Holocaustul nu era un subiect de conversaţie

Se vorbea despre Holocaust?
Nu. Oh, ştiam că există ceva... Vorbeau mult despre a lágerben, în lagăr, mai ales mătuşa mea Manci, care avea un număr tatuat pe braţ. După moartea mamei, ea a devenit un fel de locţiitoare de mamă. Aşa am simţit eu şi sigur că aşa simţea şi ea faţă de mine. Era măritată cu unchiul Richard, cunoscut în oraş ca radiolog şi pneumolog. Nu aveau copii. Eram foarte apropiaţi şi îmi plăcea să dorm la ea, pe strada Doja, era ca un fel de minivacanţă. Manci era mai spontană decât părinţii mei şi tot timpul vorbea despre láger şi amintea de o femeie pe nume Gabi, Gabika, ce locuia în Budapesta. Era o femeie foarte scundă, cam un metru cincizeci, care a cărat-o pe Manci în timpul unui marş al morţii, când Manci era foarte bolnavă. Era unul dintre acele marşuri organizate de hitlerişti spre sfârşitul războiului, care s-au soldat cu un milion de morţi. Gabi a salvat-o în Bergen Belsen, când practic era pe jumătate moartă. Şi Gabi s-a întors, am întâlnit-o la Budapesta şi mai târziu, când eram în Viena. Doar de la Manci am ştiut de Holocaust, când am fost în Timişoara. Mama nu l-a menţionat niciodată, nici tata. Dar sentimentele ieşeau la iveală unde nu te aşteptai.
O să-ţi dau un exemplu. Ascultam cu regularitate meciurile de fotbal transmise de faimosul comentator maghiar, Szepesi György. În 4 iulie 1954 am ascultat transmiterea unui meci cu totul special, celebrul meci de pe stadionul Wankdorf din Berna, binecunoscuta finală dintre favorita Arany Csapat (Echipa de aur) a Ungariei şi echipa Germaniei, căreia nimeni nu îi dădea şanse de victorie. Într-un meci epocal, Germania a învins Ungaria cu 3 la 2, victorie care a intrat în istoria Germaniei ca Das Wunder von Bern[3], iar în istoria Ungariei, ca Ruşinea sau Tragedia de la Berna. Pentru Germania a fost un fel de reabilitare, a însemnat reintegrarea între naţiuni, acceptarea pe plan social şi politic, pe când pentru Ungaria a fost o tragedie. Această înfrângere nu numai că a distrus fotbalul maghiar, dar a contribuit la delegitimizarea regimului comunist şi poate fi considerată ca unul dintre factorii care au declanşat revoluţia din Ungaria, din 1956.
Revenind la tatăl meu, am observat că el nu era un fan al niciuneia dintre echipe, nu era un suporter al germanilor, dar nici al ungurilor. După acest meci extraordinar, mi-a spus ceva care până în ziua de azi are o influenţă asupra vieţii mele, deşi pe atunci l-am privit total nedumerit. Niciodată nu o să uit ce mi-a spus imediat după sfârşitul meciului, pe când Szepesi plângea îndurerat. Mi-a spus aşa: Singurul lucru care este important pentru tine – şi vreau să ţii minte asta toată viaţa – singurul lucru care este important pentru tine este că astăzi este ziua Statelor Unite ale Americii, 4 iulie, Ziua Independenţei. Aveam şase ani, probabil că auzisem de America, dar nu am înţeles ce voia să-mi spună. Dar mesajul m-a însoţit toată viaţa, mesajul tatălui meu, concluzia experienţei lui de viaţă.
Îţi dau un alt exemplu. În 1960 sau 1961, în Viena, am fost la un meci între Austria şi Uniunea Sovietică. Tata îi detesta pe sovietici, pe ruşi, detesta comunismul, deci nu era suporterul echipei sovietice – sau cel puţin aşa ar fi fost logic. Dar când ruşii au marcat un gol, l-am simţit tresărind de bucurie: era mulţumit. Austria devenise casa noastră, cunoşteam echipa şi totuşi, când ruşii au înscris primul gol, tatăl meu era încântat. Cu toate că îi detesta pe ruşi, în forul lui interior îi detesta mai puţin decât pe germani şi pe austrieci. Cu toate că nu vorbea despre Shoah şi nu i-a condamnat în mod explicit nici pe germani, nici pe austrieci, aceste reacţii mărunte, viscerale, exprimau sentimentele lui adevărate, id-ul lui necontrolat de superego, destăinuiau adevăratele lui antipatii.
Ceea ce m-a stupefiat toată viaţa a fost duşmănia pe care părinţii mei o nutreau pentru ruşi. La urma urmei, dacă Armata Roşie nu ar fi avansat şi eliberat România, tu şi cu mine, dragă Györgyi, nu am avea această conversaţie. Persistenţa unor elemente culturale – ca afecţiunea pentru Goethe şi Beethoven, în ciuda Holocaustului – joacă şi aici un rol. Părinţii mei aveau o viziune despre relaţiile europene, pe care eu o numesc teoria Markovits: Nu îţi plac vecinii, dar pe cei din est îi şi dispreţuieşti. Fără îndoială că familia mea îi dispreţuia pe ruşi, îi considera inferiori.
Aşa cum evreii din Vest îi dispreţuiau pe cei din Est.
Exact, la fel cum evreii din Est, die Ostjuden, erau dispreţuiţi. Aici se vorbea cu dispreţ despre evreii polonezi, die Poilishen. Nu ştiam ce însemna acest lucru, dar era clar că era vorba de un nivel de cultură inferior.
 
Tatăl tău nu avea încredere în austrieci?
Nu, niciodată. El ducea o viaţă foarte bună la Viena, mergea la operă, teatru, concert, la Salzburger Festspiele[4]. Mânca bine, călătorea, se bucura de tot ceea ce o viaţă îmbelşugată putea să-i ofere. Dar era el integrat în societatea vieneză neevreiască? Nu, cu toate că cele două prietene ale lui erau vieneze neevreice. Se simţea bine doar cu evreii unguri, cu care împărtăşea acelaşi simţ al umorului, aceleaşi preferinţe, temeri şi griji.
Aşa că, revenind la întrebarea ta, nu a avut loc nicio discuţie despre bunicii mei, nimic explicit. În Viena devenisem complet absorbit de al Doilea Război Mondial, era singurul lucru despre care citeam. Citeam cărţi despre istorie şi războaie şi tatăl meu spunea: „Te rog, citeşte Kafka sau Tolstoi, altceva, orice altceva”. Nu voia să fiu obsedat de această perioadă din istorie, care a fost atât de cruntă pentru el şi lumea lui. Am citit mult despre Stalingrad şi lagăre, m-am dus la filme; şi asta a devenit o parte intrinsecă a identităţii mele.
Poate că nu vorbeau despre Holocaust, fiindcă voiau să te protejeze de o traumă.
Da, sunt sigur şi nu îi condamn... Cred că era în ordine... Am aflat eu singur, destul de devreme. Ai dreptate, voiau să mă protejeze, dar poate să se protejeze şi pe ei înşişi. Şi era cumplit, ştii, cumplit... Nu era un subiect de conversaţie. Îmi amintesc, oh... interesant, parcă am face un fel de terapie! Îmi amintesc de nopţile în care dormeam la Manci. E interesant că îmi revine asta. Mă jucam cu Richard, îmi plăcea aparatul lui de radiografie. Tot speram să-mi facă radiografii (râde); şi, de altfel, el făcea toate radiografiile fără mănuşi, iar mâinile lui arătau groaznic! Într-una din aceste nopţi m-am trezit că Manci ţipa Anyuka, Anyuka! (Mamă, mamă!) şi Richard o consola şi îi spunea, parcă jenat, András e aici, nu, nu! ca şi cum ar fi spus: Să ascundem oroarea de el; cu alte cuvinte, nu mai ţipa, nu numai că îl trezeşti, îl şi tulburi! Era îngrozitor, dar ce mă răscolea şi mai mult era că simţeam durerea de nedescris care o sfâşia pe Manci în acele momente. Ţipa Anyuka, Anyuka!... Când m-am întors acasă, i-am întrebat pe tata şi pe mama, iar ei nu mi-au spus Ţi-ai imaginat asta sau E isterică; mi-au spus ceva vag despre bunica mea, mama lui Manci şi a tatii, care a fost ucisă în război de germani, dar nimic detaliat, Doamne fereşte, despre vreun crematoriu, nimic de acest gen. Atunci când eram copil, această atitudine era de înţeles, dar nici mai târziu, când am devenit adult, tata nu mi-a povestit niciun fel de detalii concrete despre Shoah, nimic despre ce a simţit când a aflat că ambii lui părinţi şi doi fraţi au fost ucişi la Auschwitz.
Mergeam la o şcoală germană, citeam şi vorbeam în germană, însă americanii erau cei buni; germanii, nu. De fapt, sovieticii ar fi trebuit să fie cei buni, dar nu erau, astfel că doar anglo-americanii erau cei buni. Germana era limba culturii, dar afecţiunea lor nu se îndrepta spre germani, ci spre o ţară îndepărtată. Tata vorbea engleză destul de slab, mama nu ştia deloc. Am avut de mic o profesoară de engleză în Timişoara. Când am ajuns în Viena, ştiam deja ceva engleză şi nu m-aş mira dacă ai şti despre cine este vorba, îmi scapă numele...
Vágo néni.
Aşa, Vágo néni! (Râdem) Mulţumesc, Vágo néni m-a învăţat engleză.