Ileana lui Gheorghe al Aurichii din Bobei, linga Sirnea

 DRUMUL DIN UMBRA MUNTELUI                

Femeia din fața mea merge  pe cărare cu pași mărunți și siguri. O urmez încercând să țin pasul cu ea.  Calcă uniform, piciorul ei pipăie parcă locul, ocolind  gropile  din cale . Nu e nici o ezitare, nici o temere, nici o întârziere  în mișcările ei.

   ?Hai la apă!   Hai! ? Zice cu glas cântat ,din când în când . Și cele patru vaci înșirate una după alta înaintea ei pe cărare se îndreaptă alene către izvor.   ?Hai, Copri, hai Mișca, hai, Doamna, hai!?zice iar femeia  și se-ntoarce  apoi către mine: ?Mi-s dragi ca niște prunci,  ia uită-te la Doamna, are niște ochi ca o fată mare.?Și ,parcă înțelegând vorbele ei, Doamna întoarce către noi o privire mulțumită  , în care se alintă soarele unei după amiezi târzii.       

BOBEIUL

O cheamă  Ileana Cioacă. În sat I se spune Ileana lui Gheorghe al Aurichii. E o femeie  înaltă și subțire , cu chip aspru de munteancă  și  mâini mari  învățate cu munca . Fața  îi e alungită parcă mereu a mirare iar ochii sunt  umbriți de două cute săpate adânc  pe fruntea înaltă . E multă liniște în privirea ei și multă înțelepciune în vobele pe care le spune cumpătat, fără grabă și fără patimă, c-un fel de resemnare  în glas.

?? Am avut o viață grea, doamnă dragă, nu-I ușor să trăiești aici, la munte.   M-am născut  în Bobei acum șaptezeci  de ani, pe la sfârșitul verii, în familia lui Ion Florescu. Bobeiul  e un loc ascuns între dealurile ce se rup din  Piatra Craiului, la capătul satului Sirnea. Acolo  era așezată  casa părintească și târla de oi.  În Bobei aveam puțini  vecini, dar nu stateau nici ei prea aproape de noi, eram vecini de dealuri : Nae al Vatafului, Neculaie Chițu, Moise Rădutoiu și Ioan Idor. Ăstia erau toti, in rest, stanci, padure si poieni. Acolo am copilarit si am trait pana m-am maritat. Tata avea cam o sută  de oi și pentru vara cumpara , adică lua în arendă,   muntele Pleașa Șperlii de la preoteasa Enescu din Peștera. Dimineata se ducea cu oile si vacile la pașune cătră munte și seara venea cu ele acasa și atunci casa devenea stână. Tata mulgea oile, mama inchega laptele și facea branza ,cașul , urda și noi, eu și sora mea Aurelia ,ajutam cum puteam. Apoi oile se culcau in jurul casei și noi cu bunica Obadoaia , care ne spunea povești.  Cand eram cuminti, bunica  ne facea cocorada din mălai, ceapa, apa și zahar și la urma o cocea pe plita. Era sarbatoare cand ne facea sarmale de post cu mitărci sau colarizi fierți in lapte. Ne lasa sa ne jucam pe unde voiam numai catre drum nu aveam voie sa o luam. ?Aveti vreme sa ajungeti si pe el?, ne spunea ea si ne aducea de pe carare in curte. ?O sa va saturați de el! Mânca-l-ar focul de drum, ca nu se mai gata niciodata!?

POVEȘTI  DIN SATUL DE DEMULT

Drumul din Bobei  către sat  urcă și coboară pe vechea cale a oilor. Până la școala din centru sunt câteva dealuri și câteva văi pe care Ileana și sora ei le străbăteau de două ori pe zi, iarna de cele mai multe ori pe schiuri . ?? N-am  putut face mai mult de trei clase, deși mi-a plăcut să învăț . Stăteam prea departe de școală, se pierdea multă vreme pe drum, iar acasă erau multe de făcut, gospodăria era mare, treburile nu se mai gătau , cine să le dea de capăt la toate? Nici nu se punea mare preț atunci pe școală aici în vârful muntelui, mai ales la fete. Fata trebuia să știe să țină casa, să mulgă vacile,să închege laptele, să toarcă lâna.  Astea erau grijile femeii aici în sat, nu altele.

Pe vremuri , satul  avea peste o mie de suflete. Acuma s-au împuținat, dacă mai sunt vreo o sută cincizeci de fumuri, cu văduve cu tot. Casele erau împrăștiate  pe Culmea Armăsarului, prin Valea Coacăzii, în Valea Ulmului, pe Culmea Miticilor ori în Poiana lui Lungoci.  Puține case erau  de-a lungul drumului. Cele mai multe, adunate câte două,trei,  stăteau ascunse prin văile apărate de bătaia tăioasă a Gherlanului, ori a Pietrarului, vânturile  ce-aduc cețurile și ninsoarea dinspre Piatră . Viața nu e ușoară aici în umbra muntelui.  De muntele ăsta nu scăpăm niciodatăî, nici în cimitir. Și acolo ne pune tot cu fața către el.  Toată viața noastră ?I condusă după munte. Ce să facem? Dimineața ne sculăm și  ne uităm către munte. După cum e lumina, după cum se-adună norii știm ce zi vine,  bună de coasă, ori numai de prășit, bună de spălat lâna , ori  rea, de stat in casă. Iarna-I mai greu , că ține câteodată din octombrie până-n aprilie, mai . Când prin alte părți  înfloresc pomii , noi mai avem încă zăpada mieilor. Si vacile ies târziu în munte, numai pe la mijlocul lui mai .

Dar oriunde am fi stat cu casa, oricât de departe, de sărbători  ne adunam  pe vremuri cu toții în centrul satului unde  se făceau două rânduri de jocuri. Era un joc pentru feciorii mai tineri,  la Milu Burlacului și altul, pentru flăcăii buni de însurat, la Dudu. Nu se înțelegeau ăia mici cu ăia mari și nici n-ar fi încăput toți la un loc, că era multă lume tânără în Șirnea  mai demult . De Paști și de Crăciun ieșeau fetele prima oară la joc cu flăcăii care împlineau anii și se simțeau în putere sî joace  și să nu se facă de râs în fața lumii , că tot satul  se uita la ei. Era o sumă de fete în sat, care mai de care mai mândră , a lui Viciu al lui Iosif, a lui Niță al Spiridoanii, a lui Istrate și multe, multe  altele. Altfel trăia satul pe vremuri. Erau șezători tot la două săptămâni. Mergeam de la unul la altul, râdeam , ne distram, ne veseleam ca să nu ne pară rău c-am trăit degeaba. Cel mai des le făceam la Niculina ,în vârf de deal, dar  mai mergeam și pe la alții. Mă duceam cu Marița lui Gheorghe și cu Marița lui Viciu înainte și făceam gogoși și uscățele  ca să avem ce îmbuca după câte un pahar de vin. Cât era drumul de greu din Bobei și până în centru îl făceam cu mare drag  când știam că e șezătoare ori nuntă.Nu stăteam acasă. Vară, iarnă, ieșeam la mal din Bobei ca să mă-ntâlnesc  cu  satul. Abia așteptam nunțile, târgurile și nedeile.Și tăticul a coborât în sat  până după ce a împlinit 80 de ani. Îi era drag și lui să iasă din Bobei. Venea și când aveau copiii serbare la școală. Odată , Gicu lu Nan și cu Gicu al lui Gheorghe al Popii l-au băgat și pe el într-o piesă de teatru și doamne, ce l-a mai aplauzat lumea că a jucat bine rolul pe care I l-au dat.Era vesel tare tăticu și se distra bine și la nunți. Parcă toți eram mai veseli  mai demult. Pe-atunci țineau nunțile câte trei zile, nu ca acuma când nu se mai face nici măcar Calea mare de luni, de după nuntă. Făcea Antonia , bucătăreasa satului, mâncare dintr-o vacă și doi porci ca să se-ajungă la tot poporul. Antonia a fost cea mai bună bucătăreasă de pe-aici. Ea nu era din Șirnea. A adus-o  Ion Idor din Rusia ca să-I fie nevastă. Ca să nu-l ia la război, el și-a luat oile și-a fugit cu ele  în munții Caucaz.Și când a auzit că s-a gătat războiul, a venit înapoi cu rusoaica aia faină după el. Era bine făcută, avea un păr spălăcit și ochi albaștri. Tot satul s-a frământat atunci , că Idor ăsta lăsase acasă o nevastă și-o pruncă de câteva luni atunci când a plecat. N-a fost scandal, s-au înțeles, nevasta din sat a plecat și-a lăsat-o pe Rusoaică să-I ia locul. Rusoaica a fost singura străină de sat pe-atunci. Ne plăcea la toți de ea , era tot cu voie bună și râdea cu toată gura. A învățat și românește până la urmă.??

CASA CU PERDELE DE CIPCĂ 

Cum vii dinspre Bobei în sat, drumul se desparte în trei, unul o ia la dreapta și urcă spre Ciocanu, sat ascuns și  mai în munte, altul, pe sub umbra pădurii și-a cimitirului de pe deal , duce la drumul cel mare către Bran,  și celălalt se pierde printre casele risipite ale satului , împărțindu-se în cărări mai mici. Una dintre ele se oprește , după ce trece un podeț, în fața casei în care astăzi trăiește Ileana Cioacă cu Gheorghe al Aurichii, bărbatul ei și cu familia băiatului cel mic, care-I poștașul satului. O casă mare vopsită în verde și alb , cu acareturi gospodărești în spate, casă mare ca pentru două familii.  Casa de-acuma e lângă drum, în vatra satului, nu mai e departe de lume.

 ? La 21 de ani m-am măritat cu Gheorghe. I-a plăcut de mine și nu-I era urât să vină până-n Bobei ca să mă vadă. S-au înțeles părinții mai întâi și ne-am înțeles și noi apoi. După ce ne-am luat am stat vreo cinci ani în Bobei,că n_aveam casă. Eram mulți , tăticu, mămica, bunicii, noi,  tinerii , nu mai puteam trăi în  atâta înghesuială. Tare  mult îmi doream să am o casă a mea! De la o vreme n-am mai putut, aveam deja un prunc , pe Gicu, și am hotărât să ne mutăm în Ciocanu , unde aveam o bucată de pământ și-o odaie .Am stat acolo , strâmtorați rău, că era tare mică odaia, dar eram numai noi și trecea altfel vremea . Eram deja gravidă cu al doilea băiat și atunci am hotărât să ne facem o casă  a noastră în sat, în centru. Am început să cărăm  lemne din pădure și piatră de la munte. Ne-au ajutat toți , care cum a putut. Când l-am născut pe Nelu stăteam tot în Ciocanu , casa nu era gata încă. A mai trecut un an, mi-era tare greu , stăteam în Ciocan și aveam muncitori în Bobei, oameni la fân. Mă duceam la ei cu mâncarea și cu pruncul în brațe . Mai aveam și casa în lucru.Nici nu știu cum am putut trece  atâtea, dar știu că mă săturasem de stat prin corlăți și nu mai puteam de dorul să mă văd în casa mea. A venit toamna și am tras tare  cu lucrul . Când au fost gata trei camere,  era deja iarnă. Ninsese de două palme omăt fain și era liniștit afară , fără vânt , vreme cu soare. Și-atunci ne-am mutat, am intrat în casă nouă. Am făcut petrecere de casă nouă. Au venit părinții, bunicii, taica moșu, popa Zenovie Moșoiu care era prieten cu popa Pucheanu din Șirnea.Nașu Ioan Idor ne-a făcut să râdem, ne-a făcut multe comicării, râdeam de ne prăpădeam. A fost faină  ziua aia, o țin minte și-acuma. Și-a fost o zi bună pentru noi, că veselia aceea de-atunci parcă și-a lăsat sămânța în casa nouă. A dat Dumnezeu   când ne-ntâlnim cu toții să fim tot bucuroși și cu voie bună că ne vedem. E mare bucurie când se umple casa  de feciori și de nepoți.

Eram tare bucuroasă de-acuma, aveam casa mea, îmi părea că visez, că nu-I vorba de mine.N-aveam prea multe prin case, da? ce mai conta. Maică-sa lui Aron mi-a lucrat perdele de cipcă, eu am țesut cu mămica țolurile și covoarele cele bune. Mi-a dat și bunica una, alta și uite așa a început gospodăria noastră. Cu puține lucruri , dar cu dar de la Dumnezeu că eram gravidă iară .?

DRUMUL

Ne ?am  făcut casă în centru, dar  de drumul cel lung spre Bobei tot n-am scăpat. Parcă era un blestem. Aveam  acolo pământurile cele bune, pășunile cu fân, târla de oi. Acolo țineam vacile . De două ori pe zi , o dată dimineața și o dată după amiaza, luam  drumul  Bobeiului, să mulg vacile, să le scot la apă, la izvor, și apoi, de-acolo, cu bidoanele de lapte în spinare mă întorceam  la casa din sat.

Mă sculam și plecam cum se lumina de ziuă, vara plecam și  mai devreme, pe întuneric.Până în vârf la Năstăsoi făceam cam o jumătate de ceas, de-acolo mai aveam încă de două ori pe atâta. Mă uitam în urmă și vedeam satul adormit încă. Mă uitam înainte și intram în pădurea întunecată de brad de lângă stânci. Nu mi-a fost frică niciodată pe drumul ăsta. Nici vara, nici iarna când vedeam urme de lupi în jurul grajdului. Mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să ajung acasă la copii cu bine și-I mulțumeam când la întoarcere vedeam de departe acoperișul casei. Iarna era tare greu, erau viscole de nu puteai să vezi nici la doi pași . Au fost oameni de pe aici care au înghețat , că au rătăcit drumul și n-au mai putut ajunge acasă. M-a ajutat Dumnezeu. 

Mă gândeam la toate alea pe drumul ăsta. Aveam vreme. Peste  patruzeci de ani l-am făcut de câte două ori pe zi. Știam fiecare colț, fiecare piatră cum stă, urmăream și florile, vedeam că azi  e boboc și mâine floare, zăream   urmele noi de sălbăticiune  din tina drumului. Am văzut de-a lungul anilor cum au crescut tufișurile de s-au făcut pădure în toată legea, cum s-au albit trunchii de mesteacăn și cum li s-a îngroșat coaja. Mă gândeam câteodată că poate și drumul mă cunoaște pe mine de atâta vreme de când umblu pe el, poate că și pietrele  de pe el mă așteaptă dimineața să apar cu bidoanele în spinare. Mă prindea câteodată seara la întoarcere și mă uitam cât de mândre erau stelele care coborau peste sat.  De departe , luminile  satului păreau alte stele mai mari și mai vii. Eram ca între două ceruri, unul mai frumos decât celălalt. Veneam pe drum de sus dinspre Bobei, cu laptele-n spate și parcă aș fi coborât dintr-un cer în alt cer.Îmi călcam pe umbra care se tot lungea, până ce ajungeam acasă.

Altădată, nu mă gândeam la nimica. Mă duceam repede, repede și numai ce vedeam c-am ajuns și apoi mă trezeam că-s pe drum înapoi cu laptele-n bidoanele de pe cobiliță.

Așa-I și cu  viața ca și cu  drumul. Câteodată,  stai, te gândești, judeci, te frămânți ca să vezi cum o fi mai  bine, cu una cu alta, te dai de ceasul morții să faci cum vrei și tot nu-ți iese. Altădată,  nici nu te gândești la nimic, o iei din loc așa dintr-odată și vezi că-ți reușește tot ce ți-ai pus în cap, ba mai primești și pe deasupra.

Doamne, cât am mai trăpădat dealurile astea, o jumătete de viață am fost tot pe drum. ȘI muntele ăsta de piatră m-a văzut de mii de ori tot cu cobilița în spinare și cu bidoanele în mână.

Eu am învățat multe pe drumul ăsta, în atâția ani . Am învățat  mai întâi să am răbdare .E mare lucru să știi să aștepți împăcat  ca să-ți vezi rostul împlinit. Mă gândesc uneori că rostul meu e legat de drumul ăsta spre Bobei și de omul cu care am făcut pruncii.  E  un om blând omul meu și ne potrivim și-acuma la bătrânețe .Nu ne stă rău la unu cu altul. Suntem de-o formă, am îmbătrânit deodată și ne pare bine că nu suntem singuri.

Acuma , de un an,  am luat de la cineva un grajd mai  aproape de casă  și țimem vitele  aici în sat. N-am mai putut face drumul iarna până-n Bobei . Am mai îmbătrânit și noi și nu mai suntem așa sănătoși.  Mai era și un urs care ne-a tot spart grajdul și ne-a tot stricat oile. N-am avut cum scăpa de el și am zis să le aducem mai bine acasă. Dar mi-e peste mână grajdul de aici, chiar dacă-I la doi pași de casă, nici un sfert din drumul pe care-l aveam până-n Bobei. M-am învățat dincolo, vin aici la vaci dar tot la drumul  din Bobei  mă gândesc.Parcă-l fac și acuma în gând. Am ajuns de-l și visez  .Într-o noapte l-am visat și pe tăticu acolo în târla de oi . Era înconjurat de oi albe  și I-am strigat  să aibă grijă și de vitele  mele, de alea  pe care mi le-a dat de zestre. Mi-a făcut cu mâna și s-a întors apoi  către munte.?

Câtă Câtă vreme Ileana Cioacă mi-a spus povestea ei,  vacile s-au îndepărtat de izvor către capătul grădinii. Par nehotărâte și nu știu încotro s-o ia.

?Hai acasă, hai!?le îndeamnă femeia cu voce domoală și ele  o ascultă, înșirându-se una după alta pe cărare. Drumul  spre casă nu  mai e lung acum și-l fac în tihnă. Doar când ajung la ușa grajdului se opresc  și-și întorc și ele , pe rând , capul către  drumul din umbra muntelui, acolo unde începe Bobeiul.