SIDONIA ILLES (n. KATZ, 1919, Satu Mare) – ?Părinţii și fraţii mei au fost deportaţi la Auschwitz, unde au fost gazaţi?

Mă numesc Illes Sidonia. M‑am născut în orașul Satu Mare, în
10 ianuarie 1919. Părinţii mei au fost evrei religioși, cinstiţi și săraci. Am fost patru fraţi, adică încă o soră și doi fraţi. Fiindcă am fost săraci, am căutat să câștig ca să ajut familia. Am plecat astfel la București în căutare de lucru. La București am lucrat în diferite locuri, unde am fost angajată ca muncitoare.

Între timp a intervenit rasismul și peste tot s‑a căutat să se scape de evrei, într‑atât că am fost și eu urmărită.

Tot în acea perioadă, părinţii mei au fost deportaţi la Auschwitz, unde au fost gazaţi. Părinţii, fraţii și cincizeci și două de persoane din familia mea…

Părinţii mei s‑au numit Katz, Moise și Bella (născută Moscovici). Exact, nu știu în ce an erau născuţi. Ei n‑au reușit să trăiască mai mult, fiindcă între ?40 și ?44 au fost duși la Auschwitz, unde au fost gazaţi.

Eu am rămas în viaţă datorită plecării mele din ţară, fiindcă am fost urmărită rasial de către poliţie. Am plecat în U.R.S.S. Atuncea era liberă trecerea și am plecat ca să‑mi salvez viaţa.

Am trăit în U.R.S.S. în multe locuri, fiindcă a început războiul și atunci noi ne‑am evacuat mai departe și am ajuns până la Uzbekistan. Am trăit acolo până la sfârșitul războiului, în colhoz, în orașul Samarkand.

După ce s‑a terminat războiul, am început să mă interesez dacă a rămas cineva în viaţă din familia mea și am aflat atuncea de o soră a mamei, care a fost și ea dusă la Auschwitz și care a scăpat de‑acolo. Această mătușă m‑a înștiinţat că toată familia a fost nimicită.

Când s‑a terminat războiul m‑am evacuat la Cernăuţi, unde m‑am căsă­torit în ?47 și am avut un copil. Soţul meu s‑a numit Illes Francisc.

În ?50 am născut un băiat și de‑atuncea am început să luptăm ca să ne repatriem în ţară, dar n‑a fost așa de ușor, ci foarte greu am reușit să venim înapoi, fiindcă nu ne‑au lăsat de acolo. Până ce, în sfârșit, în ?55, am reușit să ne întoarcem în ţară… Copilul a crescut, el se numea tot Illes Francisc.

…Anul trecut [în 1998 ? n.n.] a murit băiatul, și după zece luni a murit soţul, iar eu sunt acuma absolut singură. Cu pensia asta mică…

(Cum se numeau fraţii și surorile dvs. ?)Unu? din fraţii mei se numea Sigmund, celălalt Eugen, iar sora mea Rashel. Ei erau mai mici, eu eram cea mai mare. Și toţi au fost duși la Auschwitz, și nimeni n‑a mai rămas dintre ei.

(Din Satu Mare au fost luaţi ?)Da, că atuncea a aparţinut Ungariei. Eu sunt în viaţă datorită faptului că în timpul acela am plecat.
Și pentru că am plecat, nu primesc nici un ajutor. Altfel aș fi primit, așa cum primesc mulţi alţii, dar dacă aș fi rămas, aș fi avut soarta fraţilor mei.

(Aţi mai primit vreo știre de la ei în acea perioadă ?) Nu, n‑am știut nimic. Eu am tot dat în ziare anunţuri, din Uzbekistan, ca să aflu ceva despre ei.

Mătușa mea, care s‑a întors de la Auschwitz și care rămăsese în viaţă, mi‑a scris că toată familia a fost arsă. Ea a fost între cei mai tineri, fiindcă bunica mea a avut mulţi copii, și ea a rămas în viaţă.

(S‑a mai întors cineva de la Auschwitz din familia dvs. ?) Încă un nepot s‑a mai întors, care trăiește acum în Ierusalim, Tesler se numește.

Mi‑a povestit mătușa mea cum a fost la Auschwitz, că eu m‑am întâlnit cu ea atunci când m‑am întors. Mi‑a povestit că a fost tatuată și a reușit să scape numai datorită unei întâmplări. Ei au fost împărţiţi în două părţi : cei care au mers la gazare și cei care au fost capabili încă să lucreze. O mamă și‑a schimbat atuncea locul, trecând de la cei care urmau să meargă să muncească la cei care urmau să fie omorâţi, ca să fie cu fiica ei în același loc. Datorită acestui fapt mătușa mea a rămas în viaţă, căci ea a fost cea cu care a schimbat acea femeie locul. Așa a fost să se întâmple?

Acolo lucrau la ce i‑a pus, însă ăștia erau mai tineri, puteau să muncească și aveau încredere în viaţă, dar a fost foarte greu, foarte greu. Ea nu prea auzea bine, dar a murit la vârsta de 86 de ani, în Ierusalim, anul trecut.

Cei care erau gazaţi erau apoi arși, după care se făcea săpun.

Eu am făcut o excursie la Auschwitz și am depus flori la ușa crema­toriului unde au fost arși părinţii mei. Totul arată acolo ca o vitrină… părul care‑o fost tuns, ochelarii de la copii, lucrurile rămase de la oameni. Asta eu am văzut cu ochii mei. Am văzut multe fotografii și tot am căutat, poate găsesc pe cineva dintre ai mei, dar n‑am găsit…

(Câţi ani aţi stat în Rusia ?)Cincisprezece ani, că nu mi‑au dat voie să vin acasă. Numai în ?55 am reușit să venim. Am fost și la Muzeul Holocaus­tului. E groaznic acolo. Să vă spun un singur lucru care m‑a impresionat. Am fost la acest muzeu unde foarte multe milioane de copii au fost nimiciţi. A fost făcut un fel de muzeu și am intrat undeva și s‑a făcut lumină și‑apoi s‑a văzut numai bolta cerească, plină cu stele, și s‑au strigat nume de copii : cinci ani cutare, cutare… și asta s‑a auzit ca un ecou.

(Unde l‑aţi cunoscut pe soţul dvs. ?)În U.R.S.S. El este din Timișoara și a fost în locurile unde am fost și eu. Acolo ne‑am cunoscut, și am avut o viaţă foarte, foarte grea, fiindcă clima din Uzbekistan ne‑a atacat și până nu am părăsit teritoriul Uzbekistanului am avut malarie, de care n‑am scăpat.

În U.R.S.S. am lucrat de toate : la pământ, la cartofi, la culesul bumbacului, la orez, până în genunchi în apă… tot ce se poate munci. Munci grele am făcut, până s‑a terminat războiul, și cu foarte mari greutăţi ne‑au dat voie și am venit în vizită la părinţii soţului, care locuiau în Timișoara, și n‑am mai vrut să mergem înapoi.

A fost atunci o înţelegere între România și U.R.S.S. Ne‑au spus că, dacă vrem să ne întoarcem, putem, dar trebuie să cerem cetăţenia română. Noi n‑am renunţat niciodată la cetăţenia română, dar nu ne dădeau drumul acasă și n‑aveam ce să facem până nu se terminau cei cincisprezece ani. Când am venit înapoi, fiul meu avea cinci ani și… anul trecut a murit de leucemie, iar eu am rămas singură, singură… cu pensia pe care o am… și îmi este foarte greu.

(Unde aţi locuit în U.R.S.S. ?)Pe parcurs, cum a început războiul, ne‑au evacuat, după cum s‑a bombardat. Pe jos, de la Chișinău până la Odessa și pe urmă mai departe, eșalonat, până am ajuns unde nu e frig, adică în Uzbekistan, unde este clima mai blândă. Acolo am apucat malarie, dar totuși am lucrat la colhozuri și peste tot unde s‑a putut… până ce s‑a terminat războiul și soţul meu a cerut de la mama lui chemare și am venit ca în vizită în Timișoara.

Acolo am lucrat la colhoz, am cosit grâu, am adunat cu mâna bum­bacul… toate muncile agricole posibile le‑am făcut, ca să ne menţinem în viaţă. Mereu am primit câte o cămăruţă undeva, unde ne‑am gospo­dărit cât am putut. Soţul meu tot la câmp a lucrat și a mai adus cartofi și am fiert. Grăsime n‑am avut, pâine n‑am avut… și‑atunci am trăit mereu din ce s‑a găsit.

(Erau și alţi evrei acolo ?)Da, erau. Și din România au fost. Am rezistat, fiindcă am fost tineri și n‑am fost alintaţi de viaţă, și astfel am rezistat tuturor greutăţilor.

(Câţi ani aveaţi când v‑aţi dus la București ?)16 ani… Copilăria mea a fost foarte grea. Am avut o sărăcie cumplită. Părinţii mei au fost oameni cinstiţi. Tatăl meu a fost învăţător, iar mama casnică. Patru copii au fost greu de întreţinut. Noi stăteam chiar în Satu Mare, în chirie, nu în casă proprie, și mereu era problema chiriei, a lemnelor… traiul era foarte greu. Eu am avut o copilărie foarte grea.

(De ce v‑aţi dus tocmai la București de la Satu Mare ?)Fiindcă la noi acolo nu era posibilitate să câștig bani, dar la București am știut că asta‑i capitala și acolo s‑a găsit de lucru. Mereu am găsit de lucru în București, dar între timp a intervenit această urmărire rasială. Peste tot evreii au fost daţi afară și‑atuncea n‑am mai avut unde să lucrez.

Eu am lucrat în diferite fabrici de tricotaje, am fost o întreprinzătoare și n‑am avut frică de muncă. Întotdeauna am găsit de lucru. Am lucrat la ţesătorie de panglici, am știut bine să lucrez la mașina de ţesut. De toate am muncit, dar atuncea a‑nceput cu evreii.

De locuit am locuit la Baba Dochia, cu încă o bătrână evreică. Când a fost liberă graniţa României, când s‑a cedat Basarabia, eu fiind atuncea urmărită mereu, căci mă căutau și‑acasă, am hotărât să plec, pentru că era liber la graniţă. M‑am gândit că astfel rămân în viaţă.

(În Satu Mare cu ce se ocupau evreii ?) Erau tot felul de meșteșugari în Satu Mare, dar în satele moldovenești evreii lucrau pământul ca și ceilalţi, că au fost timpuri când evreii n‑au avut dreptul să stea peun loc.

(Cum era Timișoara înainte ?)Nu e mare diferenţă. Eu, atunci, imediat, am început să lucrez la Institutul Politehnic și am avut o muncă foarte frumoasă. Am lucrat cu profesori, am urmărit temele știinţifice, am dat bibliografie, știind câteva limbi, am urmărit cărţile străine care‑au intrat în bibliotecă prin schimb și am dat liste lunare pentru temele de cercetare și am avut relaţii cu mulţi profesori care și azi mă mai cunosc când merg pe stradă. Am lucrat douăzeci și ceva de ani la biblioteca Institutului Politehnic. Noi eram aicea unde era Liceul Piarist, acolo este și acuma sediul Bibliotecii Centrale.

(Cum vă petreceaţi timpul liber când eraţi tânără ?) Înainte, când eram tineri, mergeam în excursii la Șag, iar altfel munceam. Eu n‑am ajuns la baluri, că am fost săracă și n‑am avut timp, că munceam.

La teatru mai mergeam, și la București îmi plăcea foarte mult teatrul. La operă mergeam și înainte și îmi place și acuma. La cine­matograf am mers foarte mult, că îmi plăcea. În Asia Mijlocie, în Samarkand, mergeam la cinema, că era mai ieftin decât pâinea, pentru că nu puteam să cumpă­răm nimica cu banii aceia. Acolo am fost în ?42, când era războiul și m‑am evacuat. Nu m‑am oprit, pentru că, așa cum înaintau nemţii, n‑am vrut să mă găsească undeva, și atuncea am mers până în adâncul Uzbekistanului.

(Aţi mai fost și în alte ţări ?)Am mai fost de când sunt aicea. Am fost în Cehoslovacia, în Ungaria, în Cracovia a fost foarte frumos, am fost și în Germania, la fiul meu, la München. Faţă de nivelul meu de trai de aicea, sigur că acolo e mai bine, dar cine vrea să lucreze și cine nu are frică de lucru, să știţi că se poate. Dacă vrei să lucrezi, orice poţi să găsești, așa cum și fiul meu era la început.

(În ce relaţii aţi fost cu românii ?)Eu întotdeauna am avut relaţii foarte bune, și acuma am prieteni români. Eu nu fac nici o diferenţă. Și cu nemţii la fel, dar acuma ei au plecat. Eu cu toată lumea, cu orice neam, și cu rușii m‑am înţeles, că am învăţat acolo și rusă. Am făcut și școală în Rusia și am și certificat de traducător din limba rusă, iar la început am și câștigat cu asta.

În Germania, când am fost, am constatat că au fost foarte amabili, dacă ei văd că ești om. Eu nu am resentimente, și nici ei. Eu peste tot, cu cine vorbesc, eu spun că sunt evreică, că dacă mă primește, mă primește așa cum sunt.

Eu întotdeauna am fost privită bine.

(Acum mai aveţi prieteni ?)Da, dar sunt acuma așa de departe, căci am prieteni în America, în Israel, în Germania, în Ungaria. Eu le‑am scris permanent și primesc și de la ei scrisori. Aici am o nepoată.

(La școală cum era ?) Cât am fost la școală, a fost bine. Șapte clase am făcut, dar pe urmă, în U.R.S.S., am terminat bacalaureatul și am făcut ?Tehnicum? de bibliotecar. Am absolvit acest curs și am devenit bibliotecară. În Cernăuţi și în Timișoara am lucrat ca bibliotecară. În Timișoara am lucrat la Biblioteca Centrală a Institutului Politehnic, ca bibliografă, și am lucrat foarte bine.

(În ce limbă aţi învăţat la școală, la Satu Mare ?)În limba română. Eu n‑am învăţat în limba maghiară, ci în limba română, dar de vorbit vorbeam foarte mult limba maghiară.

(În familie în ce limbă vorbeaţi ?)În familie vorbeam evreiește și ungu­rește, iar în română la școală. (Cine se ocupa cu educaţia în familie ?) Mama s‑a ocupat cu educaţia copiilor.

Mie întotdeauna mi‑a plăcut să învăţ și nu mi s‑a părut grea școala. Până în ziua de azi îmi place să învăţ, îmi place s‑ascult engleza, germana, să vorbesc și să citesc în aceste limbi, de asemenea citesc în limba rusă.

(Se făceau și cursuri de ebraică la școală ?)Nu, eu de‑acasă am știut, fiindcă am fost crescută într‑o familie foarte religioasă. Acuma îmi este foarte greu, fiindcă numai în omenie pot să mai cred, și omenie mai este foarte puţină. Religia la evrei e foarte severă, mai ales cea ortodoxă e foarte, foarte severă. De acasă așa am fost crescută, în cea mai strictă religiozitate.

Pe urmă am ajuns în lume și m‑am convins ce se‑ntâmplă în viaţă… Părinţii mei au fost săraci, cinstiţi, n‑au furat, n‑au făcut nici un rău, și totuși au fost duși la Auschwitz, numai pentru că vina lor a fost că s‑au născut evrei… Și eu am rămas în viaţă numai pentru că am plecat de‑aicea.

Eu am fost crescută în religia strict ortodoxă, cu reguli foarte stricte. Asta este tradiţia, fiindcă la evrei, din timpuri străvechi, nu au putut să le explice ce este sau nu e igienic, deci s‑au făcut niște legi, când nu e voie să mănânci carne de porc, când nu e voie să mănânci lactate, după carne sau după grăsimi.

De Paște nu e voie să mănânci pâine, ci numai aceea care la evrei se face subţire și se numește maţa, ca amintire că au scăpat din robie. Evreii au fost în robie, în Egipt, așa spune legenda, și pe urmă, când au vrut să scape, Moise, care a fost conducătorul lor și care a fost un om de știinţă, a socotit că o să fie flux și reflux și exact pentru acest timp a căutat să‑i scoată prin mare pe evrei, când marea s‑a retras, iar ei n‑au mai putut atunci să facă pâinea, și pâinea nedospită e ca amintire că au scăpat din robie. Paștele este sărbătoarea scăpării din sclavie și de aceea nu se mănâncă pâine, ci doar acea pâine care a fost coaptă la soare.

Sunt sărbători… de Rusalii, când li s‑au dat evreilor cele zece porunci… așa e tradiţia. Asta e sărbătoarea când li s‑a dat morala, cele zece porunci, care au rămas până astăzi o bază morală a societăţii.

Pe urmă este Anul Nou și o zi de post, când evreii postesc ca să se lepede de toate păcatele. Atunci nu e voie de mâncat nimica. După aceea vine ?Sărbătoarea recoltei?, în septembrie.

Iom Kipur, ziua în care se postește, e post negru de tot și toată ziua se fac rugăciuni, iar peste câteva zile e ?Sărbătoarea recoltei?, când evreii fac niște șatre, cu corturi. Cortul e împodobit cu tot felul de fructe, și asta este ca încheierea sărbătorii de toamnă, de recoltă. Mai e o sărbătoare, iarna, care se numește ?Sărbătoarea luminilor?, Hanuca. În fiecare zi se aprinde o lumânare. Iarăși e o tradiţie, cu templul. (Eu le știu, pentru că așa m‑am născut și am crescut, dar acum nu mai sunt așa religioasă.) În fiecare zi se aprinde cu o lumânare mai mult, până la opt. Lumânările sunt puse în menora, așa se numește.

La evrei este sinagoga. Cei religioși, ortodocșii, merg în fiecare săptămână, Sâmbăta, la sinagogă. Se adună acolo și trebuie să fie zece bărbaţi ca să facă o slujbă. Femeile, în genere, merg o dată pe an, când este Anul Nou sau ziua de Iom Kipur, când se spune că e și ziua pentru morţi, când se fac rugăciuni și e cam la o săptămână după Anul Nou.

Există și un calendar evreiesc în care scrie acestea. Anii, la evrei, se socotesc cu cinci mii și ceva, așa e anul, nu creștinesc, altfel. În calen­darul evreiesc scrie și în românește, și în ebraică, și în limba idiș. Limba idiș e ca germana. Evreii unde au trăit, acolo s‑au acomodat, și limba lor a luat aceeași formă ca în ţara respectivă.

În Cernăuţi s‑a vorbit altfel evreiește, mai mult seamănă cu germana, iar în Polonia, altfel, că au fost aceste slavisme. Un fel de dialecte. După religia evreiască, copiii trebuie să‑nveţe iudaistică de mici.

Evreii foarte religioși, băieţii, își lasă niște perciuni, iar în biserică trebuie să aibă capul acoperit și e necinstire dacă nu porţi nimic pe cap. În biserică, unde sunt ortodocși, se cere ca femeile să aibă ceva pe cap. Pe urmă mai sunt o mulţime de lucruri…

La evrei și viaţa conjugală are anumite legi, lucruri care înainte nu s‑au putut explica oamenilor, ca igiena să fie păstrată au fost anumite legi. Astea erau însă legi scrise, nu în cele zece porunci, în care era scrisă baza etică, morala, care este de fapt și morala creștină. La noi sunt foarte multe cărţi. Se spune că e ?poporul Cărţii?, pentru că de mici copii sunt învăţaţi să scrie, să citească. Dacă nu s‑ar fi păstrat tradiţiile, poate nici poporul n‑ar fi rămas ca atare, fiindcă fiecare popor are tradiţiile lui, dar acest popor a fost foarte izgonit de peste tot în decur­sul veacurilor.

Au fost foarte multe locuri unde a intervenit antisemitismul. De exemplu, în Rusia evreii n‑au avut voie să aibă proprietate, n‑au avut voie să lucreze, și atunci, din acest motiv, s‑a mai dezvoltat comerţul, că nu era voie ca ei să fie la un singur loc.

Acum evreii lucrează frumos pământul acela arid. În Israel, fiecare bucăţică de pământ se lucrează cu mult sârg.

De aceea zic că pe parcurs s‑a dezvoltat comerţul. Pot să vă spun și o anecdotă evreiască. Se spune că odată un evreu s‑a dus la ţarul rus și‑a spus că el promite că, dacă îi vinde lui fumul de la o fabrică, atuncea în tezaurul ţarului o să depună o sumă foarte mare. Țarul a spus atuncea : ?Hai să vedem, să‑ncercăm?. Acest evreu s‑a dus la fabrică și‑a spus : ?Uite, fumul ăsta este al meu, și eu nu‑ţi dau voie ca fumul să meargă încolo, ci numai încoace, numai dacă plătești atâta poate să meargă?. Și el a reușit să adune o mulţime de bani și i‑a adus la ţarul rusesc. Țarul a spus că, dacă ei sunt capabili de asta, le dă voie să se așeze pe anumite teritorii, că ei n‑au avut voie să stea pe un teritoriu și mergeau astfel de la un loc la altul. Și în Rusia ne izgoneau când m‑am dus eu, dar era război și toată lumea era în cel mai mare necaz. Acolo trăia toată lumea foarte greu, și cum a fost Rusia, toată Ucraina distrusă, asta numai eu am văzut. Atunci când m‑am întors, am văzut că totul a fost ars și nimicit.

(Cum e botezul la evrei ?)La evrei este un botez special. E un ritual evreiesc care se socotește și‑acuma. Se spune că și din punct de vedere igienic este bun. Asta se socotește la evrei după o săptămână și pentru asta este un om special, care se pricepe. Prin asta se consideră că el este evreu. Abia la 13 ani el se face matur. Majoratul e la 13 ani, când iarăși este o ceremonie religioasă, prin care el trebuie să corespundă la anumite întrebări care sunt pregătite pentru acest caz, cum este și la creștini. În Israel acuma se face și la fete. Înainte nu știam, dar acuma se face. Unde se trăiește mai bine se fac și serbări, ca o nuntă, unde se adună și sunt tot felul de tradiţii, mâncare.

(În trecut cum se făceau căsătoriile la evrei ?)Cine se ţinea tare, se căsătorea tot cu un evreu. Noi, de‑acuma, niciodată nu am considerat asta, principalul este să te înţelegi și să fii om, nu contează dacă ești catolic sau altceva… om să fii. Nunta, iarăși, este foarte religioasă. La evreii foarte religioși, tinerii nu se cunosc, numai părinţii se înţeleg, după tradiţia veche. Înainte fata trebuia să aibă zestre, iar băiatul trebuia să aibă școală, să fie înzestrat. Mai întâi se face așa‑numita logodnă, când se sparge o farfurie de porţelan, care înseamnă că peretele care i‑a despărţit nu mai există, că se pot vedea de acuma. Asta e tradiţia. Pe urmă, când se face nunta, se face un baldachin pentru cei căsătoriţi. Ea e îmbrăcată în alb, iar el, după tradiţia veche, într‑o cămașă albă și lungă, cu care se îmbracă omul și când moare. Deci, în cel mai drag moment, să nu uiţi că viaţa are și un sfârșit. Cămașa e făcută frumos, cu dantelă, iar deasupra e frumos îmbrăcat. Atuncea beau dintr‑un pahar de vin, amândoi, iar pe urmă se sparge paharul, și asta înseamnă că zidul a dispărut dintre ei și că au putut să se vadă. Asta‑i tradiţia veche. Se păstrează și acum tradiţia, dar mai puţin.

(La ce vârstă se făcea căsătoria ?)La evreii religioși, destul de timpuriu, dar până la 20 de ani, cam așa era legea, că după 20 în sus se socoteau de‑acuma fetele bătrâne. La doliu, de exemplu, se așează pe pământ, ca semn de doliu, iar bărbatul nu se bărbierește, se acoperă oglinda și se rupe haina, tot ca semn de doliu. Se stă o săptămână în doliu și pe urmă, în fiecare an, se ţine ziua morţii, timpul comemorării, când se aprinde un opaiţ și o zi întreagă arde. În fiecare an, asta e tradiţie, cât trăiești. La evrei mai este tradiţia ca numele să se dea după morţi, după rude apropiate moarte, după bunic sau altcineva. Asta este ca o cinstire a numelui celui care a murit. La înmormântare e foarte simplu, e cea mai simplă. Chiar într‑un coșciug, se îmbracă numai în alb. Nu se fac pomeni la evrei.

(Există anumite mâncăruri specifice la evrei ?)Sunt mâncăruri spe­ci­fice și e ceva tradiţional, pește umplut. O altă mâncare evreiască se face cu carne de gâscă. Se pune Sâmbăta în cuptor, asta este tradiţie evreiască. În orașele mari sunt acuma și restaurante, așa cum este bucătăria chinezească, așa este și evreiască. Și prăjituri se fac. E o sărbătoare care se numește Purim, și acolo iarăși e o tradiţie. Regele persian a avut un ministru care a dat ordin ca evreii să fie nimiciţi, și atuncea o femeie foarte frumoasă, Estera, a devenit soţia regelui și de‑atuncea, de la nimicirea evreilor, se fac niște prăjituri de acest Purim, care se numesc ?Buzunarul lui Haman?. Ele se fac din cocă, iar la mijloc se pune gem sau altceva și se împachetează.

Mai e o prăjitură care se numește kindli, așa cum este baigli, cu nuci, cu de toate.

De Anul Nou nu e o mâncare deosebită, dar se mănâncă bine. Din tradiţie veche‑veche, de ziua Postului Mare, după fiecare om mort a trebuit să se ducă o jertfă. După bărbat se ducea un cocoș, iar după femeie o găinușă. Se spune că asta este jertfa păcatelor. Asta a rămas în tradiţia vechilor evrei și foarte puţini mai știu asta.

(Cum este organizată o sinagogă ?)Este rabinul și pe urmă fiecare sinagogă are câte un supraveghetor, care are grijă de toate obiectele rituale, care sunt închise și păzite, și mai este întotdeauna un om care e mai cult și care propovăduiește, adică citește tare ce trebuie. Pe urmă ei au secretarii și subordonaţii lor, care au anumite responsabilităţi, dar rabinul este acela care conduce toată comunitatea, care răspunde pentru toată comunitatea.

Sunt foarte multe rugăciuni, da? cea care se face strict e cea pentru morţi, se face și de cei care nu sunt religioși total. Asta e de ziua când este post și atuncea toată lumea amintește de morţii proprii. Sunt niște cărţi foarte mari, unde sunt comentarii asupra propovăduirii anumitor legi și filozofii. Acolo e filozofie multă. Totul e legat și de Biblie, dar trebuie ca oamenii să fie la un nivel anumit de iudaistică ca să priceapă, fiindcă nu e pe limba vorbită, ci pe limba ebraică. Să știţi că și în limba ebraică există și limba veche, și limba modernă. Limba modernă e folosită în statul evreu și e vorbită, și este și în literatură folosită. E puţin altfel accentul.

Sunt și cărţile profeţilor, vreo zece cărţi, în care e multă istorie. Are fiecare un nume. Acuma, în Israel, se învaţă și asta la școală, așa cum la noi se învaţă istoria veche. Se consideră că ea face parte din istoria poporului evreu.