H.V. (n. 1922, jud. Satu Mare) – „Dacă toate mările și oceanele ar fi cerneală și dacă toate pădurile ar fi un condei ..”

M‑am născut în 1922. Sunt din judeţul Satu Mare, dintr‑o familie în care am fost opt copii, din care trei fete și cinci băieţi. Am rămas șapte, că un frate a murit de mic. Părinţii mei au avut pământ, 8‑10 iugăre. Am avut și două imobile, care au fost date în chirie pentru comerţ și pentru locuinţe. Pot să spun că venitul de bază a fost din chirie. Dar tot atunci am avut și pământ. Părinţii mei n‑au avut mijloace ca să muncească pământul. N‑am avut boi, unelte. Am dat în arendă, adică noi am primit trei sferturi din recoltă și restul a luat cine a lucrat pământul. Asta a fost baza de trai. N‑am fost oameni săraci, dar n‑am fost nici bogaţi. Adică, am trăit așa, mediu.

Eu am făcut școala primară acolo, în localitatea din care am fost, în judeţul Satu Mare. Pentru studii liceale n‑am avut posibilitatea, că deja a venit situaţia asta contra evreilor. Ca atare, eu am terminat școala primară acolo, în localitatea în care m‑am născut, și am făcut studii superioare de‑ale noastre, cum ar fi Academia. Asta înainte de război, pe linia noastră, a evreilor. Eu am studiat ebraica. Am avut bază de studii. Am studiat pe linia religiei, cum ar fi, teologia. Asta am făcut până în 1940.

În anul 1941, eu în mod normal ar fi trebuit să fiu concentrat la lucru, la unguri. Atuncea s‑au dus deja, de vârsta mea. Eu am avut 19 ani. Ca să nu fiu concentrat, fiindcă știam că mă duce la lucru, am plecat la Budapesta. Teritoriul ăsta, judeţul Satu Mare, a fost în 1940, pe baza Dictatului de la Viena, cedat ungurilor. Acest teritoriu a fost răpit României între 1940 și 1944. Atuncea eu am plecat la Budapesta, fiindcă am văzut că nu am ce căuta acasă. Era prigoană contra evreilor și am plecat în ?41 la Budapesta. Eu, neavând meserie, am lucrat în diferite munci la Budapesta, ca să‑mi pot câștiga existenţa. De exemplu, eu am fost la o prăvălie unde se făcea comerţ cu pălării și unde s‑a lucrat pe bază de comenzi pentru dame. Pălării de lux. Am ajuns la o prăvălie foarte luxoasă, unde s‑a lucrat pentru miniștri, pentru niște oameni mai de vază. Acolo am muncit și am câștigat atât cât să trăiesc. Eu am fost trimis cu pălăriile ce s‑au comandat, le‑am dus acasă, la domiciliul clienţilor. Că așa oameni mari nu veneau după ele. Am fost trimis pe bază de comenzi, am primit adresa și? În Budapesta am mai lucrat și altceva. Am fost și la o fabrică de izolatoare. Deci, să zic așa, din ?41 până în ?44, luna mai, am stat în Budapesta și am lucrat în diferite munci. Munci din astea? nu selecte, ce‑am găsit. N‑aveam meserie, dar am putut să mă întreţin.

În ?44, când am văzut că situaţia contra evreilor se agravează, că se fac legitimări pe stradă, am fost la poliţie, la evidenţa populaţiei, și m‑am înregistrat că am locuinţă definitivă în Budapesta. Dacă mă vedea pe stradă că sunt tânăr : ?Da? cum de ăsta nu‑i concentrat la lucru sau în armată ??. Până atuncea, eu am figurat cu flotant. Și nu m‑a găsit? pe flotanţi nu i‑a găsit cu ordin de chemare la lucru sau ceva asemănător. Numai pe cine a avut domiciliu stabil. După ce m‑a trecut cu domiciliu stabil, eu știam? Ăsta era scopul meu, ca să fiu chemat, că am avut frică, am vrut să fiu concentrat. Mi‑o fost frică să nu fiu prins pe stradă și să‑mi pună întrebări. Peste două săptămâni am fost concentrat. În fond, eu de asta am plecat de acasă, ca să nu fiu concentrat, dar situaţia s‑a agravat, au început deportările, așa că?

Deci, în 1944, în luna mai, am fost concentrat la lucru. Am fost o perioadă de timp la Ilva Mică, ăsta‑i pe teritoriul României astăzi. Acolo am lucrat la un munte stâncos. A trebuit cu hârleţe și târnăcoape să lucrăm, a fost normă de 80 de taraboanţe* pe zi. A trebuit să car, pe o distanţă de 250‑300 de metri, dintr‑un deal, pământ, că s‑a construit acolo un garaj pentru loco­motive. Și acuma este. Ilva Mică este un punct de bifurcaţie. Acolo am lucrat treizeci de zile. Dar era o muncă grea, pentru care nu aveai atâtea calorii. Fiecare companie care a venit acolo, după treizeci de zile a fost trimisă în alt loc, fiindcă s‑a știut că oamenii nu rezistă cu munca asta mai mult de treizeci‑patruzeci de zile.

După treizeci de zile m‑au dirijat și pe mine în altă parte, la construcţii de căi ferate. Asta era misiunea mea de muncitor. Atuncea am plecat la? atunci era teritoriul Iugoslaviei, Subotiţa. Așa îi spune astăzi. În timpul maghiarilor s‑a spus Szabotka, că atunci aparţinea Ungariei. Fiindcă nu numai din România s‑a răpit teritoriu, ci și din Iugoslavia, Cehoslovacia. Deci, cum era pe timpul Austro‑Ungariei, s‑a dat o parte din aceste teritorii la unguri, după Dictatul de la Viena.

Atunci am muncit la construcţii căi ferate. Adică, ca să spun mai clar. Ungurii în timpul războiului s‑au aliat cu nemţii, dar au venit americanii, englezii, forţele aliate occidentale. Au venit să bombardeze teritoriul maghiarilor și al nemţilor. Și unde a fost bombardat de forţele aliate? au aruncat bombe acolo și s‑au făcut niște gropi? și s‑au distrus șinele de cale ferată. S‑au format niște gropi de‑au ieșit 15‑20 de metri cubi de pământ afară. Șinele au fost distruse. Deci, n‑au mai putut trenurile, armata să circule, că atuncea venea armata cu vagoanele. Atunci noi, compania noastră, am refăcut imediat. Am pus pământul înapoi în groapă, șinele le‑am tras deasupra, încât, dacă de exemplu n‑a trecut mai mult de o oră de la bombar­dament, într‑o oră noi am refăcut linia ferată. Că doar am fost o sută de inși, și chiar mai mulţi, care‑am lucrat. Bine, au stat lângă noi tot timpul de pază din partea armatei maghiare, care ne‑a dirijat. Asta am făcut noi până în octombrie 1944 la Szabotka.

Când am fost concentraţi prima dată în Ungaria, am fost cazaţi la o stână, afară din Budapesta. La acea stână am fost mai multe companii.

La Ilva Mică am stat la o casă particulară, pe jos a fost ciment, dar au pus sub noi coceni de porumb, ca să nu fie așa rece. Dar cocenii au avut niște zgârciuri, n‑au fost curăţaţi. Când aici m‑a apăsat, când acolo, când dincolo, dar n‑aveam încotro. Aceeași situaţie a fost și la Szabotka. Diferenţa a fost că pe teritoriul Iugoslaviei au fost multe prăvălii. Erau mai bogaţi oamenii, era Banatul sârbesc, Subotiţa e aproape de frontieră. Acolo au fost concentraţi și din Budapesta. Eu am avut noroc, să spun așa, că am fost concentrat cu o companie de evrei din ăștia botezaţi. Eu am avut un semn distinctiv pe mine, o stea galbenă, ?steaua lui David?.

Fiindcă evrei curaţi nu prea au rămas, deja toţi fuseseră duși, așa că, pe mine când m‑a concentrat, n‑au mai avut evrei curaţi, au avut numai din ăștia botezaţi. Au fost și căsătorii mixte. Ei au fost chiar din Budapesta. Eu am fost din provincie. Eu am rămas cu ăștia botezaţi, care au trecut la creștinism sau părinţii erau amestecaţi. Ăștia au rămas la sfârșit. Și eu am fost concentrat cu ăștia. Pe chestia asta am avut eu oarecum un favor, să zic așa, fiindcă ăștia au avut familie la Budapesta, nevestele și copiii lor, și mai trimiteau câte un pachet prin ceferiștii care veneau de la Budapesta. Și pe chestia asta am avut eu noroc, îmi mai dădeau și mie, că eu am fost bun prieten cu băieţii cu care am fost.

Am avut și un alt avantaj, fiindcă la Ilva Mică, când am fost, ăștia erau unguri din Ungaria și nu știau românește, iar la Ilva Mică populaţia nu știa ungurește. Or, eu știam și ungurește perfect, și românește.

Părinţii mei au fost deportaţi în Auschwitz. Asta a fost mai înainte. Eu când am fost concentrat, deja și ei au fost duși în lagăr. Și au rămas părinţii mei și un frate la Auschwitz. Au murit acolo, au fost gazaţi.

Asta vreau să spun, că aici, în partea Iugoslaviei, a fost mai bună situaţia din punct de vedere al alimentaţiei. Prăvăliile au fost bine aprovizionate acolo, în Subotiţa. Nu era sărăcie ca la Ilva Mică. Ilva Mică e spre Bistriţa. Era acolo populaţie săracă. Nici ei n‑au avut nu știu ce? Am avut un inel de aur, nu uit niciodată, pe care l‑am dat la Ilva Mică pentru o pâine. Acolo am avut noroc, că știam și ungurește, și românește. În fond, eu am făcut școală românească până‑n ?40. Mă mai duceam la bucătărie și? Ăștia, ungurii, nu prea știau. Nu pot să mă plâng de muncă, o lună o fost mai greu, restul o fost acceptabil. În Iugoslavia am locuit în vagoane pentru animale. Erau vagoane goale, am pus niște pături și am stat. Și ne‑au mai mutat dintr‑un loc în altul cu vagonul, în împrejurimi, unde s‑a bombardat. Locomotiva a fost pusă în faţă și? Am avut și noi un fel de motoraș. Noi l‑am pus pe șina de cale ferată, când am terminat misiunea, l‑am luat jos și am venit înapoi la cazarmă.

Am primit ordin să intrăm în vagoane, că ne retragem, mergem spre Budapesta, fiindcă vin partizanii. Eu cu un prieten ne‑am înţeles că el vrea să stea cu mine, că eu știam și ungurește, și românește. Noi am mers într‑o pivniţă și am stat acolo, aproape de gară. Acolo am dormit o noapte, în pivniţă. A doua zi dimineaţă, când ne‑am trezit, am văzut un civil cu armă. Se plimba. N‑am știut că ce‑i.

Întreb de gazdă, era o femeie, soţul i‑a fost concentrat, întreb : ?Ce‑i asta ??. Zice : ?Au venit partizanii?. ?Care partizani ??, zic eu. Zice : ?Partizanii lui Tito?. Am ieșit afară, dar am avut frică. M‑am dus la gară. Am văzut acolo armata maghiară. Am avut frică, nici nu știam, ce să fac, cum să fac ? Am văzut un ofiţer ungur, care o spus : ?Care se simte ungur să vină după mine?. Dar am văzut că nu prea se uita la noi. Atunci îi zic la prietenul meu : ?Hai s‑o ștergem?. Ne‑am dus înapoi acolo, aproape de gară, și ne‑am retras.

Armata maghiară s‑a retras și au venit partizanii. Ce să fac ? M‑am dus în oraș. Subotiţa era un oraș mare. Nu‑i ca Timișoara, dar e oraș mare. Mergeam pe stradă, aveam banderola aia cu ?steaua lui David?, și o doamnă, destul de tânără, vine la mine și mă întreabă dacă vreau cazare. Zic : ?Da, doamnă?. Era și drăguţă. Și m‑am dus eu la doamnă, acasă la ea. Prietenul meu a rămas în altă parte. Mi‑a arătat locuinţa, era o locuinţă frumoasă. Soţul ei era tot concentrat. Mă întreabă : ?Unde vrei tu să stai ??. Zic : ?Doamnă, unde pot să stau?. Și asta știa ungurește, că Subotiţa era teritoriu austro‑ungar. Așa că am putut să vorbesc ungurește cu ea. Zice : ?În oricare cameră puteţi să staţi, pentru mine e totuna?. Atuncea n‑a fost televizor, dar am văzut un radio într‑o cameră. ?Na?, zic, ?doamnă, dacă aici e radio, aici vreau să stau, dacă se poate?. Zice : ?Da, bine?. Doamna o avut frică de ruși.

După ce au venit partizanii, a apărut armata rusă, cam după o săptă­mână. Doamna a avut frică să stea acasă. Ea a mers în vecini să doarmă. Eu am rămas acolo. Într‑o noapte vine acolo unde stăteam eu un soldat rus. Era sergent. Mă întreabă că cine sunt eu. I‑am spus, cum am știut să explic, că cine sunt eu și ce fac acolo. El mi‑a spus să plec de acolo. Mă întreabă : ?Unde‑i doamna ??. Care‑o fost problema ? A vrut o cameră pentru un medic rus, care a avut cazare la doamna în casă. Și soldatul credea că eu sunt obstacolul pentru care doamna nu stă acasă. Mi‑a spus să plec, dar eu n‑am plecat. Vine a două noapte iară și scoate pistolul : ?Nu ţi‑am spus să pleci ??. Eu am spus : ?Da? nu vezi în ce situaţie sunt ? Unde să mă duc ? Unde ? E front. M‑aș duce și eu acasă?, i‑am explicat. El zice că nu, că eu să plec, că, dacă nu, mă împușcă. Mi‑a spus și treaba asta. Eu un pic am știut și rusește. Eu am văzut că aici nu‑i glumă. A doua zi dimineaţă, vine doamna, că ziua totdeauna o stat acasă, făcea mâncare. (Mi‑a dat și mie mâncare tot timpul, am făcut baie, mi‑a dat cămăși, imediat cum am venit.) Și când a venit ea dimineaţă, i‑am zis : ?Doamnă, uitaţi, nu mai pot să stau, nu că nu vreau, eu mă simt bine și acasă nu pot să mă duc, dar n‑am încotro, trebuie să plec. Zic, Oradea încă n‑o căzut?.

Că eu am vrut să trec Tisa, să mă duc prin Seghedin, de la Subotiţa la Seghedin, și să mă duc pe malul Crișului, spre acasă, Oradea‑Satu Mare. Ăsta era drumul. Dar luptele încă nu se terminaseră. Nu puteam să plec.

Zic la doamna : ?Uitaţi aici, eu plec. Acasă nu pot să plec, dar sper ca pe parcurs să se rezolve?. Încă nemţii și ungurii luptau împotriva rușilor pe traseu. Când au venit partizanii, ungurii s‑au retras și eu am rămas în partea Iugoslaviei, unde erau partizanii. Apoi au venit rușii. Eu am fost liber, nu m‑am dus cu ungurii. Eu n‑am respectat ordinul, că ei au dat ordin ca noi să mergem în vagoane, de seara. Eu nu m‑am dus, vagonul a plecat cu restul băieţilor.

A doua zi, eu m‑am prezentat la gară să văd care‑i atmosfera, să nu fiu prins în capcană. Ungurii erau capabili să mă împuște, dacă vedeau că nu ţin cu ei sau nu știu ce.

Asta vreau să spun, să revin, pe traseu o fost încă armata maghiară cu cea germană. Încă n‑o fost ocupat de ruși. Și n‑am putut să vin acasă mai repede. Dar la doamnă i‑am spus : ?Doamnă, uitaţi aici, mi‑a spus clar că, dacă noaptea asta mă găsește aici, mă împușcă?. I‑am spus la doamnă care era problema cu soldatul rus. ?Dumneavoastră nu staţi acasă, și eu sunt capul răutăţilor. Așa spune el.? Eu i‑am spus că plec. Zice : ?Eu înţeleg. Dacă‑i așa, uite aici e dulapul, ia patru cămăși care‑ţi plac?. Zic : ?Doamnă, eu n‑am pretenţii din astea?. ?Nu?, zice, ?să iei și o cămașă de noapte?. Că atunci, înainte de război, erau la modă cămă­șile de noapte, nu pijamalele. În fond, cât am stat acolo am avut cămașă de noapte. Zis și făcut. Dacă doamna a spus așa, zic : ?Foarte mulţumesc și îmi pare rău că trebuie să plec, dar asta‑i situaţia?. A luat doi pui, a avut în curte pui, i‑a tăiat, mi‑a făcut mâncare să am pe drum. Mi‑a dat cămășile și tot ce am avut și am pornit spre acasă.

Am trecut Tisa, că între Subotiţa și Seghedin curge Tisa. Am mers pe jos cu prietenul meu. M‑am înţeles cu el că nu‑l las. El s‑a bucurat, că eu știam românește, ungurește. El nu știa decât ungurește, că era din partea aia, Miskolc, din fundul Ungariei. Am trecut Tisa, dar podul era păzit de armata sovietică. Eu am avut un rucsac din ăla cum au turiștii. Acolo mi‑am pus hainele, una, alta, ce are nevoie omu?. Și ne oprește un soldat rus, care era de pază. ?Ia să vedem?, zice rusul, ?ce ai acolo ?? Eu, între timp, am cumpărat o pereche de bocanci de la ruși, acolo, la Szabotka, când am fost. N‑au fost scumpi și i‑am cumpărat. Când a văzut rusul asta, zice : ?Asta‑i de la ruși?. A luat cămășile de la mine, escrocul, că erau faine. Da? a luat numai două cămăși și bocancii. Le‑a luat sub pretextul că am arme. Pentru asta m‑a căutat, că în fond n‑avea dreptul. Dar acolo a fost dreptate ? M‑am bucurat că am scăpat.

No, am plecat mai departe. Am ajuns la Seghedin, după ce am trecut Tisa. Am auzit în oraș că un general maghiar s‑a refugiat și că locuinţa este spartă. Zice unu : ?Acolo sunt de toate, cămăși, biciclete, nu știu ce??. Eu am mers acolo și am luat trei cămăși, ca să am de schimb, și un prosop. Apoi am plecat iară. Pe jos, tot așa. Când am fost flămând, am intrat în comune, la ţărani. Țăranii, când au văzut că cine suntem noi, pe de‑o parte au avut frică și pe de altă parte? poate că au fost oameni de treabă. Ne‑au ajutat. N‑am avut probleme cu mâncarea pe drum. Zilnic am făcut, știu eu, 100 de kilometri. Da, pe unde‑o fost comune n‑am avut probleme cu mâncarea. Așa cum a fost războiul, da? oamenii au avut de mâncare. Fiecare gospodar avea pâine, avea porc tăiat. Am ajuns, încetul cu încetul, până la Békéscsaba. Acolo am dormit la un farmacist. Ne‑o dat loc acolo, mâncare, o fost domnește. Acolo o fost bombardat. Noi, dimineaţă, ne‑am sculat și am mers pe drumul nostru. Am mers, am mers, două săptămâni o durat tot drumul de la Subotiţa până la Oradea, pe malul Crișului.

La Oradea, m‑am dus la gară și am văzut un tren de marfă cu ruși. M‑am urcat în el și am mers cu ăla până la Satu Mare, pe linia Carei‑Satu Mare. La Satu Mare am dat telefon. Veniseră și alţi băieţi acasă de la muncă. Am dat telefon și au venit după mine cu căruţa cu cai. Trenurile nu circulau acolo. Tot în ?44 era asta, prin octombrie.

Am ajuns acasă, acolo n‑am mai găsit nimic. Casa noastră a avut patru camere. Dar n‑am găsit nici mobilă, nimica. Nu era nimeni acasă, au fost deportaţi : părinţii mei, fraţii și surorile mele. Toţi au fost deportaţi. Numai eu am fost la lucru, restul au fost în lagărul de la Auschwitz. De la Auschwitz s‑au întors : un frate, care a murit în ?63, altul care trăiește în Canada, plus două surori care trăiesc în Israel și una în Canada. Și eu aici.

(Cum de n‑aţi plecat și dvs. ?) Din cauza climei n‑am plecat. În Israel n‑am vrut să plec din cauza căldurii.

După ce am venit, asta a fost în ?44, a fost o bucătărie făcută de băieţii noștri, care s‑au reîntors de la lucru, care de pe unde a fost. Am avut și ce să mâncăm. Înainte de război, în timpul ungurilor, erau bazele astea de recepţie, unde s‑au strâns cereale. Chiar în magazia noastră, noi am avut două case, acolo au fost cereale. Am dus la moară și noi am făcut făină, nu mai era proprietar. Acolo au fost prăvălii, care au fost abandonate de evrei și‑a mai rămas marfă. De‑acolo am luat tot ce a fost necesar pentru alimentaţie. Grâu am avut, alimente am avut, am angajat femei să ne facă de mâncare. Era ca un fel de cantină. Asta a fost în ?44. În ?45, în luna mai, atuncea au venit acasă surorile mele, trei surori și doi fraţi. S‑au întors din Auschwitz.

(Cum au scăpat de‑acolo ?) Ei s‑au dus la lucru, fiindcă la camerele de gazare au fost duși numai bătrâni și copii. Cine a fost capabil de muncă, l‑a dus la muncă. Dacă s‑a îmbolnăvit cumva, atunci era în pericol că îl împușcă sau? depinde. Când au ajuns la Auschwitz, Mengele, medicul german, el a făcut selectarea. Pe copii și pe bătrâni i‑a pus separat. Asta însemna că îi gazează. Restul la lucru. Cele trei surori și doi fraţi au venit acasă în ?45. După ?45 eu am deschis acolo un fel de restaurant mai mic. Surorile mele au ajutat și am trăit. În ?50 au plecat. Un frate și două surori au plecat în Israel, iar un frate de‑al meu a murit aici, în ?63. Fratele meu care a plecat în Israel a stat acolo câţiva ani și pe urmă a plecat în Canada. Fiindcă iniţial o soră a plecat în Canada. Cumnatul meu a avut un frate în Canada și fratele lui i‑a chemat la ei. Așa că am o soră și un frate în Canada.

(Cum au plecat surorile dvs. în Israel ?) Atunci în ?50 le‑a dat voie să plece. Nu totdeauna. A fost o perioadă când eu m‑am înscris, am vrut să plec în Israel, și nu mi‑a dat voie. Dar în ?50 a dat voie. Acum trăiesc toţi și în Israel, și în Canada. Dar n‑am mai primit scrisoare din Israel, era bolnavă o soră de‑acolo.

(Dvs. aţi fost în Israel ?) Am fost de zece ori. Înainte acolo era piatră și praf, ţară unde nu a fost nimica. S‑au făcut acum minuni acolo. Din România sunt peste 30000 de muncitori care lucrează acolo în construcţii. Se construiește, s‑au făcut orașe, clădiri frumoase. Nu‑i o ţară mare, dar e o mică Elveţie. Tot ce există în lumea asta acolo găsești. Nu există cuvântul ăsta că ?nu este?. Am mai fost în Canada, America, Franţa. Eu am fost. Am fost în vizită la cumnatul meu. În America am fost în tranzit, când am plecat în Canada. Am stat și acolo trei zile. În Franţa am fost la un cumnat de‑al sorei mele. Am vizitat Louvre‑ul.

(La Auschwitz, unde au muncit fraţii dvs. ?) În fabrică. Acolo cine a muncit a rezistat. Așa era și la noi, la unguri. Că și noi am mâncat ce‑o mâncat armata. Problema era, la Auschwitz, cine n‑o putut să muncească sau s‑a îmbolnăvit acolo. Ăsta o fost băgat la gazare. Dar cine a putut să muncească, a muncit. Muncă de sclav, cum se zice, obligatorie. Două dintre surori au lucrat împreună. Un frate a murit acolo, iar ceilalţi doi fraţi au fost un timp împreună, pe urmă fiecare în altă parte. Asta a fost după noroc. Părinţii au fost separat.

Unii au fost mai târziu să viziteze Auschwitzul. Eu n‑am fost și nici nu vreau să mă duc.

După război, am făcut liceul. Aveam Academia asta a noastră și apoi am terminat liceul la seral, ca să am studiile astea. S‑a cerut, era o condiţie de angajare. Eu am fost contabil‑șef toată perioada, până când m‑am pensionat. Și după pensie am lucrat la trei societăţi.

(Totuși, aţi venit la Timișoara.) Da, eu am o fată care a terminat facultatea aici, la Timișoara. E profesoară de engleză. Eu am stat la Oradea înainte. Soţia a spus să vând apartamentul acolo și să venim încoace. M‑a bătut la cap și am venit aici. Fata a terminat și aicea s‑a măritat. Soţia? că ?nu poate fără fată să trăiască, să venim încoace să o putem ajuta?. De fapt, așa și este. Are un băieţel și cine‑ar fi ajutat‑o dacă noi nu eram ? […]

(Sunteţi neolog sau ortodox ?) Ortodox, dar acuma nu mai contează. Ortodocșii sunt o categorie de evrei care ţin la religie, pe când neologii nu respectă cu totul prescripţia. Ei fac foc Sâmbăta. În Timișoara bisericile sunt închise, nu poţi să alegi. În Fabrikstadt este o biserică neologă care funcţionează. Celelalte sunt închise.

La noi Sâmbăta e Șabat, e zi de odihnă, cum este în cele zece porunci. Neologii interpretează altfel. De exemplu, ortodocșii nu fac nimica, nu scriu, nu aprind becul să ardă, pe când la neologi astea nu contează, ei spun să nu faci muncă grea. Asta, că dacă apeși pe un buton, ei consi­deră că nu e muncă. Ei au venit cu reforme. […]

(Povestiţi‑mi câte ceva despre sărbătorile evreiești și semnificaţia lor.) Sărbătorile evreiești încep cu Anul Nou, Roș Hașana. După scripţie, atuncea se hotărăște soarta omului, adică cine va trăi, cine va muri, cine va fi bogat, cine va fi sărac, dacă moartea vine normal sau prin ucidere de către un animal sălbatic ș.a.m.d. Asta e hotărât de divi­nitate. Atunci se hotărăște soarta omului. Asta la Anul Nou.

Urmează Iom Kipur. Atuncea, cum s‑ar zice, se parafează ce s‑a hotărât de Anul Nou. Atunci se pune parafa și soarta omului e hotărâtă. Că, încă în perioada asta, între Anul Nou și Iom Kipur, se mai poate schimba soarta. De exemplu, dacă omul are păcate și el, între timp, face fapte bune, se roagă, atunci se poate anula partea negativă a sorţii omului ce a fost deja hotărâtă la Anul Nou. Asta este Iom Kipur.

Urmează ?Sărbătoarea corturilor?, Sucot. Sucot înseamnă cort. Asta simbolizează ieșirea evreilor din Egipt. Că în Sinai, în pustie ? midbar se zice la pustie ? n‑au fost locuinţe. S‑au făcut corturi și au stat în corturi.

Apoi urmează sărbătoarea Simhat Tora. Asta înseamnă veselia de a primi Tora. Când s‑a dat Tora, asta înseamnă că s‑au bucurat că au primit legile. Ce este în Tora, asta este lege. Șevoit înseamnă ?atunci s‑a primit Tora?.

O altă sărbătoare e Pesah. Cuvântul ăsta derivă de la cuvântul pusiah, a sări. Fiindcă Dumnezeu l‑a determinat pe faraon să dea drumul la poporul evreu, după ce au fost zece încercări. Ultima a fost când fiecare prim născut al egiptenilor a fost omorât. Asta fiindcă faraonul s‑a încăpăţânat, când i‑a cerut Moșe* să dea drumul la evrei. Casa evreilor, că și evreii aveau un prim născut, a fost sărită, și acolo n‑a murit nimeni. Numai în familiile egiptenilor. Pentru asta se zice Pesah. Simbolul mai este că se mănâncă pască timp de opt zile. De ce ? Pentru că, atunci când au ieșit din Egipt, ei n‑au avut timp să pregă­tească pâine dospită. Pasca e făcută așa : se pune făină și apă și imediat se coace. Fără să fie crescută. Asta a fost coaptă la soare, la repezeală. Cu asta au trăit. Mai târziu, când au fost în pustie, au mâncat mană, ce a venit din cer. Se spune în cărţi că era ceva dulceag, dar cine știe cum a fost.

Mai sunt sărbători de post. La noi se spune Tamuz, luna Tamuz. Începând cu a șaptesprezecea zi din luna Tamuz, atunci la noi e post. Ce însemnătate are postul acesta ? Atunci au reușit dușmanii să spargă zidul Ierusalimului. Au fost atacaţi evreii și le‑a fost distrus Templul. Asta a durat cam trei săptămâni, până la Tișe Av, asta înseamnă a noua zi din luna Av. Atunci a fost ocupat complet Ierusalimul de romani, cetatea și sfântul Templu. De fapt, Ierusalimul a fost ocupat de două ori. Prima dată a fost în anul 586 î.e.n. Atunci a fost ocupat de haldei, ăștia sunt persanii și eleniștii, iar a doua oară de romani, de Titus, în anul 70 e.n. Pentru asta postul se ţine până la 9 Av, Tișe Av. La 17 Tamuz începe postul, asta durează cât timp au fost luptele până a fost ocupat integral Ierusalimul, la 9 Av. Între 17 Tamuz și 9 Av e post, trei săptă­mâni e timp de doliu. Nu se mănâncă în perioada asta, nu se ţin nunţi, nu se tunde omului părul, nu se cântă. Deci, un fel de doliu, toată perioada asta. Și primul templu și cel de‑al doilea au fost distruse tot în 9 Av.

Mai e apoi Hanuca, ?Sărbătoarea luminilor?. Asta e în 25 Kislev, tot o lună, asta e lună de iarnă. Familia Hașmonim, o familie evreiască mare, a luptat cu dușmanul și l‑a biruit. Și nu s‑a găsit în templu decât o mică cantitate de ulei. Acest ulei era folosit pentru a aprinde lumâ­nările în biserică. S‑a găsit foarte puţin, dar a ars timp de opt zile. A fost o minune. Pentru asta se ţine Hanuca opt zile. La noi, la fiecare casă evreiască, se pune la geam o candelă în care se pune ulei sau o lumânare. Asta ca să se vadă când merg trecătorii pe stradă. Se începe cu o lumânare și în fiecare seară se adaugă câte una, până la opt. Asta este Hanuca, ?Sărbătoarea luminilor?.

La noi, în Biblie, se spune că dacă toate mările și oceanele ar fi cerneală și dacă toate pădurile ar fi un condei, ele tot nu ar ajunge să scrie și să povestească măreţia Atotputernicului. Asta au spus‑o învă­ţaţii, ilumi­naţii evrei, când au fost izgoniţi din Ierusalim la Babilon.