MARIOARA MOLNAR (n. EISNER, 1930, Oţelu Roșu) – ?Soţul meu nu este evreu, ci român…”

Mă numesc Molnar Marioara și sunt născută în 1930, în 19 octombrie, la Ferdinand, actualmente Oţelu Roșu. Am fost evacuată cu mama și cu sora în 1941, la Lugoj. Tatăl meu murise în ?40.

Aveam atunci 11 ani și am continuat Școala Israelită mixtă din Lugoj. Am fost colegă de clasă și cu doamna Lugojan.

Tinereţea ne‑am petrecut‑o în curtea școlii, nu pentru că nu eram agreaţi, ci pentru că eram totuși mai izolaţi, evrei fiind. Mergeam în fiecare după‑masă acolo, în grup, și stăteam de vorbă, mai făceam o recenzie la o carte.

Aceasta era școala primară israelită, iar după aceea am dat examen la Liceul Israelit, dar când s‑a îmbunătăţit situaţia și aș fi putut să merg mai departe la liceul românesc, mama mi‑a zis că n‑are posibi­lităţi să merg mai departe la școală, căci îmi trebuia uniformă. Deci nu s‑a mai putut și am oprit studiile. Am învăţat croitorie, dar de lucrat propriu‑zis am lucrat la O.C.L. ca vânzătoare, casieră, gestionară. Am lucrat douăzeci și șase de ani, iar acum am o pensie din care se poate trăi.

Croitoria am învăţat‑o la ?Bromfeld?. Era un salon mare de croitorie în Lugoj, unde crema societăţii din Lugoj își făcea toaletele. Doamna Bromfeld doar croia și făcea probele și avea zece angajate care lucrau, dintre care patru‑cinci fete erau calificate, iar restul erau ucenice.

(Erau mulţi evrei la Oţelu Roșu ?) Lângă Oţelu Roșu era o comună, Zăvoi, care era centru forestier, și acolo erau angajate mai multe familii de evrei, vreo cinci‑șase familii, din care a mai rămas doar o singură familie, Hutmann, care este și acum la Zăvoi. La Oţelu este fiica familiei Hutmann, Marmorstein, care au și o fată. Este singura familie de evrei care mai trăiește la Oţelu. La Zăvoi stă bunica și un frate, care este profesor de muzică.

În familia mea se ţineau sărbătorile, dar nu am dus o viaţă așa de religioasă, ci am respectat sărbătorile, chiar dacă le‑am amestecat cu celelalte. În Oţelu Roșu nu‑mi amintesc să fi fost sinagogă, dar venea uneori, de două ori pe lună, un rabin și ţinea ore de religie, iar data următoare ne punea întrebări. Deci noţiuni elementare de religie și de ebraică am știut, căci rabinul încerca să ne înveţe, deși noi am înţeles puţin. De marile sărbători se întâlneau într‑o casă, într‑o cameră de rugăciune, unde se făceau rugăciunile.

La Paște se făcea supă de carne cu găluște de maţa. În rest, noi ţineam o gospodărie coșer și mai mâncam carne de porc. Nu spun că n‑au fost evrei habotnici, care ţineau foarte mult la asta, dar noi, care eram foarte amestecaţi, am consumat carne de porc. În rest, am gătit ca toată lumea.

Copil fiind, n‑am simţit chiar așa de mult faptul că am fost evreică, căci noi copiii ne‑am jucat împreună.

La 11 ani, au fost daţi copiii evrei afară de la școală. Într‑o zi mi‑a zis învăţătoarea să‑i spun mamei să nu mă mai trimită la școală. Și‑atunci a plâns și mama și n‑am mai mers la școală.

Am făcut doar trei clase la Oţelu. La Lugoj însă a fost această școală primară unde erau primiţi toţi copiii, indiferent de unde veneau, și am urmat acolo cursurile. Ni se preda și ebraică, dar nu cu rezultate prea mari, căci ni se părea foarte grea limba.

Era un profesor de română foarte bun și foarte sever care făcea ebraică cu noi, dar după părerea mea nu erau rezultate grozave, strălu­citoare, însă el a fost mulţumit cu cât am învăţat noi și noi cu cât am putut să asimilăm, fiindcă limba ebraică nu se vorbea, doar rabinul și poate încă o persoană sau două dacă au știut.

În rest, aveam profesori de la liceul românesc sau călugăriţe de la ?Kloster?, care erau cu toţii oameni de suflet și predau cu amabilitate.

Comunitatea Evreilor din Lugoj organiza înainte diferite activităţi și mi‑aduc aminte de când eram copil că se făceau slujbe la sinagogă. Era atunci burghezia și erau doamne elegante și tineretul, care mai organiza câte o serbare. Era balul de Purim, la care am fost și eu odată, care era organizat de Comunitate, dar la care erau invitate cunoștinţe, prieteni și de alte naţionalităţi.

La bal lumea se îmbrăca foarte elegant și era dans și bufet cu multe bunătăţi. Acesta de care îmi aduc eu aminte a fost la ?Casino?, la Casa Armatei.

În Lugoj era și Clubul Sioniștilor, care se afla în curtea școlii unde ne‑am petrecut tinereţea. Acolo mai venea câte un delegat de la București sau din Israel și ne ţinea câte o conferinţă din care fiecare înţelegea cât putea. Ei căutau să ne vorbească despre viaţa frumoasă din Israel, despre tineretul care muncește să clădească o patrie. Cei care erau mai mari înţelegeau mai mult, noi însă eram mai mici atunci.

Nu vreau să fac din asta caz, dar acesta a fost adevărul? Tatăl meu murise cu un an înainte și familia mea era o familie de oameni pașnici și erau simpatizaţi. Noi locuiam în centru, vizavi de Primărie, și într‑o dimineaţă a venit notarul de vizavi și a spus că‑i pare foarte rău, dar până acum au făcut și ei ce‑au putut și nu ne‑au deranjat, însă acum au primit dispoziţii. Ne‑au spus că în ziua aceea ei trebuie să facă inventarul la tot ceea ce avem în casă și trebuie să părăsim localitatea.

După două‑trei ore, cu ce‑au putut lua mama și bunica din casă, a trebuit să plecăm. Ne‑a spus că el nu ne poate ajuta. Dacă vrem să ducem din casă lucruri la cunoscuţi, ne poate lăsa, dar peste două‑trei ore începe inventarul.

Pe noi ne‑au luat și ne‑au dus la gară și într‑un bou‑vagon ne‑au adus la Caransebeș, unde am stat șapte‑zece zile. De‑acolo, într‑o dimineaţă, ne‑au spus : ?La gară cu voi !?. Și ne‑au dus la Lugoj. Asta tot în 1941 s‑a întâmplat. Noi n‑am știut iniţial unde ne vor duce. La Lugoj ne‑or dus la școală, lângă sinagogă, unde s‑or făcut dormitoare pentru cei evacuaţi, căci nu erau numai cei de la Oţelu, ci și din satele și comunele din împrejurimi, căci atunci Lugojul era capitală de judeţ. Au fost aduși evrei de la Făget și din toate împrejurimile. Până când s‑a terminat războiul, fiecare a încercat să‑și găsească o locuinţă undeva în Lugoj, căci n‑am rămas la școală.

Și cei din Lugoj erau puţin speriaţi, căci se vorbea că toţi evreii vor fi duși în lagăre, care trebuiau să fie undeva mai departe. Până la urmă însă politica s‑o mai schimbat și ne‑au lăsat la Lugoj, însă fără nici o certitudine că într‑o zi nu ne vor lua și nu ne vor duce departe.

Din Oţelu Roșu au fost aduse și alte familii, dintre care și familia Marmorstein, cu care am stat în aceeași casă. Numai familia Marmorstein s‑a întors înapoi în Oţelu. Restul au plecat în Israel sau au murit.

Bunica mea se numea Graff și cândva avea o prăvălioară și se ocupa cu vopsitul lânei. Țăranii care aveau oi aduceau lâna la bunica să o vopsească, căci își făceau covoare. Bunica ne‑a ajutat mult cu acest lucru. După ce a murit tata, am avut o pensie mică, dar cu ajutorul bunicii am supravieţuit. Bunica era născută la Orăștie, însă a stat vreo douăzeci de ani la Zăvoi, pe Valea Bistrei. Pe bunicul meu nu l‑am cunoscut.

Părinţii mei s‑au numit Eisner Ladislau și Elena (născută Graff). Mama s‑a ocupat și de educaţia noastră, căci ea era casnică. Era o mamă bună și cât a putut s‑a ocupat de noi.

Eu m‑am căsătorit în 1954, la Lugoj. Pe soţul meu l‑am cunoscut la prăvălie, căci amândoi am lucrat în comerţ. Am avut un băiat frumos și cuminte, care a terminat facultatea la Timișoara, ca inginer T.C.M., și a plecat în Israel, căsătorindu‑se la Timișoara. Au un copil drăguţ? dar băiatul meu nu mai este. Acesta e capitolul cel mai dureros din viaţa noastră.

În Israel am fost de patru‑cinci ori. Acolo am și o soră. Israelul este foarte frumos și mai devreme sau mai târziu toţi prietenii mei de‑acolo s‑au realizat. Sunt multe lucruri frumoase și bune de văzut acolo.

Lugojul era împărţit în două părţi : partea românească, unde locuiau românii, însă asta nu însemna că ici, colo nu era un ungur, un neamţ, însă majoritatea erau români, agricultori cu grădini mari ce se ocupau cu grădinăritul. Partea cealaltă era partea nemţească, iar oamenii de‑acolo lucrau în fabrică sau erau mici meseriași și mai puţin agri­cultori. Ei își lucrau grădinile de la casele lor, dar nu aveau pământuri. Mai mult partea românească se ocupa cu agricultura. Exista colaborare, iar oamenii nu erau răi, ci se ajutau, se respectau și se trăia într‑o atmosferă plăcută. Nu‑mi aduc aminte să fi fost neînţelegeri.

În timpul comunismului, la un moment dat foarte mulţi oameni se puteau ridica și nu trebuia să fii deștept ca să spui ?Partidul meu iubit?. Mie însă nu mi‑a stat în caracter ca să promovez pe plan politic. Eu am știut să‑mi fac munca mea, modestă cum a fost, și m‑am mulţu­mit cu realizările pe care le‑am avut.

Dintre familiile mai cunoscute din Lugoj se numără și familia Bloch. Era și familia Baráth, care avea ţesătorie, inginerul Galeţki, care avea post de conducere în fabrica I.T.L., unde lucrau sute de lugojeni. Au fost și mulţi medici evrei, farmaciști. Era o atmosferă plăcută în Lugoj.

Eu cunosc limba română, germana și maghiara. În familia mea se vorbea ungurește. Soţul meu însă nu este evreu, ci român, și noi sărbă­torim ambele tipuri de sărbători. Eu respect sărbătorile lui și el le respectă pe ale mele. Deși soţul meu nu e habotnic. De exemplu, când e ziua lungă de post, îmi spune să postesc până seara, că altfel nu e bine. Mai păstrăm și acum tradiţiile, dar nu în mod exagerat.