MARGARETA HERCZEGH (n. WEISZ, 1923, Reșiţa) – ?De când lucrez la Comunitate, merg la templu și am prietene evreice??

Tatăl meu, Weisz Adalbert, era din Lipova, și mama, Deutsch Aurelia, din Reșiţa. Am cunoscut‑o numai pe bunica din partea tatălui ? și pe bunicul din partea mamei. Bunicul meu a avut la Reșiţa o prăvălie cu de toate, cu textile și alimente, iar bunica nu a lucrat.

Tatăl meu a fost șef‑contabil la Fabrica de Pălării din Timișoara, iar mama a fost casnică. Ea a mai avut două surori și un frate : o soră la București, iar una a locuit la Lipova, și ea s‑a căsătorit cu fratele tatălui meu. Doi fraţi au luat două surori. Sora mamei era mai mică, la fel și fratele tatălui.

Tatăl meu a fost prizonier în Rusia, în Irkurtsk, și când a venit a cunoscut‑o pe mama și s‑au căsătorit. Asta a fost în timpul primului război mondial, a evadat din prizonierat. Niște ţărani l‑au dus într‑o căruţă. El a fost înrolat în armata austro‑ungară. Apoi a cunoscut‑o pe mama și s‑au mutat la Timișoara. Eu m‑am născut la Reșiţa. Un an am stat la Reșiţa, și apoi ne‑am mutat la Timișoara. Am locuit în Fabric. Dar înaintea mea s‑a născut o soră, cu un an mai mare decât mine, și mai am o soră mai mică cu patru ani.

Din Fabric ne‑am mutat în Iosefin, vizavi de Gara Mare, lângă fabrica de muniţii ?Friederich?, și din cauza asta noi am fost bombardaţi în timpul războiului, că au vrut să lovească fabrica aia. Acum cred că este ?Electromotor?‑ul. Noi stăteam în chirie acolo, proprietarul era unul, Szabó. Era o casă mare cu două etaje. Am avut trei camere, bucătărie, baie.

În Iosefin am început și școala primară evreiască, acum este templul evreiesc, e pe strada Fröbl, cum vii de la gară, acolo era grădiniţa și școala primară evreiască. Pe urmă am fost la Gimnaziul Israelit, apoi ne‑au luat clădirea, era vizavi de Liceul Comercial de băieţi. Și, pe urmă a venit războiul, nici atunci când am mers eu la liceu nu ne‑a dat voie să mergem? adică am terminat gimnaziul acolo la ei, dar mai departe nu ne‑a lăsat să mergem. Era Liceul Israelit de băieţi și gimnaziul de fete. (Și cine nu v‑a dat voie să continuaţi ??) Statul. Așa era legea, nu am avut voie. Și atunci eu, după ce am terminat gimnaziul, m‑am angajat și am lucrat tot la evrei, numai ungurește știu cum îi zicea : ?Zsidonemzeti Szövetség?, era o orga­nizaţie sionistă, în Piaţa Küttl, lângă restaurant, acum e Teatrul de Păpuși acolo. Acesta era primul meu serviciu. Acolo am învăţat dactilografia și am strâns cotizaţii de la membri. Muncă de teren am făcut.

Atunci a început războiul și s‑a desfiinţat organizaţia asta, și era tot în Piaţa Küttl o prăvălie de var și cărbune, tot a unui evreu a fost, și fiica lui mi‑a fost prietenă bună în gimnaziu și el m‑a luat acolo în serviciu, deși nu a fost voie să angajeze evrei. Și atunci el m‑a angajat totuși pe mine ca femeie în casă ? că firma lui era românizată, firma ?Purcariu? s‑a numit, n‑a fost voie să facă pe numele lui firma ? dar eu am lucrat la birou la el. Daca venea un control, ceva, eu trebuia să fug, să mă ascund? (Cine venea în control ?) Controlul financiar, de la Financiar? și nu era voie să fie angajaţi evrei? Pe tatăl meu l‑a dat afară, el a fost șef‑contabil la Fabrica de Pălării, de acolo l‑au dat afară când a venit legea asta, atunci l‑au dat afară din serviciu. Noi am fost trei copii, mama n‑a lucrat și am dus‑o foarte greu. Și atunci tata a primit totuși niște servicii, ca și contabil, câte o oră, câte două ore, contabil pe ore, așa a fost? Și, din asta am trăit atunci? Sora mea mai mare a lucrat la o cooperativă, iar sora mea mai mică era încă la școală.

Și pe urmă ne‑a bombardat, acolo la gară, unde am stat. Nimic nu ne‑a rămas, decât ce a fost pe noi ! (Dar nu eraţi în casă când v‑au bombardat ?) Nu. Eram la serviciu. Era înainte de masă când au bom­bardat? și nu era nimeni acasă. Mama nu era nici ea acasă. Am locuit la etajul doi și toţi pereţii au căzut jos, doar ce‑a fost la mijloc a rămas, masa și? dar nu ne‑a dat voie să mergem acolo, pentru că erau încă bombe neexplodate? și nu ne‑a lăsat.

După aceea ne‑am mutat în Elisabetin la o cunoștinţă de‑a noastră și acolo am stat cinci persoane într‑o cameră. Și, ce‑a mai fost ? !?

(Din perioada copilăriei ce vă mai aduceţi aminte ?)Era o familie acolo care erau hitleriști? una dintre cele trei femei era angajată la aviaţia germană hitleristă și a avut un copil mic, nu i‑a dat voie? copilul așa de mult ne‑a iubit ! Tot voia să vină la noi, o fetiţă era? și nu i‑a dat voie mama sa vină. Și ea spunea în nemţește că n‑are voie, spunea : ?N‑am voie să vin, că voi sunteţi evrei !?? Aveau așa o ură?

(Dvs. aţi vorbit acasă maghiara ?) Maghiară am vorbit în casă, cu bunicul, că și el a stat cu noi, adică făcea naveta între fiica de la București și noi? și am vorbit cu bunicul și nemţește și am știut aproape la perfecţie limba germană. Acasă am vorbit ungurește, și cu prietenii mai mult românește. La școală numai românește am învăţat, dar am avut un profesor de limba ebraică și restul am făcut în româ­nește? am făcut și latină pe vremea aia. Am avut doi profesori români și restul au fost evrei. Și de muzică am avut evreu? După război aș fi putut să continui școala, dar eram deja mai în vârstă?

(Aţi participat la baluri ?) Surorile mele se mai duceau cu mama la dans, că era școală de dans, dar eu nici acum nu știu să dansez. Eu n‑am dansat niciodată, nu mi‑a plăcut. (Dar ce făceaţi în timpul liber ?) Citeam foarte mult. Citeam și aveam o prietenă la Galaţi care a fost bombardată acolo și a venit în Timișoara, și cu ea? S‑a căsătorit și ea și a rămas aici. Cărţile le luam de la biblioteca de împrumut și mai luam de la cunoștinţe? citeam literatură, romane.

(Unde mergeau la dans surorile dvs. ?)Mergeau la școala de dans la ?Válkay?. Eu niciodată nu am fost la nici un bal. Cu soţul meu mă duceam, nu la chefuri, dar ne‑au invitat unul și altul?

(Unde aţi locuit în Elisabetin ?)În strada Martirul Ciordaș am stat, la niște cunoștinţe, tot evrei? am stat din 1944, de când ne‑a bombar­dat? nu se găseau locuinţe și am stat în chirie acolo. Familia se numea Banyhádi și au avut o băcănie chiar pe Martirul Ciordaș. Aveau și ei un băiat. Și de acolo ne‑am mutat lângă cimitirul din Calea Șagului, unde am închiriat o cameră, iar bucătăria era comună. Acolo au venit rușii și ne‑au luat o pivniţă? Și mi‑aduc aminte că așa frică ne‑o fost? Tatăl meu știa puţin rusește, că el a făcut prizonieratul în Rusia, și pro­prietăreasa unde am locuit a avut un butoi mare, că ea făcea vin, și când au venit? Ne‑a spus să avem grijă că o să vină rușii să ocupe pivniţele? Și ne‑am ascuns în butoi toate fetele, împreună cu fiica proprietăresei? Și au pus capacul. Iar rușii, când au văzut pivniţa, le‑a plăcut, și când au văzut butoiul, au vrut să‑l mute, dar era greu, nu ? Și noi, acolo râdeam? eram de doișpe­treișpe ani? Și au ridicat capacul, ne‑au văzut? au zis că nu trebuie să ne fie frică, că ei nu ne fac nici un rău, și ne‑au scos bucată cu bucată.

În curte era o bucătărie de vară și ei acolo s‑au instalat. Au ocupat pivniţa și bucătăria de vară, dar au fost foarte cumsecade, ne‑au adus și alimente? Era unul evreu între ei, Ivan Kurașov, când a auzit că suntem evrei a fost foarte cumsecade. El a fost comandant, ne‑a dat alimente, la mama i‑au dat o mașină de cusut? ce‑au luat ei de la oameni? El era căpitan? Au stat? nu știu cât, dar în timpul bombar­damentului îmi aduc aminte că am plecat din casă pentru că atunci intrau rușii și ne‑a fost frică și am plecat cu părinţii noaptea, pe jos, de acasă și am mers în Fabric. Și acolo ne‑a primit o familie, am stat o noapte, până au intrat rușii? (Era panică în oraș ?) Era? Se știa că o să intre rușii și am auzit că fură, că iau ceasuri? nu cei care or venit acolo, dar alţii au intrat? și tot ne ascundeam de ei? au intrat în casă și au cotrobăit acolo și ceasul meu a fost acolo, pe bufet. Și eu așa m‑am rugat să nu‑l ia? Asta când locuiam acolo, pe Martirul Ciordaș?

Nu v‑am spus că atunci când am locuit la gară, era pe vremea lui Antonescu, ne‑a luat tot, nu din casă, dar a trebuit să predăm haine, radioul? am avut o bicicletă, mi‑a luat bicicleta? toţi evreii trebuiau să predea nu știu cât? lenjerie de pat? și bicicleta? și am și acum bonul de la poliţie, că mi‑au luat‑o? bicicleta am primit‑o de la prietena mea de acolo de unde am lucrat? și nici nu am folosit‑o prea mult, că mi‑a și luat‑o?

Și pe urmă a trecut și asta? Prietena de care spuneam era Lotte Reiter, fiica proprietarului unde am lucrat, Reiter Carol. Pe el l‑au și executat, că au zis că e sionist? Când avea prăvălia de var, acolo au venit deportaţii din Bor, din Serbia. El a primit să locuiască la el niște băieţi care au venit din lagăr, din deportare? soţul meu a fost deportat din Ungaria și a fost în mină de cupru la Bor, în Iugoslavia. Și acolo, la Reiter, l‑am cunoscut pe soţul meu. El, când m‑a văzut, s‑a îndrăgostit de mine și n‑a mai vrut să se întoarcă în Ungaria. El stătea cu mama lui la Budapesta. Eu lucram la Reiter și ei erau vreo trei‑patru băieţi și el nu a mai vrut să meargă înapoi în Ungaria, că atât a suferit din cauza ungurilor, a hortiștilor, care erau la putere, și a spus că el nu se mai întoarce și se căsătorește cu mine. Eu aveam optșpe ani atunci și el era cu zece ani mai mare decât mine, cu aproape unșpe ani. Îl chema Herczegh Ian, iar pe mine de fată m‑a chemat Weisz Margareta.

A terminat Academia Comercială la Budapesta și a avut voce foarte bună, a vrut să dea la Operă acolo și tocmai atunci l‑au deportat, când a fost deja luat în evidenţă pentru examen, și nu a mai ajuns. L‑au deportat. Și ne‑am căsătorit în 1946, 13 ianuarie. El s‑a dus înapoi la Budapesta ca să‑și facă actele, a cerut cetăţenia română și a și primit‑o. Era născut în 15 ianuarie 1913 și a murit în 1984.

(Aţi fost cu soţul la Budapesta ?)De multe ori. În fiecare an, concediul l‑am făcut acolo. Soacra locuia acolo, până a murit? Dar pe ea, în timpul războiului, după ce l‑au dus pe soţul meu în lagăr, pe ea au scos‑o afară din casă, au dus‑o pe malul Dunării și i‑a pus în șir pe toţi evreii care au rămas acolo și era să‑i împuște, dar nu știu cum au scăpat? pe unii i‑a împușcat. Acolo era mai rău ca aicea, acolo, în Ungaria. Și aicea se zice că nu era Holocaust, dar în timpul lui Antonescu omora evreii și îi executa?

Reiter Carol a avut o fabrică de var în Căvăran, între Lugoj și Caransebeș. Și a spus să mergem acolo, că ne dă casă și tot până învaţă el românește? Soţul meu a fost șeful serviciului aprovizionării acolo și eu am fost casieră. Și acolo el a învăţat românește, dar știţi cum ? Singur, din dicţionar, din ziare, din cărţi. La perfecţie, nu aţi fi zis că nu e român. Nici accent nu a avut. (Dvs. vorbeaţi românește cu el ?) Eu râdeam de el la început, și atunci a zis : ?Ai să vezi că eu singur am să‑nvăţ !?. Și a învăţat și pe oricine puteţi să întrebaţi cum a vorbit el românește și cum a știut ! A citit dup‑aia numai cărţi?

(Aţi locuit deci la Căvăran ??)Acolo am locuit șapte sau opt ani, până a învăţat el bine românește. Apoi am venit la Timișoara și a fost angajat la ceva de reparaţii auto militară? peste tot a fost numai la aprovizionare, pe urmă la ?Electrometal?, și de‑acolo s‑a și pensionat.
A fost și foarte bolnav, i s‑a tras de la deportare boala lui. A avut o depresie? sunt nouășpe ani de când a murit.

În noiembrie 1946 s‑a născut fiul meu, Robert. El a avut două fete. A divorţat de prima soţie, și fata asta mare a fost cu prima soţie. Ea nici nu a murit aici, a murit în Italia, că mama ei a plecat în Italia. Eu am crescut‑o pe fată, pe Daniela. Prima soţie era româncă. A doua soţie este evreică, Iuditha, iar pe fată o cheamă Andreea. Locuiesc în Timișoara, pe Calea Girocului.

Dacă vreţi să știţi despre viaţa comunitară, cum era înainte, asta cred că vă interesează mai mult, dacă vreţi să veniţi la Comunitate să vorbiţi cu domnul Prim‑Rabin, el să vă spună?

(Povestiţi‑mi despre obiceiurile de nuntă, cum se face?) Asta tot de la el ar trebui, că noi nu suntem așa habotnici ca să? nu ne ţinem așa de religie. Noi mai mult asimilaţi am fost?

(Aţi primit o educaţie religioasă ?)Ore de religie au fost. Dar acasă, nu. Tatăl meu mai mergea la sinagogă, vineri seara, și mai ţineam sărbătorile când trăia tata, dar mama nu era deloc habotnică, adică nu ţinea religia. Și noi nu am fost crescuţi într‑o atmosferă religioasă. Mama nu era deloc religioasă, și nici bunicul din partea mamei. Tatăl meu era habotnic, el ţinea, el mergea la templu. La noi se citește din Tora și, uneori, rabinul îl chema pe el să citească din Tora… și ce fericit a venit acasă ! (Nu vă lua și pe dvs., copiii, vinerea, când mergea la sinagogă ?) Nu, eu acum mă duc. Când eram tânără nu mergeam decât la sărbătorile mari, cum e Anul Nou. La noi, este sărbătoare mare, Roș Hașana, atunci mergeam cu colegii de la școală? Dar așa, ca să mergem în fiecare săptămână, cum se obișnuiește, nu. Acum mă duc în fiecare săptămână, în fiecare Sâmbătă.

(Și băiatul dvs. ?)El, deloc. El are colegii lui. El lucrează la tele­foane, la ?Romtelecom?, și are numai colegi români și sârbi și nu ţine? nimic nu ţine? (Dar nora dvs., fiind evreică ??) Fiind evreică, tot nu ţine. Și ei au o societate unde numai o familie sunt evrei, restul sunt creștini toţi. (Dar când trăiau părinţii dvs., ţineaţi legătura cu alte familii de evrei ?) Nu? (Sau apoi, fiind la Comunitatea Evreilor?) Da, aici m‑am mai cizelat și eu. De când sunt la Comunitate merg la templu și am prietene evreice?

(Acum la templu merg tot cei mai în vârstă sau merg și tineri ?)Nu, tineri, nu. Unul‑doi tineri care merg, pentru că noi avem o formaţie corală, ?Talmud‑Tora? îi zice, și copiii de acolo mai vin de sărbători la templu, dar în alte zile, nu. Numai bătrâni.

Eu în Fabric merg la templu. (Dvs. cum aţi redescoperit tradiţia evreiască ? Lucrând la Comunitate și mergând acolo ?) Da. Acolo am învăţat cum trebuie să fie un evreu adevărat. În rest, când eram tânără, nu prea.

Copiii căutăm să‑i aducem la ?Talmud‑Tora?, la asociaţia asta a copiilor, unde învaţă și religia și să citească, să scrie, că în altă parte nu au unde să înveţe, că nu există școală evreiască, nu mai e. Copiii care vin la organizaţie vin la cursurile de iudaism.

(Ce înseamnă acum să fii bun evreu ?)Să ţii sărbătorile, să cotizezi, să fii membră în Comunitate? (Să fii membru și să fii implicat în ceva ?) Nu neapărat. Să cotizeze și să vină la templu, dar nu prea vin. Nici nu mai sunt mulţi evrei? vreo patru sute de evrei mai sunt în Timișoara. (Acum se ţine slujbă la toate templele vineri seara ?) Numai în Fabric și în Iosefin, acolo. La astea două temple.

(Aţi fost obligată să purtaţi steaua ?)Nu, aia nu. Dar, știţi, pe vremea aceea s‑a defilat de 8 iunie, pe arenă, toate școlile. Și când a ajuns Liceul Israelit la rând, atunci s‑au auzit huiduieli : ?Jos jidanii !?. Și atunci nu ne‑am mai dus? nu mai știu ce sărbătoare era? (Era ziua străjeriei ?) Da. Nici nu am fost străjeri. Era la Stadionul C.F.R., și de vreo două‑trei ori ne‑a dus și pe noi să defilăm și apoi ne‑au huiduit și ne‑au strigat : ?Jidani !??

Eram în aceeași clădire și fetele, și băieţii la liceu, dar eram separat pe clase?(Aţi avut prietene mai bune în școală ?) Am una cu care și acum sunt prietenă bună și cu care și acum ţin legătura, după soţ o cheamă Neumann, a murit și soţul ei, Varvara o cheamă. Am fost la Arad în excursia organizată de ?Organizaţia Sionistă?? (Erau și fete în ?Organizaţia Sionistă? ?) Țineam ședinţe? cât timp eram la gimnaziu? erau ședinţe cu Israelul, ca să căutăm să mergem în Israel? (Și unde se ţineau ședinţele ?) Aveam închiriat într‑o curte mare, în Fabric, undeva. Acolo erau garaje și acolo ne‑a dat? dar asta era după război? Erau și fete, și băieţi.

(Și aţi vrut să plecaţi în Israel ?)Atunci am vrut, dar nici vorbă, părinţii nu ne‑au lăsat. Atunci aș fi mers, când au mers prietenele mele? au fost care au ajutat să construiască Țara Evreiască, că nu era nimic. Când ele s‑au dus, imediat după război, nu era nimic acolo, și ele au contribuit la clădirea unei ţări. (Părinţii dvs. nu au vrut să meargă ?) Părinţii mei nici nu au vrut să audă măcar. Noi, copiii, am vrut să plecăm. (Ei de ce nu voiau să plece ?) Nu? nu au vrut să plece? (Din ce motive ?) Păi, nici nu era vorba să plece? (S‑au obișnuit aici ?) S‑au obișnuit? (În ce an era asta ?) Era imediat după război. După aceea, numai cu aprobări?