LADISLAU BLOCH (n. 1924, Timișoara) – ?Banatul e mai tolerant din punct de vedere cultural în privinţa convieţuirii dintre naţionalităţi?

Mă numesc Bloch Ladislau și m‑am născut în Timișoara, la 18 august 1924.

Părinţii mei au fost comercianţi și au avut un magazin de încălţăminte în centrul orașului Timișoara. În urma crizei din 1929 au falimentat, iar tatăl meu a fost nevoit să se angajeze la o firmă mare, ?Dermata?, din Cluj.

Școala elementară, primele două clase, le‑am făcut la școala evreiască din Timișoara, din Fabric, iar ultimul trimestru din clasa a II‑a l‑am făcut la Târgu Mureș, la o școală elementară de‑acolo. Am făcut școala acolo, pentru că tatăl meu a primit serviciu acolo, și pe urmă a fost transferat aici, în Lugoj.

Părinţii mei, împreună cu mine, s‑au mutat deci în Lugoj în anul 1933, unde am urmat celelalte două clase primare, iar apoi am intrat la Liceul ?Brediceanu? din Lugoj, unde am absolvit cele patru clase de liceu.

Liceul era românesc și era numai de băieţi.

În școală, la liceul din Lugoj, pe vremea aceea, în 1934-?35-?36, până în ?39, antisemitismul era în floare, cum se spune. Un singur evreu mai era cu mine în clasă. Erau însă unii profesori, nu toţi, care făceau aluzie la faptul că evreii nu lucrează, că evreii sunt numai speculanţi. La fel spuneau și unii elevi, și am simţit puternic acest antisemitism.

După aceea, bineînţeles, era antisemitismul legalizat, în ?41‑?44, iar după ?44 nu pot să spun că se mai manifesta antisemitismul așa de mult.

În 1940 am început să învăţ, ca ucenic, meseria de tăbăcar, la o firmă din Timișoara, din Fabric, firmă ce se numea ?Fuchs?.

Am întrerupt însă această ucenicie, vrând să emigrez în Palestina ? pe vremea aceea, nu Israel ?, și am activat în cadrul mișcării de tineret  ?Habonim? din Lugoj, plecând apoi la sniful din Arad al acestei mișcări, cu intenţia să emigrez în Palestina. Am fost la acest snif până în august 1942, când m‑am întors la Lugoj.

În cadrul mișcării ?Dror Habonim? se ţineau lecţii despre istoria și geografia Palestinei, despre cum ne închipuim că vom trăi în Palestina etc. Venea câte un așa‑numit șliah, care ne ţinea câte o lecţie.

Sniful era un fel de chibuţ în România, era la fel ca un chibuţ din Israel, adică avea o conducere și se ţinea o dată pe săptămână o întrunire și se discutau problemele legate de bani, problemele economice, pentru că noi trebuia să ne susţinem singuri, prin munca noastră, cu toate că mai primeam ajutor de la mișcarea sionistă din Arad.

Acest snif era organizat pe teritoriul unde este acum noul cimitir evreiesc din Arad, căci în Arad sunt două cimitire evreiești, unul vechi, în care nu mai este loc, și unul nou, care este către drumul spre Oradea. Acolo, în spatele cimitirului nou, aveam cinci hectare de pământ, aveam o grădină pe care o lucram.

Unii dintre noi eram angajaţi la diferite firme în oraș, nu cu carte de muncă, cum e acuma, ci accidental, dacă era nevoie undeva.

În 1941, în Arad, ca și în Timișoara și în alte părţi, s‑au concentrat evreii veniţi, care au fost obligaţi să‑și părăsească locurile din sate. Se făcea o colectă pentru susţinerea acestor oameni, iar doi sau trei dintre noi eram angajaţi de Comunitate să mergem pe la evreii mai înstăriţi din Arad, ca să contribuim la ajutorarea evreilor veniţi din sate.

Sioniștii erau, în general, împărţiţi în partea burgheză și partea social‑democrată.

Au existat deci mișcări sioniste în Lugoj, ?Habonim?‑ul… și mai era ?Șomer Hazair?.

Împlinind vârsta de 18 ani, în 1942 am fost mobilizat pe loc, lucrând, până în iunie 1943, la Primăria orașului Lugoj, la muncă obligatorie. Acolo încărcam lemne într‑un camion. Dar am lucrat și la repararea drumurilor din Lugoj. Am lucrat apoi și ca grădinar, la grădina spitalului din Lugoj.

În iunie 1943 am fost trimis la Predeal, la un detașament de muncă ce făcea drumurile mareșalului Antonescu. Se făcea un drum între Predeal și Timișul de Sus, iar noi am lucrat acolo. Erau evrei din toate părţile României, din Iași, Timișoara și din multe alte părţi.

În 23 august 1944 am părăsit Predealul și m‑am întors la Lugoj.

Din 1945 până în 1948 am lucrat cu socrul meu, care avea o prăvălie și un atelier de cauciucărie.

În 1948 am fost numit director naţionalizator la tăbăcăria din Lugoj, numită ?Iorgovici?. Comuniștii, când au venit la putere, în 1948, la
11 iunie, au naţionalizat o serie de fabrici. Având în vedere că eu am fost tăbăcar și membru al Partidului Comunist încă din 1945, m‑au numit director. Erau însă în total cinci muncitori. În 1949 tăbăcăria s‑a des­fiinţat și am fost numit responsabil judeţean cu colectarea lânii, lână ce era adusă de la particulari.

Acest serviciu de colectare a lânii a fost comasat ulterior în Direcţia de Achiziţii și Colectări, numită D.A.C., unde s‑a comasat atât colectarea lânii, cât și a pieilor, a fierului. Acuma nu mai există, doar R.E.T.I.M.‑ul mai este care strânge hârtie, sticlă etc.

Toate au fost comasate deci într‑una singură, în D.A.C., iar eu am fost numit director pe judeţul Severin, pe vremea aceea.

În toamna anului 1950, când s‑a făcut raionarea și s‑au desfiinţat judeţele, atunci am fost numit, tot în cadrul D.A.C.‑ului, ca director la Caransebeș. În 1952 am demisionat însă din această funcţie și
am făcut un curs de antrenori de înot și polo pe apă, la București. Întor­cându‑mă la Lugoj, am activat apoi, până în 1962, ca antrenor de înot și polo la Asociaţia Sportivă ?Flamura Roșie?.

(Ce v‑a determinat să faceţi acest curs de polo și înot ?) Am făcut acest curs pentru că, pe de o parte, am fost sportiv de performanţă… asta de când s‑a făcut în Lugoj bazinul de înot, în 1948, în cadrul căruia s‑a înfiinţat o secţie unde am înotat și eu. Pe vremea aceea mai înotau la campionate și cei care aveau peste 20 de ani, acuma însă performerii au și 16 ani.

Ca antrenor am avut o înotătoare care a devenit campioană naţională, în 1957 sau 1958, care s‑a numit Rocick Heidi.

Ulterior, m‑am angajat la Întreprinderea de Construcţii din Lugoj, în calitate de inspector cu cărţile de muncă. În 1967 m‑am transferat la C.A.P. Găvojdia, unde am înfiinţat și am condus o secţie de industrie mică, pe profil de cauciucuri.

În 1982 m‑am transferat la C.A.P. Lugoj, în aceeași funcţie, iar în 1984 m‑am pensionat, însă am continuat să lucrez la C.A.P. până în 1991, când am cumpărat atelierul de industrie mică din cadrul C.A.P.‑ului din Lugoj și am înfiinţat societatea BETACOM S.R.L., care fiinţează și astăzi și în care lucrez și în prezent.

Acolo facem cauciuc brut din deșeurile de la fabricile mari, dar facem și diferite garnituri de cauciuc. Sunt niște piese hidraulice care presează, există și încălzirea, care încălzește de sus și de jos, se pune matriţa respectivă în care se punea cauciucul brut, se‑apasă pe el și se vulca­nizează în matriţă. Se scoate apoi matriţa și cauciucul.

Matriţa are două părţi și într‑una se pune materialul brut, iar după aceea matriţa se închide, și când e gata se scoate. Cauciucurile sunt distribuite apoi la diferite magazine.

(În Timișoara unde aţi locuit ?) Acum nu știu cum se numește strada, dar atunci se numea Mareșal Joffre, de la Piaţa Traian, cum merge tramvaiul 2, spre Dorobanţilor, la casa cu numărul 13 am locuit. Acolo a fost casa părintească, adică a bunicului meu.

Fabrica ?Modern?, Fabrica de Încălţăminte de Lux Timișoara ??Filty? era înainte tocmai acolo, pe acea stradă, în spatele casei noastre. Înainte de război s‑a numit F.I.L.T., adică Fabrica de Încălţăminte de Lux Timișoara, și avea 250 de muncitori.

Casa ne‑a fost luată însă, o dată cu naţionalizarea, și atunci când s‑a naţionalizat fabrica a fost naţionalizată și casa, cu toate că nu era proprietatea fabricii, ci era proprietatea bunicului meu, respectiv a unchilor mei.

Tata s‑a născut în 1889, la 24 decembrie, la Mátészalka, judeţul Satu Mare, în partea rămasă în Ungaria. Tata se numea Bloch Alexandru, iar mama Iuliana și era născută la 18 iunie 1898, la Timișoara. Amândoi erau de religie mozaică și erau neologi.

În Lugoj n‑au existat niciodată evrei ortodocși, dar în Timișoara erau cei din Fabric, care erau grupaţi în jurul templului din Fabric ; alţii erau însă în Cetate și în Iosefin.

În Fabric, de exemplu, era atunci prim‑rabin Singer.

Eu m‑am născut în Timișoara, dar am stat acolo doar până în clasa a II‑a, apoi mai mergeam la bunicul meu în vizită. Bunicul meu s‑a numit Iuliu Kardos, nume ce fusese maghiarizat, căci înainte l‑a chemat Israel.

În Timișoara eu am avut prieteni mai mult evrei, căci, fiind la școala evreiască, nu prea am avut legături cu cei de alte neamuri. Nu‑mi amintesc să fi avut nici măcar cunoștinţe altele decât evrei. […]

Noi am stat în Timișoara, cum e Piaţa Traian, biserica sârbească, strada Negruzzi, unde e intrarea și pe o parte și pe alta, în cartierul ortodox evreiesc.

Îmi amintesc că erau acolo prăvălii una lângă alta, iar cei care vindeau aveau caftan și erau cu barbă. Erau acolo foarte mulţi evrei, mai ales habotnici, și era și un templu și mai multe lăcașuri de rugăciune.

Acolo a fost și tăbăcăria aceea unde am învăţat eu ucenicie.

Era tăbăcărie de piei pentru mănuși, iar procesul de prelucrare era următorul : intra pielea cu blană (cu lână pe ea) și se înmuia în apă ca să‑și recapete moliciunea, că era uscată ; după aceea se punea într‑un bazin în care era apă amestecată cu arsenic, care făcea ca lâna să iasă din piele, lâna fiind luată cu mâna, căci pe vremea aceea nu erau mașini ; pielea era apoi aruncată în alt bazin, în care erau alte chimi­cale, după care se scotea afară și se tăbăcea propriu‑zis. Erau niște butoaie cu substanţe în care se mai introducea pielea, apoi se scotea de acolo și intra în alt butoi, în care era vopseaua ce intra în piele, după care pielea era scoasă afară și se punea la uscat. După uscare urma înmuierea, care se făcea tot manual, căci pielea era uscată, și atunci abia era gata pielea pentru a se croi mănuși din ea.

Unchii mei au avut o întreprindere de confecţionat mănuși și mi‑au sugerat să fiu eu acela care le va face piei, adică materia primă pentru mănuși. Dar n‑a fost să fie?

În Fabric era un cartier oarecum evreiesc, cel puţin jumătate din locuitorii de‑acolo fiind evrei. La tăbăcărie se făcea ucenicie trei ani, dar eu am întrerupt, căci atunci a venit rebeliunea legionarilor, în ?41, și am vrut să emigrez. Am mers la Arad, cum v‑am povestit, ca să mă pregătesc pentru plecare, dar n‑am mai plecat.

Am avut și certificatul de emigrare din partea guvernatorului Palestinei din vremea aceea și era mare lucru, că nu toată lumea primea. Unii au fost deportaţi în Cipru, adică cei care au încercat să emigreze, ilegal din punctul de vedere al britanicilor. Dar n‑am mai plecat, căci am zis că aici va fi raiul pe pământ, dar n‑a fost să fie.

În Timișoara printre evreii mai bogaţi era baronul Neumann* , iar în Lugoj era directorul Fabricii de Industrie Textilă, Csató, era Holtzner, care avea depozit de cherestea, mai erau doi fraţi farmaciști, Vértes. Mai era Braun, care avea Fabrica de Textile.

(Au fost evrei deportaţi din Lugoj ?) Da, au fost trei martiri care au fost deportaţi la Râbniţa și au murit acolo. De fapt, au fost cinci deportaţi, dintre care trei au murit la Râbniţa, iar unul dintre aceștia cinci s‑a întors la Timișoara. El se numește Linţa Marcel și e pe jumătate evreu și de aceea a și scăpat, căci a fost închis ca român. Au mai fost și patru‑cinci deportaţi la Vapniarka, dar toţi au murit.

Eu nu sunt deloc habotnic, și din ?48 până în ?91 n‑am avut nici o legătură cu Comunitatea. După ?90, însă, mai particip și eu o dată sau de două ori pe săptămână la serviciul religios.

Fiul meu este președintele Comunităţii, dar suntem foarte puţini evrei rămași, patruzeci și opt de evrei, plus copiii, care sunt pe jumătate evrei, și soţii sau soţiile de evrei.

(Cum a ajuns fiul dvs. președintele Comunităţii Evreilor din Lugoj ?) Interesant? A fost prima dată președinte interimar. El era cel mai tânăr (cu toate că are 50 de ani) dintre cei care puteau să fie președinţi, acum trei ani, dar fiind singurul care a avut o facultate, s‑a considerat că e cel mai în măsură să fie președinte.

(În ce an v‑aţi căsătorit ?)În 1947, cu Bernath Daisy, născută în
21 iulie 1926, dar din păcate a murit acum zece ani. Și ea era de origine evreiască, sută la sută.

Aveam gașca noastră aici, în Lugoj, și așa am cunoscut‑o. Făceam împreună excursii, jucam remi, mai dansam câteodată împreună, pe acasă la unii sau la alţii, căci era în ?45‑?48.

În orice caz, era o gașcă faină, din care făceau parte : Deutsch Eva, Linenberger Lia, Deutsch Hermann, Bernath Daisy, Reisz Lári, Klein Riki etc. Nu erau toţi evrei, ci era și un norvegian, al cărui tată era venit din Norvegia.

Cei care mai trăiesc sunt în Israel și în America. Dintre ei doar Deutsch Hermann mai este aici.

(În ce măsură mai sunt transmise în familie tradiţiile, obiceiurile evreiești ?) Doar sărbătorile se mai ţin la noi în familie, dar și acestea foarte puţin. De exemplu, mama mea mai aprindea, în fiecare vineri seara, două lumânări și își punea broherul respectiv la aprinderea lumânărilor, însă la soţia mea deja nu se mai făcea treaba asta, iar acuma și mai puţin, căci fiul meu are o soţie neevreică, o româncă.

Ce a fost a dispărut, nu prea se mai practică.

Pe vremea aceea am mai ţinut Roș Hașana, Iom Kipur, iar la Purim se mergea la biserică, cel puţin soţia mea mergea, căci eu nu mergeam.

De sărbători se făcea o masă mare, festivă. De exemplu, de Anul Nou și la început de Roș Hașana se mânca pâine cu miere. Nici părinţii mei nu prea au ţinut mare lucru. Tata mergea la biserică la Roș Hașana și la sărbătorile mai mari, dar în rest, vineri sau Sâmbătă, nu‑mi amintesc să se fi dus.

În perioada comunistă nu prea se mergea la biserică, însă după ?90 s‑a revigorat sistemul. Soţia mea mergea însă și în perioada comunistă, și l‑a dus și pe fiul meu câteodată la biserică, dar n‑a făcut bar‑miţva. Eu însă am făcut.

Acum, la sărbătorile mai mari își duce și copiii la templu, adică pe nepoţii mei.

Aș putea spune că doar masa festivă ar fi acum aceea care marchează sărbătoarea respectivă (de Roș Hașana, Purim și Pesah). Doar sărbă­torile mai mari se mai ţin, în rest nici nu ne mai amintim de celelalte.

(Cum erau privite de către evrei sărbătorile celorlalte etnii ?)La evrei nu se face pom de Crăciun, însă noi facem, având în vedere că nora mea este româncă, și nu numai de aceea, căci și atunci când eram eu mic, de Crăciun, mama îmi făcea și mie o ramură de brad.

(Se făceau înainte căsătorii mixte la evrei ?)Înainte erau mult mai rare, dar totuși au trecut atâţia ani și mai este și faptul că nu se mai face o distincţie mare între naţionalităţi, plus că majoritatea bărbaţilor evrei care au mai rămas aici nu au mai găsit femei evreice. Toată lumea a emigrat, și atunci cei care au rămas au fost nevoiţi să se căsătorească cu cei de altă naţionalitate.

(Există în Lugoj un cimitir evreiesc ?)Da, este și e foarte frumos și bine întreţinut. Am fost lăudaţi pentru treaba aceasta. Acesta se află cam la 600‑800 de metri de centrul orașului. Bineînţeles că nu există cruci în cimitirul evreiesc. Majoritatea monumentelor au fost făcute înainte de cel de‑al doilea război mondial și sunt cam la fel ca în toate celelalte cimitire, căci meseriașii respectivi au lucrat și‑acolo, dar și în celelalte cimitire. Cimitirul greco‑catolic e vizavi de al nostru, la fel și cel evan­ghelic, numai cel românesc e în partea opusă.

Lugojul e împărţit în două : a fost Lugojul nemţesc, de la gară și până la Timiș, iar de la Timiș încolo a fost Lugojul românesc. Bine, acuma nu mai este așa, dar pe vremuri, acum șaizeci‑șaptezeci de ani, era destul de distinctă această împărţire, pentru că majoritatea popu­laţiei de dincolo de Timiș era formată din maghiari și germani, iar cea de dincoace era o majoritate zdrobitoare română. Există și acuma maghiari aici, care au o uniune maghiară.

(Existau ziare sau reviste evreiești ?)A existat o editură evreiască în Lugoj, era tipografia ?Szidon? aici. În orice caz, editurile erau atunci în limba maghiară, adică scoteau cărţi în limba maghiară.

A existat în Lugoj și un cămin evreiesc de bătrâni, dar acuma nu mai este, căci s‑a naţionalizat clădirea atunci. Cei din cămin au mai rămas însă un timp acolo.

În Lugoj, casa cea mai mare e cea a farmacistului Vértes, peste pod este prima casă. Este o clădire foarte frumoasă, cu un etaj și cu trepte de marmură.

(Au existat legături între etniile din Lugoj ?) Da, au existat, mai ales înainte de al doilea război mondial, când au fost în Lugoj comunităţi foarte distincte de catolici, de reformaţi, de evrei, ortodocși și greco‑catolici, iar după ?90 din nou există aceste legături.

De exemplu, au fost întâlniri ecumenice și au fost participanţi de la toate bisericile și desigur și din partea evreilor. După ?90 s‑au armonizat relaţiile, cum s‑ar spune.

Înainte de ?90 nu exista însă oficial această legătură între biserici, căci religia nu era susţinută de comuniști, și ca atare fiecare căuta cât de cât să‑și menţină oamenii.

(Cine se ocupa mai mult de educaţia dvs. în familie ?)De educaţia religioasă s‑au ocupat mai puţin, dar în general de educaţie se ocupa mama, bineînţeles, căci mama a fost casnică, doar tata a lucrat. Eu știu limba maghiară și germană. În familie se vorbea limba maghiară, însă bunica dinspre mamă, care era tot evreică, vorbea germana, așa că am învăţat acasă ambele limbi. Bunica era dintr‑un sat aflat între Lugoj și Timișoara, numit Chizătău, și pe vremea aceea evreii din acea parte vorbeau limba idiș, care e un amestec de germană cu ebraica veche.

Având în vedere că Banatul, înainte de 1867, a fost sub austrieci, limba oficială a fost germana, dar după 1867, când a devenit Austro‑Ungaria și Banatul a trecut sub unguri, atunci limba maghiară a fost cea care se vorbea. Tatăl meu a știut însă și germana, pentru că a învăţat la școală, acasă însă vorbea în maghiară. Bunica mea se născuse prin 1870 și deci vorbea numai germana acasă, cu toate că satul în care trăia era românesc.

În școala primară din Lugoj, în clasa a III‑a și a IV‑a, am avut și o carte de ebraică modernă și am învăţat ceva.

(Când era un cerc de prieteni de mai multe etnii în ce limbă se vorbea ?)În general se vorbea maghiara, pentru că minorităţile erau mai apropiate unele de altele decât de români. Românii erau mai mulţi și aveau ale lor? Pe vremea aceea se vorbea mai mult maghiara.

În Lugoj, pe lângă Clubul Sioniștilor care a existat, a fost și un club al așa‑numitei burghezii, numit Polgári Club, în care majoritatea erau evrei și maghiari și care își avea sediul în Palatul Bristol, în care acum este Policlinica. Vizavi de acesta era Clubul Sionist, în strada Cuza Vodă nr. 3, care funcţiona ca un cămin cultural, căci existau multe activităţi, unele distractive, se juca remi, cărţi, era și o bibliotecă, o cameră în care se puteau citi ziarele, ce erau majoritatea în limba maghiară. Bineînţeles, se ţineau și conferinţe, mai făceau și câte o serbare. […]

(Există în Lugoj anumite locuri, monumente sau lucruri de care este legată memoria evreilor ?) Doar templul și cimitirul, ca să zic așa.

Mai există, la secretariatul Comunităţii, niște acte contabile lăsate și două cărţi mari și groase, numite ?Chevra Kadișa?, în care sunt trecuţi membrii Comunităţii care contribuiau cu bani la asociaţia de înmor­mântare, care exista atunci în Lugoj.

Înainte a fost rabin și în Lugoj, ultimul numindu‑se Lenke Máno. Era și un cantor în Lugoj. Rabin n‑a mai fost după aceea, că a plecat lumea, însă au mai existat unii care doar au oficiat, au citit cu voce tare rugăciunile. Cu acest rabin am făcut bar‑miţva pe vremea aceea.

Am făcut și armata, în 1946, din septembrie‑octombrie până în aprilie 1947, la Timișoara (Regimentul 2 Roșiori Timișoara), la Lugoj (Cercul Teritorial 9 Roșiori, Lugoj), apoi regimentul s‑a transferat la Sebeș Alba și pe urmă la Cercul Teritorial Severin.

(Credeţi că evreii din Banat au avut alte șanse decât ceilalţi din alte regiuni ?)Da, bineînţeles. În general era aceeași jurisdicţie sub Antonescu, dar Banatul e altceva, e mai tolerant din punct de vedere cultural. În privinţa convieţuirii dintre naţionalităţi, Banatul a fost și este altceva decât Moldova sau Muntenia. În primul rând, faptul că sunt atâtea naţionalităţi aici și totuși a existat o convieţuire de sute de ani ? și deci e puţin altfel decât în alte părţi ale ţării.

(Prin ce credeţi că se deosebesc evreii de celelalte etnii ?) Altceva nu văd mai mult decât faptul că, în general, sunt instruiţi, căci au frec­ventat școli. Aceasta se datorează și faptului că au fost întotdeauna în minoritate și au trebuit să muncească mai mult, ca să fie mai bine și mai buni în toate.

Înainte nu au putut însă să abordeze anumite meserii, de exemplu, agricultori evrei nu prea au fost în Banat, căci nu puteau să aibă pământ, și au fost nevoiţi să se facă meseriași, comercianţi sau liber profesioniști, iar pentru asta trebuia o instrucţie mult mai bună decât pentru un agricultor.

(Cum era comunitatea evreiască din Lugoj înainte ?)Nu se poate compara comunitatea ce era înainte cu cea de‑acum, căci erau vreo 800 de evrei și au fost și vremuri când au fost 1200‑1400 de evrei, care au venit din Dărăbani, din partea aceea care a trecut, împreună cu Cernăuţiul, în U.R.S.S. Aceștia s‑au refugiat aici în anii ?48‑?50.

Deci nu se poate compara cu ce este acuma. Templul era înainte neîncăpător, iar la sărbătorile Roș Hașana și Iom Kipur au funcţionat, pe lângă templul mare care mai există și astăzi, încă două localuri în care se ţinea serviciul religios.

Acuma însă nu mai poate fi vorba decât de supravieţuire și nu prea văd nici un viitor al comunităţii, căci merge tot în jos și majoritatea membrilor comunităţii, adică 80‑90 % dintre ei, sunt persoane peste 60 de ani.

Din Lugoj, printre personalităţile care au fost evrei s‑a numărat și cântăreţul de operă din Budapesta Kálmán Oszkár, care s‑a numit înainte Kirschner, dar s‑a maghiarizat. Au mai fost însă și alţii?

Tineri evrei la Lugoj practic nu mai există. Cred că în total sunt cei doi nepoţi ai mei și încă doi, deci în total mai sunt patru, care și ei sunt doar pe jumătate evrei, adică numai taţii lor sunt evrei, iar mamele sunt românce.

În Reșiţa mai există câţiva evrei și, de asemenea, în Oţelul Roșu sunt vreo două‑trei persoane, tot peste 70 de ani, iar în Caransebeș trei persoane peste 70 de ani.