Noile realităţi geo-politice consemnate la încheierea celui de-al doilea război mondial au adus România în sfera de influenţă sovietică, cu numeroase consecinţe negative. Printre acestea s-a numărat şi sporirea rândurilor emigraţiei politice în Occident, care a ales Franţa ca principala destinaţie, gruparea făcându-se în jurul Casei Române din Paris[1]. Între altele, aceasta dispune de o colecţie de presă care cuprinde şi publicaţiile emigraţiei, necunoscute în ţară (găsindu-se, probabil, doar în arhiva fostei Securităţi). Formată din donaţii de la diverse persoane, colecţia reprezintă un important fond documentar indispensabil pentru orice studiu ştiinţific despre istoria românilor în secolul XX. Datorită dificultăţilor materiale privind spaţiile de păstrare, în anul 2001 o parte a acestor publicaţii a fost donată bibliotecii Institutului Român de Istorie Recentă, la solicitarea directorului Andrei Pippidi[2].

Revista de la Paris

Printre titlurile cu caracter religios se numără şi revista Bisericii Ortodoxe Române şi a Casei Române din Paris, editată sub mai multe titluri la începutul anilor 1960. Periodicitatea iniţială s-a dorit a fi lunară. Ulterior, au fost publicate numere multiple sau au intervenit pauze, unele atât de mari încât apariţia a devenit anuală. În primii doi ani de apariţie conţinutul a fost tip magazin în limba română, ulterior numerele devenind tematice şi bilingve (româno-franceze)[3]. Tipărirea se făcea „prin grija Dlui. Dr. Ion Fleşeriu la Madrid, unde sunt şi preţuri de imprimare mai mici, cum şi mai multe tipografii cu caractere româneşti”[4].
Primul dintre aceste titluri – „Buletin parohial al Bisericii Ortodoxe Române din Paris” – a debutat în ianuarie 1960. Formatul este A4, cu 16 pagini legate prin capsare triplă (ulterior dublă), fără copertă finală. Textul de pe copertă,  dactilografiat pe aceeaşi tip de hârtie din care este realizată toată revista, cuprinde titlul, adresa redacţiei, anul şi numărul apariţiei. 
Cea de-a doua apariţie deschidea o miniserie de trei numere: triplu (26 p.), quadruplu (32 p.) şi, după o pauză de trei luni, unul lunar (28 p.)[5]. Titlul a fost completat cu hramul bisericii, devenind ,,Buletinul parohial. Biserica Ortodoxă Română – Sfinţii Arhangheli – Paris”. Nouă este şi prezenţa grafică: pe copertele albe, din hârtie cerată, titlul este şi în limba franceză[6], alături de trei reprezentări ale arhanghelilor Mihail, Gabriel şi Rafael, dispuse în diagonală, pe fond albastru. De asemenea, apare şi o foaie de titlu care cuprinde: titlul bilingv[7] sau numai în română[8]; o cruce din „x”-uri[9]; tematica („apologetică – preocupări pastorale – cultură”) şi numele semnatarilor articolelor[10]; anul şi numărul apariţiei; adresa redacţiei. În cazul acestor trei titluri, pe verso, fără paginaţie, sunt publicate articole. Dacă primul număr pare a fi unul promoţional, în cel de-al doilea se consemnează acordul autorităţilor franceze şi componenţa redacţiei[11], în cel de-al treilea lipseşte caseta redacţională[12], pentru ca în următorul să lipsească acordul autorităţilor, cu specificarea preţului abonamentului anual (20 franci noi) şi a adresei unde se primeau ziarele de schimb[13].
Începând din 1963, revista are o nouă prezentare: alt nume, conţinut, periodicitate şi număr de pagini. Devenind tematice, aceste numere sunt bogate în fotografii, documente şi poezii, precum şi în articole în limba franceză. Din vechea formulă a fost păstrată doar seria „Însemnări”. Primul număr, al 13-lea al seriei, are ca titlu doar instituţia ecleziastică sub patronajul căreia apărea („Biserica Ortodoxă Română din Paris”). Alături de titlu, pe prima copertă apare specificarea în limba franceză a profilului şi editorului („Revue de spiritualite ortodoxe publiee par L’eglise Ortodoxe Roumaine Saint Archanges Paris”), precum şi a localizării cronologice („AD 962”), încadrate de o icoană din 1833 a celor trei arhangheli patroni spirituali ai bisericii. Cuprinzând numai opt pagini, acest număr are copertele albastre: cea de-a doua cuprinde numele semnatarilor articolelor[14], datele de identificare, secretariatul de redacţie, girantul, preţul abonamentului anual şi adresa la care putea fi trimis acesta şi corespondenţa; a treia o fotografie de la hramul bisericii (8 noiembrie) şi anunţul unei noi apariţii editoriale[15]; a patra are harta României interbelice, cu un soare în mijloc, acordul autorităţilor şi date privind tipografia[16].
Următoarele cinci numere au acelaşi format, alt titlu („Sfinţii Arhangheli”), copertele gălbui şi aceeaşi prezentare grafică. Pe prima copertă apare titlul, autoritatea ecleziastică sub egida căreia apărea („Biserica Ortodoxă Română”), profilul („Revistă de spiritualitate ortodoxă”), icoana cu cei trei arhangheli şi datele de identificare. Culoarea ei este roşu-crem în cazul primului (12 pagini), şi negru pentru restul numerelor cu acest titlu (opt pagini). Coperta a doua este aceeaşi ca la numărul din ianuarie 1963 (mai puţin datele de identificare), coperta a treia este goală (nr. din aprilie 1963 şi ianuarie-februarie 1965) sau cu texte şi fotografii. La rândul ei, şi ultima copertă este aproape identică, mai puţin cea a numerelor din octombrie 1963 (lipseşte autorizarea legală) şi a celui din ianuarie – februarie 1966 (lipsesc datele tipografiei)[17].
Deşi în numărul de debut nu apar detalii despre componenţa redacţiei, totuşi ea semnează un articol programatic[18], urmat în pagină de rugăciunea de sfinţire[19]. Printre altele, în textul articolului se vorbeşte despre un „Sfânt Sinod de tradiţie şi luptă românească”[20], problemă care-l preocupa şi pe episcopul Teofil Ionescu[21], sub autoritatea căruia se afla parohia care tipărea revista.
 

Episcopul de la Paris

Un prim subiect aflat permanent în atenţia editorilor revistei a fost cel al activităţii episcopului Teofil Ionescu, care a publicat numeroase articole sau a fost subiectul altora. Astfel, în chiar numărul de debut a semnat un mobilizator Cuvânt de Crăciun, o pastorală în care prezenta importanţa sărbătorii. De asemenea, referindu-se la interzicerea participării copiilor la „bucuria Naşterii Copilului Iisus, în ţările subjugate de cei fără Dumnezeu”, îndemna ca „în acest moment de cugetare şi rugăciune creştină, să ne ridicăm cu gândul la cei prigoniţi pentru credinţă şi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru copii, care sunt împiedicaţi de la împărtăşirea cu învăţătura şi tradiţia creştină”[22]. Tot în acest subiect se înscrie şi un alt articol pus sub semnul speranţei la „o pace durabilă. O pace adevărată: isvor de vieţă, iar nu o pace de temniţă, o pace de cimitir”. Autorul considera că aceasta era necesară pentru că „în serviciile noastre culturale, noi ortodocşii, ca şi creştinii latini, ne rugăm «pentru unirea sfintelor lui Dumnezeu Biserici!»”[23]. Alte articole cu tentă sărbătorească ale aceluiaşi episcop au fost prilejuite de sărbătoarea Sfintelor Paşti ale anului 1961[24] şi 1963[25]. La acestea se adaugă şi alte articole publicate în numerele de la începutul anului sau în cele apărute imediat după Sfintele Paşti de către I. Ţolescu[26], T. Bărbulescu[27] şi  I. Jivan[28].
În atribuţiile episcopului Teofil Ionescu intra şi hirotonirea de noi preoţi. Pentru aceasta a adresat un apel „tuturor Comunităţilor de Români din vestul Europei” de a se prezenta la preoţie toţi cei care doreau aceasta, credeau în Dumnezeu şi Biserica creştină[29]. Prima hirotonisire – prezentată de revistă inclusiv foto – a avut loc la 4 noiembrie 1962. Dintre cererile depuse a fost acceptată cea a lui Boris Strejeniuc, care a devenit diaconul Mircea Domitriu la 4 noiembrie 1962, după ce preotul Vasile Boldeanu i-a examinat cunoştinţele liturgice şi starea duhovnicească[30]. A doua hirotinisire prezentată de revistă într-un număr tematic[31] este cea a scriitorului preot Virgil Gheorghiu. În caseta semnatarilor apar doar patru nume: colonelul I. Tomoroveanu, T. Bărbulescu, I.G. Dimitriu şi I. Ţolescu. Descendent al unei familii de preoţi „din clerul de jos”, Virgil Gheorghiu[32], a devenit preot-misionar în ziua Înălţării Domnului, din anul 1963[33]. În articolul de prezentare, scris de T. Bărbulescu, bogatul excurs bibliografic al noului preot[34] este pus în relaţie cu tragedia din ţară, nominalizarea elitelor culturale româneşti din exil umplându-l de mândrie pe autor. Un alt articol, Din actele hirotonisirii preotului Virgil Gheorghiu, are o mare valoare documentară prin publicarea cererii de hirotonisire, a aprobării şi mulţumirilor (ultimele două în limba franceză)[35]. Un articol deosebit conţine citate din 29 de mesaje de felicitare trimise de diverse personalităţi[36]. Această listă poate fi sugestivă în privinţa relaţiilor pe care comunitatea românească de la Paris le avea în acea perioadă. Noului personaj ecleziastic I. Ţolescu[37] i-a închinat o poezie cu un titlu sugestiv[38], aflată alături de o alta a lui I.G. Dimitriu[39], din volumul manuscris: „Cu voi, străbunii mei de altă dată”[40]. Tot în 1962, la aceste hirotonisiri s-a adăugat şi binecuvântarea dată tinerilor Petre Bulgăruş şi Răsvan Noica „spre a sluji în sfântul altar în calitate de ipodiaconi”[41].
O nouă hirotonisire în sfânta taină a preoţiei, prezentată de revistă, s-a săvârşit arhidiaconilor Mircea Domitriu (inginer în uzinele „Simca”) şi Radu Apostolescu (profesor de limba engleză în învăţământul secundar din Paris). Aceasta a avut loc în ultima duminică din noiembrie, respectiv în prima din decembrie 1965. Cele două fotografii publicate prezintă momente din timpul ceremonialului, însoţite de un articol redacţional de prezentare, cele două predici rostite de episcop şi mulţumirile preotului Domitriu[42]. În plus, cei doi semnează şi câte un alt articol în limba franceză[43].
 

Organizarea parohiei

Al doilea subiect amplu prezentat în revistă este cel al organizării parohiei. În acest caz editorii revistei au început cu două apeluri[44]: Apelul Bisericii şi răspunsul credincioşilor şi Apel pentru zidirea sufletească a copiilor! Primul se referă la scopul şi rezultatele apelului pentru „ajutorul de iarnă”, lansat de Consiliul Parohial la jumătatea lunii octombrie 1960. Motivat de necesitatea absolută „atât pentru întreţinerea bisericii, cât şi pentru promovarea lucrului cerut de misiunea noastră de creştini şi de români printre streini”, la acest apel au răspuns 135 de ,,enoriaşi şi prieteni din afara parohiei”, realizându-se o sumă de 2165, 85 de franci noi[45].
Cel de-al doilea apel, lansat la 14 octombrie 1960, avea în vedere păstrarea tradiţiilor româneşti: ,,În fiecare joi, de la orele 14 la orele 17, în casa bisericii, se ţin cursuri de catehism şi de limbă românească, pentru tineret şi pentru copii de şcoală. Părinţii sunt rugaţi cu călduroasă stăruinţă să trimită copii la Şcoala românească”[46]. Rezultatele obţinute au constat, în primul rând, în recenzarea celor vizaţi: 156 de copii, dintre care 36 de şcoală, 11 liceeni şi şase studenţi. Cursurile, începute încă de a doua zi după lansarea apelului, s-au desfăşurat în mod regulat, cu 14-16 elevi. Printre altele, profesorul I. Ţolescu[47] şi elevii săi au realizat programul serbării ocazionate de împărţirea darurilor de Crăciun pentru copii. Problema înstrăinării datorate exilului preocupa conducerea Casei Româneşti, motiv pentru care autorul articolului îndemna stăruitor la păstrarea tradiţiilor strămoşeşti[48]. Această problemă revenea în actualitate în toamna aceluiaşi an, printr-un articol semnat de dirijorul Gr. Iosub. Argumentându-şi activitatea, el susţinea că folclorul putea contribui, alături de limbă, la păstrarea unităţii de neam a românilor din exil, deoarece „este oglinda sufletului nostru şi se adresează direct sufletului acelora ce ascultă şi văd”[49]. De asemenea, activitatea şi rezultatele efortului de păstrare a limbii române şi a obiceiurilor strămoşeşti au fost oglindite şi în alte articole semnate de T. Bărbulescu[50] şi acelaşi preot Boldeanu[51]. În plus, acestea au fost argumentate şi cu aprecierile lui Sextil Puşcariu[52] şi Aron Cotruş[53].
Necesitatea mobilizării laicilor la activitatea bisericii era readusă în atenţie printr-un articol semnat de dr. I. Miloae. După definirea unor termeni, acesta face referiri la rolul laicilor la sfinţirea clericilor, participarea activă a laicilor la slujirea Sfintei Liturghii, botezul făcut de laici şi predicarea Sfintei Evanghelii, afirmând necesitatea acestora[54]. În acelaşi sens, redacţia a publicat un material pe baza unor ştiri din presa franceză, respectiv „Le Monde” şi „Revue Le Chrestianisme au XX siecle”[55]. La rândul său, şi T. Bărbulescu trecea în revistă rolul laicilor în biserică, avatarurile exilului şi problemele religioase ardente, încheind cu urări pentru noul an 1965[56]. În acelaşi sens, din toamna anului 1960 s-au ţinut o serie de conferinţe. Tot atunci s-a luat iniţiativa întemeierii unei Case româneşti în afara Parisului, pentru care s-au primit unele donaţii[57].
Iniţiativa Consiliului parohial privind înfiinţarea Ansamblului Muzical Român „Carmen”, în cadrul „Asociaţiei pentru practica cultului ortodox român în Franţa”, era anunţată cu mare bucurie încă de la primul număr al revistei. Actul de extindere a programului coralei bisericeşti în afara instituţiei a fost hotărât în seara de 26 decembrie 1960, „cu ocazia agapei tradiţionale de Crăciun”. Într-un proces verbal, întocmit atunci, s-a consemnat unanimitatea în privinţa membrilor Comitetului ansamblului, aleşi pentru următorii trei ani: Dumitru Bacu[58] (secretar), Dumitru Popa (casier), Doina Ienciu, N. Chiriac şi Radu Apostolescu (cenzori). Consiliul parohial, întrunit în şedinţă ordinară la 16 ianuarie 1961, a aprobat cele zece puncte ale regulamentului ansamblului[59]. Aplaudatul debut al acestuia, consemnat la 27 martie 1961, este prezentat în două articole semnate de D. Nacu[60] şi Grigore Iosub, inclusiv o fotografie alb – negru[61]. Probabil că data debutului n-a fost aleasă întâmplător, în ziua respectivă aniversându-se 43 de ani de la hotărârea Sfatului Ţării privind unirea Basarabiei cu patria mamă. Noul ansamblu se dorea continuarea celui bărbătesc, înfiinţat de studenţi în acelaşi loc la cumpăna secolelor XIX – XX[62]. Deoarece avea nevoie de susţinere financiară, Comitetul de conducere a lansat un apel în acest sens, cu speranţa că va avea un ecou cât mai larg[63].
Activitatea acestui ansamblu s-a aflat permanent în atenţia editorilor revistei. Astfel, un ultim anunţ din cea de-a cincea apariţie a revistei informa despre unul din concerte, susţinut la invitaţia Misiunii Bretone de a prezenta un program de folclor, în ziua de 2 decembrie 1962[64]. De asemenea, cele patru pagini din mijlocul următorului  număr, cuprinzând şi opt fotografii, au fost dedicate intensei activităţi culturale a aceluiaşi ansamblu[65]. 
Şi activitatea consiliului parohial s-a bucurat de atenţia editorilor revistei. Astfel, col. I. Tomoroveanu a publicat citate din actele uneia dintre şedinţe referitoare la: ordinea canonică, necesitatea participării tuturor membrilor la activităţile comunităţii şi structurilor de conducere ale acesteia, emigrarea din Franţa spre alte ţări şi continente, oficierea slujbelor bisericeşti, problema reparării urgente a acoperişului casei, capitolul financiar şi activităţile efectuate, sprijinite sau patronate de Biserică: casa, şcoala, revista, asistenţa socială, asociaţia femeilor, ansamblul muzical[66].   
În aceeaşi serie a documentelor publicate se înscrie şi un comunicat al Consiliului parohial, întrunit în şedinţă la 24 octombrie 1964, pentru a răspunde cererii a doi credincioşi privind validitatea actelor sacerdotale ale preotului econom stravofor Vasile Boldeanu. Importanţa documentului este dată de detaliile privind activitatea mitropolitului Visarion Puiu[67] şi a exilaţilor români de la Paris, precum şi de mesajul tranşant anticomunist prin care episcopul Teofil Ionescu felicita consiliul[68].
 
Spiritualitate în emigraţia românească Al treilea subiect important, relaţiile religioase dintre segmentele emigraţiei româneşti, a fost abordat de D. Nacu într-un prim articol de fond[69], din care aflăm detalii importante despre încercările de organizare a Sfântului Sinod amintit în articolul programatic al redacţiei. Acest articol a fost prilejuit de apariţia unui comunicat în ziarul Episcopiei Ortodoxe Române din America[70], în care se prezentau detalii despre vizita pe care episcopul Teofil Ionescu – însoţit de părintele Petre Popescu din Montreal, Canada – au făcut-o episcopului Valerian Trifa[71], la reşedinţa acestuia de la „Vatra Românească”, Michigan. Printre alte subiecte, la 7 septembrie s-a discutat şi posibilitatea „unei strângeri a rândurilor forţelor ortodoxe române din diaspora, urmând ca propunerile concrete la care se va ajunge să se supună spre considerare Congresului Episcopiei Ortodoxe Române din America”. Nacu considera această întâlnire o mare speranţă şi pentru Biserica din Paris, după situaţia „dramatică” în care s-a aflat Adunarea Generală din octombrie 1958[72], când ,,numai Înalta oblăduire a Prea Sfinţiei Sale Teofil o putea scoate la lumină”. Cu acea ocazie „s-au exprimat anumite amărăciuni în măsura în care comunitatea s-ar fi găsit în obligaţia de a alege între P.S. Teofil şi P.S. Valerian”. Bucurându-se că „hotărârea întregii Adunări Generale nu a fost luată în spiritul unei alegeri între cei doi Înalţi Prelaţi, ci în speranţa, exprimată sub formă de deziderat, că intrarea Bisericii Noastre sub oblăduirea P.S. Sale Teofil va constitui un prim pas spre realizarea unităţii Bisericii Ortodoxe Române din diaspora”, spera ca şi mirenii să-şi aducă contribuţia la realizarea acestui „angajament spiritual”, văzut ca ,,un întreg şi vast program”. Pornind de la aprecierea că se ducea o luptă crâncenă între cei cu frică de Dumnezeu şi comunişti, care „încearcă să reducă omul la ultima expresie a timpurilor noastre, la funcţia de robot” (sublinierile autorului – n.n.), concluziona: ,,Între permanentul apel al Neamurilor răstignite şi eforturile Neamurilor libere, rolul Bisericii Ortodoxe Române din diaspora apare în adevărata sa lumină: măreţ, prin perspectivele în care se poate situa; cutremurător, prin responsabilităţile care-i revin”. În final, Nacu dezvăluia starea de spirit optimistă provocată de această speranţă[73]. Alte articole ne oferă detalii din predica care a stat la baza articolului de mai sus şi reamintirea faptului că, tot atunci, şi Biserica Ortodoxă Română din Baden-Baden a fost vizitată[74]. De asemenea, se amintea şi vizita pe care episcopul Valerian Trifa a făcut-o la Biserica şi Casa Română din Paris, sâmbătă, 22 aprilie 1961[75].
În acelaşi subiect se înscrie şi anunţul din 20 ianuarie acelaşi an cu care se încheie primul număr al revistei: convocarea membrilor „Asociaţiei pentru practica cultului ortodox român la Paris”[76] la şedinţa Adunării Generale ordinare. Fixată a se desfăşura la 26 februarie, ora 15, la Casa Română, şedinţa avea anunţată o bogată ordine de zi: dări de seamă, bugete, alegerea unui nou Consiliu parohial etc[77]. Amânată pentru 5 martie, rezultatele ei au fost prezentate în două articole: primul se referă la problemele dezbătute[78], iar în cel de-al doilea articol se exprima satisfacţia pentru „impresionanta unanimitate” a celor peste o sută de membri prezenţi, sosiţi din diverse colţuri ale Franţei[79].
Noi detalii despre relaţiile cu ceilalţi români din emigraţie apar într-un articol şi două fotografii, care prezintă vizita pe care episcopul Teofil Ionescu a făcut-o Asociaţiei Românilor din Sudul Germaniei Federale. Aceasta a constituit un răspuns la cererea privind participarea la „săvârşirea unui serviciu religios închinat pomenirii Românilor morţi sub ocupaţiile ruseşti”. Liturghia şi parastasul au fost săvârşite la începutul lunii octombrie 1965, în biserica Sf. Nicolae am Gasteig, pusă la dispoziţia emigraţiei româneşti de Arhiepiscopia de Munchen-Freising. După ce episcopul oaspete a rostit predica, a urmat o masă comună, terminată cu un program artistic susţinut de corala „Carmen” (cântece populare româneşti) şi solistul de operă Cisbăianu (o doină din Ardeal). Consiliul parohial a suportat cheltuielile de deplasare pentru corală „spre asigurarea fastului cuvenit unei asemenea slujbe cu arhiereu”[80]. Grupul participanţilor de la Paris a numărat 26 de credincioşi. În aceeaşi perioadă „Hramul Bisericii, Sfinţii Arhangheli, la care participă românii din toate colţurile Franţei a fost cinstit în mod deosebit, cu slujbe religioase şi cu Agapa tradiţională pregătită de către Consiliul parohial, ajutat de Doamnele Ortodoxe române, în frunte cu vrednica soră, Doamna Ortansa Tomoroveanu; iar corul «Carmen», de sub conducerea Domnului Ion Eitel, ne-a mişcat şi înălţat sufleteşte”[81], după cum aflăm dintr-un articol.
În această tematică se înscrie şi un articol mai deosebit semnat de preotul Gheorghiu. Plecând de la o scrisoare primită de la un sihastru român de la locurile sfinte, preotul readuce în atenţie trecerea compatrioţilor săi pe acolo[82], publicând şi o poezie a unuia dintre ei[83].
 
„Unirea Bisericilor” Al patrulea subiect abordat constant de editorii revistei a fost şi mult discutata problemă a ,,Unirii Creştine”, precum şi relaţiile cu celelalte biserici creştine. Chiar şi episcopul Teofil Ionescu aducea precizări importante în acest sens şi îşi îndemna ,,fiii (…) duhovniceşti să se preocupe cu sârguinţă de această problemă”[84]. De asemenea, anunţa că paginile revistei au fost deschise pentru toţi cei care doreau să-şi precizeze punctul de vedere legat de acest subiect.
Acelaşi subiect era readus în atenţia cititorilor într-un articol tematic nesemnat, cu care se deschidea al doilea număr[85], în care se anunţau şi se comentau două ştiri. Prima se referă la hotărârea „Patriarhului Ioan al 23-lea” privind întrunirea unui „Sinod Ecumenic la Roma”[86] şi cererea imperioasă ca Biserica Ortodoxă să ia ,,atitudine, un răspuns limpede şi o trecere la faptă faţă de problema UNITĂŢII CREŞTINE”. A doua ştire se referă la şedinţa din 15 octombrie 1960 a Sinodului de la Constantinopol, care a acceptat sugestia Patriarhului Athenagoras de a se organiza, în iulie acelaşi an, o conferinţă a Bisericilor autocefale pentru pregătirea unui Sinod panortodox. Deoarece şi-au anunţat participarea Biserica Rusă şi cele de sub ocupaţia sovietică, unele Biserici din Occident au luat atitudine, cazul citat fiind cel al reverendului Francis House, secretar general adjunct al Consiliului Ecumenic de la Geneva[87].
Mai mult, un întreg ciclu a fost alocat acestui subiect: ,,Preliminarii la problema restaurării unităţii creştine”. În acest sens, preotul Boldeanu[88] afirma răspicat respingerea bisericilor reprezentante ale regimurilor comuniste[89]. Ca oglindă a ecourilor pe care revista şi acest articol le-au avut în rândul publicului, se înscrie şi un articol explicativ publicat în numărul următor. Acest articol a fost prilejuit de o scrisoare a unui cititor referitoare la sensul „Bisericii Tăcerii”, din articolul de mai sus. Cititorul anunţa că a avut o controversă cu un preot greco-catolic pe marginea acestui subiect[90]. Negând afirmaţiile ultimului, preotul Boldeanu reafirma că „Biserica Tăcerii cuprinde pe toţi mărturisitorii credinţii în Christos Dumnezeu (…) când într-o parte a pământului «Christos este în agonie», noi, creştinii, suntem una în suferinţă pentru numele lui Christos Dumnezeu, alcătuind împreună «BISERICA SUFERINŢII!»”. În acest grupaj tematic se înscrie şi un articol care preia unele citate din rezoluţia – în 11 puncte – privind problemele religioase, votată în unanimitate de Congresul Consiliului Ecumenic, la 4 decembrie 1961[91].
Acest ciclu a fost abordat de I. Ţolescu într-o notă optimistă: „Nu numai că unirea bisericii este posibilă, dar că cea dintâi dogmă a bisericii este Unirea; pentru că Biserica este însuşi trupul lui Christos”[92]. Acest punct de vedere este întărit cu opiniile preotului dr. Petre Popescu, citate dintr-un articol publicat într-un alt ziar al emigraţiei române[93]. De asemenea, un articol pe această temă a publicat şi I.G. Dimitriu, care a încercat să-şi exprime opiniile ca pe „nişte simple confesiuni ale unui biet creştin, care este chinuit de cea mai mare problemă ce trebue să preocupe pe orice creştin cinstit sufleteşte”[94].
Un alt articol prezintă mesajul depus la Secretariatul pentru Unirea Bisericilor Creştine al Conciliului Vatican II, de către episcopii Teofil Ionescu şi Antonie din Geneva. Acest eveniment s-a consemnat la 14 octombrie 1962, în cursul vizitei pe care cei doi au făcut-o românilor din Italia, o fotografie prezentând un aspect al acesteia[95].
Dintre articolele în limba franceză publicate pe această temă se remarcă cel semnat de P. Donat, care analizează rezultatele Conferinţei panortodoxe de la Rodos, Conferinţei protestante de la New Delhi şi a Conciliului II Vatican[96]. Poziţia negativă a Bisericii Ortodoxe faţă de Consiliul Ecumenic de la Geneva a fost precizată cu ocazia celui de-al treilea congres, care a avut loc în toamna anului 1961 la New Delhi[97]. 
Din această tematică n-au lipsit nici necrologurile personalităţilor altor biserici. Astfel, era anunţat decesul arhipărintelui Pierre le Megat, superiorul Catedralei Notre Dame de Guingamp. Alături de fotografia de la recepţia oferită de defunct exilaţilor români la 23 iunie 1963 – cu prilejul unei slujbe ecumenice oficiate în catedrala din Guingamp – textul prezintă momente importante din relaţiile bretoni-români[98].
O atenţie deosebită a fost acordată pelerinajelor. Astfel, un alt articol informa că, la porunca Prea Sfinţiei Sale Episcopului Teofil Ionescu, din 15 august 1962, biserica din Paris a organizat un pelerinaj la „Mănăstirea Sfântului Arhanghel Michael, de la «Mont Saint Michel» (Manche)”, pelerinaj închinat „sfântului Arhanghel Mihail, Bisericii martirizată de către cei fără de Dumnezeu şi Unirii Bisericilor Creştine”. Desfăşurat în zilele de 29-30 septembrie[99], la acesta au participat peste 50 de persoane[100]. Şi alte articole se referă la acest subiect[101], unele chiar în franceză[102]. Ele sunt completate şi de o fotografie făcută după Sfânta Liturghie săvârşită la mănăstire[103], la care au participat şapte episcopi şi doi arhiepiscopi[104]. Dintr-un alt articol aflăm că, la 14 octombrie acelaşi an, episcopul Teofil a discutat cu enoriaşii problema acestui pelerinaj, ocazie cu care s-a hotărât înfiinţarea asociaţiei culturale denumită „«Confreria română Sfântul Arhanghel Mihail», care va fi încadrată după regulă în Arhiconfreria universală Sf. Arhanghel Michael cu sediul la «Mont St. Michel» (Manche)”[105].
Alt pelerinaj la această mănăstire, efectuat la 19 septembrie 1965, a fost popularizat în trei articole şi tot atâtea fotografii, publicate în numărul 18 al revistei[106]. Acesta a apărut abia la un an după precedentul, tema fiind activitatea slujitorilor bisericii, care domină caseta semnatarilor[107]. De asemenea, activitatea acestora este oglindită şi cu ajutorul celor şapte fotografii publicate.
 
Divizarea Europei şi Biserica Al cincilea subiect este cel al prigoanei comuniste îndreptate împotriva tuturor celor consideraţi indezirabili. Astfel, redacţia a publicat un articol cuprinzând selecţii din amintirile unei deţinute originară din Germania de Est, care trecuse prin infernul închisorilor sovietice Vorkuta şi Abetz. Având subtitlul „Trăirea Creştinilor de sub călcâiul satanei”, aceste amintiri dezvăluie detalii despre păstrarea credinţei în condiţiile de exterminare proprii Gulagului[108].
Metodele, mijloacele şi rezultatele ateizării României postbelice au fost prezentate de Dumitru Bacu într-un articol document. În primele categorii autorul plasează atragerea „tovarăşilor de drum”, loviturile date minorităţilor religioase (denunţarea Concordatului cu Vaticanul, desfiinţarea cultului greco-catolic etc.), arestări dintre ierarhii tuturor confesiunilor, desfiinţarea unor parohii şi a cursurilor de religie, interzicerea rugăciunii în şcoli şi închisori, obligativitatea participării preoţilor la campaniile propagandistice ale regimului ateu (colectivizarea, „campaniile pentru pace” etc). În opinia autorului articolului aceste măsuri  aveau ca scop „reducerea şi până la urmă desfiinţarea cultului religios la poporul român”. De asemenea, Bacu îşi punea întrebarea „Cum reacţionează poporul la aceste măsuri?”, şi răspundea povestind o experienţă proprie, trăită în Noaptea Învierii din 1958. Atunci, zona Dealului Patriarhiei era înţesată de credincioşi veniţi să asculte slujba, transmisă la megafoane pentru prima oară. Mare parte dintre aceştia au plecat după ce Patriarhul Justinian a început să ,,rostească conţinutul unui mesaj de pace bine camuflat într-o pastorală (…) repetând sloganurile propagandei sovietice”. Această reacţie a populaţiei i-a prilejuit autorului afirmarea concluziei conform căreia „oficialitatea bisericească aservită comuniştilor se înşeală când crede că ea reprezintă plenitudinea Bisericii Ortodoxe Române”[109]. Prin aceasta, se afirma dreptul emigraţiei de a-şi organiza viaţa religioasă independent de Patriarhia de la Bucureşti. Acelaşi autor a mai publicat două poezii, una apreciată ca „mărturisirea celui trecut prin şcoala de reeducare comunistă din închisorile: Piteşti, Aiud, Suceava, Canal, etc.”[110]. Acestora li se alătură două texte ale lui I. Jivan, unul despre necesitatea unei comuniuni spirituale în Christos[111], iar altul despre „sensul ispitei”, încadrând închisorile regimului comunist în „rândul mănăstirilor”, ca locuri de ispăşire a păcatelor[112].
În aceeaşi tematică se înscrie şi un articol de fond, semnat de un alt fost deţinut politic, V. Vasiliu. Folosind un titlu semnificativ, autorul rememorează scene din infernul arestului, detenţiei şi muncii forţate la Canal, cu accent pe Crăciunul 1952[113]. La rândul său, I. Ţolescu, într-un interesant articol cu caracter didactic, din ciclul „Probleme de Filozofie Morală”, face o incursiune interesantă în problematica temei[114]. Aceasta prefaţează un alt articol al lui D. Bacu, care tratează dureroasa trecere prin închisorile regimului de la Bucureşti a „celor care au avut nefericirea să se găsească între hotarele ţării după eliberarea moscovită”. Printre aceştia, victime ale comuniştilor „conştienţi de slăbiciunea lor, de faptul că prezenţa le este posibilă numai datorită batalioanelor sovietice şi monstruosului aparat poliţienesc” – motive pentru care „au reuşit să ridice tehnica schingiuirilor la un nivel drăcesc” – sunt şi cei care s-au „convins că suferinţa (…) este un element de purificare, de înnoire sufletească, de apropiere de Dumnezeu, o piatră măruntă dar nemuritoare la temelia României de mâine, a României venită din nou la Dumnezeu”. De asemenea, interesante sunt şi consideraţiile autorului despre răscumpărarea prin suferinţă, precum şi despre raporturile călău – victimă[115]. Un punct de vedere asemănător este susţinut şi de alţi deţinuţi politici[116].
Alt articol de acelaşi gen cuprinde citate din presa străină despre propaganda atee în teritoriile anexate de Stalin în 1939-1940 (inclusiv Basarabia), Ucraina şi Belarus, precum şi despre statutul şi activitatea ierarhiei ortodoxe locale[117]. La aceste articole se adaugă şi un altul al preotului Boldeanu, care analizează metodele şi mijloacele cu care Moscova atee încerca să menţină dezbinarea dintre diversele biserici[118].   
Având cea  mai bogată casetă a semnatarilor[119] noutatea numărului 16 este dată de abundenţa de articole în limba franceză, tematica fiind persecuţiile anticreştine promovate de regimul de la Bucureşti. În acest sens, episcopul Teofil Ionescu a publicat un mesaj adresat preşedintelui Comitetului de Solidaritate Ecumenică (Paris), Francoise Mauriac, organizatorul reuniunii interconfesionale din 11 martie 1964, care a dezbătut problema persecuţiilor anticreştine din URSS. Aprobând protestele lansate de participanţi, autorul semnala existenţa aceloraşi probleme şi în România, exprimându-şi solidaritatea cu arestaţii din rândul ierarhilor BOR şi al profesorilor Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti[120].
O acţiune interesantă, prezentată şi foto, a fost slujba celebrată pentru creştinii din spatele Cortinei de Fier, la 19 aprilie 1964. Oficiată de episcopii Teofil Ionescu şi Antonie Bartachevitch[121], slujba a prilejuit trimiterea unei scrisori de felicitare – pentru ideea organizării reuniunii din 11 martie –  cardinalului Maurice Feltin, pastorului Charles Westfal şi dlui Francois Mauriac[122]. O altă fotografie de la acelaşi eveniment, publicată sub genericul „solidarite oecumenique”, îl înfăţişează pe Christophor Dumont, reprezentantul cardinalului Feltin[123]. Anterior, în 1960, alte relaţii cu celelelte confesiuni creştine au avut loc în cadrul „săptămânii unităţii”[124].
În aceeaşi tematică se înscrie şi o scrisoare pe care preotul Boldeanu i-a trimis-o primului ministru francez, la 9 iulie 1964. Aceasta a fost prilejuită de vizita pe care omologul român al demnitarului francez, I. Gh. Maurer, a efectuat-o la Paris. Pentru negocieri, preotul furniza informaţii despre persecuţiile guvernului român împotriva Bisericilor ortodoxă şi greco-catolică, rusificarea prin învăţământ şi cultură, situaţia prizonierilor politici (apreciaţi la 30.000) şi propaganda guvernamentală prin ziarul „Glasul Patriei”, destinat exclusiv exilului[125].
Unul dintre cele mai dureroase articole ale acestei teme, publicat în limba franceză de I. Jivan, este dedicat tragediei românilor deportaţi din Basarabia în Siberia[126]. La acesta se adaugă unul din puţinele articolele comemorative sau de evocare a unor personalităţi româneşti, în care diaconul M. Domitriu evoca personalitatea lui Nicolae Casso şi rana deschisă în trupul ţării prin răpirea Basarabiei[127]. Alte personalităţi evocate au fost Mihai Eminescu, Lucian Blaga şi George Coşbuc. Primul a fost evocat în contextul vizionarilor destinului neamului românesc, pentru argumentare I. Ţolescu reproducând şi versuri din poeziile sărbătoritului[128]. Cel de-al doilea a fost evocat cu ocazia morţii sale, T. Bărbulescu publicându-i poeziile Vreau să joc şi Colindă[129]. Cel de-al treilea a fost evocat de ieromonahul Dometie Trihenea, de la Sf. Munte Athos[130]. De asemenea, alt deces anunţat a fost cel al generalului Gheorghe Băgulescu (26 noiembrie 1963, Nisa). Articolul dr. I. Miloae cuprinde şi textul cuvântării funebre pe care a rostit-o cu ocazia înmormântării[131].
 
Un alt grupaj de articole sunt cele cu caracter didactic cuprinzând citate din Biblie[132] şi Sfinţii Părinţi, publicate în ciclul ,,Popasuri duhovniceşti”[133], adaptare în versuri după un text medieval occidental[134] (continuat cu citate din Monsambre[135] şi Biblie[136]) şi o poezie inedită a lui D. Bacu[137].
 

Ştiri din emigraţie

Câteva dintre numerele revistei se încheie cu ciclul Însemnărilor, referitoare la noi apariţii editoriale datorate românilor din exil[138], ştiri din infernul comunist tratate din punct de vedere religios[139], Concepţii despre biserică[140], tema Probleme de exil[141], personalităţi[142] şi activitatea religioasă a exilului[143], păstrarea tradiţiilor[144], şansele de apropiere între ortodoxie şi catolicism[145], necrologul anului 1961[146], organizarea de acţiuni caritabile[147], călători străini despre România sub regimul comunist[148], apelul lui Dumitru Nimigeanu pentru ridicarea unei troiţe[149], criticarea unui comunist cehoslovac nemulţumit de cuantumul contribuţiile financiare ale membrilor comunităţilor religioase[150], citate dintr-un amplu interviu al Mitropolitului Moldovei, Iustin Moisescu[151].
Demn de remarcat în numerele din anul 1962 este absenţa oricărei precizări referitoare la întâlnirea dintre preotul Boldeanu şi acest mitropolit, ajuns ulterior patriarh. Acest important eveniment a avut loc în acelaşi an, la o reuniune a Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Mitropolitul i-a propus interlocutorului său să recunoască autoritatea Patriarhiei, dar a fost refuzat categoric. Ulterior, în 1968, documentele diplomatice româneşti afirmau că el şi-ar fi schimbat atitudinea, desfăşurarea ulterioară a evenimentelor neconfirmând aprecierea diplomaţilor[152].
 

Câteva consideraţii finale

Analiza efectuată mai sus ne prilejuieşte trista concluzie că moştenirea discordiei tracice a fost proprie şi exilului românesc, chiar dacă a fost ascunsă cu grijă de editorii revistei, respectându-se întocmai intenţiile exprimate în articolul programatic. Lipsa aproape totală a altor puncte de vedere este iarăşi un lucru demn de remarcat, fiind în consens cu acelaşi scop programatic. De asemenea, revista nu cuprinde prea multe referiri la cercul din care făcea parte, lipsind grupuri importante ale legionarilor, inclusiv cei care s-au aflat la guvernare sau au emis pretenţii la conducerea organizaţiei. Surprinzătoare este trecerea sub tăcere a celorlalţi exilaţi, inclusiv a celor din Franţa; excepţie fac cei aflaţi în relaţii cu episcopul Teofil Ionescu. Mai mult, n-au prea fost băgate în seamă nici realizările intelectuale de excepţie ale exilaţilor, unii aflaţi chiar la Paris. Dimpotrivă, relaţiile cu alte confesiuni creştine au fost privilegiate. Instabilitatea titlului, numărului de pagini şi a frecvenţei apariţiei trădează mari probleme financiare şi probabile dispute privind conţinutul. Din păcate, autoizolarea propusă şi realizată n-a adus mult sperata şi aşteptata „unire”, ci chiar contrariul, prin actul din 1972. Această rană continuă să sângereze şi astăzi, diversele acuzaţii de „neocomunism” şi altele asemenea punând sare pe cicatricea care nu este lăsată să devină o amintire tristă.
 
 
ANEXE

[1]
 
9 bis, rue Jean – de – Beauvais Paris 5-e[153]
 
Iubiţi credincioşi,
 
Consiliul parohial, delegat de către D.Voastră cu chivernisirea treburilor gospodăreşti ale bisericii noastre, a hotărât să facă Apel de două ori pe an la spiritul D.Voastră de sacrificiu pentru ajutorul necesar, ca Biserica Ortodoxă Română din Paris să-şi poată împlini rostul său în Lume.
Astfel, s-a făcut un Apel în Toamnă denumit „Ajutorul de iarnă” şi acum, al doilea, denumit „Ajutorul de primăvară”, când încep lucrările de întreţinere, dotare, etc. În vederea „Ajutorului de primăvară” Consiliul vă adresează o caldă rugăminte prin rândurile ce urmează:
„Biserica noastră se roagă pentru binefăcătorii ei şi în acelaşi timp: pentru cei care fac bine săracilor. Niciodată alăturarea aceasta n-a fost mai nimerită ca acum când Biserica din exil este săracă întocmai sfinţilor, care au rânduit această rugăciune.
„Dacă Dumnezeu ne-a ajutat să ieşim din iarnă datorită daniilor cu care s-au învrednicit credincioşii ei, primăvara vine cu îndatoriri nu mai puţin grele pentru viaţa unei parohii, care nu pot fi îndeplinite fără participarea credincioşilor. Îi solicităm deci din nou în încredinţarea că darul pe care-l aduc este o adevărată participare la slujba de cinstire a Domnului şi de afirmare a prezenţei româneşti în Surghiun ca expresie a credinţei orthodoxe.
„Ştim că cu câteva fericite excepţii, posibilităţile lor sunt modeste, dar tocmai de aceia dania lor va fi socotită în rânduiala Divină după măsura cu care este sporit banul săracului – metal umil dar înnobilat cu greutatea de aur a sufletului ce-l însoţeşte. Căci obolul nostru nu trebue să fie o datorie apăsătoare ci o bucurie a inimii de a adăuga o piatră la creaţia continuă a sacerdoţiului.
„De asemenea să nu uităm că Biserica română din exil e manifestarea cea mai autentică a refuzului nostru de a accepta silnicia ce s-a abătut asupra Ţării. Datoria noastră este deci de a o face cât mai vie pentru dăinuirea românească şi cât mai strălucită pentru a linişti nostalgia noastră spirituală prin rugăciunea strămoşească ce se înalţă, îndestulându-ne fără să ştim mai deplin decât orice deşartă promisiune de ajutor omenesc.
„În ceasul misterios al răului adevărat, nimic şi nimeni nu ne este de nici un ajutor – afară de DUMNEZEU!
„Ţinând seamă şi de latura împlinirei româneşti a Bisericii Orthodoxe Române din Paris, ajutorul venit de la orice Român, pe ori unde ar trăi, este bine venit.”
Cine nu poate să ajute materialmente, să ne ajute cu dragostea unui cuvânt bun, care de multe ori e mai de preţ decât tot aurul din Lume.
Al D.Voastră de tot binele rugător,
servitor al Bisericii Orthodoxe Române din Paris,
preot Vasile Boldeanu
15 martie 1960[154].
 
[2]
 
ANSAMBLUL MUZICAL ROMÂN „CARMEN”[155]
               
În seara de 26 Decembrie 1960, membrii corului bisericii ort. române din Paris, cu prilejul Agapei tradiţionale de Crăciun, au discutat şi au hotărât să lărgească programul de lucru al coralei bisericeşti pentru a da posibilitatea unor manifestări româneşti în afara bisericii, cu o participare de membri activi cât mai mare şi cu un program de lucru cât mai variat. S-a dat cetire Regulamentului de funcţionare a Ansamblului muzical „Carmen” şi s-a încheiat următorul proces verbal:
„Astăzi 26 Decembrie 1960, noi subsemnaţii, răspunzând iniţiativei luată de către Consiliul parohial al Bisericii Ortodoxe Române din Paris cu privire la constituirea, în cadrul „Asociaţiei pentru practica cultului ortodox român în Franţa”, a unui Ansamblu Muzical Român, ne-am întâlnit în Casa Românească din 9 bis rue Jean de Beauvais, Paris Ve.
„Cu această ocazie am discutat proiectul de Regulament al Ansamblului. Acest proiect a fost prezentat spre aprobare Consiliului parohial.
„Ansamblul muzical va primi numele „CARMEN” ca o prelungire a ansamblului cu aceleş nume, care nu-şi mai poate desfăşura activitatea în ţară din cauza măsurilor prohivitive luate de actualul guvern.
„Comitetul Ansamblului muzical român „Carmen” va fi alcătuit, timp de trei ani, de următoarele persoane, alese în umanimitate de către cei prezenţi:
Secretar: Dumitru Bacu 
Casier: Dumitru Popa
Cenzori: D.şoara Doina Ienciu
,,       ,, Dl. Nicolae Chiriac
,,       ,, Dl. Radu Apostolescu
Drept pentru care am încheiat prezentul proces-verbal sub preşedenţia părintelui V. Boldeanu, iar secretar de şedinţă fiind Domnul Demostene Nacu, consilier parohial.
***
Consiliul parohial întrunit în şedinţă ordinară, Luni 16 ianuarie, 1961, a luat cunoştinţă de proectul de Regulament al Ansamblului Muzical Român „Carmen”, căruia aducându-i îmbunătăţirile necesare i-a dat aprobarea cuvenită în forma următoare:
REGULAMENTUL
Ansamblului Muzical Român „CARMEN”:
 
Art. 1 – Sub patronajul Bisericii Ortodoxe Române din Paris se constitue Ansamblul Muzical Român „Carmen”.
Art. 2 – Sediul Ansamblului se află la Biserica Ortodoxă Române din Paris, 9 bis rue Jean de Beauvais.
Art. 3 – Scopul constituirii acestui Ansamblu este următorul:
a) să alcătuiască un cor bisericesc pentru dat răspunsurile la serviciile religioase în biserica ort. română din Paris;
b) să păstreze şi să cultive datinile creştineşti româneşti;
c) să organizeze manifestări artistice cu scopul păstrării limbii, tradiţiilor şi năzuinţelor româneşti;
d) în scopul păstrării legăturii şi unităţii între Românii aflaţi în afara hotarelor ţării, Ansamblul Muzical Român „Carmen” se socoteşte obligat ca, în măsura posibilităţilor, să răspundă chemării diferitelor grupuri româneşti oriunde s-ar găsi ele;
e) să ajute Biserica Ort. Română din Paris, materialmente, când se va ajunge şi la rezultate băneşti;
Art. 4 – Urmărind realizarea scopurilor propuse mai sus, Ansamblul Muzical Român „Carmen” activează în afara oricărei dependenţe de vreo grupare sau organizaţie politică.
Art. 5 – Ansamblul muzical se compune dintr-un corp activ (anume un cor mixt, o formaţie instrumentală, o echipă de dans şi eventual una de teatru) şi din membri care îşi manifestă dorinţa de a susţine pe cale oarecare activitatea acestuia.
Art. 6 – Conducătorul artistic (în acelaş timp dirijorul prim al ansamblului) răspunde de orice problemă legată de activitatea artistică şi este ajutat de un Comitet de conducere ales dintre membrii ansamblului, compus din secretar, casier şi o comisie de trei cenzori.
Art. 7 – Comitetul se alege pe trei ani. Mandatul se poate prelungi.
Art. 8 – Mijloacele pentru realizarea scopului propus:
a) participarea activă a membrilor dotaţi şi cu pricepere la realizarea programului de lucru,
b) o cotizaţie lunară din partea acelora dintre Români, care nu pot participa activ la nici una din punctele anunţate drept program de lucru,
c) donaţii,
d) ajutor sub orice formă din partea celorlalte asociaţii şi societăţi româneşti din afara hotarelor.
Art. 9 – Armonizarea lucrului Ansamblului cu lucrul Consiliului parohial, cum şi cu alte societăţi sau comitete constituite în jurul Bisericii Ort. Române din Paris, se va face sub supravegherea preotului paroh.
Art. 10 – La fiecare sfârşit de an, Ansamblul ţine o adunare generală pentru dare de seamă şi descărcare faţă de Consiliul parohial al Bisericii Ortodoxe Române din Paris. 
 
[3]
 
CU DUMNEZEU ÎNAINTE![156]
 
                Buletinul Parohiei Ortodoxe Române din Paris apare din nou după o tăcere îndelungată, pe care – dacă e de prisos s-o explicăm – am regretat-o; căci nu e bine şi nu se cade ca Biserica ortodoxă română din pribegie şi aşezată în centrul lumii libere, la Paris, să tacă. Să tacă, când alţii vorbesc şi scriu româneşte, mai puţin româneşte, în limbi streine; creştineşte sau mai puţin creştineşte, în numele nostru şi despre ce ne doare.
Ne propunem, aşa dar, în această nouă ediţie a Buletinului să vorbim şi să scriem despre cele de trebuinţă sufletului nostru, despre ce ne doare, româneşte şi cu spor.
Despre ce ne doare: Biserica Ortodoxă Română din Paris este biserica noastră a celor care nu ne-am plecat „nefericirii istorice” ce se abătu peste fraţii noştri din România. Biserica noastră trebue să exprime tăcerea plină de înţeles a acestora: gândul nostru se îndreaptă în această clipă către episcopii, clerul şi fraţii noştri credincioşi întemniţaţi sau suferind pentru Biserică şi pentru ţara noastră românească. Căci zicem, gândindu-ne la dânşii precum psalmistul prin glasul tălmăcitor al blândului mitropolit Dosfteiu:
„De te voiu uita Ierusalime, uitată să fie dreapta mea”; de te vom uita sfântă Românie uitată să fie dreapta noastră, să se lipească limba noastră de grumaz, de vom înceta a vorbi despre tine.
Dar, vorbind în numele unei Românii şi Biserici eterne, ne vom apleca totuşi peste vremelnice necazuri; peste probleme de organizare internă, de chivernisire a vieţii noastre religioase, de ajutor reciproc al tuturor focarelor de vieaţă românească şi ortodoxă din lume. De deslegarea acestor probleme – aşa zise mărunte – atârnă succesul sau uitarea marilor probleme româneşti în lume, printre care unirea Ierarhilor noştri din exil într-un Sfânt Sinod de tradiţie şi luptă românească, a fost evocată cu emoţie şi cu greutatea răspunderii pe care o întruchipează episcopul nostru, Prea Sfinţitul Teofil Ionescu, la sfântul Altar al Bisericii noastre.
Această problemă şi această speranţă le subliniază articolul nostru editorial.
Ţinem să vorbim şi să scriem româneşte: În graiul acesta ne-am născut, ne-am botezat şi am crescut. Cine îşi uită limba, sau şi-o împestriţează cu vorbe streine nefolositoare, îşi iută şi ţara şi neamul şi biserica; sau, pocindu-le, şi Dumnezeu îl uită pre dânsul, căci în Casa Domnului fiecare îşi are lăcaşul lui, în care se roagă în limba lui. În biserica românească, limba de cult este limba noastră cea de toate zilele; limba „vechilor cazanii”, este limba marilor noştri artişti ai cuvântului, este limba celor ce ne exprimă sufletul şi conştiinţa universalităţii noastre, este mărturia noastră vie.
Ţinem să vorbim şi să scriem cu spor: Nu despre ce ne desparte între noi; ci despre legătura de har şi de dragoste care ne uneşte pe toţi Românii împrăştiaţi în lume. Aceasta va fi regula morală – am zice mănăstirească – a celor ce rupându-şi o clipă din activitatea lor zilnică, vor da-o de bună voie, contribuind la acest buletin.
Dealtfel, dacă fiecare colaborator este liber să-şi spună părerea, redacţia, potrivit mandatului primit de la Consiliul Parohial şi exprimând astfel voinţa majorităţii comunităţii ortodoxe române din Paris, îşi va îngădui să nu publice decât ceea ce i se pare pozitiv, adică cu spor pentru Biserica şi Exilul nostru românesc. Fără îndoială că fiecare dintre noi poate să-şi exprime părerile lui personale sau să polemizeze, în alte publicaţii, după cum îl îndeamnă inima.
Iată, fraţilor, rostul acestei publicaţii. Pornim la drum împreună, de la Vlădică până la opincă, rugându-ne împreună şi sperând împreună că vom fi vrednici de amintirea celor ce vor veni după noi. Că vom fi vrednici de opera înaintaşilor noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
REDACŢIA.
 
[4]
 
Ştiri din parohie[157]
               
În ziua de 5 Martie a.c. a avut loc, în biserica ortodoxă română din Paris, Adunarea Generală Parohială a Comunităţii Orth. Române din Franţa.
                Deschiderea şedinţei s-a făcut cu rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, iar răspunsurile la Ectenii au fost date de cărte Adunarea credincioşilor. După ce s-a constituit biroul şi s-a făcut apelul membrilor parohiei s-a dat cuvîntul D.lui Profesor N. Gheorghiu, care a dat cetire în numele Consiliului Parohial următorului raport:
                „Ne aflăm într-o ţară în care un om – providenţial de câteva ori pentru ai săi – a izbutit, cu încredere nestrămutată în destinul Franţei să potolească adversităţile şi să concentreze încrederea tot mai profundă a naţiunii în jurul său.
                „Ne simţim şi noi, ca Români, în jurul său, şi-l simţim mai mult ca oricînd alături de noi, mai ales, cînd, în discursurile rostite cu prilejul ultimei sale călătorii, către sfîrşitul anului trecut, prin provinciile franceze, el a spulberat învinuirile de colonialism aduse Franţei de Moscova, căreia, ca totdeauna, îi ţineau isonul guvernele sale satelite, pentru a arăta în schimb că singurul colonialism care stărue, astăzi, în Europa, e tocmai acela împlântat de Moscova în inima bătrînului nostru continent.
                Este un adevăr pe care, desigur, noi îl cunoaştem, din păcate prea bine, fiindcă prigoana, teroarea şi temniţa le-am îndurat în carnea noastră sau alor noştri, şi ele îşi prelungesc suferinţa şi coşmarurile şi în revolta noastră. Dar, am încercat un sentiment de consolare atunci cînd revolta aceasta, uneori înăbuşită, devenea vie, arzătoare, în cuvintele unui şef de stat lucid, acela al Franţei adoptive. Şi ne-am zis că dacă un om ca el îşi însuşeşte adevărul şi dreptatea unei cauze care este a noastră şi – aşa cum o dovedea el – a lumii libere şi civilizate atunci ea nu poate fi pierdută: dinpotrivă, ea trebue să ne rămână cu atât mai mult în suflete, mai vie, mai arzătoare ca oricând, însufleţind deopotrivă aspiraţii şi speranţe.
                Regretul nostru, al tuturor pribegilor români, este de a nu avea printre noi un om zămislit dintr-un aluat asemănător: spirit clar-văzător şi în acelaş timp bărbat cu comportament exemplar, cu avânt nestrămutat de tribun, care să fi izbutit, la rândul său, să ne convingă că adversităţile dintre noi nu ne despart în realitate, de vreme ce aceiaşi cauză ne uneşte sub o aceiaşi flamură.
                Dar în lipsa unui asemenea om, o idee dovedeşte tot mai mult că-i poate ţine locul în exilul nostru. Deoarece, chiar pentru atei, credinţa este cel puţin o idee. Iar pentru noi, cei ce ne împărtăşim întru ea, ideia aceasta complexă a credinţei ia forma concretă a locaşului de rugăciune.
                Biserica, prin însăşi existenţa şi menirea ei, trebuia să ne fie mai mult ca niciodată, în exilul nostru, aşezământul sacru care să potolească patimi inutile şi să spulbere rivalităţi meschine.
                Încercăm cu toţii, ca o revelaţie, sentimentul că, în prezent, nu mai poate fi altfel; iar în noi înşine, mai mult sau mai puţin ruşinaţi de sterilitatea adversităţilor depăşite, aducem mulţumire Domnului, pentru că, prin harul Său, a făcut să fie aşa.
                În asemenea condiţii noi şi îmbucărătoare, în cei trei ani ai mandatului său, Consiliul parohial al Bisericii ortodoxe române din Paris nu poate spune că a realizat, ci că s-au realizat, cu sprijinul d.voastră, al tuturor, lucruri importante faţă de anii de lâncezire, numeroşi din păcate, care au precedat acest răstimp.
                Biserica noastră a intrat în ordinea canonică şi are acum ca episcop pe un prelat care, ca fost paroh al acestui lăcaş, îi cunoaşte nevoile, dar şi potenţialul credinţei d.voastră: s-ar putea ca într-o zi, curând, să-l avem de altfel iarăşi printre noi sau mai aproape de noi, în această calitate de episcop al nostru. Până, atunci, Prea Sfinţia Sa a făcut primul pas pentru reluarea legăturilor cu celălalt episcop român ortodox de peste Atlantic, punând astfel temeliile unei viitoare conlucrări păstoreşti, căreia îi urăm să ducă spre realizarea uneia din dorinţele majore ale exilului nostru pe plan religios, anume întemeerea unui sinod ortodox pe plan religios, anume întemeerea unui sinod ortodox românesc în afara hotarelor.
                Apoi, la această biserică, slujbele religioase se fac potrivit orînduirii şi tipicului lor, cu respectarea tradiţiilor străvechi. O corală cu elemente sigure – voluntari şi profesionişti – sporeşte prestigiul acestor slujbe, iar Biserica face totul pentru a asigura continuitatea ei, pe plan material. Anexa Nr. 1.
                Pe dealtă parte, însuşindu-şi aspiraţia reînoită a Bisericii Creştine universale, anul trecut, în cadrul Săptămânii Unităţii, a avut loc o slujbă măreaţă, după care a luat cuvîntul din avon reprezentanţii calificaţi ai celor trei confesiuni creştine: Mgr. Gillet vicar al Eminenţei Sale Cardinalului Feltin, Pastorul Marc Boegner preşedintele Federaţiei Protestanţilor din Franţa şi Prof. Leon Zander dela Institutul Academic de Theologie Ortodoxă din 98 rue de Crime, Paris.
                Pe plan naţional, s-au reluat legături strânse cu Asociaţia Femeilor ortodoxe române din Paris pentru organizarea anumitor reuniuni.
                S-au făcut reparaţii şi înbunătăţiri la biserică şi mai cu seamă Casei parohiale, unde munca a fost dar, adus prinos, de către enoriaşii bisericii. A se vedea anexa Nr. 2.
                Apoi a fost creată pe lângă Biserică, ca odinioară, când dascălul era şi slujitor al altarului şi învăţător, o şcoală românească pentru copii de Români, al cărei efectiv de 12-16 va spori desigur, dacă părinţii îşi vor de seama de importanţa faptului de a sădi iubirea faţă de pămîntul, limba şi civilizaţia noastră în inimile celor ce vor trebui să devină cândva apărătorii acestor valori naţionale. Pe de altă parte din toamna trecută, a început o serie de conferinţe urmate de desbateri pentru lămurirea anumitor probleme religioase.
                În sfârşit, s-a luat iniţiativa întemeerii unei Case româneşti, în afara Parisului, pentru care s-au primit şi se vor mai primi desiguri donaţii generoase.
                Toate acestea au fost şi vor fi cu putinţă, pentru că, mai ales aici, laolaltă, în Casa Domnului, fiecare dintre noi devine tot mai sigur că aceia ce ne-ar mai putea despărţi se estompează tot mai mult, pentru ca să se contureze tot mai clar, mai precis şi mai profund ceea ce ne uneşte, cu deosebire acum, când problema gravă, cu atîtea dificultăţi ancorate în trecutul îndepărtat, a Unirii prin Biserică, se va pune în curând pe plan universal. Iar dintre toate cele ce ne unesc, nimic altceva nu ne poate strânge mai mult alături decât chemarea acestui Altar, pe care îl cinstim toţi deopotrivă şi pe care trebuie să-l păstrăm al nostru, mereu de veghe împotriva tuturor tentativelor de a ne fi răpit.
                Toate acestea au fost şi vor fi cu putinţă de asemeni, pentru că mai ales aici, laolaltă, în Casa Domnului, prin harul Său, nostalgii ce ne bîntuesc visurile se prefac în aspiraţii ce ne călesc sufletele, şovăiri ce ne hărţuiesc cugetele devin voinţă comună ce ne călăuzeşte acţiunea: împreună, ne simţim o forţă. O forţă pe care de altfel o simţim nu numai în noi, aici, ci şi în toţi aceia care, numeroşi, în ţară, îşi dau seama că neamul lâncezeşte în prezent în afara istoriei.
                Iar dacă Dumnezeu însuşi, aici şi acolo, ne pune la încercare rezistenţa faţă ispitele compromisului cu impostura, tot El este Acela care ne făureşte armura ce va înlesni, la capătul încercărilor, triunful valorilor hărăzite de El omenirii, în confruntarea cu rânduelile efemere urzite fără harul Său.”
***
                Se dă apoi cetire raportului financiar şi proectului de buget.
***
Anexa nr. 1 a raportului prezentat Adunării Generale de către Domnul Prof. N. Gheorghiu:
                Adunarea Generală Parohială din 5 Martie a. c. luând act de numele coriştilor voluntari, cari prin osteneală şi prezenţă regulată la biserică, în fiecare zi de sărbătoare, au ridicat nivelul de frumuseţe a slujbelor religioase, expresie vie a credinţii şi a evlaviei noastre creştineşti, astfel aduce tuturor călduroase mulţumiri, cere să fie trecuţi pe numele lor în Buletinul parohial şi roagă stăruitor şi pe alţii din sânul Comunităţii ortodoxe române din Paris, dăruiţi de Dumnezeu cu talentul cântatului să vină şi să mărească numărul actualilor voluntari, spre mărirea lui Dumnezeu şi mărturie a Naţiei Române.
                Domnii: Apostolescu Radu, Bacu Dumitru, Bonev Vasile, Cuşa Ion, Chiriac Nicolae, prof. Caranica Nicolae, Domitriu Mircea, Ghinea St., Jucan C.tin., Hurdea Teodor, Ilie Gheorghe, Malcasian Grigorie, Moşoiu Nicolae, Năvală Ilie, Perifan Iancu, Popa Dumitru, Rotaru Ion, Tolescu Ion, Stănescu Ion; iar din timp în timp, Domnii: Bucşă Alexandru, Gâdea Badea, Niţescu Radu, Stoica Florea…
                La femei: Doamna Cuşa, Doamna Perifan, Doamna Popa, Doamna Zarcada, Doamna Nacu, Domnişoara Doina Ienciu, d.şoara Marica Vurduni, d.şoara Seva Vurduni, d.şoara Elena Moşoiu, d.şoara Sanda Sfinţescu.
                Direcţia corului este în grija Domnului Grigorie Iosub şi a Domnului Ion Eitel.
____________________
                Anexa nr. 2.
                Adunarea Generală, în unanimitate, exprimă admiraţie şi recunoştinţă tuturor celor care, cu pricepere, cu braţele şi cu ajutor de tot felul au înfăptuit lucrarea de reparaţii la biserica şi casa bisericii din 9 bis rue Jean de Beauvais, Paris Ve.       Lucrarea a început la 1 Martie, 1959 şi a durat pînă în Sept. acelaş an.
                De reţinut, în afară de trei cazuri, lucrul s-a făcut noaptea. După ce fiecare îşi termina ziua de muncă obişnuită pentru câştigarea existenţii, venea direct la biserică, lua masa şi apoi îşi dădea obolul de muncă bisericii, de foarte multe ori, până după miezul nopţii. În fiecare zi de la începutul lucrului s-a întocmit proces verbal, în care s-a notat lucrul săvârşit, cumpărăturile făcute privind reparaţia şi masa lucrătorilor, s-a notat numele lucrătorilor, ora când a început şi când s-a sfîrşit lucrul. Astfel s-a notat:
                Domnul  Anastasescu Dumitru cu 26 ore de lucru în 14 zile.
                ,,        ,,  Atanase Constantin      ,, 202 ,,     ,,   ,,       ,,  34  ,,
                ,,        ,,  Bulcă Ion                      ,,  68  ,,    ,,   ,,        ,, 27  ,,
                ,,        ,,  Banu Ion                       ,,  12 ore, în 3 zile şi vopsirea grilajului din faţa bisericii.
                ,,        ,,  Cuşa Ion                       cu 14 ore de lucru în 4 zile.
                ,,        ,,  Caranica N. dr.            ,, 12  ,,    ,,      ,,    ,, 5   ,,
                ,,        ,,  Păr. Graţian Radu        ,, 78  ,,    ,,      ,,    ,, 14 ,,
                ,,        ,,  Guguianu Nicolae        ,, 36  ,,    ,,      ,,    ,, 9   ,,
                ,,        ,,  Diaconu C-tin              ,, 5   ,,     ,,      ,,    ,, 2   ,,
                Domnii: Florea Gheorghe        cu 38 de ore, de lucru, în 12 zile.
                ,,        ,,  Gheghea Gheorghe      ,, 12  ,,    ,,    ,,      ,,     ,, 4     ,,
                ,,        ,,  Nastu Christu               ,, 39  ,,     ,,    ,,     ,,      ,, 14   ,,
                ,,        ,,  Dumitrescu C.tin.         ,, 32  ,,     ,,    ,,     ,,      ,, 8     ,,
                ,,        ,,  Damian Gheorghe        ,, 5    ,,      ,,    ,,    ,,      ,, într-o zi.
                ,,        ,,  Popescu Paul                ,, 18  ,,      ,,    ,,     ,,     ,, 7   zile
                ,,        ,,  Stoica Florea                 ,, 3    ,,       ,,    ,,     ,,     ,, 2   ,,
                ,,        ,,  Petre Bulgăraş               ,, 16  ,,       ,,    ,,     ,,      ,, 5  ,,
                ,,        ,,  Rotaru Ion                     ,,  142 ,,     ,,    ,,     ,,     ,, 38  ,,
                ,,        ,,  Ing. Liveanu                  ,, 17  ore în  7 zile (electricitate).
                ,,        ,,  Col. Tomoroveanu        ,, 16  ,,     ,, 4 zile, tapiţerie.
                ,,        ,,  Nacu Demostene           ,,  6 ore într-o zi.
                ,,        ,,  Popa Dumitru                ,,  23   ,,     ,,       ,,    ,, 11 zile.
                ,,        ,,  Năvală Ilie                     ,, 5 ore lucru de atelier. (sudură).
                ,,        ,,  Badea Gâdea                  ,, 5 ore în 2 zile.
                ,,        ,, Grigorovici                     ,, 4 ore într-o zi.
                ,,        ,,  Săraru C.tin.                  ,, 23 ore de lucru în 6 zile.
                ,,        ,,  Steflea Ion                     ,, 8 ore într-o zi, reparaţie de mobilier.
                ,,        ,,  Zarcadă C. Tin.             ,, 12 ore de lucru în 6 zile.
                ,,        ,,  Păr. Gherasim Şelaru    ,,  22 ore  ,,      ,,  ,,  12 zile.
                ,,        ,, Bouclay Rene reparaţii de atelier.
                _________________
                Următoarele Doamne au lucrat la curăţit, spălat, ceruit mobila, parchetul din Casa românească şi din salonul de recepţie:
                Doamna Popa Aurelia cu 28 de ore în 12 zile.
                Doamna Bouclay        ,,    42     ,,     ,, 14  ,,
                Doamna Hurdea          ,,    12 ore      ,,  4   ,,
                Doamna Fontaine        ,,     9     ,,      ,,  2   ,,
                D.şoarele Marica şi Seva Vurduni, lucru de croitorie, perdele, etc.
 
                                         DONAŢIE:
                Domnul Mălinaş N. 6 abajururi din materie plastică lucrate în propriul său atelier;
                Domnul Gabriel Bădărău a dăruit 100 Kg. de vopsea albă.
                Domnul Ştefan Boroş a dăruit 50 kg. vopsea albă, toate vasele trebuitoare pentru pregătit vopseaua, a împrumutat eşafodajul pentru lucrat la înălţime.
                Domnul Ion Banu a dăruit 30 Kg. vopsea albă, 5 Kg. ulei, plus vopseaua neagră pentru grilajul din faţa bisericii.
                Domnii Anastasescu, Guguianu şi Dumitrescu au dat pensule, rulouri şi alte unelte necesare în timpul reparaţiilor.
                Domnul Colonel Tomoroveanu a dăruit mobilă românească de mare valoare.
_________________________
                Domnul Prof. N. Gheorghiu mai semnalează Adunării Generale spre cunoaştere şi aprobare, iniţiativa luată de către membrii corului bisericesc de-a lărgi programul lor de activitate prin manifestări româneşti în afara bisericii, constituindu-se într-un Ansamblu muzical denumit, la sugestia Domnului Grigore Iosub, „Ansamblul muzical român CARMEN”.
                Adunarea Generală aplaudând îndelung aprobă, în unanimitate, lucrul şi iniţiativele Consiliului Parohial. Cu acestea Consiliul şi-a încheiat mandatul său de trei ani, urmând alegerea unui nou Consiliu.
Au fost aleşi în unanimitate următorii Consilieri Parohiali:
Domnul Anastasescu Dumitru
,,       ,,  Bacu Dumitru
,,       ,,  Bărbulescu Titus
,,       ,,  Domitriu Mircea
,,       ,,  Dumitrescu Constantin
,,       ,,  Gheorghiu Nicolae
,,       ,,  Georgescu-Olenin Ştefan
,,       ,,  Guguianu Nicolae
,,       ,,  Leafu Gheorghe
,,       ,,  Iliescu Petre
,,       ,,  Miloae Ion
,,       ,,  Nacu Demostene
,,       ,,  Perifan Iancu
,,       ,,  Stoicănescu Constantin
,,       ,,  Stănescu Ion
,,       ,,  Tomoroveanu Ion 
,,       ,,  Vasiliu Virgil.
 
 

[5]
 
SEMNIFICAŢIA ULTIMEI ADUNĂRI GENERALE PAROHIALE[158]
               
Peste o sută de membri ai Asociaţiei pentru Practica Cultului Ortodox Român la Paris, menită să ajute Biserica noastră întru îndeplinirea misiunii sale, s-au regăsit în Adunare Generală la 5 Martie, în spiritul unei impresionante unanimităţi.
                Diversitatea părerilor pe care unii sau alţii le susţinuseră în perioada ce s-a scurs între 1954 şi 1958, când întreaga noastră comunitate era preocupată de intrarea Bisericii în rânduială firească, dă o şi mai mare valoare spirituală unanimităţii manifestate în ultima Adunare Generală. La această Adunare, unii au venit ca de obiceiu, de la sute de Km. departe de Paris, dornici să sprijine orice înfăptuire menită să asigure trăinicia unui „petec de pământ românesc” sfinţit de harul Bisericii.
                Alţii veneau pentru prima oară sau după o îndelungată absenţă. Au fost şi dintre cei cari, nu numai că nu mai răspundeau la convocările Asociaţiei, ci încetaseră de a mai veni chiar la slujbele religioase. „Penibelele dispute” ce au avut loc cu ocazia diferitelor adunări generale – când soarta bisericii era în joc – avuseseră într-adevăr darul de a îndepărta dela Biserica noastră pe mulţi credincioşi dornici de a găsi la Altar izvor de împrospătare sufletească şi nu pricină de amărăciune sau vrajbă între cei ce mărturisesc aceiaşi credinţă. În sfîrşit au fost şi dintre aceia cari au participat, susţinând o părere sau alta, la toate adunările generale din ultimii 7 ani, perioadă în care ce-a mai mică greşală s-au neatenţie din partea celor ce aveau răspunderea directă – implicaţi deci, cu s-au fără voia lor în toate „disputele” – putea duce la pierderea Bisericii. În termeni mai precişi, o asemenea pierdere putea corespunde cu instalarea în fruntea Bisericii a unor „delegaţi” ai legaţiei guvernului comunist din Bucureşti şi transformarea ei într-un paravan în spatele căruia ar fi fost ascunse lumii franceze nelegiuirile săvârşite în ţară pe trupul şi sufletul Neamului nostru.
                Veniţi deci din toate „orizonturile” comunităţii româneşti din Franţa, cei peste o sută de membri ai asociaţiei noastre s-au regăsit într-o unanimitate a cărei profundă semnificaţie reiese din însăşi natura hotărârilor luate:
                1 – Adunarea Generală ia cunoştinţă cu o vie mulţumire de pasul făcut de P.S. Teofil Ionescu şi P.S. Valerian Trifa în vederea creierii unui Sinod Orthodox Român în exil, urează Înalţilor Ierarhi spor pe drumul început şi, în spiritul dezideratului exprimat în toate adunările generale de până acum, speră ca toţi cei ce, sub o formă sau alta, pot contribui la realizarea acestui deziderat, se vor inspira din marile interese ale Bisericii şi ale Neamului Românesc.
                Depăşirea greutăţilor cari, din primele zile ale exilului, au zădărnicit sau amânat această realizare, se impune prin însăşi misiunea pe care trebue să o îndeplinească un asemenea Sinod, misiune pe care, ca simplu mirean, am încercat să o întrevedem în numărul trecut al acestui Buletin. De data aceasta, pare în deajuns a aminti şi a sublinia că Sinodul va putea asigura:
                – O independenţă reală tuturor Bisericilor ortodoxe române din exil faţă de tot felul de „delegaţi” sau „iscoade” trimise din ţară sau recrutate printre cei din exil de către comunişti.
                – O coordonare a tuturor eforturilor făcute de credincioşii români atât în cadrul Bisericii cât şi în afara ei în lupta spirituală şi ideologică de care – să nu ne ameţim dar nici să nu ne speriem de cuvintele ce se impun – depinde astăzi soarta întregii omeniri. Ori în această luptă orice „picătură” îşi are rolul său.
                – O participare efectivă, şi organizată în spiritul tradiţiei, vieţii şi gândirii creştine româneşti, la eforturile ce sunt de făcut astăzi în întreaga lume, pe toate planurile, în vederea Unirii tuturor Bisericilor Lui Christos.
                Iată sarcini în faţa cărora, orice ezitare din partea celor cari – de la Vlădică până la opincă – pot contribui la realizarea unei ambianţe în care Sinodul Ortodox Român în exil să poată lua fiinţă, nu va putea găsi nici o înţelegere şi cu atât mai puţin vreo justificare „în ziua judecăţii”. Căci mai de vreme sau mai târziu, în faţa Neamului astăzi răstignit sau în faţa lui Dumnezeu, ziua judecăţii va veni fără nici o îndoială. Iar în această zi, arta „explicaţiilor” şi a „demonstraţiilor” nu va avea nici o trecere.
                2 – Adunarea Generală respinge în termenii cei mai categorici orice încercare de colaborare făcută de „delegaţii” guvernului comunist din ţară, chiar când aceşti „delegaţi” se prevalează de numele Bisericii – Mamă.
                O asemenea atitudine nu-i nouă: ea a fost adoptată de comunitatea noastră ori de câte ori Feţe bisericeşti, mai importante s-au mai puţin importante, au crezut că pot întreţine sau dezvolta legături, mai mult s-au mai puţin „spirituale” cu reprezentanţii Bisericii din ţară. Se impune totuşi să amintim sensul acestei atitudini.
                Nimeni nu poate judeca la ora asta ierarhia Bisericii din ţară. Nimeni nu poate uita că această ierarhie asigură Neamului nostru comuniunea cu Dumnezeu sub un regim politic al cărui scop, mărturisit şi urmărit zi de zi prin toate mijloacele, este tocmai împiedicarea acestei comuniuni care reprezintă ultima şi cea mai mare garanţie că omul nu poate fi transformat în robot.
                În faţa amărăciunilor, suferinţelor şi jertfelor celor cari îndeplinesc această sfântă misiune, luptând în fapt, pe frontul cel mai periculos, pentru însăşi prăbuşirea comunismului, orice refugiat român nu poate nutri decât sentimente de mare admiraţie şi de adâncă recunoştinţă.
                Atâta timp însă, cât Sinodul din ţară nu are libertate reală de a-şi exprima adevăratele sentimente şi gânduri în toate problemele spirituale şi sociale (căci libertatea religioasă nu se poate limita la „libertatea de a săvârşi cultul religios”) orice propunere venită din partea Bisericii – Mamă, riscă să poarte pecetea celor cari au sugerat, impus sau permis ca o asemenea propunere să fie făcută.
                Iar când guvernanţii comunişti doresc şi permit o colaborare între Biserica din ţară şi Biserica din exil, există vreun naiv care să-şi închipuie că ei urmăresc altceva decât să-şi servească propria propagandă, adică să-şi întărească din exterior o dictatură şubrezită de rezistenţa din interior.
                Iată dece, Biserica din exil nu poate, nu trebue şi nu vrea să aibă nici o legătură cu cei care vin în numele Sinodului din ţară. Iată dece, oricine a încercat, sau va încerca să participe la viaţa creştină din exil, „recomandat” sau „ajutat”, fie şi sub forma „pur spirituală”, de către „delegaţi”, mai mult s-au mai puţin „oficioşi” dar întodeauna „agreiaţi” ai autorităţilor comuniste, a întâmpinat şi va întâmpina un refuz unanim şi categoric din partea tuturor refugiaţilor cari au conştiinţa adevăratei lor misiuni.
                3 – În sfîrşit, Adunarea Generală, acordă încredere Consiliului Parohial, şi-l împuterniceşte de a lua toate măsurile ce decurgând din hotărîrile precedente, intră în competinţa sa.
                Cinstea făcută Consiliului Parohial este într-adevăr mare! Dar cum roadele străduinţelor ce urmează să fie făcute şi de acum încolo nu vor putea fi apreciate decât de Adunarea Generală, ar părea util să căutăm de pe acum şi rolul ce revine întregii comunităţi în intervalul dintre două Adunări Generale.
                Acest rol decurge desigur din felul în care este înţeleasă misiunea mireanului în viaţa Bisericii. Lăsând teologilor sarcina de a reaminti aspectele dogmatice ale acestei probleme fundamentale, poate vom încerca, într-unul s-au mai multe din numerile viitoare, să căutăm semnificaţia creştină a exilului nostru, la lumina căreia vom putea găsi mai uşor şi rolul mireanului în viaţa comunităţii din jurul Bisericii din Paris.
                Desigur că trecerea de la planul pur dogmatic, unde se fixează marile linii şi exigenţele superioare ale vieţii creştine, la planul comportamentului în viaţa de toate zilele, – unde socialul, economicul şi politicul nu se pot distinge prea uşor de viaţa religioasă în sensul complect al cuvîntului, prezintă cel puţin un risc: cel ce caută să mărturisească cum înţelege rolul său şi al celorlalţi, nu riscă să apară ca unul care, cu sau fără voia lui, „face morală celorlalţi”?
                Din fericire, esenţa însăşi a creştinismului micşorează un asemenea pericol.
                Într-adevăr, dacă speranţa şi credinţa evită omului căderea în absurd sau în descurajare, conştinţa păcatului, a propriei mizerii omeneşti, şi dragostea, evită exaltarea ridicolă sau tiranică ce se poate manifesta la cei ce vor să transforme lumea şi deci pe ceilalţi uitând că fiecare trebue să se preocupe mai mult de bârna din propriul său ochiu şi că până în ultima clipă a vieţii, orice om rămâne sub riscul păcatului. În acest spirit, în care fiecare reflecţie este valabilă înainte de toate pentru cel ce-o face şi o mărturiseşte, câteva evidenţe par că se impun de pe acum.
                Cei dornici de a vedea îndeplinite marile hotărâri sau deziderate ale Adunării Generale, au posibilitatea de a contribui ei înşişi în acest sens. Formele unei astfel de contribuţii sunt desigur multiple, şi fiecare şi-o poate găsi pe cea mai potrivită.
                În orice caz, spre marile idealuri, mai ales de natură spirituală se înaintează mult mai sigur când fiecare din cei cari le împărtăşesc, poate ajuta, nu numai arătînd punctele de ţintă sau fixnd jaloanele pentru drumul ce trebuie urmat, ci şi punînd mâna pe sapă şi stropitoare, pentru a sădi şi îngriji arborii destinaţi să înfrumuseţeze şi să învioreze drumul trasat.
                Astfel, cum reese din articolul consacrat serbării din 27 Martie Ansamblul Muzical Român „Carmen” oferă tuturor celor ce au un „talant” posibilitatea de a şi-l fortifica şi fructifica, ajutând astfel la efortul de a face cunoscute lumii franceze măcar o parte din valorile artei noastre populare şi religioase.
                La rândul său, BULETINUL PAROHIAL aşteaptă pe cât mai mulţi din cărturarii noştri spre a transforma într-o oglindă fidelă tot ceiace comunitatea noastră din Paris are mai reprezentativ pe planul gîndirii creştine.
                Chiar cei cari au anumite răspunderi politice, mai mari sau mai mici, pot arăta faţă de viaţa şi activitatea inspirată, călăuzită şi susţinută de Biserică, cel puţin aceiaşi preocupare pe care au arătat-o, într-un sens sau altul, cu ocazia diferitelor Adunări Generale.
                Încheind cu aceste câteva reflecţii sumare, noi credem că aşteptările Consiliului Parohial vor fi confirmate de răspunsul întregii comunităţi şi că în acest fel putem nutri de pe acum speranţa că următoarea Adunare Generală va putea avea loc sub semnul marei unităţi bisericeşti şi naţionale.
Demostene Nacu.
  [6]
               
ŞCOALA ROMÂNEASCĂ DIN PARIS[159]
 
                „Consiliul parohial al Bisericii ortodoxe române din Paris vă reaminteşte că, la Şcoala românească din 9 bis Rue Jean de Beauvais Paris V-e, cu data de Joi 5 Oct., a.c. reîncep cursurile în mod regulat.”
                Fiecare dintre noi, cei care locuim în Paris, am primit ştirea de mai sus, trimeasă de preotul nostru care este în acelaşi timp şi învăţătorul de limba şi de dragoste românească al copiilor noştri. Unii s-au mirat: Şcoală românească la Paris, i-auzi bădie!” Alţii s-au înduioşat:… „limba noastră, limbă, limba vechilor cazanii!” Toţi ne-am bucurat. Este bine să arătăm aici însemnătatea unei întreprinderi menită să depăşească poate tot ce s-a înfăptuit până acum în exilul românesc. Am cumpănit bine cuvintele. Nu vreau câtuşi de puţin să umbresc lucrarea celor care, prin talent s-au personalitate creatoare, s-au afirmat în ţările unde s-au aşezat, afirmând în acelaşi timp şi numele de român. Dar meritul acestora oricât ar fi de măgulitor pentru ţara de obârşie, nu este mai puţin adevărat că este dăruit ţării în care trăesc.
                Dar viaţa ne este vremelnică. Tot ce poate manifesta, prin cuvânt sau prin faptă, un Român care a trăit în România Mare şi a cunoscut-o, nu sunt astăzi decât nişte ecouri din România părinţilor noştri, care, pe măsura anilor, se sting dureros în larma unei lumi aplecată peste problemele actuale. Probleme actuale!
                Evident că aceste probleme actuale sunt undeva româneşti.
                Ele trebuie să fie, sau vor deveni din nou, aşa cum dintr-un foc mocnit vor răbufni noi flăcări, suflând şi hrănindu-l. În această înfruntare de forţe mondiale, noi am avut soarta celor „de dincolo”, a celor ce îndură opresiunea. Ele sunt sau trebue să fie creştine, fiindcă biserica vie – biserica plină de credincioşi care izbeşte pe oricine trece astăzi prin România – mărturiseşte, rugându-se, vocaţia ei de dragoste universală şi dincolo şi dincoace de ruptura făcută în timpul lui Cristos.
                Dar viaţa noastră şi a acelor scumpi nouă se scurge, aşa cum a fost întotdeauna, către moarte. Ce va fi mâine? Ce va rămâne dintru noi şi după noi, bunăoară, după două zeci de ani? Iată întrebarea care ne urmăreşte până la obsesiune şi la care ştirea redeschiderii unei şcoli româneşti la Paris răspunde, sub modestele ei aparenţe, cu o senină încredere în ziua de mâine.
                Acum 20 de ani, se învăţau în România câteva adevăruri simple pe care ne îngăduim să le reamintim.
                Limba noastră s-a născut şi a crescut împreună cu credinţa noastră. În nordul şi sudul Dunării s-a vorbit româneşte odată cu altoirea civilizaţiei romane peste trupul Daciei eroice.
                Din mulţimea de coloni, veniţi din toată împărăţia romană, unii fură creştini, alţii păgâni. Toţi se amestecară cu poporul de baştină şi din felurite neamuri şi credinţe s-au făcut o apă şi un pământ. Ce i-a legat unii de alţii? Limba şi credinţa.
                Suntem poporul cel mai vechi – şi singurul, de altfel – de limbă romanică, din Europa răsăriteană. Limba românească cuprinde elemente conservatoare şi inovatoare din latina vulgară dispărute sau neîntâlnite în celelalte limbi romanice. Un cărturar romanist nu poate fi cu adevărat romanist dacă nu se apleacă peste studiul limbii române. „Este un document infinit de preţios pentru cine vrea să cunoască limba latină vorbită în secolul al II-lea d. H.” – spune un distins profesor de romanistică, d. Giulio Bonfrante… Dar însemnătatea limbii şi credinţei noastre strămoşeşti nu va întârzia să devină şi de o vie actualitate, pentru cine îl interesează istoria omenirii. Soarta acestei insule latine şi creştine din fundul Europei a instruit bătrânul nostru continent şi va servi încă un instrument de cunoaştere şi de descifrare a viitorului. Europa este încă în ceaţă; perioada intermediară; Europa se făureşte sub ochii noştri, întinerindu-se. Iar când lumea, astăzi dezorientată şi obosită de contradicţii extra-europene, îşi va căuta un nou ideal de justiţie şi demnitate umană, acesta tot din Europa va izvorî. Rolul României va fi atunci de ţară mărturisitoare: mărturisim şi credem într-o lume de dreptate a omului în revolta contra forţelor împilatoare.
Suntem poporul cel dintâi creştin din această parte a Europei. Cum ne-am botezat, cine ne-a încreştinat? Noi n-avem act de botez nici prinţ păgân care, cu zgomot, să fi trecut la noua religie. Înainte de Boris al Bulgariei, de Sf. Ştefan al Ungariei, noi avem biserici, cruci, cimitire, morminte, cuminecătură, lege…
Legea noastră era organică; ne era firea. Îndreptar de viaţă, ea ne ţinea în lumea noastră pastorală sau ţărănească, în unităţi rotunde de familie, de sate, de judeţe, călăuziţi de un preot sau de un jude după principii de dreptate sau obiceiul pământului. Când veniră peste noi năvălirile barbare, noi le-am îndurat. Unii au trecut ca vântul, alţii ca focul; alţii s-au aşezat alături de noi. Pe Slavi, cei care au rămas printre noi, i-am învăţat româneşte şi să se închine ca noi; s-au făcut români. Cuvintele lor s-au adaos la ale noastre schimbându-şi chipul, uneori sensul, potrivindu-se firii românului, îmbogăţindu-se şi îmbogăţindu-ne limba, aşa cum orice limbă vie, odată întocmită în categoriile ei gramaticale, sporeşte prin împrumuturi şi noi mijloacele de expresie. Este absurd astăzi să căutăm elemente slave de limbă sau de trăsături sufleteşti şi să le osândim. „Om” este latin; „omenie” are sufix slav. Câte cuvinte sunt aşa de pline de sens, aşa de caracteristice pentru firea românului ca „omenie”? Omenia românească ne aparţine în întregime, precum „dor”, „doină”, sau „cum se cade”… (în schimb şmecherie, chef, sau „bine-bine”, „lasă-lasă!” tot româneşti sunt, fără îndoială, însă, cum ar fi spus Eminescu, e bine să distingem între ceea ce este românesc şi „produs de baltă” românesc. Din păcate multă lume ne cunoaşte prin „produsele de baltă”, fiindcă pe acestea le-am exportat…). În plus, „omenia” românească ne arată o trăsătură sufletească şi de sănătate biologică pe care nu am preţuit-o îndeajuns şi care, totuşi, ne-a păstrat de o mie de ani: puterea de asimilare. Pe teritoriul daco-roman, cu excepţia a două zeci de ani de existenţă liberă de stat românesc independent, timp de o mie de ani de ocupaţii străine şi colonizări, poporul românesc nu s-a înstrăinat, ci din contră a sporit şi a asimilat pe mulţi dintre cei ce voiau să-l colonizeze. Ba chiar a roit în sudul Dunării, pe văile Carpaţilor, la apus şi miază-noapte, peste Nistru… Până la acest ultim şi nefericit război au roit bieţii Români, cu omenie nu cu ajutorul armelor, păstoreşte, ducându-şi doina şi „Mioriţele” până în Caucaz… De la război încoace, istoria s-a „accelerat” în sensul neomeniei. Două curente de roire românească: unul samavolnic, în răsărit, diriguit de Soviete după tehnica modernă a deportării în masă. Cel puţin un milion de Români din Basarabia sunt astăzi risipiţi prin ţinuturile virgine ale Siberiei… Alt curent de roire, al disperării. Spre apus. Câteva zeci de mii de Români au luat calea pribegiei, risipindu-se prin ţările libere… Ce va fi, ce va rămâne din românimea de acasă sau de afară peste 20 de ani?
Ce va rămâne din Românii strămutaţi sau născuţi prin alte ţări, pe care o Românie independentă ştia să-i preţuiască; ştia să-i apere în virtutea vechiului principiu de respect reciproc al minorităţilor? Ce se va alege din valorile noastre culturale şi morale, jefuite astăzi şi însuşite de alţii, ca dintr-o casă părăsită din care fiecare îşi ia ce-i place? Jocul, cântecul, cugetarea românească au plecat în turneu planetar, sub etichete străine. Româneşti au rămas „produsele de baltă”, distilate perfid într-o anumită presă de cei care nu ne-au iubit niciodată, sau ne cunosc mai puţin decât cunoaştem noi noile naţiuni care se nasc în Africa sau Asia de astăzi! Româneşti ne-au rămas dorul şi omenia, căci pe acestea nu ni le pot răpi nimeni…
„În fiecare Joi, de la orele 14 la 17, la Şcoala Românească din Paris, se vor preda: Noţiuni de limbă română; Noţiuni de Geografie şi Istorie românească; Religie şi cânt religios. Iar Duminica, la orele 9 până la 10 şi jumătate, vor avea loc pregătiri de ansamblu: datinile de Crăciun şi Anul Nou; răspunsurile în cor la Sfânta Liturghie”.
Peste douăzeci de ani, istoria se va fi „accelerat” până ce va fi pleznit… Iar la Paris vor fi nişte bărbaţi cu răspundere care vor şti că ţara părinţilor lor este o ţară de oameni cinstiţi, cu frica lui Dumnezeu, cu vocaţia suferinţei; nişte oameni pe care mişelia sau minciuna unora sau altora i-a îndoit dar nu i-a rupt niciodată…
Vor şti de asemenea că din ţara unde s-au născut şi de unde au răsărit atâtea idei generoase, şi de unde întotdeauna o cauză justă, apărată temeinic, a triumfat, din ţara aceasta va porni din nou ideea simplă şi universală a justiţiei între oameni şi între ţări. Vor pricepe direct, în româneşte, adică infinit de convingătoare, ideea plăcută lui Dumnezeu, pe care un ţăran român o ştie rosti din moşi-strămoşi, căci pentru el actualitatea nu este decât o fărâmă a eternităţii: „Aista se cade, aista nu se cade!”
Iată pentru ce Şcoala Românească din Paris este o operă de viaţă şi de speranţă în ziua de mâine.
Ea trebuie ajutată.
TITUS BĂRBULESCU      
 
 

[7]
 
 POPAS ANUAL – 1963[160]
 
                Consiliul parohial mulţumeşte călduros onoraţilor membri ai Comunităţii ortodoxe române din Paris, prin a căror prezenţă, Adunarea generală anuală – spre diferenţă de o simplă formalitate statutară – îşi poate căpăta toată însemnătatea şi valoarea. Scopul însăşi, cum şi toate manifestările Comunităţii, nu au la bază nimic lucrativ. Legăturile noastre sunt înainte de orice sufleteşti şi morale, concretizate prin aceeaşi credinţă, misiune, luptă. Ceea ce ne impune să fim alături, cât mai des şi cât mai mulţi. Consiliul, faţă de misiunea temporară cu care este investit, a acordat toată atenţiunea necesară chestiunilor gospodăreşti şi administrative. Dar, conform timpurilor ce trăim şi misiunii ce credem că ne revine, aceste probleme nu sunt singurele ce ne interesează. Într-adevăr, prin cele realizate la biserică, propriu zisă dar şi mai mult în jurul acesteia, s-a creat un complex, un ansamblu de preocupări, pentru cari unele soluţiuni au putut fi găsite, altele nu. În fine alte probleme, prin prisma experienţei, trebuesc ameliorate, perfectate. De unde nevoia consultării noastre reciproce, în mod temeinic şi constructiv măcar odată pe an, prin comună angajare la hotărâri şi răspunderi.
Iubiţi fraţi creştini, nu trebue să ne lăsăm acaparaţi şi dominaţi complet de activitatea, grijile şi preocupările personale, ale fiecăruia. Timpul izolării a trecut pentru toţi, popoare şi oameni. Iar când eşti pe cracă, atenţiunea nu poate fi decât cu atât mai mare, către tot ce ne-ar putea interesa sau influenţa. Astfel, vedem cu toţii cum lumea de astăzi, omenirea întreagă, trăeşte frământări grave şi evoluţii profunde. Este legea vieţii. Iar ce va fi mâine, cine poate spune? Ne întoarcem deci spre încheerea trecutului, cât şi la justa apreciere a prezentului; acestea fiind ghidul cel mai sigur pentru orientarea acţiunii noastre. Mereu pe firul apei.
***
Refugiul românesc în Franţa şi aproape exclusiv la Paris, a început să se constituie mai temeinic prin 1947-48. Sunt de-atunci 15 ani, nu este prea devreme pentru un sumar bilanţ. Faţă de punctul maxim atins prin 1951-1952, au urmat numeroase plecări spre alte Ţări sau Continente. Unii au reuşit mai bine, alţii mai puţin. Dar, după câte auzim sau cetim, după câte vedem, menţiunea legăturii şi dorinţa înapoerei în Franţa este aproape generală. Parisul confirmându-se şi prin aceasta drept indiscutabilul centru al prezenţei şi manifestărilor româneşti, în afara Ţărei noastre căzute şi încă, sub jug străin.
Privind spre înapoi şi ca în toate timpurile, ca în toate Emigraţiile sau Refugiile politice, diverse iniţiative şi grupări, nu au lipsit. După cum, din nefericire, nici discordiile. Cauzele acestora fiind multiple, variate; dar rezultatele totdeauna negative. Prelungirea refugiului şi necazului a avut măcar avantajul limpezirii apelor.
Pe când în mod contrar, gruparea în jurul unei idei centrale valabile, luminoase; respectarea cu convingere a angajamentelor luate, spiritul de echipă, încrederea şi frăţia reciprocă, paşi măsuraţi dar mereu spre înainte, iată ce poate asigura reuşita, dezvoltarea şi impunerea unei Comunităţi. Astfel, cu voia şi ajutorul Domnului în sprijinul eforturilor noastre, a tuturora, sperăm, că ne putem considera – şi confirma – pe calea cea bună. Anume, cetate şi simbol de regăsire a românilor liberi. Oază de linişte şi desmorţire sufletească. Bază de acţiune efectivă pe teren şi în cercuri tot mai largi, în spiritul credinţei noastre creştine şi luptei noastre naţionale.
Dar tot ca pază bună faţă de primejdia rea, să nu uităm furtunile ce am avut de înfruntat. Precum custodele străin, spre a pune capăt atâtor manevre şi dezlănţuiri necugetate. Din cei care trăit acele momente, cine le poate uita?
Iar pentru cei de mai curând sosiţi, să le afle şi să ţină seama!
***
Cu privire la activitatea pe anul expirat – obiect direct al acestui raport – se vor arăta realizările îmbucurătoare. Dar şi alte problemele pentru care părerea, propunerea, ajutorul Domniilor voastre ne este indispensabil. Astfel:
1) Ordinea canonică, ce se confirmă de aproape 5 ani drept asigurată pe plan ortodox român, începe a-şi da roadele, prin manifestări concrete şi de importanţă. În primul rând, ne-a asigurat ordinea şi disciplina bisericească în sânul comunităţii; ne-a dat liniştea şi îndrumarea necesară lucrului şi trăirii noastre creştineşti; ne-a ridicat în ochii şi în rândul Creştinilor cu ordine şi disciplină bisericească apostolică. Spre exemplu: participarea episcopului nostru, alături de şase episcopi şi doi arhiepiscopi ai patriarhiei romane, la slujbele ocazionate de pelerinajul la «Mont Saint Michel», 29 sept. 1962. Marcarea prezenţei calificată a Ortodoxiei Române din afara hotarelor, la Conciliul II Vatican, unde, episcopul nostru a depus un Mesagiu destinat membrilor Conciliului.
Cu ocazia vizitei canonice din toamna 1962, am avut cu toţii şi marea bucurie de a vedea hirotinisia întru Diacon pe părintele Mircea Domitriu, pentru nevoile Episcopiei din Europa Occidentală. Realizare de mult gândită, dorită şi aşteptată. Act de mare importanţă, ce sperăm că este numai un început. Felicităm călduros şi mulţumim părintelui Diacon Mircea Domitriu pentru răspunsul la chemarea P.S.  Episcop Teofil, pentru osteneala ce-şi dă în slujba Comunităţii şi bisericii noastre.
Deasemeni, drept bine meritată răsplată a sentimentelor manifestate şi eforturilor depuse, ne-a făcut multă bucurie şi binecuvântarea dată de P.S. Episcop Teofil, tinerilor Petre Bulgăraş şi Răzvan Noica, spre a servi în Sfântul Altar în calitate de ipodiaconi.
2) Slujbele bisericeşti au fost săvârşite după rânduială. În tot cursul anului, nu a fost a singură zi de sărbătoare, lipsită de slujba cuvenită. Deasemeni şi fără excepţie, nimeni nu a fost uitat, când a fost cerută binecuvântarea Bisericii în familia sau casa oricui, oriunde. Subliniem importanţa corului bisericesc, realizare în majoritate din  sânul Comunităţii pe bază de voluntariat.
3) Pentru întreţinerea bisericii, s-a făcut ce s-a putut şi a fost mai imediat necesar. Preocuparea cea mai gravă, urgentă, scumpă, rămâne chestiunea acoperişului casei, pentru care se face un Deviz al reparaţiilor necesare. Consiliul propune şi cere avizul D.Voastră, să facă un Apel special, către comunitate, cum şi prietenilor Românilor, în scopul strângerii fondurilor necesare.
4) Capitolul financiar necesită deasemeni deosebită atenţiune şi intervenţie din partea D.Voastră. Şi e bine să se ştie şi să se repete, că în afară de credincioşii din parohia noastră, nu primim de nicăeri nici un ajutor material, permanent sau ocazional. Handicapul realizării fondurilor necesare apasă tot mai greu asupra resturilor preocupărilor noastre. Ori biserica este în primul rând a Comunităţii, a noastră. Iar grijile şi nevoile ei, sunt ale fiecăruia dintre noi. Concluzia fiind că – în principiu – problema nici nu ar trebui să se pună. Nu-i mai puţin adevărat, că trebue să recunoaştem cu bucurie, că atmosfera de ordine bisericească, de linişte, de regăsire sufletească, s-a tradus şi printr-un sprijin material tot mai mare şi mai des, din partea a generoşi donatori.
5) Diverse activităţi efectuate, sprijinite sau patronate de Biserică.
a) Casa românească, plină de atâtea ori până la ultimul loc, sau până la blocare complectă, îşi dovedeşte întreaga utilitate, prin numeroasele regăsiri familiare, creştineşti, româneşti, ce permite.
b) Şcoala românească a funcţionat cu regularitate sub conducerea competentă şi devotată a Domnului Profesor Ion Ţolescu. Cu toate eforturile Bisericii pentru profesor calificat, local, lumină, căldură, gustare pentru copii, chiar participare la cheltuielile de transport, pentru cine stă mai departe, frequenţa elevilor lasă încă mult de dorit. Părinţii încă n-au ajuns să preţuiască eforturile făcute pentru copii de Români, care se înstrăinează pe zi ce trece.
c) Revista bisericii noastre se tipăreşte prin grija D.lui Dr. Ion Fleşeriu la madrid, unde sunt preţuri de imprimare mai mici, cum şi mai multe tipografii cu caractere româneşti.
d) Asistenţa socială, ce a funcţionat totdeauna, cum s-a putut, este în curs de organizare; au fost delegaţi din partea Consiliului D.nii: Dr. Petre Iliescu, Colonel I. Tomoroveanu şi Dr. Nicolae Guguianu, iar din partea clerului, părintele Diacon Mircea Domitriu.
e) Asociaţia Femeilor Orthodoxe, cu cunoscuta-i modestie şi eficacitate a continuat a aduce bisericii preţiosul său concurs, atât financiar, cum şi de neobosotă muncă efectivă, în special pentru păstrarea Datinilor. Astfel, fie că a fost vorba de Hramul bisericii, de onorarea episcopului nostru, de Duminica ortodoxiei, de sărbătoarea Sfintelor Paşti, de Înălţarea Domnului-ziua eroilor, totdeauna Ortodoxele au fost prezente pentru organizarea, pregătirea şi oferirea celor cuvenite. O menţiune deosebită trebue făcută pentru ultimul «Pom de Crăciun» când, răspunzându-se generos şi din toate părţile la apelul Ortodoxelor, s-au putut oferi la peste 60 de copii nu numai tradiţionala pungă cu dulciuri, câte un mic cadou, fiecăruia. Inclusiv ceva obiecte de îmbrăcăminte, noui, când a fost cazul.
f) Ansamblul Muzical Român «Carmen», deşi cu mari greutăţi de învins rezultând tocmai din dezvoltarea şi reputaţia la care a ajuns, a contribuit mult, foarte mult, la menţinerea şi marcarea prezenţei româneşti, libere în Occident. Din cei cari au asistat la manifestările «Carmen», cine nu-şi reaminteşte de atâtea aplauze, bisări, uneori furtunoase, din partea unui public care – cu sigura excepţiune a lui 10 Maiu – era constituit din străini în proporţiuni depăşind mai totdeauna 90%.
Ce acţiune de propagandă, inimoasă şi călduroasă, efectivă, de teren, ce se poate dori şi spera mai mult? Iar cum la «Carmen», este vorba tot de voluntari, satisfacţia noastră este cu atât mai mare, iar mulţumirile ce le datorăm cu atât mai călduroase. Acestea fiind datorite cu deosebire valorosului animator Dl. Nicolae Chiriac, consilier parohial, cum şi Dlui. Ion Eitel, care deşi pus adesea în faţa unor situaţiuni foarte grele, adus maximum de satisfacţie ce se putea spera. Revista bisericii va închina o parte din paginile sale, din numărul pe Aprilie a.c. activităţii Ansamblului «Carmen».
Pe acest drum, socotim că un principal element de forţă al nostru este nu numai unitatea, ci şi continuitatea, apropiată, cât şi depărtată. În domeniul relativ mai apropiat, adică dela 23 August, 1944, încoace, Refugiul s-a format implantându-se, adăugându-se unei vechi Colonii româneşti la Paris, relativ importantă. Astfel, s-a realizat o sudură şi o integrare identificată permanent şi complet prin acţiune în comun la biserică şi în toate manifestările noastre româneşti.
Cât priveşte continuitatea pe linia devenită a Istoriei, să nu uităm, că fie mai bătrâni, ca o Iosafat Snagoveanu, fie tineri ca fraţii Brătianu, Golescu, apoi Lahovari, Vasile Alecsandri, Mihail Cogâlniceanu, Alexandru Odobescu, şi atâţia alţii, luptau la Paris tot pentru cauza românească şi tot între aceste ziduri unde ne aflăm noi astăzi, devenite ctitorie ortodoxă română exact acum 110 ani, în 1853. Căci aici, şi dacă vreţi – începând cu cele patru sfeşnice din faţa Altarului, dăruite de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza – totul este luptă istorie, trăire românească liberă. Prin această prismă misiunea noastră nu mai cere definire, ci obligaţiune de a continua. Cu curaj. Din toată inima. În măsura maximă a puterilor fiecăruia. Consiliul propune asocierea Domniilor Voastre la mulţumirile călduroase cuvenite tuturor celor ce ne-au înţeles şi ne-au ajutat. Dumnezeu să ne ajute şi să ne lumineze.
Colonel ION TOMOROVEANU 31-III-1963.
 
 

[8]

COMUNICAT[161]

Consiliul Parohial al Bisericii Ortodoxe Române din Paris, întrunit în ziua de Sâmbătă, 24 Oct. 1964, a discutat, în cadrul ordinei de zi, întâmpinările adresate Consiliului de către doi credincioşi, cari, sub afirmaţia unor sentimente de credinţă şi fierbinte dorinţă faţă de bunul mers al Comunităţii române din exil, cereau Consiliului Parohial lămuriri în privinţa validităţii actelor sacerdotale săvârşite de P.C. Părinte Paroh Vasile Boldeanu.
Petiţionarii justificau întrebarea lor cu faptul că defunctul mitropolit Visarion Puiu a lăsat un testament prin care părintele paroh este dat anatemei şi blestemat de către mitropolit.
Consiliul ţine, înainte de toate, să aducă la cunoştinţa enoriaşilor, că în cunoştinţă de lege şi regulament, caterisirea unui preot este cea mai mare pedeapsă în Biserică şi nu poate fi hotărâtă decât, numai cu judecată de către Consistoriul Spiritual bisericesc, în mod exclusiv şi numai pentru faptele prevăzute în art. 5 – Apostasia; art. 8 – Ateism; art. 9 – Erezia; art. 12 – Schisma. Şi s-a da în competinţa Consistoriului judecarea acestor abateri, pentru a se asigura acuzatului garanţia procedurii judecătoreşti şi liberul exerciţiu al dreptului sfânt de apărare. Din cercetarea amănunţită a dosarului şi proceselor-verbale aflate la Biserica română din Paris reies următoarele:
La data de 1 Decembrie, 1955, Mitropolitul Visarion Puiu se desparte în mod definitiv şi irevocabil de parohia română din Paris, hotărând în acelaşi timp, în mod arbitrar şi desfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române din Europa Occidentală[162] (sublinierile autorilor – n.n.). La data de 20 Decembrie, 1957, mitropolitul dispune afişarea, la uşa Bisericii române din Paris, a unui comunicat prin care hotărăşte îndepărtarea preotului Vasile Boldeanu din clerul episcopiei ortodoxe române din Europa Occidentală (desfiinţată la 1 Decem. 1955); deasemeni opreşte pe părintele Vasile Boldeanu de a servi ca preot în Biserica Română din Paris şi pe toată întinderea parohiei ortodoxe române din Paris, deşi parohia ca şi eparhia era părăsită de mitropolit de la 1 Decem. 1955. La 15 Februarie 1958 – după ce părintele Vasile Boldeanu s-a adresat forurilor superioare bisericeşti, cerând să fie judecat după rânduială – Mitropolitul Visarion Puiu ocolind calea justiţiei bisericeşti, a revenit asupra hotărârei din 20 Decembrie, 1957, fapt adus la cunoştinţa Comunităţii tot pe cale de afişaj, la uşa bisericii române din Paris[163].
Consiliul din respect pentru memoria fostului Mitropolit al Bucovinei, refuză să califice procedeul ofensator pentru comunitatea românească din Paris şi anume pentru dispreţul acordat legilor, de către cel ce era chemat să fie primul lor apărător.
În privinţa testamentului pe care se pretinde, că l-ar fi lăsat Mitropolitul Visarion Puiu şi prin care ar fi aruncat anatemă şi blestem asupra părintelui Vasile Boldeanu şi domnului Ion Miloae, Consiliul este în posesia unei scrisori trimisă de D-l Profesor Virgil Mihăilescu de la Freiburg – Germania de Vest – legatar testamentar al Mitropolitului Visarion Puiu – prin care anunţă la data de 24 Oct. a.c. că nu posedă nici un testament scris din partea Mitropolitului Visarion Puiu.
În ipoteza existenţei unui testament, Consiliul nu poate să se sesizeze de pretinsa măsură de anatemizare şi blestem luată de Mitropolitul Visarion Puiu, fie că ea a fost luată în timpul vieţii sale «în petto», fie că ea a fost hotărâtă a fi aplicată post mortem, în care caz nu mai constituie decât un deziderat justificat de resentimente personale, neavând nici un raport cu Biserica Creştină.
Consiliul în virtutea mandatului legal ce-l deţine, obligat să vegheze la bunul mers al Asociaţiei Culturale, conştient deasemenea de răspunderea naţională şi creştină ce-i revine, consideră că, problema este definitiv vidată şi declară prin acest comunicat dosarul închis.
Făcut şi aprobat în unanimitate în şedinţa Consiliului Parohial astăzi 14 Noiembrie, 1964.
N. B. La raportul cu care a fost înaintat Comunicatul de mai sus, P.S. Sa Episcopul Dr. Teofil Ionescu răspunde:
„Felicit Consiliul parohial pentru înţeleapta formulare a Comunicatului, cum şi pentru bărbăteasca ridicare împotriva agenţilor comunişti, mascaţi sau demascaţi, cari continuă cu îndrăsneală să vină cu provocările şi uneltirile lor până în tinda bisericilor noastre din Exil”.
Episcop DR. TEOFIL IONESCU