TOBIAS SCHWAGER* (n. 1929, Lugoj) – ?Antisemitismul este o invidie a inculturii, a lipsei de educaţie?

(Povestiţi‑mi câte ceva despre viaţa dvs. Unde v‑aţi născut ?) M‑am născut la Lugoj, în 13 decembrie 1929, într‑o familie de intelectuali, și am crescut într‑un spirit destul de religios datorită mamei mele, care provine dintr‑o familie tradiţională evreiască. Tata nu a fost deloc tradiţionalist. Am făcut Școala Primară Israelită din Lugoj, fiind eliminat o dată cu apariţia legilor rasiale din 1941. Am făcut liceul în particular, organizat de către Comunitatea din Lugoj, liceu care a fost recunoscut după 23 august 1944, când am revenit la Liceul ?Coriolan Brediceanu?. Am plecat la Timișoara, unde am studiat muzica la Institutul de Artă, și după un an, după desfiinţarea acestei instituţii, am plecat la Cluj, unde am urmat Conservatorul, terminând la secţia de pedagogie, dirijat și compoziţie. Pe urmă am avut diferite posturi de dirijor la Oradea, la Botoșani, am dirijat aproape toate orchestrele din România. Am emigrat în 1973 în Israel, unde am organizat o orchestră la Kiriat Bialik, o orchestră de cameră, cu care am avut turnee prin ţară. Din motive familiale, în 1996 m‑am repatriat în România, unde locuiesc și acuma, păstrându‑mi ambele cetăţenii, și trăiesc jumătate de an în România și jumătate de an în Israel. Asta în mare, pe scurt…

(Ce vă amintiţi despre bunicii dvs. ?) Pe bunicii din partea mamei i‑am cunoscut, pentru că în 1933 am fost în vizită la ei, în Polonia. Erau niște oameni foarte modești, foarte harnici. Bunica a murit în 1938, iar bunicul și cu întreaga familie au fost nimiciţi de către fascism în anul 1941. Tocmai acum, luni sau marţi, adică mâine sau poimâine, vor fi șaizeci de ani de când au fost uciși. Pe bunicii din partea tatălui nu i‑am cunoscut, deoarece au murit înainte de a mă naște. Doar atâta știu : că bunicul a fost custodele de la… Cazinoul Militar de pe vremea ungurilor. (Aici, în Lugoj ?) Aici, în Lugoj.

(Ce‑mi puteţi spune despre părinţii dvs. ?) Tatăl meu era un om,
aș putea spune, superintelectual. El este autorul unei monografii a Banatului, manuscris ce se află la Universitatea din Timișoara. Cunoștea fiecare pietricică din Lugoj. Avea aproape tot ce s‑a scris despre Banat, inclusiv Banatul sârbesc. Era un fel de enciclopedie a Banatului. El s‑a ocupat de foarte tânăr… a început să scrie, a scos trei volumașe de poezii, biografia lui Eftimie Murgu, al cărui manuscris nu știu unde l‑au dus cei de la Timișoara, care au luat foarte multe cărţi din biblioteca tatălui meu. Istoria mișcării muncitorești, am aici manuscrisul, nu a fost publicat în timpul regimului comunist deoarece nu se baza pe… ideologia marxist‑leninistă. A mai scris și alte lucrări care n‑au fost publicate pentru că nu aveau conţinutul politic cerut de către regimul din trecut.

(Știu că a făcut și Academia Comercială.) Da, a făcut‑o, este absolvent al Academiei Comerciale din Timișoara și… a fost și inspector de finanţe la Lugoj. A fost și ziarist, scriitor, traducător, a tradus din limba ger­mană în limba maghiară de Anonimus ? ?Die Geschichte der Stadt Lugosch, eine monographische Skizze?, din ziarul Südungarischer Bote din anul 1914.

(Și despre mama dvs. ce‑mi puteţi spune ?) Mama era casnică și se ocupa mai mult de gospodărie și de creșterea noastră, a copiilor, pentru că am mai avut încă o soră care a terminat Liceul ?Iulia Hasdeu? din Lugoj și a fost funcţionară la fabrica ?9 Mai?.

(Unde s‑a născut mama dvs. ?) Mama s‑a născut în Polonia, în orașul Stanislau, care se numește astăzi Ivanov Francovsk.

(Aici la Lugoj aţi fost și la grădiniţa evreiască ?) Nu, nu exista o grădiniţă evreiască. Am urmat o grădiniţă de limbă germană. (Cum era acolo, vă mai amintiţi ?) Îmi amintesc foarte bine și de instructoarele pe care le‑am avut : tante Margit și tante Mitzi și tante Irene. Această tante Mitzi mi‑a devenit profesoară de pian… În afară de limbă, bine­înţeles, am învăţat tot felul de jocuri. Și, ceea ce era foarte bine, ele știau zilele de naștere ale părinţilor, ale rudelor noastre și ne învăţau cum să‑i felicităm. Și asta era distracţia principală. (Mai erau și alţi copii evrei ?) Erau de toate naţiile ; în această grădiniţă erau români, germani, evrei, maghiari. (Nu existau discriminări ?) Nu, nu existau, nu se cunoștea așa ceva.

(Acasă ce limbă vorbeaţi ?) La noi în casă pot spune c‑am avut două limbi materne : germana, pe care o vorbeam cu părinţii, și româna, pe care o vorbeam între noi, copiii. (Cum adică germana ? ! Evreii polonezi vorbeau limba germană ?) Perfect, pentru că era Austria pe vremuri. Părinţii mei știau perfect germana.

(Pe urmă aţi mers la școală. Cum vă amintiţi de anii aceștia ?) Am început în 1936 clasa I la Școala Primară Israelită, așa s‑a numit atunci. Am avut profesori foarte buni, profesori nu doar evrei, ci și români, cum a fost învăţătoarea Angelina Popovici, cum a fost doamna profesoară Cușniuruc, care s‑a numit pe urmă Cojocaru. Soţul ei mi‑a fost profesor de chimie la liceu, foarte renumit și foarte bun. Și așa mai departe. (Ce materii se făceau la școala evreiască ?) La școala evreiască se făceau exact materiile care se făceau la toate școlile din Lugoj, dar în plus învăţam religie, religia mozaică, și noţiuni de bază ale limbii ebraice. (Acolo aţi învăţat ivrit ?) Da, acolo am învăţat ivrit și pot să spun că și eu, și sora mea am învăţat foarte mult. Și asta mi‑a fost baza, cu care m‑am descurcat foarte bine și‑n Israel.

(Dar când aţi mai crescut aveaţi niște cluburi sau ceva de genul ăsta ?)Nu, absolut nimic. Asta era singura distracţie până la liceu. Pe urmă, perioada în care am intrat la liceu a coincis și cu perioada începerii Holocaustului, care a interzis… Oamenii mari, nu doar evrei, mergeau la cafenele ? cum era cafeneaua ?Bristol?, a unui evreu. Sigur, evreii mergeau să frecventeze această cafenea, care era o cafenea de lux. Însă și asta a fost naţionalizată de către Consiliul de Patronaj, a cărui patroană a fost soţia mareșalului Antonescu. Și… era scris și pe ușă : ?Intrarea câinilor și a jidanilor…? (Strict interzisă !) Exact, ?strict interzisă?. Tata a stat acolo și, venind de acolo, de la cafenea, a zis : ?Vai, ce‑am văzut… scrie pe ușă !?. Imediat am fugit să văd și eu. Parcă văd și astăzi, și știu și partea pe care era scris pe ușă : era pe partea stângă, că în dreapta se intra și se ieșea, și pe partea stângă, care era fixă, era pus acel afiș : ?Intrarea câinilor și a jidanilor strict interzisă !?. Dar au fost și anumite magazine unde s‑a scris acest lucru, magazinele unor nemţi.

(Aţi avut prieteni ?) Desigur c‑am avut foarte buni prieteni, care mi‑au rămas și astăzi. Din păcate, foarte mulţi au decedat între timp. Cel mai bun prieten pe care l‑am avut aici a fost inginerul Otto Dreichlinger din Timișoara, prieten din copilărie și din cartier, care a fost doctor în biochimie. Era unul din cei mai buni chimiști din Banat, după cum mi‑au spus ceilalţi profesori universitari din Timișoara cu care am discutat. Mai am un prieten, care exact acum o săptămână a venit din Israel să viziteze, după patruzeci de ani, locurile sale natale : inginerul Rudolf Brauch. A fost omul de care a depins calitatea combus­tibilului în Israel. Pe urmă am avut prieteni și la Cluj, am cunoscut foarte mulţi muzicieni. De mic copil l‑am cunoscut aici, la Lugoj, pe Bartók ? asta a fost în 1937 ?, apoi pe Enescu ? la un concert, la Cluj ?, l‑am cunoscut personal pe David Oistrach, iar în Israel l‑am cunoscut pe Jehudi Menuhin. De două ori am vorbit cu el. Ca dirijor am colaborat cu mulţi artiști, și din ţară, și din străinătate, avându‑i ca soliști la diferite instrumente.

(Alte amintiri legate de școală mai aveţi ?)Am o amintire foarte neplăcută, nu știu dacă e cazul să o spun… Țin minte că, din nefericire, la acest liceu ?Brediceanu? a fost profesor și Horia Sima, care mergea din clasă‑n clasă și făcea propagandă antievreiască și șovină.

(Altceva aţi avut de suferit în perioada cât aţi fost elev ?) Sigur, în perioada războiului exista numerus nullus pentru evrei. Toţi evreii au fost eliminaţi din școlile de stat. Și cadrelor didactice dintre evrei și părinţilor li s‑a luat dreptul de a munci, li s‑au luat brevetele, li s‑au luat licenţele, a fost anulată toată viaţa evreiască.

(Ce a simţit atunci comunitatea ?) Comunitatea a dus‑o foarte greu, sinagoga a fost încercuită cu‑n fel de sârmă ghimpată, în jurul căreia se petrecea întreaga activitate evreiască. Doar sinagoga a rămas, clădirea a fost luată de către autorităţile de atunci și… în curtea Comunităţii a fost organizat un lagăr pentru evrei, în special femei și copii, aduși din Dărăbani. Bărbaţii lor erau duși la muncă forţată, undeva prin Brașov, prin Olt, iar femeile și copiii au fost înlagăruiţi la Lugoj și întreţinuţi de Comunitate, după care au fost deportaţi în Transnistria și puţini s‑au reîntors.

(Dar alţi evrei din Lugoj au fost deportaţi ?) Scrie în carte. (Știu, dar aș prefera să‑mi povestiţi.) Au fost deportaţi destul de mulţi evrei adulţi ? vreo opt adulţi, iar apoi patru tineri, care au fost deportaţi în Transnistria ca presupuși comuniști, în realitate neavând nici un fel de vină. Au fost împușcaţi la Râbniţa, în Transnistria.

(Au făcut muncă forţată ?) Evreii de aicea au făcut muncă forţată. Cei care au făcut muncă forţată a trebuit să poarte steaua galbenă… (Știam că aici nu s‑a purtat, doar prin…) A trebuit să confecţionăm steaua. Numai unul, doi au ieșit cu ea în oraș, dar când au văzut că merge și fără stea galbenă, atunci… nu s‑a purtat.

(Dar existau restricţiile acestea ? de a nu merge la piaţă decât între anumite ore…) Da, există și documente, le am aici, vi le pot arăta. Am făcut cópii după ele, ele sunt expuse la Comunitate. După ora zece puteam merge la piaţă, atunci când toată marfa bună era deja vândută. Am avut și în familie o nenorocire, pentru că mama a plecat o dată înainte și a fost denunţată. Un poliţist a fost anunţat de către cineva că mama este evreică și a prins‑o. Dar mama a știut să vorbească cu el omenește și… Noi mai știm că românii au avut o cu totul altă atitudine faţă de evrei, spre deosebire de alţii, astfel că i‑a dat drumul. Dacă s‑ar fi întâmplat să o ducă la poliţie, poate o trimitea în Transnistria.

(Dacă ar fi să explicaţi cumva evenimentele groaznice care s‑au petrecut cu evreii până acum, care credeţi că sunt motivele care duc, în general, la declanșarea antisemitismului ?)Eu am o definiţie, poate unică în felul ei, a antisemitismului. Antisemitismul este o invidie a inculturii, a lipsei de educaţie, pentru că nu urăști un om pentru calităţile lui inferioare, ci‑l urăști pentru că are calităţi superioare. Și ăsta este sâmburele antisemitismului. N‑aș putea să spun că antisemitismul a pornit o dată cu apariţia creștinismului, pentru că antisemitismul a existat și înainte, deoarece evreul a devenit, o dată cu revelaţiile lui Abraham, monoteist. Pe când celelalte popoare au fost politeiste. Și diferenţa este enormă între politeism și monoteism. Și, în plus, monoteismul îl obligă pe evreu să înveţe, să studieze. Și asta, sigur că da, a produs o mare discrepanţă între cei care nu erau semiţi și cei care erau semiţi.

(Cum era viaţa în Lugoj în vremea tinereţii dvs. ? Ce se dansa ?) Erau dansuri? era la modă tangoul, valsul, care mi‑a plăcut cel mai mult să‑l dansez, bineînţeles, valsul vienez. Se cântau foarte mult valsu­rile de Strauss, nu doar de Strauss tatăl și fiul, ci erau și celebrele valsuri de Oskar Strauss. Ei n‑au fost rude. Apoi muzica lui Franz Lehár, din operete.

(Erau grădini de vară ?)Existau, existau. Și ceva ce iarăși mi‑a plăcut : era muzica militară, fanfara militară, care? în parc, în fiecare duminică sau în fiecare după‑masă, nu mai ţin minte, avea program. Lumea nu dansa, însă noi ne duceam și ascultam cum cântă ei. Lugojul a avut o fanfară militară excepţională, mai ales că a fost dirijată de un căpitan numit Klein, un neamţ ? n‑a fost evreu. Pe urmă a fost dirijată de Dimitriu, tot căpitan, soţul profesoarei mele de la Conservatorul din Lugoj, pe care l‑am frecventat paralel cu școala. Pe urmă ei au plecat la Arad și a venit o altă profesoară, numită tot Dimitriu, Maria Dimitriu, care a fost o excelentă profesoară de pian. Era soţia profesorului Dimitriu de la Lugoj ; au plecat la București și noi ţineam legătura cu ei în permanenţă, până ce au decedat.

(Știţi cumva și despre acel cor, ?Hazamir? ?)Era un cor ?Hazamir?, eu l‑am prins încă din copilărie, l‑am auzit. Era un cor foarte bun, era condus ? la înfiinţare, în 1831 ? de profesorul Francisk Fitz, apoi a fost condus de către Filaret Barbu, apoi de dr. Josef Bieler, și s‑a auto­dizolvat când a început perioada Holocaustului. Pe urmă, după război, așa‑zisul Comitet Democratic Evreiesc, care a fost un fel de partid organizat de către Partidul Comunist, a organizat și el un cor, care a fost condus și de Bieler, la început, apoi de Dimitrie Stan, care a fost dirijorul corului ?Vidu?. Dar n‑a ţinut foarte mult, pentru că evreii au început să se împuţineze și n‑a mai fost cine să vină la cor.

(Dar corul ce cânta, ce muzică ? Doar religioasă ?)Nu, nu. Acesta era un cor laic, cântau cântece patriotice, ce se cerea pe vremea aceea. Însă, pe lângă acestea, era corul sinagogii, în care am cântat și eu, la început ca bariton, deoarece eu sunt tenor, dar am cântat la știma de bariton. Și‑n corul ăsta au cântat și neevrei la început, înainte de‑a mă naște eu. Atunci cântau Traian Grozăvescu cu tatăl său, Constantin Grozăvescu, a cântat și Janni Iorga, care a fost un celebru pedalist în corul ?Vidu?. Pe vremea mea a cântat, împreună cu mine, Cornelia Seracin, care a devenit prim‑solistă a Teatrului Muzical din Galaţi. Toţi lugojeni.

(Participaţi de mic la viaţa comunitară ? Cum se desfășura ? Existau atei ?) N‑aș putea să spun că sunt credincios. Nu sunt credincios. Părerea mea e că nu există ateu. Și ateul crede în ceva. Și ateul are o ideologie și o filozofie în care crede. Eu sunt credincios până la o limită. Sunt lucruri pe care nu le pot înghiţi. (Bine, dar mergeţi la sinagogă, v‑am văzut cântând?) (Râde.) Absolut. (Atunci asta ce reprezintă ?) Sunt tradiţionalist. Pentru mine, punctul central al existenţei evreimii, în orice colţ al lumii, este sinagoga. Pentru că eu consider sinagoga un palat al culturii. Asta este pentru mine sinagoga. (Deci nu este doar locul unde se fac rugăciuni?) Nu este un loc, pentru mine, extre­mist‑mistic. Este un loc tradiţional. Și‑n acest loc se citește? la evrei, de fapt, nu există nimic supranatural ; se citește istoria, pur și simplu. Tora este istoria evreilor. În Israel nu există ca un copil să înveţe religia la școală, el învaţă Tanach. Tanach sunt prescurtările cuvintelor : Tora, ceea ce înseamnă ?învăţătură?, Neviim, ?scrierile pro­feţilor?, și Ketuvim, toate scrierile și comentariile care s‑au făcut în legătură cu Tora și cu profeţii. Asta învaţă copiii la școală. Și profesorul de Tanach este profesorul de istorie, profesor de religie. Deci, religia și istoria la evrei sunt unul și același lucru. Nu este nimic mistic în treaba asta. Că Abraham a avut revelaţii divine ? ! Astea sunt închipuiri, fantasme. Pentru mine Dumnezeu există ca spirit, nu ca materie. Nu are înfăţișare de om, nu are sex, că a fost tatăl nu știu cui, că? asta e o absurditate. Este absolut o absurditate. Dumnezeu este spiritual. El există în mine pentru că eu cred că există. El nu există în afara mea, în afară de mine.

(Și totuși… când aţi făcut bar‑miţva a trebuit să mărturisiţi ceva, nu ?)Am făcut, am citit din Tora capitolul care trebuia să se citească în ziua aia. Și ţin minte că am făcut o rugăciune specială pentru sănătatea familiei mele, a părinţilor, a familiei care deja, în realitate, nici nu mai exista. Bunicii au fost uciși, dar noi n‑am știut. Ei au fost uciși în octombrie, în 12 octombrie 1941, iar bar‑miţva eu am avut‑o în 1942. (Cum de nu aţi știut ?) Pentru că nu existau relaţii? poștale. Nu aveam cum să știm. Noi am aflat asta exact după război, prin? Foarte curios ! Primul care ne‑a spus treaba asta a fost un ostaș sovietic, originar din orașul mamei, pe care din întâmplare l‑am cunoscut. Și? pe urmă? singurul care a rămas în viaţă era maior în armata rusă, care s‑a așezat în Cernăuţi în cele din urmă, acela ne‑a scris, apoi a trimis un emisar care ne‑a explicat absolut totul, cum s‑a petrecut. (Și cum s‑a petrecut ?) Întâi au fost adunaţi într‑un ghetou toţi evreii din oraș, era un oraș de 100000 de oameni, din care 50% erau evrei. Și… pe urmă i‑au dus la cimitir, i‑au dezbrăcat în pielea goală, i‑au pus să sape tranșee și au început să‑i mitralieze. Și‑ntr‑o zi au pierit 12000 din ei, printre care și familia mea. În altă zi încă 12000, în altă zi alţii, până i‑au nimicit pe toţi.

(Cere o pauză.)

(Ce se pregătea în mod obișnuit de bar‑miţva, după ceremonia propriu‑zisă ?) Totdeauna eu sunt așa, puţin? am sentimentul, acuma, neplăcut, că acea chilie de la sinagogă, nu știu dacă aţi văzut‑o, arată groaznic. Acolo era o cămăruţă? de jur‑împrejur erau rafturi cu cărţi, cărţi biblice, și un dulap cu hainele sacerdotale? (Ornatul.) Așa. Și acolo am învăţat cu cantorul Friedmann tot ce trebuia să spun în faţa altarului când am împlinit vârsta de 13 ani. (Erau mai mulţi copiii sau aţi fost singurul ?) Nu. Eu am? nu, asta se făcea individual. Fiecare învăţa individual, pentru că în ziua respectivă numai eu am avut bar‑miţva.

(Deci exact în ziua când împlinești 13 ani ?) Da, în săptămâna în care cade, Sâmbătă. (Și în afară de rugăciuni ce se mai întâmplă ?) Absolut nimic.

(Credeam că e un fel de mărturisire de credinţă.) Nu, nu, nu. Nu e ca la creștini la?

(Dar aici, la bar‑miţva, aţi primit și numele ebraic ?) Nu. (Atunci când se primește acest nume ?) Acest nume de Tuvia ? (Da.) Eu l‑am primit în Israel. Pentru că, atunci când am ajuns la aeroport, ei au văzut că scria Tobia și, scris în ebraică, ?o? se transformă în ?u?, ?b? se transformă în ?v?.

(Dar toată lumea are un nume evreiesc ?) Sigur că da, numai că ei nu știu. De exemplu Viktor Löwenfeld de la noi nu știa că se spune în ebraică Avigdor. Eu i‑am spus. Și de acum, când îl cheamă, i se spune Avigdor.

(Dar cine trebuie să știe asta, nu rabinul ?) De exemplu, Iosif Singer este Josef, nu mai trebuie modificat. Bine, asta atunci când te naști, la bărbaţi se face circumcizia. Și? dacă bunicii au murit, se pune numele după bunici.

(Bine. Mai spuneţi‑mi ceva despre obiceiurile evreiești, despre săr­bători.) La noi în familie s‑au ţinut, cât a trăit mama, anumite obiceiuri. Bineînţeles, vineri seara mama aprindea lumânări ; a fost colacul acela care‑n ebraică se numește?

(Hala.) Da, hala. E împletit, cu mac deasupra, acoperit frumos cu o pânză. Mama binecuvânta lumânările, făcea binecuvântarea, datorită faptului că era în serviciul evreilor să facă aceasta, dar mai târziu nu o mai făcea, fiindcă în locul în care am locuit geamurile erau joase la casă și orice trecător vedea și și‑ar fi dat seama că suntem evrei. Și noi am încercat să ascundem? am încercat să ne ascundem, pentru că am avut odată o situaţie îngrozitoare pe vremea legionarilor. Într‑o noapte auzisem că ei intră în strada noastră cântând un cântec legionar. Mărșăluiau în miezul nopţii și s‑au oprit în faţa casei noastre. Noi am tremurat de groază. Dar, spre fericirea noastră? și a vecinilor noștri, care erau toţi evrei, erau comercianţi de păsări ? familia Bachtel, doi fraţi… au intrat înăuntru la ei, i‑au scos, i‑au dus la misiunea lor și i‑au bătut până au leșinat. Bine că au rămas în viaţă. În acea vreme ne erau interzise călătoriile cu trenul, dar aveam un prieten care avea diferite activităţi. El a plecat totuși la Timișoara. N‑a ajuns la Timișoara, l‑au aruncat din tren. Nu se știe cine. Acesta este adevărul.

(Mai povestiţi‑mi alte obiceiuri.) Da, de Pesah se fac anumite mâncă­ruri speciale. Capul familiei făcea anumite ceremonii. (În ce constau acestea ?) De exemplu, atunci, de Paște, se citește Hagada. Hagada înseamnă ?legendă?. Se citește despre ieșirea evreilor din Egipt. Și asta tata nu știa să facă, nu‑mi amintesc. Dar în alte familii? Aici nu prea. Făcea numai rabinul, cantorul. În Israel se făcea. (Dar ce se pregătea ?) Supă de carne cu găluște. Găluște de pască, maţa, așa de mari? (Îmi arată ceva de mărimea unei castane.) Excepţionale. Asta se face și de Purim.

(Povestiţi‑mi și despre Purim.) Purimul este o sărbătoare deloc reli­gioasă, este o sărbătoare naţională. E vorba de salvarea evreilor din Persia. Acolo trebuia să fie uciși. Și Estera, una din soţiile împăratului, i‑a salvat. Haman a fost cel care a pus la cale uciderea evreilor. El avea o pălărie cu trei colţuri, tricorn. De aceea de Purim se face o prăjitură? (Humăntaș…) Humăntaș, care are trei colţuri, un fel de pălăriuţă.

(Mai povestiţi‑mi din perioada legionară. Ce vă mai amintiţi ?) Perioada legionară a fost o perioadă cruntă, pentru că evreilor li s‑a interzis dreptul la viaţă : n‑au avut dreptul să muncească, să iasă în stradă (doar în anumite ore), au fost excluși din toate organizaţiile, instituţiile… evreul, pur și simplu, nu‑și avea rostul, existenţa. (Și cum se trăia ?) Se trăia într‑o cruntă mizerie. Singurul sprijin ne‑a fost Comunitatea. Totul a fost rechiziţionat, și‑n timpul lor, al legionarilor, și‑n timpul războiului. Așa că singura clădire evreiască care a rămas în picioare a fost sinagoga. Sinagoga mică și abatorul ritual au fost des­fiinţate pentru a se construi o bucătărie celor care erau deportaţi din Dărăbani la Lugoj. S‑a transformat într‑un lagăr unde nu s‑a putut intra, nu s‑a putut ieși. Eu am scris un articol în sensul ăsta, care a apărut în cartea lui Șlomo David, de care aţi amintit, în Israel, și… o copie a acesteia se află la Comunitate, în antreu. Și toată istoria aceasta am scris‑o ? despre lagăr. De fapt este singurul document rămas. Alte documente nu există.

(Despre război ce vă mai amintiţi ? Aţi fost pe front ? Eraţi prea mic ?) Ca evreu ? Evreii n‑au avut voie să facă armată, au fost excluși și din armată. Așa că evreii n‑au participat la război. (A fost greu de trăit în perioada asta ?) A fost foarte greu, fiindcă nu ni s‑a permis să ne aprovizionăm cum trebuie, ci cu ce se poate. Doar ce a rămas după ora zece în piaţă, când aproape că nu se găsea un ou, o găină, nu se mai găsea nimic. Toată marfa bună era deja cumpărată de alţii.

(Totuși, dacă ar fi să vă gândiţi acum la relaţia cu celelalte mino­rităţi din Banat cum aţi caracteriza‑o ?)Astăzi sunt foarte puţini evrei la Lugoj, încât numărul lor, raportat la celelalte minorităţi sau la întreaga populaţie a orașului, e aproape nul. Așa că relaţiile dintre evrei și creștini sunt ca și în trecut, pentru că Lugojul a fost o mică metropolă unde, pur și simplu, nu se simţeau diferenţele între etnii. Doar legile care au fost emise de guvernele antisemite au provocat neînţelegeri și disensiuni între minorităţi.

(Dar care credeţi că au fost motivele care au dus la declanșarea antisemitismului ?) Antisemitismul este un fapt istoric foarte vechi, nu este de‑acuma. Pentru că evreii sunt supranumiţi ?poporul Cărţii?, au fost mereu un popor cult, la un nivel mai ridicat, din toate punctele de vedere, și au produs, pur și simplu, o invidie. Pentru că antisemitismul, la urma urmei, este invidie. Și destul de mulţi invidioși au transformat antisemitismul într‑o politică de stat. Nu ne miră faptul că anti­semitismul are rădăcini atât de vechi ? încă din timpuri antecreștine.

(Știu că dvs. sunteţi levit, mi‑aţi spus mai înainte cum se împart castele. O mai puteţi face o dată ?) Da. Evreii se împart în trei caste : casta cohaniţilor, ceea ce înseamnă casta preoţilor, casta leviţilor, ceea ce înseamnă casta apărătorilor, și casta israeliţilor, care înseamnă gloata, poporul.

(De unde aveţi informaţii despre…) Am. Primele informaţii le am de la mama mea, care provine dintr‑o familie foarte tradiţională, dar pe urmă am citit despre acest lucru.

(Mai spuneţi‑mi câte ceva despre perioada comunistă. Cum a fost atunci ?) Sigur, în timpul comunismului populaţia evreiască a fost egală cu celelalte, n‑aș putea spune c‑am avut alt regim. Ca evreu n‑am avut alt regim decât cel pe care îl cunoștea toată populaţia. Mie mi s‑a întâmplat un fapt foarte supărător, pentru care eu n‑am putut accepta sub nici o formă ideile comuniste, în ceea ce privește cultura, de exemplu. Am avut cărţi… Odată am ieșit din ţară, eu locuind în Israel, am dus compoziţiile mele… am avut foarte multe coruri, am avut cărţi mai vechi, patru volume din poeziile tatălui meu, am avut cărţi apărute la Editura Muzicală. Sub regimul comunist, totul mi s‑a luat la ieșirea din ţară. Practic, eu am rămas fără coruri ; am scris foarte multe coruri, mai ales pe texte proprii sau în grai bănăţean, scrise de George Dobrin, scrise de Vlad Delamarina. Practic, am rămas fără coruri.