În timpul războiului

În 44 Timişoara a fost bombardată.
Ali: Da, eu am fost de faţă, în oraş, când aviaţia germană a aruncat bomba pe Catedrală. Eram în centrul oraşului şi am văzut explozia.
La un moment dat, s-a apropiat de Timişoara, dinspre Belgrad, o brigadă de tancuri germane, ca să ocupe oraşul. Majoritatea evreilor din Timişoara s-au urcat în tren şi au tras o fugă spre Lugoj[5], că acolo deja intraseră ruşii. Ce s-a întâmplat cu mine? Eu eram în Iosefin, la o mătuşă de-a mea. Eram cu bicicleta, eram îmbrăcat aşa cum sunt acum: pantaloni scurţi, cămaşă şi aveam un ceas Doxa pe mână. Când s-a răspândit zvonul cu venirea nemţilor şi plecarea evreilor, eu m-am urcat pe bicicletă să fug acasă. Asta era la celălalt capăt al oraşului. Când am ajuns acasă, am găsit pe uşă un bilet: Ali, am plecat la Lugoj, vino după noi. Ce să fac? M-am urcat pe bicicletă şi am mers, mers, mers... Între timp, aviaţia germană bombarda linia ferată la Topolovăţ şi la Recaş – astea sunt două sate în drum spre Lugoj. Şi eu merg, merg înainte... Odată apare în faţă o tanchetă rusească şi un ofiţer călare. Asta era avangarda ruşilor care veneau din Lugoj spre Timişoara. Merg mai departe, 50 de kilometri. Merg, merg, merg şi, la un moment dat, vin căruţe de tot felul, maşini Studebaker americane cu ruşi, toţi veneau dinspre Lugoj spre Timişoara. Ajung cu bicicleta la Lugoj. Unde să te duci la Lugoj? Te duci la templu. Merg într-un templu, mi-am găsit părinţii şi, când m-au văzut, şi nu numai părinţii, ci şi alţii, au strigat: „Cum ai ajuns tu aici şi cu ceasul încă pe mână?!” (Râde)
Baba: Un unchi de-al meu s-a refugiat din Ploieşti la noi, la Deva. El era ceasornicar şi s-a dat zvon în ţară că la noi este un cearsonicar şi toată lumea aducea ceasurile la reparat. Tata fusese dat afară din slujbă, înainte era responsabil la maşini de cusut Singer, în Deva; fratele meu, Bandi, fusese dat afară din şcoală, aşa că amândoi aveau timp. Atâta s-au uitat la unchiul meu ceasornicar, până au învăţat meseria şi au dat examen de ceasornicar şi tata, şi Bandi. A venit un rus cu un ceas din ăsta mare, de CFR, cum erau ceasurile de masă, şi i-a spus lui tata să îl repare, dar să facă unul mic din el şi ce rămâne să îi rămână lui tata! (Râdem)
Asta a fost povestea cu ceasul. Alta e cu o mătuşă care cosea la maşină şi a venit un ofiţer rus, cu cămaşa aşa, îmbrăcată, să îi coase ceva la cămaşă. Tata ştia ruseşte, pentru că în Primul Război Mondial fusese în armata Austro-Ungariei şi luat prizonier cinci ani în Rusia. I-a spus ofiţerului: „Aveţi de-a face cu o doamnă, nu se poate aşa! Trebuie să o rugaţi să vă coase şi vă daţi cămaşa jos! Nu merge aşa, cu ea îmbrăcată!”
Ali: În orice caz, ruşii au venit, au făcut şi treburi urâte, dar ne-au salvat viaţa. Bunicii noştri, ai mei şi ai lui Baba, din Dej şi din Baia Mare, au murit la Auschwitz, că nu erau în România, ci în Ungaria. Ăsta a fost norocul cu Timişoara, şi cu Aradul, şi cu Braşovul.
Baba: Spune cui ai dat tu ore. A dat ore de matematică şi ei au ajuns profesori!
Ali: Am dat ore de matematică la doi elevi din liceu. Tata nu avea slujbă, că a fost dat afară în timpul războiului, şi trebuia să fac şi eu bani. Am predat lecţii de matematică cu mult succes, atât de mult succes, că ăştia doi au plecat în America şi au devenit profesori universitari de matematică!
 
Aţi suferit din cauza antisemitismului?
După apariţia hitlerismului în Germania şi creşterea influenţei germane în zonă, situaţia evreilor s-a deteriorat în Timişoara, dar viaţa ca atare decurgea totuşi oarecum normal.
După 1941, nemţii au avut mulţi răniţi în război şi au instalat un spital militar nemţesc în clădirea Liceului Israelit. Eram la şcoală, chiar la intrarea în liceu, când se opreşte o motocicletă cu ataş, cu un colonel şi doi militari germani. Coboară colonelul neamţ, intră în aula liceului şi mă întreabă: „Unde e directorul? Du-te şi cheamă-l”. Când a venit directorul Marcus, neamţul, cum erau nemţii, se uită la ceas şi zice: „Aveţi acum 24 sau 48 de ore (nu mai ţin minte exact). În acest răstimp trebuie să evacuaţi liceul”.
Imediat, toată comunitatea, profesorii şi elevii s-au apucat să caute soluţii. Cursurile au continuat. Clasa întâi era într-un rând sau două rânduri de bănci în sinagoga din Fabric, altă clasă era pe partea cealaltă, în sinagoga mică erau alţi elevi ş.a.m.d. Am fost împrăştiaţi, o perioadă de timp am învăţat în mai multe ture, pentru că erau multe clase. Până la urmă, Comunitatea a închiriat o vilă lângă gara din Fabric şi acolo am funcţionat până la terminarea războiului. A fost o perioadă mai grea, dar ne-am descurcat.
Baba: Şi la noi, la Deva, copiii evrei au fost daţi afară de la şcoală. Abia începusem şcoala, eram în clasa întâi doar de câteva zile, când învăţătoarea mi-a zis că ea mă iubeşte, dar trebuie să plec de la şcoală, că a venit ordin. A zis că o să-mi dea cărţi şi tot ce am nevoie. Aşa am învăţat, împreună cu ceilalţi copii evrei, într-o sală; doi-trei formam o clasă, iar profesorii mergeau de la un grupuleţ la celălalt. Învăţătoarea era o profesoară de muzică, iar directorul, un avocat. A trebuit să dăm examene la Timişoara, dar evreii aveau nevoie de autorizaţie specială de călătorie. Îmi aduc aminte cum o doamnă a condus un grup de 13 elevi la Timişoara, la examen.
Ali: Am uitat să vă spun că aveam şi un profesor de ebraică, pe nume Goldstein[6], probabil aţi auzit de el, a murit înecat cu Struma, în drum spre Palestina. Avea el un obicei – că ştii tu cum sunt copiii, când sună de intrare, unii mai discută, mai strigă, mai fac gălăgie în clasă. El, când intra în clasă (era un bărbat frumos, înalt, şi noi eram gălăgioşi), lua catalogul, îl trântea de catedră şi striga Şeket! – în ivrit înseamnă Linişte!. Atunci l-am numit dom’ profesor Şeket. (Râde)
 
Cum a fost cu vasul Struma?
Ali: Nu ştiu decât din cele citite. Din portul Constanţa a plecat un vapor, Struma, cu evrei din România şi din Polonia, spre Palestina. Transporta mult mai mulţi oameni decât avea capacitate. Vaporul a fost scufundat de o torpilă trasă de nemţi sau de sovietici, se pare că erau sovieticii, şi s-au înecat toţi de la bord, în afară de unul singur.
Dar, apropo de antisemitism. Liceul era în centrul Timişoarei, într-o clădire superbă. Noi, copiii, mergeam după şcoală pe un câmp, să jucăm puţin fotbal, apoi mergeam acasă. Când veneam de la şcoală, prima trecere pe bulevard era pe lângă liceul Diaconovici Loga. Acolo luam de obicei prima bătaie. După aceea mergeam mai departe şi treceam pe lângă Banaţia, şcoala germană, unde e Medicina acum. Acolo ieşea a doua ceată de băieţi. Ăştia erau nemţi hitlerişti, erau mai feroce. Aşa era atunci, în ’38-’39, când mişcarea legionară era în floare.
Trăiam în comunitate de evrei, în general. Unii erau sionişti, unii de stânga, alţii de dreapta. Eu am intrat la Haşomer Hațair[7], dar pe urmă m-am împrietenit cu un coleg care era la Betar[8] şi m-am dus la Betar, care era ceva mai de dreapta, ca Likud-ul[9] de astăzi. Cântam, ascultam prelegeri despre agricultură, ne mai „războiam”, făceam exerciţii fizice, ne pregăteam pentru emigrarea în Israel.
Ţi-am povestit deja despre sport. Iarna era săniuş şi patinaj. Eu patinam foarte bine, făceam figuri. Într-o zi de duminică, eram cu trei prieteni la patinaj şi erau şi mulţi nemţi timişoreni, mulţi erau hitlerişti, îmbrăcaţi în cămaşă maro cu cravată, cu Hakenkreuz, svastică. Un grup de nemţi din ăştia ne-au atacat. Printre cei la patinoar era şi un soldat neamţ, originar din Timişoara, cu care am crescut împreună, în aceeaşi casă. El era într-o formaţie SS şi făcea serviciul militar la Belgrad. A venit acasă la părinţi în vizită şi a venit şi el la patinaj. Când a început busculada aia, între nemţii localnici şi noi, ăsta m-a văzut, a intervenit şi i-a gonit! (Râdem). Erau antisemiţi, dar fiecare avea evreul lui.
Baba: Eu întotdeauna vin cu nişte intervenţii care nu au nimic cu Timişoara.
Asta nu e o problemă...
Bunicul meu era foarte religios şi mulţi veneau la el în sat vineri seara să facă rugăciunea şi unii rămâneau şi peste noapte la bunici, până la ieşirea din Şabat. Mama mea, când era fetiţă, ştia să scrie şi să citească deja în clasa întâi, era tare isteaţă.
Odată a venit un preot în sat, în vizită; era catolic, că era sat unguresc. Cine să spună poezia de bun venit? Au pus-o pe evreică, pentru că ea ştia. Şi preotul a ţinut mâna să i-o sărute, dar mama nu a vrut, iar cei de acolo i-au şoptit preotului: Ez egy zsidó leányka.[10] La care preotul a spus: Nem baj, azok is emberek![11] (Râdem)
Bunicii au fost încărcaţi în vagoane de vite şi duşi la Auschwitz. Se pare că trenul s-a oprit şi bunicul a putut să coboare un moment şi să facă rugăciunea. A fost o fotografie la ziar cu asta. Nu i-a folosit la nimic...
Ali: Apropo de satul ăla, întâmplarea face că am lucrat în apropiere. Era un pod de trecere peste Târnave, unde era centrala termică la care am lucrat, şi la capătul podului era satul bunicilor lui Baba. După război, ne-am dus în vizită în satul acela. Am căutat casa în care a stat familia şi am văzut o inscripţie cu litere ebraice. Şi în casă era un loc special, o nişă pentru Tora, pentru că acolo se adunau evreii şi se făcea serviciul religios vineri seară şi sâmbătă.