TIBOR NEUMANN (n. 1920, Lugoj – m. 2000, Timișoara) – ?Mai întâi să înveţi o meserie, ca să poţi să lucrezi, să ţi câștigi pâinea …”

M‑am născut la Lugoj. Tatăl meu a venit la Timișoara, primind un post la magazinul surorii sale, care a avut aici un magazin de alimente, o alimentară, și acolo a fost el angajat pe urmă, ca și contabil, și a lucrat acolo.

Mama mea a fost casnică. Ea nu a lucrat, pentru că a trăit la sat, la Gătaia, și acolo celălalt bunic al meu, din partea mamei, s‑a ocupat cu agricultura. Au avut vreo două‑cinci hectare și s‑au ocupat cu agri­cultura. Mama a trăit acolo până când a murit bunica mea, și‑atuncea bunicul meu din Gătaia a venit la Timișoara.

Pe mine m‑au înscris la școala elementară evreiască ce exista aici în Timișoara. A avut patru clase și‑am umblat acolo începând de la vârsta de 7 ani, din 1927 până în 1931 am fost la școala elementară evreiască. Situaţia noastră de finanţe nu prea era bună. Am trăit în condiţii foarte modeste. Eu am dus o viaţă destul de grea, așa că mama mea a lucrat în gospodăria de acasă, ea a fost ocupată tot timpul. Ea a făcut tot singură, începând de la mâncare până la cusut, și toate problemele ea le‑a rezolvat.

O locuinţă destul de mică am avut. Noi am locuit la început în colţul străzii Odobescu, chiar vizavi de spital. Era o casă particulară.

Viaţa de atunci, din 1927 până în ?30‑ ?31, a decurs la un nivel foarte modest. Un singur lucru a avut fratele tatălui meu, în urma colaborării cu bunicul, ca bijutier, un magazin micuţ la Băile Herculane, magazin de reparat ceasuri și de bijuterie, așa că vara, cam două‑trei luni, tatăl meu s‑a dus la Băile Herculane să‑l ajute în magazinul respectiv, și‑atuncea sigur că m‑a luat pe mine și pe sora mea. Noi am fost doi copii în familie, eu și sora mea, care e cu doi ani mai în vârstă ca mine și care în prezent locuiește în Israel, la Tel Aviv. În 1961 s‑a mutat cu soţul ei acolo și cu copilul lor. Acuma e toată familia în Israel, în afară de noi. De partea mamei mele n‑avem rude. Ea a fost singură și a murit foarte devreme, în 1946, la 54 de ani, de cancer. Ea era născută în 1892, iar tata în 1885.

(Cum se numeau părinţii dvs. ?)Mama mea s‑a numit Irina Weissfeld, iar tatăl meu Maximilian Neumann. Aici s‑a trăit o viaţă normală pe linie de familie, o viaţă liniștită, fără prea multe probleme în cadrul familiei. Tatăl meu a avut șapte fraţi, din care o soră, iar ceilalţi băieţi. La sora asta a lucrat, aicea, la Timișoara.

După cele patru clase de școală primară evreiască, a fost o discuţie cu părinţii unde să mă înscrie mai departe și m‑au înscris la Liceul Israelit. Acolo am făcut și a început, din ce în ce mai mult, în perioada respectivă, să se simtă mult problemele evreiești. Era perioada aia din ?30‑?34. În ?34 s‑a pus problema cum rămân mai departe ? sau la liceu, din clasa a VII‑a, sau alegeam o altă școală. Părinţii mei au hotărât, fiindcă deja atunci evreii au început să fie o naţionalitate separată, nu o religie…

Știţi că atuncea au fost niște guverne… Goga și alţii… și din ce în ce au restrâns drepturile evreilor.

Scopul părinţilor mei era să mă trimită mai târziu la o școală din S.U.A., ca să fac o școală superioară. Atuncea au renunţat la acest lucru și‑au spus că ?Mai întâi să înveţi o meserie, ca să poţi să lucrezi, să‑ţi câștigi pâinea oriunde ajungi, și după ce ai în mână o meserie, atuncea tu poţi să‑ţi alegi ce vrei… Dacă îţi place să mai înveţi și vrei să devii cineva, cu un titlu, sau vrei să lucrezi, atuncea deja este treaba ta?. Și m‑au înscris la liceul industrial, deci n‑am continuat liceul teoretic, ci am mers ca evreu la liceul industrial din Timișoara, care există și acuma.

Acolo am terminat, am depus examen de maistru și am devenit maistru în mecanică fină. Am avut 19 ani și‑atunci a‑nceput și războiul, în ?39, dar la noi încă nu.

Am simţit deja la școală foarte mult influenţa hitlerismului, a fascis­mului. Unul dintre profesori, de exemplu profesorul de matematică, care era român, când a venit în clasă, atunci scotea revolverul, îl punea pe masă și‑mi spunea : ?Hai, jidane, să răspunzi !?. Nu vreau să spun că toţi făceau așa, că era ceva generalizat, dar erau din ăștia, și‑au venit cu cămașă de legionar, cu pistol. Elevii însă care erau cu mine în clasă și în general în școală, care mă știau bine, erau 95% din ei tare cumse­cade. Nu doar unu? dintre ei a ţinut legătura cu mine în așa fel ca să cunosc toată familia lui. Majoritatea lor erau din sate învecinate și m‑au dus acasă la ei și‑mi spuneau : ?Aicea te ascundem dacă se‑ntâmplă ceva?. Atuncea deja, în ?38‑?39, s‑a văzut că germanii or să atace România.

În general pot să spun că acești colegi erau foarte cumsecade… Și acuma mai ţin legătura cu cei care mai trăiesc, dar din păcate majo­ritatea lor au murit sau au plecat în străinătate.

În 1939 am terminat școala și eram al doilea în clasă. La cinema­tograful ?Capitol?, în ?39, s‑a dat o atenţie, pentru primele trei locuri ocupate de cei care am terminat. Atuncea s‑a citit: ?Primul, Stoicănescu Ilie?, un coleg de‑al meu… și s‑a spus apoi că locul doi nu există, ci locul trei, iar pe mine m‑au lăsat afară. Au venit colegii mei și s‑au dus sus, unde era comisia respectivă, și au făcut o gălăgie enormă și a ieșit un scandal, dar nu a ajutat cu nimic, pentru că tot așa a rămas.

Am terminat școala și sigur că nu mai era nici o posibilitate de a pleca în S.U.A. sau de a mai face ceva, pentru că nu s‑a mai putut… și atuncea am început să lucrez în meseria pe care am învăţat‑o și am început să‑mi câștig pâinea cea de toate zilele.

Pe soţia mea, care era exact cu patru ani mai tânără ca mine și era elevă la Liceul Israelit, am cunoscut‑o când eu am avut 19 ani și ea a avut 15 ani, dar ne‑am simpatizat foarte mult… în așa fel că, de exemplu, când avea 13 ani, în clasa a III‑a de liceu, pe cărţile ei de școală nu mai scria Washewei Barbara, care era numele ei de fată, ci scria Neumann Barbara. Noi ne cunoșteam, că eram și noi într‑o gașcă la vârsta res­pectivă. Noi locuiam vizavi de ea și ţineam legătura și prin telefon, și prin geamul deschis. În sfârșit… ne‑am simpatizat foarte mult și chiar la vârsta aia ne‑am hotărât să ne căsătorim atunci când o să fie cazul. Și iată că vremurile au început să aducă din ce în ce mai multe greutăţi, și în 1941, la 3 august, am fost ridicat de poliţie, la ora trei noaptea, cu arma încărcată la capul meu, și am fost scos din locuinţă, spre durerea mamei mele și spre supărarea tatălui meu. Am putut să duc cu mine numai strictul necesar, ce era nevoie, ca să mă ducă în lagăr, la lagăr de muncă obștească forţată.

La Nevoiești m‑au dus, unde am făcut calea ferată dintre Deva și Brad. Au fost foarte severi cu noi, parţial autorităţile române, care pot să spun că erau extraordinar de cumsecade, și parţial niște trimiși ai SS‑iștilor, ai armatei germane. Spre norocul meu, am fost acolo numai jumătate de an. În condiţii foarte grele am lucrat. Eram aproximativ 800‑1000 de evrei. Lângă noi, în dreapta, era un lagăr pentru unguri, care erau strânși tot ca și noi, pentru diferite motive, că deja, în ?41, în România nu prea se înţelegeau cu ungurii, și cei care erau atunci la guvern căutau toate motivele ca să‑i aresteze. În stânga noastră era o tabără de muncă cu prizonieri ruși. După aceea, spre norocul meu, am lucrat în meseria mea de mecanică fină și m‑am specializat când am ieșit de la școală, în ?39, în repararea cântarelor, iar ei căutau pe cineva care să se priceapă la reparat cântare mari, care cântăreau vagoanele.