Israel – Ţara Făgăduinţei?

Ce rol a jucat Israelul pentru familia ta?
Unchiul Benö, Benjamin, a plecat în ’48 împreună cu Nusi, soţia, şi cu Jutka, fiica, astfel că aveam rude în Israel şi, ocazional, primeam pachete de la ei. Israelul exista, era iubit, dar nu era un panaceu, nu era Ţara Făgăduinţei, cu toate că tatăl meu se considera un sionist. De exemplu, în 1956 ascultam ştirile la radio şi urmăream Revoluţia din Ungaria. Dar în 1956 a fost şi Campania Suez, însă nu-mi amintesc ca războiul din Israel să fi fost un subiect important. Isroel exista în rugăciuni, Israel exista ca ţară şi, evident, exista o relaţie între Israel şi Isroel, în pronunţia aşkenază, pe care tatăl meu a învăţat-o, la fel ca toţi evreii maghiari, spunând nu Baruch ata Adonai[5], ci Boruch atoh Adonoy. Ştiam că există o ţară numită Israel şi acest ceva numit Isroel, pe care părinţii mei îl admirau şi îl iubeau – dar mai degrabă într-un fel intelectual şi emoţional, şi nu ca ţara „unde vom merge într-o bună zi”. Pun pariu că tatăl meu nu ştia când era Iom Haaţmaut, Ziua Independenţei, în Israel. Dar ştia despre 4 iulie!
 
S-a gândit vreodată să emigreze în Israel?
Cred că viza cu care am plecat de la Timişoara în 1958 era pentru Uruguay sau Paraguay, nici nu ştiu, dar nu era pentru Israel... Am primit paşaportul foarte repede, probabil pentru că şeful miliţiei, pe care tatăl meu îl cunoştea, râvnea la apartamentul nostru, deoarece fiica lui urma să se mărite şi avea nevoie de un apartament. (Râde) Când am ajuns la Viena, a devenit clar că nu vom pleca în Israel. Asta putea să fie şi din comoditate. Tata era conştient că viaţa în Israel nu era uşoară, era o ţară tânără, de pionierat, în război, viaţa era grea, clima greu de suportat, nu ştia nici limba. În vara anului 1959 am fost să-i vizităm pe Benö, Nusi şi Jutka şi asta i-a consolidat decizia de a nu face alia, pentru că era vară, foarte cald, viaţa era grea şi Benö se chinuia. Mai târziu, Benö s-a mutat la Viena, unde se trăia bine, dar unde nu te simţeai acasă, ci te simţeai străin, cu toate că aveai paşaport austriac. E îngropat la Viena, alături de tata, de Sanyi şi Manci. Cei patru fraţi Markovits din Satu Mare, Szatmar, se odihnesc în acelaşi rând, unul lângă altul, în Zentralfriedhof[6] din Viena, Poarta nr. 4, secţia evreiască din acel cimitir imens. Pe piatra de pe mormântul tatii este un text frumos, care aminteşte şi de mama pe care a iubit-o atât de mult. Aşa cum ştii, ea se odihneşte în cimitirul evreiesc din Timişoara. Cei doi copăcei pe care i-a plantat tata au devenit uriaşi şi se înalţă maiestuoşi la mormântul ei. Când m-am dus acum la cimitir, m-am orientat după aceşti copaci ca să-i găsesc mormântul. Din motive pe care le înţeleg şi le respect, nu mi s-a permis să fiu prezent la înmormântare, ceea ce acum regret.
 
Mi-ai spus odată că plecarea din România a fost dureroasă…
Da... Şi mai am o poveste din acea vară traumatică, atunci când mi-am pierdut mama şi, vreo trei luni mai târziu, casa de pe strada Kutuzov, la Timişoara. Adevărul este că am avut o copilărie minunată, ocrotită, eram înconjurat de dragostea părinţilor, aveam prieteni mulţi. Când tata şi cu mine ne-am luat rămas bun la gară de la mătuşa mea Manci şi unchiul Richard şi de la toţi prietenii, nu era deloc sigur că ne vom revedea. Eram trist. La trecerea frontierei spre Ungaria, au venit grănicerii să ne controleze paşapoartele şi bagajele. S-au ivit probleme pentru că eu eram pe paşaportul mamei, iar ea nu mai era. De ce eram pe paşaportul ei? De ce nu aveam paşaportul meu? Nu mai ştiu cum s-a rezolvat problema, dar ştiu că au controlat absolut tot în cele două valize pe care aveam dreptul să le luăm cu noi. Au găsit ursuleţul meu şi l-au despicat şi sfâşiat în bucăţele. Pasiunea mea pentru ursuleţi îşi are originea în această traumă, iar acum am o colecţie de două sute de ursuleţi frumoşi acasă, la Ann Arbor. De fapt, întotdeauna plec la drum cu unul din ursuleţi, nu plec de acasă fără să iau cu mine unul. Niciodată!
 

 

Fiul meu să-mi împlinească visul şi să fie fericit

Mă întorc la motivele tatii de a nu emigra în Israel. Fără să vreau, sună a un fel de reproş, dar nu am această intenţie. În principiu, tatăl meu voia să reproducă confortul şi cultura central europeană. Tata a făcut un fel de troc şi cred că era absolut în ordine. Vreau să stau într-un loc unde am afinităţi culturale, chiar dacă nu am încredere în ei, chiar dacă îmi displac; dar pot să-mi creez un microcosm de evrei unguri, pot să am o viaţă bună şi să merg la Operă şi să beneficiez de toate plăcerile culturale. Dar nu voi renunţa la Statele Unite şi voi face tot posibilul... (cu vocea înecată în lacrimi) voi face tot posibilul ca fiul meu să îmi împlinească visul şi să fie fericit şi în siguranţă acolo.
 
Asta ai şi făcut.
Da. Insistenţa lui că Statele Unite sunt locul potrivit pentru mine nu se datora doar faptului că un evreu trebuie să meargă acolo, ci era şi un fel de revanşă. Mi-a spus pe patul de moarte, aproape ca o scuză, că dacă engleza lui ar fi fost puţin mai bună, dacă ar fi fost la fel de bună pe cât germana lui, fără niciun dubiu ar fi rămas în New York. I-am spus: „Nu trebuie să îmi ceri scuze, aşa ai ales şi ai avut o viaţă minunată şi ai fost la festivalul din Salzburg şi ai călătorit în lumea întreagă şi e ok... ” Ştiu că a considerat ca o înfrângere faptul că nu a rămas în New York şi că s-a întors. „Nu am reuşit în ţara unde mi-aş fi dorit cu adevărat să trăiesc.”
Aveam şaptesprezece ani când am mers să-mi caut o universitate şi ne-am dus la Harvard şi Princeton, Columbia şi Yale. La Columbia am avut o discuţie minunată cu un tânăr evreu despre filmul Blow up de Antonioni, a fost extraordinar, astfel că am ales Columbia. În acea perioadă aveam deja o prietenă în Viena, Jeannette Buchwald, şi mă jucam cu ideea, hmmm, poate mai bine rămân aici, în Viena... Ştiu că toată lumea, partenerul său de afaceri şi Manci, Dumnezeu să o odihnească în pace, l-au implorat să nu mă lase să plec. Cu toate că tatăl meu avea două prietene, era absolut clar că niciuna nu o va înlocui pe mama, că tata nu se va însura cu niciuna din ele, că erau partenerele tatălui meu, dar NU familia noastră. Dacă ai o familie atât de mică şi ai un singur fiu, de ce te-ai despărţi de fiinţa pe care o iubeşti cel mai mult pe lumea asta şi să trăieşti la o asemenea distanţă de ea? Dar tata şi-a pus în cap că Statele Unite este ţara potrivită pentru mine şi că acesta este şi destinul lui. Şi nimic şi nimeni nu au putut să-i scoată această idée fixe din cap. Convingerea lui era de neclintit.
La Columbia University, când am avut de scris pentru prima dată o lucrare, lucru pe care nu-l învăţasem la simandicoasa Theresianische Akademie la Viena, unde se învăţa pe de rost, dar nu să gândeşti independent, am intrat în panică. Am scris lucrarea şi legendarul Daniel Bell, pe care l-am cunoscut mai târziu la Harvard, mi-a scris pe ea: „Mă mir că ai fost admis la Universitatea Columbia. C-.” Apropo, în ziua de azi aşa ceva ar fi de neconceput. Dacă acum, ca profesor, faci aşa ceva într-o universitate americană, pun pariu că te concediază. În orice caz, îmi amintesc că l-am sunat pe tata care nu a fost deloc impresionat. „– Şi ce-i cu asta! Învaţă cum se scrie o lucrare, descurcă-te! – Ah, poate ar fi mai bine să mă întorc acasă, la Viena. – Nici să nu te gândeşti!” Probabil că i s-a frânt inima, pentru că sigur voia să fiu lângă el, dar voia şi mai mult să reuşesc la o universitate americană, pentru că avea convingerea că asta este cel mai bine pentru mine. Apoi am mers acasă, la Viena, de Crăciun şi de cine m-am îndrăgostit? De Kiki!
Soţia ta.
De Anul Nou. Mi-am petrecut vara anului ’68 cu Kiki şi din nou am făcut aluzii că aş putea studia ştiinţe economice, aici sau poate la Londra... Tata nici nu a vrut să audă de aşa ceva. M-a condus la aeroportul Schwechat şi vedeam cât e de mândru că plecam să studiez la una dintre cele mai bune universităţi din lume; dar simţeam că are inima frântă de fiecare dată când ne luam rămas bun. Cred că aceasta a fost cea mai mare realizare a lui şi un act de abnegaţie şi dragoste deplină. Acesta e cel mai mare cadou pe care mi l-a făcut şi nu găsesc cuvinte să-mi exprim recunoştinţa pentru actul lui de generozitate, pentru că sunt absolut convins că viaţa mea ar fi fost complet diferită şi nici pe departe atât de bună la Viena ca în Statele Unite, din motive diverse, inclusiv prezenţa lui. Între tata şi mine erau multe tensiuni profunde şi potenţial distructive, începând din adolescenţă şi până la sfârşit. În fine, cariera mea i-o datorez în întregime tatălui meu, sacrificiului şi îndemnului său, încrederii lui totale în capacităţile mele şi, mai presus de toate, dragostei lui necondiţionate.
 
Avea aşteptări foarte înalte, pe care tu i le-ai îndeplinit. Aceste speranţe pe care el şi le-a pus în tine au fost şi o povară, nu-i aşa?
Bineînţeles că au fost şi o povară, îmi pare bine că ai întrebat, îţi voi da exemple. Ştiam că tata a făcut sacrificiul suprem împingându-mă departe de el, pentru ca să realizez ceea ce el dorea pentru mine. Deci eram hotărât să reuşesc. Ştiam că, dacă aş eşua, decepţia tatii ar fi insuportabilă pentru el şi pentru mine. Deci trebuia să fiu un student excelent. Cine ar putea să mă împiedice să am succes? Ei bine, femeile! O prietenă ar putea să interfereze cu studiul, aşa că am făcut totul ca şi asta să fie sub control. Nu mă duceam la serbări, pentru că îmi era frică să nu întâlnesc o fată drăguţă de care să mă îndrăgostesc şi cu care aş fi petrecut timpul meu preţios, în loc să studiez. Dar bineînţeles că mă interesau femeile, aşa că evitam petrecerile la universitatea de fete Barnard College de peste drum. Până am absolvit facultatea, mi-am ales prietene care locuiau cât mai departe, aşa că le vedeam doar o dată pe săptămână. Îmi amintesc de Barbara din Bronx şi de Carol din Queens, pe care, din cauza distanţei, puteam să le văd doar la sfârşit de săptămână. Să-ţi mai dau un exemplu de autodisciplină. Sunt absolut convins că aversiunea mea faţă de orice substanţe care ar putea avea un efect asupra creierului meu are legătură cu tata şi cu dorinţa lui ca eu să reuşesc în lumea academică.
Ştiu că nu bei nicio picătură de alcool.
Exact. Şi probabil că sunt singura persoană care merge la concertele cu Grateful Dead şi nu s-a atins de droguri. Am fumat de câteva ori marijuana şi o dată chiar m-am simţit foarte rău. Îmi amintesc că prietena mea Beverly spunea că, în timpul accesului de paranoie şi disperare pe care l-am avut din cauza drogului, singurul lucru care mă îngrijora era că îl voi dezamăgi pe tata, că nu voi fi capabil să mă concentrez, să studiez, că nu voi putea să-mi scriu lucrările.
Îţi voi da un al treilea exemplu. Am fost implicat în greva studenţilor de la Columbia University, din 1968. Am refuzat, ca mulţi alţii, să merg la cursuri şi am intrat şi eu în grevă după ce poliţia a intrat în campus şi a evacuat studenţii într-o acţiune destul de brutală. Mulţi studenţi au fost revoltaţi şi au intrat în grevă, boicotând toate cursurile. Mulţi au refuzat să se prezinte la examenele finale. Eu aveam o problemă: dorinţa mea de a fi solidar cu prietenii mei care făceau grevă era în contradicţie cu hotărârea mea de a termina cursurile şi de a trece toate examenele la timp. Profesorii erau de acord să examineze studenţii care găseau un aranjament în afara campusului. Îmi amintesc că un examen l-am dat într-o cafenea, altul într-un restaurant, un altul în bucătăria unui profesor. Deci eram activ din punct de vedere politic, dar am făcut totul ca aceasta să nu stea în calea parcursului meu academic. Mergeam la demonstraţii, apoi mă grăbeam să merg acasă să învăţ pentru examen. M-am întors la Viena cu toate examenele luate cu note bune, dar debitând tot felul de lozinci de ideologie radicală de stânga, ceea ce îl irita pe tata şi îl provoca tot timpul. L-am sfidat în toate subiectele posibile, de la sex la politică, de la economie la cultură; l-am contrazis, l-am ironizat, l-am respins pe el şi lumea lui. Dar în lucrurile care erau cu adevărat cruciale pentru el, adică rezultatele mele academice şi cariera mea, am fost un fiu ascultător, lipsit de orice spirit de răzvrătire sau rezistenţă.
 
Când am fost la cimitir cu Eva[7], ea şi-a amintit ce ai spus după moartea mamei: „Es én most már nem leszek jó tanuló?”[8]
Da, se potriveşte foarte bine cu povestea mea, se poate spune că şi tata şi mama aveau ambiţii mari pentru mine. Pentru tatăl meu, mama a devenit o sfântă pe care a evocat-o în mod constant de-a lungul vieţii mele. Când mi se publicau articole sau cărţi ori când înaintam în carieră, tata exclama: A mami olyan büszke lenne rád![9]