JOHANN TEMMER (n. 1929, Arad) – ?Dacă cineva poate, cu modestele sale forţe, să facă un mic bine, atunci în primul rând se cinstește pe el însuși?

Sunt născut în 1929 la Arad, frumosul oraș de pe malurile Mureșului, dar părinţii și bunicii mei sunt bănăţeni, se trag din Grabaţ. Bunicul a avut patru copii, tata și‑a ales locul de muncă la Arad, unde a cunoscut‑o pe mama mea. Ea era absolventă de Teatru. A avut un contract la Teatrul din Arad, și tatăl meu a îndrăgit‑o la prima vedere și la două săptămâni a cerut‑o de nevastă și s‑au cununat. (Cum o chema ?) O chema Adorian Margareta. A fost o femeie foarte frumoasă, plină de viaţă. În familie erau la început mici neînţelegeri. Bunicul meu, care la începutul secolului s‑a mutat de la Grabaţ la Timișoara, a fost un antreprenor cunoscut : a înfiin­ţat fabrica de piele ?Schlosser și Temmer?, de pe malurile Begăi. Pe vremea aceea, meseria de actriţă, în cercurile burgheze mai înstărite, era privită altfel decât astăzi. Dar după scurt timp și‑au dat seama că mama mea era o fiinţă valoroasă, cu toate că provenea dintr‑o familie săracă, și mai ales când am apărut eu pe lume, atunci bucuria a fost imensă.

Școala primară am urmat‑o la Arad, apoi am învăţat la vestitul liceu ?Moise Nicoară?, dar în timpul războiului, începând cu rebeliunea legionară ? eram proaspăt intrat, după un examen reușit de admitere, la Liceul ?Moise Nicoară? ? în baza etniei mele, de evreu, am fost exmatriculat. (În ce an se întâmpla asta ?) În ?40. Și atunci, patru ani de zile am urmat cursurile unei școli particulare, formată din studenţi și profesori evrei care nu au putut practica la școlile de stat, și veneam la Timișoara, la liceul evreiesc, care avea drept de publicitate. Aici ne‑am susţinut examenele. (Ce însemna acest drept de publicitate ?) Adică, școala particulară din Arad nu avea dreptul să dea diplome și certificate. Dar, spre norocul nostru, perioada asta dificilă pentru noi, și nu numai pentru noi, a trecut relativ repede, și în ?44, după eliberare, am fost cooptaţi în școlile de stat, unde în ?48 am dat bacalaureatul.

(Dacă aţi vrea să reveniţi un pic asupra acestei perioade mai grele din viaţa dvs. … Ce a reprezentat ea pentru dvs. și pentru familie ?)A fost o perioadă dificilă pentru familie. Tata era comerciant. A avut un asociat sârb. S‑a ocupat de exportul de pene, mai ales către Germania, era un specialist recunoscut în această materie. Dar, din cauza etniei sale, nu a avut voie să profeseze, și noi am avut probleme materiale destul de serioase din acest motiv. În ?44, la începutul lui august, tata și asociatul său, cu niște eforturi foarte mari, au reușit să deblocheze marfa adunată, în care era investit tot capitalul familiei și parţial al unchilor mei, din Timișoara, și ? nu pot să‑l critic pe tatăl meu, mulţi politicieni au făcut greșeli mult mai mari, trupele sovietice deja se luptau pe pământ românesc ? atunci el a expediat marfa în Germania. Tata și asociatul lui au avut un împuternicit în Germania, foarte corect până atunci, dar acesta, având împuternicire, a vândut pe cont propriu și și‑a însușit valoarea acestei mari furnituri, și după aceea a și murit. Nu s‑a putut recupera nimic. Dimpotrivă, tata, ca un om foarte corect, a anunţat creanţa lui la Banca Naţională cu ocazia primei stabilizări și figura acolo că are o creanţă foarte mare faţă de statul german. Poliţia politică și economică nu l‑au crezut pe cuvânt, crezând că el are undeva o avere nedeclarată, și a avut mari neplăceri. A fost audiat de multe ori, în împrejurări neplăcute, după ?45, de Securitate, până când eu, cu eforturi foarte mari, am făcut cereri peste cereri și intervenţii la Banca Naţională din București, serviciul juridic, și cu acte doveditoare am reușit să arătăm că acel cetăţean împuternicit și‑a însușit această sumă. Tata a fost degrevat de obligaţii și puteam să privim, din acest punct de vedere, mult mai relaxat viitorul.

În ?48, o dată cu reforma învăţământului superior, s‑a înfiinţat Facultatea de Chimie la Timișoara. Din motive economice ? aveam unchi aici, care mă ajutau, și nefiind prea departe de Arad ? m‑am înscris la Chimie, fapt pe care nu l‑am regretat niciodată. Au fost ani foarte frumoși, am învăţat, nu ne puteam permite cumva să absentăm sau să pierdem un an, Doamne ferește ! Era un pionierat, nu erau laboratoare bine puse la punct, trebuia să luăm notiţe. Dar, când ești tânăr, poţi să miști și munţii. (Ce vă mai amintiţi de atunci, de profesori, de colegi ?) De colegi, îmi amintesc în primul rând de un grup de trei‑patru arădeni, care erau studenţi foarte buni și sârguincioși. În cercul nostru a fost și colegul Walter Schmidt, pe care îl apreciez și cu care ? sar acum câteva decenii ? mai am și acum relaţii foarte strânse. Mai era Romulus Palea, care a ajuns decan. Am terminat în ?52 ? noi am fost prima promoţie completă. Facultatea a pornit cu doi ani, anul I a dat examen, anul al II‑lea a venit din diverse alte facultăţi, și foarte mulţi colegi de‑ai mei au devenit cadre didactice și au contribuit la bunul renume al Facultăţii de Chimie Industrială. Ca o figură proemi­nentă, îmi aduc aminte cu multă, multă plăcere de profesorul Cocheci, membru corespon­dent al Academiei Române, cu care și ulterior am păstrat relaţii foarte strânse și care, poate din cauza faptului că eram și sportiv ? făceam scrimă, eram floretist în echipa Politehnicii și eram și responsabil, și jucător la secţia de tenis de masă, și domnul profesor a fost președintele clubului ?Știinţa Politehnica? ? poate și din acest motiv, m‑a simpa­tizat. Sigur, moartea lui deosebit de tragică m‑a tulburat extrem de mult, fiindcă și cu domnia sa am avut relaţii dintre cele mai bune și după ce‑am terminat facultatea, și după ce‑am plecat din ţară și am putut să revin.

După ce am terminat facultatea, am fost angajat la Fabrica de Zahăr din Arad, ca șef de laborator : lucram două săptămâni ziua, două săptă­mâni noaptea. Mi‑am dat seama că aceasta nu este avantajos pentru un tânăr profesionist în materie de chimie industrială, campania de zahăr este scurtă, două‑trei luni, iar nouă luni vegetezi, și după termi­narea campaniei am plecat. Am fost repartizat la Ucea, la orașul Victoria, care pe atunci era un Sovrom. Cu un alt coleg din Arad, ne‑am deplasat acolo într‑o zi cu ninsoare abundentă. Era în ?53, în martie, dacă nu mă înșel, când am ajuns acolo, în Munţii Făgărașului. Inginerul‑șef sovietic era tocmai plecat în București. Eu, cum sunt așa, un orășean, am zis : ?Eu aici nu vreau să prind rădăcini?. Împreună cu prietenul meu, ne‑am luat bagajul și, înainte să vină șeful și să fim încadraţi, am plecat. Ne‑am dus la București și am auzit de marea întreprindere româno‑sovietică care exploata minereu de uraniu în Munţii Bihorului. Neavând serviciu și nefiind cale de întoarcere, m‑am angajat la ei pe o perioadă de doi ani. Pe vremea aceea rușii deţineau posturile cheie, și noi, românii, eram în posturi relativ subordonate, dar, fiindcă am intrat în horă, am dansat doi ani. Pentru calificarea mea era pur și simplu o stagnare, dar am câștigat relativ bine, mi‑am ajutat cum am putut și părinţii, și după ce mi s‑a terminat contractul de doi ani, am revenit la Timișoara la prima fabrică de spirt, ?Solventul?, care pe atunci își întindea aripile să devină o unitate puternică. Am fost acolo angajat, am lucrat nouă ani. (Din ce an ?) Din ?55 până în ?63. În această perioadă, după cum se știe, a avut loc o emigrare masivă a populaţiei evreiești către Israel, dar și a populaţiei nemţești, într‑o măsură mai mică pe vremea aceea. Și eu, la presiunea familiei ? trebuie să spun așa, pentru că pe vremea aceea eram tânăr inginer și eram șeful serviciului tehnico‑productiv de la ?Solventul? ? la presiunea familiei, ca să nu‑i las singuri, am consimţit ca să mă înscriu să plec și eu, ceea ce sigur a avut urmări. Am fost retrogradat ca simplu inginer. Părinţii mei nu au primit nici ei viza de plecare.

Între timp tata s‑a îmbolnăvit, a renunţat, în schimb fratele meu, mai tânăr cu cinci ani, el singur ? a fost și el exclus din anul al II‑lea de la Mecanică, de la Politehnica din Timișoara ? a reușit după câţiva ani, în ?65, să plece. Venind timpuri mai liberale politic, unde acest faux pas, acest pas greșit al meu, nu a mai cântărit atât de greu, și fiindcă am trecut și eu de 30 de ani și voiam să îmi întemeiez o familie, voiam și eu un copil, am renunţat oficial, mi‑am retras cererea de plecare și am și schimbat locul de muncă. Am plecat la cealaltă unitate de chimie din Timișoara, la fabrica ?Azur?. Acolo am ajuns în cercetare. În timp ce eram la ?Azur?, am cunoscut‑o și pe soţia mea, care lucra acolo, ne‑am căsătorit și ne‑am întemeiat un cămin.

(Cum o cheamă pe soţia dvs. ?)Pe soţia mea o chema, după numele de fată, Marta Florica Ionașiu. A terminat facultatea la seral, din motive politice. Tatăl ei a fost pe vremuri președintele Camerei de Comerţ, a făcut și politică, dacă nu mă înșel, a fost deputat sau senator. Era un om foarte pașnic. Dar, din acest motiv, soţia mea trebuia să lucreze și să facă și școală. După ce a terminat școala, ne‑am căsătorit. După doi ani de cercetare, zic eu, fructuoasă, la ?Azur?, fabrica ?Azur? s‑a unit temporar cu Fabrica de Detergenţi din Timișoara. La cererea conducerii de la ?Detergenţi?, am fost transferat în serviciul mare de cercetare al ?Detergenţilor?, unde am lucrat din ?65 până în ?72. În ?72 m‑am transferat la Institutul Politehnic Timișoara, Facultatea de Tehnologie Chimică, nu în calitate de cadru didactic, ci de cadru de cercetare. Aveam o grupă de cercetare compusă din trei oameni în afară de mine. Sigur, aveam și îndatoriri didactice, conducere de ore de laborator, conducere de lucrări de diplomă cu studenţii, dar activitatea principală era cercetarea contractuală. Am avut un contract mare, cadru, pe care l‑am finalizat cu grupa mea. Aceasta a fost o șansă deosebită pentru mine, în primul rând pentru că l‑am întâlnit pe profe­sorul, pe maestrul meu, domnul profesor de chimie organică, respectiv de tehnologie chimică farmaceutică, Flavian Cuiban, un eminent savant și un eminent om, cu mult curaj civic. L‑am cunoscut cu ocazia unei deplasări la un congres al chimiștilor maghiari, la Budapesta, în ?66. Am ajuns sub îndrumările domniei sale și au fost ani în care cunoștinţele mele obţinute practic, tehnologic, au putut fi ordonate, sublimate, rafinate și completate cu cunoștinţe teoretice și cu probleme de cercetare deosebit de interesante și utile. Din păcate, profesorul Cuiban a plecat în ?77, fiindcă făcea navetă, avea familia la București, a avut și niște probleme familiale, și s‑a stabilit la Institutul de Petrol și Gaze, la Ploiești. După plecarea domniei sale, trebuia să mă acroșez la un alt filon și iarăși am avut o șansă deosebită, sub conducerea acade­micianului Anton, pe atunci rectorul Institutului Politehnic. Dumnealui a iniţiat o vastă cercetare interdisciplinară în domeniul magneţilor lichizi, denumiţi și ferofluide. Eu m‑am prezentat voluntar la această grupă, fiindcă ea necesita și anumite cunoștinţe din domeniul tensidelor, pe care le‑am însușit pe vremea când eram cercetător la Fabrica de Detergenţi. Au fost ani foarte frumoși, dar foarte grei, fiindcă sinteza acestor fluide magnetice era deosebit de dificilă și poluantă. Am avut și aici un mic grup de cercetare, care pe urmă s‑a redus. A urmat înrăutăţirea situaţiei economice în ţară. Nu am fost niciodată membru de partid ? eu fiind nu un om protestatar, eram și sunt și voi fi întotdeauna gata pentru compromisuri mărunte, fiindcă viaţa constă în compromisuri, o serie de compromisuri zilnice mărunte, dar pentru principii și pentru lucruri mari în viaţă știu să aduc și jertfe și să nu‑mi ascund părerile și mi‑era foarte greu în acest regim. Inginerul chimist n‑are relaţii ca un doctor sau ca un om al regimului și nu m‑am putut împăca cu gândul să‑mi pierd timpul și să stau la rând după cartofi sau după alte produse de utilitate curentă, în frig, iarna sau pe ploaie. Când ai ajuns acolo să se termine toate, în timp ce mulţi oameni din jurul tău au plecat și rândul protestatarilor tăcuţi a scăzut… Având și probleme familiale ? tatăl meu a murit între timp, mama mea s‑a îmbolnăvit… am avut probleme și la facultate ? trebuia să schimb laboratorul pe care l‑am înzestrat și care era un laborator frumos, la etajul al II‑lea al Rectoratului din centru ? și am ajuns în clădirea veche neîncălzită, neutilată. Tot acest complex și situaţia generală mi‑au zdruncinat destul de dur sănătatea. Am fost tratat și în spital, fratele meu a venit de la Viena, dar nu prea m‑am refăcut. Trebuie să spun că în prealabil am fost de trei ori, începând din ?78, ?80 și ?82, în străinătate, la fratele meu, care se stabilise la Viena și s‑a căsătorit acolo și a întemeiat o familie.

(Când a plecat fratele dvs. ?)Fratele meu a plecat în ?65. (Cum îl cheamă ?) Peter Temmer. A fost cu cinci ani mai tânăr decât mine. Din păcate, în ?89 a murit, în urma unui infarct puternic. Era un fumător destul de pasionat, noi l‑am atenţionat tot timpul să nu fumeze, dar asta a fost soarta : când putea și el cu ceva efort să se bucure de familie, de copiii lui, de frumosul oraș Viena, pe care l‑a iubit mult, l‑a răpus un infarct de fumător, care este un infarct deosebit de crud !

În ?82 m‑am îmbolnăvit, după ce m‑am întors a treia oară din vizită din Apus. Trebuie să amintesc aici că am avut probleme și în familie. Ca o ultimă șansă de scăpare, am cerut a patra oară plecarea. După cum se știe, cine nu avea relaţii, putea să facă o cerere de vizită în Vest numai în fiecare al doilea an și, spre surprinderea și salvarea mea, am primit și a patra oară consecutiv. În vara anului ?84 am plecat cu o valiză la Viena, de unde nu m‑am mai întors. Acolo fratele meu a depus toate eforturile ca să mă refac. Am cerut la Ambasada Germaniei din Viena dreptul de a mă stabili în R.F.G., lucru care mi s‑a și aprobat și, după aproape un an de ședere la Viena, am plecat în ?85, primăvara sau încă iarna, în Germania. Acolo am ajuns într‑un cămin cu încă un timișorean pe o suprafaţă de 10 metri pătraţi, care ne‑a fost alocată. Pur și simplu am renăscut ca pasărea Phoenix, din propria ei cenușă.

(Unde aţi ajuns, în ce oraș ?)Am cerut să fiu repartizat la Frankfurt pe Main, unde se află centrala concernului chimic ?Hoechst? ; acolo speram să ajung. Această speranţă s‑a materializat după cinci luni.

Am stat nouă luni în acel cămin de ?Aussiedler?‑i germani și trebuie să vă spun că a fost o perioadă dintre cele mai frumoase din viaţa mea, cu toate că sună cam ciudat. În această perioadă de opt‑nouă luni, cât am stat în acel cămin, în condiţiile amintite, mă aflam și practic, și la figurat la un început, la un punct zero. Cum se știe, într‑un sistem de coordonate, tot ce se află deasupra punctului zero se află în domeniul pozitiv și orice mic succes era marcat în domeniul pozitiv. Desigur, nu mi‑am înălţat ștacheta așteptărilor prea înalt, ca să nu pot trece peste ele, ci acolo unde am crezut că voi putea să realizez ceea ce mi‑am propus. Cu ajutorul unui medic român, care era de mult stabilit în Germania și care mă cunoscuse la Arad, doctorul Johann Rosenfeld, am reușit să fiu angajat ca și colaborator extern la acest concern ?Hoechst?. Aveam 55 de ani la vremea aceea și trebuie să vă spun că făcusem vreo patruzeci de cereri de angajare. Acesta era programul obișnuit la sfârșit de săptămână, când, în marile ziare, apăreau anunţuri și fiecare mi‑a fost returnat cu un răspuns foarte politicos. Dar, sigur, vârsta era un dezavantaj, așa cum am aflat și de la alţii de acolo. Poate, dacă aș fi fost vreun laureat al Premiului Nobel, aș fi putut sparge această barieră de angajare, dar mi s‑a spus că un premiu al Academiei de Știinţe din România, pe care l‑am primit în timpul activităţii mele din România, nu era suficient. (Ce fel de premiu era acela ?) Premiul ?Nicolae Teclu?, mi se pare, l‑am primit împreună cu un colectiv de la ?Detergenţi? și de la ICECHIM, cu care am colaborat pentru elaborarea și tehnologia
unui emulgator fito‑farmaceutic. Îmi aduc bine aminte, în anul 1967
sau 1968 ? eram la ?Detergenţi?.

După cum am spus, angajarea mea la ?Hoechst? a fost un mare pas, dar am fost angajat ca și colaborator extern, cu un orar redus săptă­mânal, și acești colaboratori externi nu prea aveau voie să iasă la lumina rampei, fiindcă erau dezavantajaţi material. Dar, în schimb, am fost la o între­prindere de talie mondială, la un departament de informaţie știinţifică computerizată. Am făcut efortul să‑i ajung din urmă pe colegii mei. Erau oameni deosebiţi. Au ţinut cont de situaţia mea, au căutat să mă ajute în fel și chip și și‑au dat seama că poate ajutorul lor nu era în zadar, că depuneam eforturi și, în baza cunoștin­ţelor dobândite în ţară și a cunoștinţelor mele multiple de limbi, încet‑încet m‑am ridicat. Până la urmă am ajuns și într‑o situaţie de excepţie, după părerea mea, nu material, ci profesional, fiindcă am fost repartizat la un filon în partea de exploatare a unui sistem compu­terizat : plani­ficarea computerizată a sintezelor organice, o lucrare pentru care un mare chimist american a primit Premiul Nobel. Această lucrare, care era ulterior completată pe anumite baze practice de către șapte giganţi ai chimiei europene în tandem, a ajuns la maturitate, și chiar după ce am fost acolo doi ani de zile, faza de cercetare, de elaborare a programului, a softului s‑a terminat și s‑a predat departamentului de informaţii știinţifice pentru a fi exploatat, și am avut șansa să primesc eu acest lucru împreună cu șeful meu de grupă.

(Aș vrea să revenim puţin la Banat. Aţi spus că părinţii erau din Timișoara, iar dvs. v‑aţi născut la Arad?) La începutul secolului bunicii și tatăl meu și unchii mei s‑au mutat de la Grabaţ la Timișoara. (Aveaţi multe rude la Timișoara, precis făceaţi drumul Arad‑Timișoara destul de des. Cum era Timișoara, cum era Aradul, care era diferenţa ?) Diferenţa era în sensul că aici era familie mai numeroasă, mătușa mea și cei doi unchi nu aveau copii, sigur că eu și fratele meu ? era o diferenţă de cinci ani între noi ? eram alintaţi și bineveniţi. Ei stăteau într‑o casă proprie în Fabric, o casă cunoscută, pe care eu, spre fericirea mea, am redobândit‑o anul trecut ? casa a fost naţionalizată pe nedrept, unchii mei fiind meseriași. Este însă într‑o stare foarte, foarte jalnică, și depun eforturi ca această casă a familiei mele, unde au crescut tatăl meu și celelalte rude, să fie refăcută, cu modestele mele forţe.

(Ce vă mai amintiţi despre familie, cum erau întrunirile de familie ?)Familia mea? Ei mergeau la templu doar cu ocazia marilor sărbători, deci nu erau de o religiozitate extremă, au păstrat datinile, se vorbea în casă nemţește, bunicul nu știa decât nemţește și scria numai cu caractere gotice. Era o casă deschisă și mi‑a plăcut mult că ? din cauza firii mele, deja ca și copil îmi plăcea forfota și îmi plăcea să stau între cei mari ? era o casă unde veneau oameni de diferite naţionalităţi, care s‑au înţeles întotdeauna bine, și faptul că în Timișoara, respectiv în Banat, nu erau probleme de naţiona­litate, de învrăjbire. Asta eu nu am învăţat‑o și nu am auzit‑o din cărţi sau din ziare, ci am constatat‑o pe piele proprie, atât în Timișoara, cât eram la rude, cât și în primii optsprezece ani, cât am trăit la Arad. (Ce vă mai amintiţi despre oraș, cum era Timișoara văzută cu ochi de copil ?) Știţi, un copil stă în casă. Nu erau discoteci pe vremea aceea încă, eram mai retras și mergeam la ștrand ? îmi aduc aminte de ștrandul vechi de la ?Turbine? pe atunci, unde este Uzina de Apă nr. 2 în momentul de faţă. Unchii mei mă luau și la restaurant. Erau mai multe, îmi aduc aminte… și pe vremea studenţiei, dar pe atunci nu aveam mijloace să le frecventez. Era bine­cunoscutul restaurant cu tradiţie ?Sári neni?, pe urmă erau câteva cofetării ale căror nume le scap iarăși, cu tradiţie. Se spune că bucătăria bănăţeană este și era o bucătărie foarte apreciată. Sigur, în anii studenţiei am cunoscut mai mult Timișoara, că doar am stat patru ani aici, nu am stat la cămin, nu am avut bursă, ci am stat în doi sau în trei într‑o cameră mobilată, cu alţi arădeni. La sfârșit de săptămână sau tot la a doua săptămână mergeam acasă, și marele ajutor din partea familiei mele din Timișoara era că în tot timpul studiilor mele am servit masa de prânz la dumnealor și după ce am plecat am mai primit și pachete cu alimente pentru seară.

Poate să facem iarăși un salt, la revenirea mea în ţară. Revoluţia din decembrie m‑a surprins în Germania, eram la concernul ?Hoechst? și, ca orice om, abia așteptam să mă pot întoarce în ţară, lucru care până atunci nu puteam să‑l fac. În acele zile m‑a ajuns și un mesaj al fostului meu profesor, domnul Cuiban ? de care am amintit și care între timp s‑a mutat la Ploiești ?, ca să încerc, la ?Hoechst? sau în altă parte, să organizez o acţiune de ajutor umanitar pentru laboratorul de chimie organică și grupa de cercetare pe care a condus‑o. După cum se știe, au fost două cutremure la Ploiești, au avut și un incendiu. Și mi‑a trimis o listă mare. Nu știam cum să mă apuc să organizez. M‑am adresat colectivului, departamentului, câţiva zeci de oameni, trebuie să vă spun cu mâna pe inimă că nimeni nu s‑a eschivat și fiecare a dat o sumă mică. Desigur, s‑au strâns câteva sute de mărci, care erau insuficiente pentru a organiza un ajutor substanţial, iar șeful departamen­tului a venit la mine și a spus că‑mi apreciază foarte mult patriotismul și elanul, dar nu este obiceiul să se facă astfel de colecte în incinta întreprinderii, ci în afară. Eu, zic, în afară nu prea am șanse. ?Păi, adresează‑te atunci șefilor mai mari de aici.? Zis și făcut. Mi‑am luat inima în dinţi și m‑am adresat unui director de cercetare care coordona departa­mentul și care știam și am simţit că‑mi aprecia activitatea profesională ? dacă n‑aș fi avut o activitate profesională mulţumitoare, nu mi‑aș fi permis să‑i cer ajutorul ? și, spre marea mea bucurie și satisfacţie, domnia sa a oficializat această acţiune. A numit un om de legătură căruia să mă adresez, a dispus și de o anumită sumă de bani, așa încât a pornit această acţiune. În acest concern uriaș, partea de cercetare era ca un orășel, unul din cele mai mari din Europa, și, sigur, cu schimbarea temelor de cercetare se schimbau și laboratoarele, se dezafectau laboratoare, și trebuiau aduse alte lucruri. Atunci când se închidea un laborator, mă duceam și eu, împachetam, duceam acasă în mica mea locuinţă. Între timp primisem o locuinţă mică, dar era într‑o clădire cu totul nouă, în mijlocul Frankfurtului, așa că, pentru mine, era suficient. (Trebuie să spun că am divorţat de soţie, după trei ani și jumătate a venit cu fiica mea în Germania.)  Am instalat pe balconaș, în bucătărie, în baie, materiale pe care le tot strângeam și veneam de două, de trei ori pe an și aduceam lucrurile cu mașina mea. Sigur, era un efort destul de mare, însă am avut o satisfacţie imensă. (Asta se întâmpla în ?90 ?) Din ?90, din ianuarie ?90, acţiunea, trebuie să vă spun, fără falsă modestie, continuă și astăzi. Între timp am înregistrat o mică firmă de intermediat tehnică de laborator, reactivi, sticlărie, aparatură măruntă în Germania, dar numai pe relaţia cu România. Venind din ce în ce mai mult în ţară, Centrul de Chimie mi‑a devenit oarecum un al doilea cămin. În momentul de faţă mă aflu cam 60, poate 70% din timpul meu în Timișoara, de zece ani nu am mai fost în Europa nicăieri și poate vă pot povesti un caz așa, mai hazliu. O doamnă din diaspora românească, destul de numeroasă, din Frankfurt, mi‑a spus la un moment dat : ?Domnule Temmer, noi te înţelegem, îţi înţelegem ardoarea, dar n‑ai fost nici la New York, n‑ai fost nici în Portugalia, n‑ai fost nici în Orientul îndepărtat și tot în România te găsim. Doar ţi‑ai trăit trei sferturi din viaţă acolo !?. La care eu am spus : ?Mult stimată doamnă, eu vă rog să nu limitaţi voinţa Domnului, poate mai am mai mult de un sfert de trăit !?. Sigur, ea nu a spus‑o cu răutate. Vreau să vă mărturisesc aici că mă simt organic legat de locul de unde am plecat, parcă simt în momentul de faţă că nici n‑am plecat. Am două patrii și sunt de părere profundă că numai cine știe de unde a plecat știe unde se îndreaptă. Dacă cineva poate, cu modestele sale forţe, să facă un mic bine, atunci în primul rând se cinstește pe el însuși. Eu sper ca la doua tinereţe a mea, de 71 de ani, bătuţi pe muchie, să mai am forţe ca să pot veni în mijlocul bănăţenilor, al altor colegi din ţară pe care îi vizitez, și soarta să fie milostivă să fiu relativ sănătos ca să mai pot conferenţia, cum am conferenţiat în trecut. Am energie suficientă.