‑ai putut să vorbești cu el. Zic : ?Bine, atunci vin cu tine?. Și când am mers pe Corso, vin doi băieţi, colegi cu el și zic : ?Holi, tu ești aici, tu nu ești arestat ??. Am crezut că mor. Atunci și el cred că un pic s‑a speriat. […] Ei au crezut că el a fost arestat încă la școală, la Politehnică. Atunci el s‑a liniștit, n‑a fost nimic. El n‑a fost arestat.

Cu timpul, a venit Crăciunul, el a învăţat ca un nebun pentru un examen ce trebuia să fie imediat la începutul lui ianuarie. Nici prin gând nu i‑a trecut că el va fi exmatriculat. Și eu cu soţul meu ne‑am dus cu trenul la București, de Crăciun sau de Anul Nou, ca să fiu cu sora mea și cu cumnatul meu, care au trăit în București. Ajung acolo dimi­neaţa și la prânz sună telefonul. Bătrânul Holender era, zice : ?Nu știu ce este, dar băiatul și‑a pierdut cunoștinţa?. Cu primul tren m‑am dus înapoi. Avea o meningită. A aflat că e exmatriculat din toate univer­sităţile ţării și de aia s‑a îmbolnăvit ? sau nu mai știu. N‑a mai dat examenul și era foarte bolnav. Am stat acasă câteva săptămâni și atunci s‑a refăcut. Ce să fac cu el ? Ăsta înnebunește. M‑am dus la Wiener, care i‑a dat ore de canto și a zis că are o voce foarte frumoasă și atunci să înceapă să ia lecţii de canto. (Cum v‑aţi gândit tocmai la asta ?) Fiindcă a cântat, i‑a plăcut asta. Și mie mi‑a plăcut, și eu am vrut să învăţ canto când am fost la Paris. Voce aveam, dar părinţii mei au zis că eu cânt așa de fals. Foarte frumos, dar foarte fals. Între timp a venit o dispoziţie : ?Se deschide la Timișoara o facultate de fizico­‑matematici și se recunosc examenele făcute la Politehnică?. Acolo s‑a înscris și noapte și zi a învăţat. A dat cinci examene cu succes. La al șaselea a zis profesorul : ?Holi, eu am o rugăminte, eu trebuie să te cad și asta nu pot, fiindcă, dacă eu te cad, onoarea mea are de suferit, dar dacă te las să treci, atunci eu nu mai am postul?. (Deci a primit indicaţii să‑l cadă ?) Da. (Ar fi terminat facultatea atunci ?) Ar fi terminat, ar mai fi avut doi ani. […]

Atunci m‑am dus la București, la un porc, nu știu dacă era ministrul Învăţământului sau adjunctul, Bányai era numele lui. La el m‑am dus, și mi‑a promis că la Cluj are să facă ceva să intre acolo la facultate.

Eram foarte tristă, foarte nenorocită că acum pleacă din Timișoara. N‑a plecat, fiindcă n‑a intrat, naturalmente. A început să se ducă la Operă, prin prietenii lui. Avea prieteni foarte buni. Era prieten cu Ciocârlie încă din școală și cu Salvator Stratu, care avea un frate medic la Timișoara. Cred că era preot tatăl lor.

Așa a intrat la Operă, pe ușa din dos. Când noi am primit plecarea, atunci el era așa de nenorocit, fiindcă începuse să facă o adevărată carieră la Timișoara.

Și când a ajuns la Viena, l‑a durut, cu toate că a intrat și aici la Volksoper și a început acolo cu asistenţii și a și făcut regie într‑un teatru aici la Viena, un teatru mic, dar totuși. Ar fi putut să termine, aici, la Viena, Politehnica, dar n‑a vrut.

Și eu am spus : ?Eu am un copil, și dacă un copil are o dorinţă să facă ceva și asta e canto, să facă și canto, dacă vrea?. Și așa a devenit director la Opera din Viena. E ceva ! […]

(Cum a suportat tatăl dvs. perioada aceasta ?) Tatăl meu o primit pașa­portul ca să plece din ţară. Au primit acest pașaport ca să plece din România Bandi, fratele meu, Edith, cumnata mea, și mama cu tata.

(Locuiau împreună ?) Nu. Fratele meu s‑a dus la București și a fost arestat la București. Eu cu mama și cu tata habar n‑aveam ce s‑a întâmplat. Ne‑am dus la București. Când am coborât din tren, atunci cineva a venit la tatăl meu și l‑a arestat. Și mama a fost arestată.

(Și tatăl a fost arestat ?) Sigur, și închis. Mama mea a fost două sau trei săptămâni la Miliţie, la București. Șeful de acolo a stat în Mihai Viteazul la mansardă și era foarte bine cu părinţii mei. Erau oameni cumsecade, români, nici o problemă, dar el a făcut carieră. M‑am dus la el și‑am zis : ?Dar ne cunoaștem…?. A zis : ?Nu pot să fac nimic?. A spus mamei mele : ?Soţul dumnitale a spus totul, acuma trebuie să semnaţi și puteţi merge?. Atunci mama mea, care niciodată în viaţa ei n‑a trebuit să stea de vorbă pentru nimic, fiindcă totdeauna tata a făcut-o, a zis : ?Dacă soţul meu a spus ceva ceea ce el știe, de asta eu nu știu, nu pot să cred. Eu nu pot să semnez ce eu nu știu?. N‑a semnat. După două‑trei săptămâni a fost eliberată. Edith și cu cei doi copii au venit la o zi după arestarea părinţilor mei, eu am așteptat‑o la gară și am mers împreună la Miliţie, dar le‑a dat drumul. Fratele meu și cu tatăl meu au fost internaţi la Canal. (Asta a fost la prima arestare sau la a doua ?) La prima. (Vorbiţi de anii ?50‑?51 ?) Da. Fiindcă au bani în străinătate. (Asta era acuzaţia ?) Da. Nimeni n‑a spus nimic, totuși. Tatăl meu avea 78 sau 79 de ani. Așa s‑a ţinut, fantastic ! A venit după doi ani. (Au fost împreună ?) Da, și au lucrat. Tatăl meu a fost în lagăr cu generali, înalţi ofiţeri români, toţi arestaţi. Dar el a întreţinut moralul celor de acolo. Era foarte tare tatăl meu. (Fratele cum a suportat ?) Tot bine. Atunci au revenit. Tata la început, și fratele mai târziu. La un moment dat i‑au luat pe Bandi și pe vărul meu la Miliţie, și asta a fost ceva îngrozitor pentru fratele meu. Atunci a fost închis nu mai știu cât. (Era legat de evenimentele din Ungaria ?) Nu, numai de bani. (Au făcut percheziţii ?) Nimic. Au făcut percheziţii înainte, pe Mihai Viteazul. Părinţii mei s‑au mutat ; au rămas pe aceeași stradă, dar într‑o altă casă, și Bandi și Edith au stat în casa asta, în vilă. Acolo au fost percheziţii, mai multe ; niciodată nu s‑a găsit nimic. Numai nu ţi‑a fost frică că ar putea găsi ceva, ţi‑a fost frică doar că pune ceva. Asta era. E o mare diferenţă. Fiindcă n‑ai destui ochi, dacă vin mai mulţi nu poţi să vezi.

(A doua oară când l‑a arestat pe fratele dvs. l‑au ţinut la Timișoara ?) A început la Timișoara. Știu că a trebuit să stea în picioare mai mult de douăzeci și patru de ore la interogatoriu. Asta știu. Dar n‑a vorbit.

Când Bandi a fost luat de‑acasă, nu știu în ce zi, a primit telefon tatăl meu de la Securitate ca să vie, fiindcă vor să‑i pună o întrebare. Nu vor altceva decât să‑l întrebe ceva, trebuie să dea o declaraţie. Atunci tatăl meu a spus : ?Îmi pare foarte rău, știţi, eu sunt un om bătrân ? atunci avea 80 de ani ?, nu pot să vin, dar dacă aveţi ceva de întrebat, veniţi, eu am totdeauna ușa deschisă?. Nu s‑a dus, și nici ei n‑au venit. A doua oară eu nu eram la Timișoara, eram deja plecată. (Eraţi plecată ?) Deja plecată, cu părinţii. În ?58 am plecat, la un inter­val de două săptămâni unii de alţii. Bandi era închis. Mamei mele totdeauna i‑am dat scrisori ca și cum Bandi ar fi scris, fiindcă el se ascundea ca să nu fie închis. Mama a crezut.

Mie mi‑au promis la Securitate că în șase săptămâni primește pașa­port și băiatul. Așa a și fost. În ziua de 18 decembrie m‑a chemat Holi, la telefon, plângând, c‑a primit pașaportul. (Voia să plece ?) Nu a vrut să plece, era așa de dezamăgit că trebuie să plece.

Edith a rămas acasă și‑a fost total nenorocită că noi am plecat și ea a rămas. A vrut să plece, în orice caz. În ?65 sau ?61, nu știu când au venit ei, dar după noi.

(Pașaportul l‑aţi primit normal ?) Nu, da de unde. Am avut un securist, a trebuit să ai pe un român care are post la Securitate sau la Miliţie și care dorește locuinţă. Locuinţa noastră era foarte frumoasă. (Unde era ?) Era foarte aproape de Medicină, la Bega, înspre râu. (Aţi putut să plecaţi direct în Austria ?) Aveam rude în Austria și era aranjat, părinţii erau aici.

(Tatăl dvs. a mai trăit după ce v‑aţi mutat la Viena ?) Da, el a trăit. Mama a murit în ?64, și tata în ?68. Tata era foarte tare. El a călătorit încă, la 86 de ani, n‑a știut că are cancer.

(Și sora dvs. ?) Ea s‑a căsătorit cu Andrei Csendes, frate cu soţul meu. Trăiau în București. El era director la ?Prodexport?, avea o poziţie bună. Făcea contracte pentru România în Austria, Germania, S.U.A. Dar în 1961, cred, a fost dat afară. I s‑a înscenat un proces. Când să fie chemat în sală, ca martor, s‑a ridicat cineva și a zis : ?A decedat în 6 mai?. Sora mea și cu fiul ei erau în sală și așa au aflat că a murit. A fost ceva îngrozitor. Asta era în 1964. Cineva a intervenit pentru el la Gogu Rădulescu, care era atunci ministru. Acesta ar fi spus : ?Știu că Csendes Andrei e nevinovat, că e un om cinstit, dar am un scaun de apărat?. Era condamnat la douăzeci de ani.

În ?65 au venit aici sora mea și cu fiul ei. Dar mama nu mai trăia, din păcate. Pentru ea sora mea era totul.

(Dintre prietenii de familie ai părinţilor pe cine mai știţi ?) Îmi amintesc de familia Puhala, Merkler, Tita. (Ce era Puhala ?) El era profesor de latină în gimnaziu, și băiatul a jucat tenis cu Holi. Când au fost daţi afară părinţii din locuinţă, atunci au primit o cameră jumate și jumate din bucătărie în locuinţa lui Puhala.