PERL MIKLÓS (n. 1924, Györ, Ungaria) „În aprilie 1944 am fost predat către SS și am lucrat în diferite orașe muncă silnică, sub paza SS-ului”

M‑am născut în anul 1924, în orașul Györ, care este în Ungaria, unde am făcut școala elementară și patru ani de liceu. Când am terminat cele patru clase de liceu, atuncea a fost comunicată prima lege contra evreilor. Nici la ora actuală n‑aș putea să spun, dar mi se pare că din o sută de evrei au fost admiși doi evrei. Atunci am plecat să învăţ meserie. Am intrat la Fabrica de Textile, unde am învăţat meserie până în anul 1944, când, în acel an, pe 19 martie, a intrat armata germană și a ocupat Ungaria.

La 1 aprilie 1944 am fost încorporat în detașament de lucru, în orașul Komárom, tot în Ungaria. La data de 1 aprilie am fost predat către SS și am lucrat în diferite orașe muncă silnică, sub paza SS‑ului. În anul 1945, în ianuarie, am părăsit Ungaria pe la graniţa Szombathely, în Austria, și mergând pe drum am făcut diferite lucrări contra tancurilor. În luna martie am ajuns în lagărul de concentrare Mauthausen, în Austria.

Când a început să se apropie armata americană, Mauthausen a fost evacuat și am mers iarăși pe drum : Linz, Wels, Günskirchen, unde în 9 mai 1945 ne‑am eliberat din Austria. După eliberare am primit febră tifoidă și am fost internat în spital, în orașul Wels din Austria. În
1 octombrie 1945 am ajuns acasă, în Györ. Am încercat să mă interesez de părinţii mei, de familia mea, și am aflat că a fost deportată la Auschwitz, de unde nu s‑a mai întors nimeni. Părinţii mei au fost imediat băgaţi înăuntru, la gazare, iar sora mea a murit în Bergen Belsen, tot prin gazare.

Având în vedere că n‑a venit înapoi nimeni din familia mea, în ianuarie 1946 am pornit spre Constanţa, ca pe acolo să pot să ajung în Israel. Am ajuns în Lugoj, unde trăia un frate al mamei mele, care m‑a lămurit să mai stau puţin momentan, fiindcă atunci Israel n‑a fost stat independent, și englezii, când prindeau un vapor clandestin, oamenii erau duși într‑o insulă, Cipru, și internaţi într‑o stare foarte proastă.

În anul 1948 au venit la putere comuniștii și au desfiinţat absolut toate partidele, printre care și partidele sioniste, așa că am rămas la Lugoj.

În ?49 m‑am căsătorit. Soţia era tot la fel, muncitoare la textile. După căsnicia mea, fiindcă a fost o căsnicie mixtă, am renunţat să mă duc mai departe în Israel. În ?84 am intrat în pensie, dar până atuncea am lucrat în meseria mea, ca meșter ţesător. Din ?84 lucrez la Comunitatea Evreilor și în ziua de astăzi.

Despre aceste optsprezece luni de lagăr? asta știe toată lumea, nu este nici o noutate.

(Cum aţi aflat ce s‑a întâmplat cu familia dvs. ?) Am ajuns acasă în anul 1945, în octombrie, în orașul Györ, unde s‑au întors câţiva oameni de la Auschwitz, și m‑am interesat la acei oameni și am aflat exact. Având în vedere că părinţii mei în ?44 deja erau în vârstă, iar doctorul Mengele i‑a considerat neapţi de muncă silnică, i‑a trimis imediat la gazare. Despre sora mea am aflat că acolo i s‑au dat niște saboţi din lemn, care i‑au făcut o rană la picior. Rana s‑a infectat și n‑a putut să se mai scoale dimineaţa la apel, n‑a putut să iasă afară la lucru, și i‑a adunat pe toţi cei consideraţi incapabili și i‑a băgat la gazare și a terminat cu ei. De la oamenii care s‑au întors ai putut să afli ce s‑a întâmplat cu familia ta. De fapt, la tatăl meu au fost șase fraţi din care doar unul a scăpat, la ghetou în Budapesta, iar mama tot șase fraţi au fost, din care a scăpat unul, care a fost în orașul Lugoj, adică în România, care n‑a fost deci deportat. Adică din toată familia au rămas aceste două persoane. Vă puteţi închipui că, dacă erau șase de o parte și șase de cealaltă parte și fiecare erau căsătoriţi, câţi erau…

Tata meu a fost Jenö (Eugen) și mama Iuliska (Iuliana). Am avut o soră care s‑a numit Rozalia, născută în 1921, și care era o femeie zdravănă, bine, cu condiţie bună, că a făcut sport. Nenorocirea a fost că acel sabot i‑a rănit piciorul și s‑a infectat și n‑a mai putut să se scoale și a dus‑o la gazare. Putea să se chinuie zece‑unsprezece luni și pe urmă să moară, dar așa, săraca de ea, a scăpat de la toate chinurile. Avea atunci 23 de ani, în ?44. Ea a mai putut termina școala, a avut și bacalaureatul, iar după bacalaureat ea a învăţat croitorie. A fost o croitoreasă bună.

Părinţii mei au avut prăvălie. La căsătoria lor, în 1918, amândoi fiind croitori, în ?44 aveau deja o prăvălie de confecţii de damă. De fapt, cam în anul 1930 au avut deja prăvălia, unde ei singuri au confecţionat paltoane, rochii și au vândut în prăvălie. Materialele le cumpăram de la Fabrica de Textile și n‑a fost o problemă atuncea.

(V‑aţi cunoscut bunicii ?) Din partea mamei am cunoscut pe amândoi bunicii, care se numeau Braun, Simon și Șarlota. Bunicul din partea mamei a murit în anul 1937, iar bunica a trăit și a fost deportată, murind tot în Auschwitz, la gazare.

Din toată familia a mai rămas verișoara mea, care a rămas la Budapesta și care e de aceeași vârstă cu mine, adică are 76 de ani, și mai e băiatul unchiului meu, născut la Lugoj în ?32 și care are acum
68 de ani.

(Unde aţi lucrat ca meșter ţesător ?) Ca meșter ţesător am început în orașul Györ, pe urmă am lucrat la Industria Textilă din Lugoj, apoi la Timișoara, la Uzinele Textile, și am intrat în pensie de la ?Bumbacul?. […]

De la muncitor necalificat am ajuns meșter, și ca meșter am prestat diferite munci : am fost șef de secţie la ajustat, am fost la ?Bumbacul? răspunzător pentru calitate și așa mai departe. Am fost și șef de schimb, căci sunt trei șefi de schimb care conduc ţesătoria. Eu am avut la U.T.T. trei sute de mașini, ceea ce înseamnă zece meșteri, o sută și ceva de ţesătoare. A trebuit să‑i împart la războaie, apoi la concediu, dar și atunci când a trebuit să fie înlocuit unul care a fost bolnav? Ai avut ţesători de rezervă, ai răspuns pentru plan? n‑a fost ușor. Și, să știi, atuncea ai fost meșter bun dacă ai putut să realizezi planul și dacă ai realizat zece luni consecutiv. Dar dacă două luni nu ai realizat, atunci ai fost meșter prost.

Eu am schimbat tradiţia din familie, de la croitorie, fiindcă în timpul acela, având în vedere că a venit legea evreiască și n‑am mai putut să umblu la școală, a trebuit să aleg o meserie. Și au fost prietenii care au spus : ?Hai să mergem să lucrăm la Fabrica de Textile?. Habar n‑ai avut ce însemna o fabrică de textile, fiindcă n‑ai auzit despre textile nimic. Ai intrat acolo, ca muncitor necalificat, și te‑ai calificat la locul de muncă. Meseria nu se învaţă, meseria se fură. Dacă ai fost leneș și nu te‑a interesat, atunci ai rămas toată viaţa ta un muncitor necalificat. Dar având în vedere că această calificare este legată de salariu, atuncea totdeauna ai căutat să ajungi mai departe.

Eu sunt de patru ani văduv și exact acuma, pe 24 iulie 2000, se împlinesc patru ani de când sunt văduv. Soţia mea era și ea muncitoare la fabrică. Ea se numea Victoria Maliţa, era româncă și am cunoscut‑o la fabrică. Și ea a avut o viaţă destul de încurcată, fiindcă a fost dintr‑o familie care putea la început să‑și permită ca fata lor, în timpul acela, să nu meargă la lucru. Au avut câteva lanţuri de pământ, au avut vreo două vaci, vreo doi cai, câţiva porci, oi, au avut o mașină de treierat, locomobil prin transmisie, dar, de la o zi la alta, le‑au luat absolut tot, au făcut colectiv și n‑au mai avut din ce să trăiască și astfel a trebuit să vină la lucru. În ?49 a venit la lucru și atunci am cunoscut‑o. A fost o fată drăguţă și simpatică, subţirică, cu păr lung până la mijloc. Eu am fost un băiat înalt, 1,83 de metri, subţire, cam 60 de kilograme aveam. Am fost sportiv, am făcut nataţie și polo pe apă. Pe urmă am devenit și antrenor, pe urmă arbitru. Am început în orașul Lugoj și am jucat în Divizia B. Am fost arbitru internaţional la nataţie, în ?50‑?54, la Lugoj, până în ?70. Pe urmă am rămas numai antrenor.