Povesti cu veterani: Vasile Gornățeanu

               Îi mai găsești prin țară doar  dacă ai un pic de  noroc. Figuri șterse , resemnate, de cele mai multe ori,  se înflăcărează  numai  când îi întrebi de  bătăliile prin care au trecut.  Atunci încep să povestească grăbit  și ești uimit  de mulțimea detaliilor  cu care  vor să te  convingă  neapărat că spun adevărul , că au fost acolo, că n-au uitat . Țin minte numele camarazilor, ora atacului cel mare, nume de gări , de oameni . Degeaba vrei să-i oprești, ca să pui alte și alte întrebări, ei se întorc mereu la ceea ce știu  și-ți mai spun și numele unui  comandant  sever  , numărul batalionului din care au făcut parte , ori tipul de pușcă  pe care și-au odihnit fruntea încruntată prea devreme.

               Niciunul nu-ți va spune însă câți oameni a ucis, câte gloanțe trase , de cele mai multe ori   cu spaimă , și-au atins ținta, câte proiectile  au înflorit în piepturile celorlalți pe care îi bănuiau în fața lor la fel de disperați și de înspăimântați.    Și asta , deoarece pentru cei mai mulți dintre ei,  războiul este acum , la anii bătrâneții,  o mare rușine înainte de a fi prilej de mândrie în fața nepoților. O dată cu trecerea anilor ,din vitejia  tinereții n-a mai rămas decât o palidă amintire și  o insignă purtată rar, pe costumul cel bun .Puterea și  încrederea  de altădată  s-au  preschimbat în teamă, suferințe, boli,  sfială .  Războiul a fost  pentru  ei  cea mai cumplită și covârșitoare întâmplare care le-a mutilat nu numai trupurile ci și viețile.  Să ucizi la comandă  pe un semen al tău pentru cine știe ce  capricii  ale unor capete bolnave, care-și  împart lumea ca pe o plăcintă , este acum în secolul xxl, așa cum a fost și acum două mii de ani și cum e de când e lumea,   o mare  nebunie . Ce rămâne în urma ei?  Vise spulberate, destine  sfărâmate, teamă  și , poate, câte o pensie cu care își pot cumpăra  cel mult o pâine la două zile .    

RĂZBOIUL  CEL  DE  TOATE  ZILELE

                 Drumul către Penteleu urmează malul apei.  Începe la marginea satului și intră apoi  în  pădurea ce se  deschide în poieni însorite.  După ce face un ocol mare pe lângă niște stânci ,    Bâsca Mare  coborâtă mai dinspre munte se unește cu Bâsca Mică  mai domoală  și  formează Bâsca Rozilei . Nu  departe de locul în care apa face ochiuri mari , bogate în mreană ,  Vasile Gornățeanu își petrece diminețile cu cele două capre, Didi și Fetița . Coboară de la casa  din Poiana cu rugi povestind mai mult singur cu voce tare despre viața lui.N- a avut o viață ușoară și parcă acum la bătrânețe s-au adunat și mai multe pe capul lui. De-aceea îi pare bine când scapă de acasă  și pleacă  după ierburi  prin pădure. Acolo e  liber să ?și amintească  și nimeni nu-l ia în râs dacă povestește despre război. Nu-l aud decât cele două capre , care pasc plictisite , căci  au auzit povestea asta  în fiecare zi. Nici măcar nu-și mai  ciulesc urechile atunci  când nea Vasile ,  uitând că e doar pe malul Bâscăi și nu  în Caucaz, le mai comandă ? La dreapta ! ?, ? La stânga!?, ori ? Drepți!? și-și face din fiecare  tufiș adăpost . Drumul de  la casa  așezată  pe  vârful unui deal și până în valea  pietroasă  în care caprele află ierburi  aspre pe placul lor este pentru  Vasile Gornățeanu  prilej de mare bucurie.   Ceasurile în care trebuie să le păzească pe Didi și pe Fetița  sunt singurele în care  are vreme să-și aducă aminte.  Povestea lui  nu  diferă mult de a altora care au făcut războiul . Poate doar   că   el , nea Vasile  , are  mai mult umor  și transformă fiecare zi  într-o  bătălie imaginară în care intră  cu râvnă și cu ambiție. Câteodată  vede dușmani în spatele fiecărui copac, căci orice  mișcare de vânt poate ascunde o capcană, chiar și Didi și Fetița i se par uneori  iscoade  străine, alteori e împăcat cu toți și cu toate, mulțumit de ce-a făcut de-a lungul anilor și bucuros de lumina blîndă  cu care soarele îl întâmpină dimineața pe drumul spre Penteleu, pe care ?și duce  caprele.

               Vasile Gornățeanu s-a născut în ziua de Crăciun a anului 1915. Viața lui s-a scurs liniștită  până când a fost trimis pe front , în al doilea război  mondial. Cu vreo doi ani înainte să plece la război , Vasile s-a însurat cu Ileana. I-a venit tare greu s-o lase singură  ,dar n-a avut ce face . A plecat  și a luptat cu gîndul că Dumnezeu se va milostivi de tinerețea lui  și-l va ajuta să se  întoarcă la nevastă .   A fost  trimis pe frontul de Est, în nesfârșita  Rusie,  a ajuns până la poalele muntelui Elbrus și în strâmtoarea Kerci.  Apoape de portul Feodosia a scăpat ca prin minune de la moarte.? Era un vifor mare și ne retrăgeam  din fața rușilor.Era groaznic de frig , de-abia ne mișcam , eram înțepeniți de ger.  Am  ajuns la o pantă mare pe care zăpada era înghețată. Caii , tunurile , căruțele, oamenii  au început să alunece pe gheață. Era un haos fără de seamă  , din cauza viscolului și a ceței nu se vedea  bine. Parcă era sfârșitul lumii, era un vaier peste tot  Urlau oamenii și nechezau  caii .Au murit mulți acolo și s-au pierdut multe provizii și multe arme. Numai Dumnezeu știe cum am scăpat. Cred că am fost mai la margine și nu m-au atins căruțele care alunecau  trecând peste cei care n-aveau vreme să se tragă la o parte. Am avut noroc , a vrut Dumnezeu să mă aducă  înapoi în sat.    Dar cel mai greu în război a fost anul în care am stat încercuiți în Crimeea, din 1943 până în 1944 . Foamete, lipsuri , disperare.  N-am putut, oricât am luptat , să rupem frontul și să ieșim din încercuirea rușilor . Am scăpat numai  când  au putut  ai noștri  să  spargă încercuirea și să ne ia cu avioanele de la Semfiropol  ca să ne aducă  în țară.E o mare porcărie războiul. Să ferească Dumnezeu  să mai vie un război pe capul nostru , că suferă toți de la cel mai mic , până la cel mai mare. 

               După ce m-am întors n-am putut să  mai dorm  ca lumea . Mă credeam tot  pe câmpul de luptă  , visam tot planuri de  bătaie , mise părea că tot vine cineva și mă ia prizonier. Ani de zile  m-am chinuit  ca să uit  ce-am văzut pe front.  Eu m-am vindecat de groaza războiului lucrând la pădure. Pădurea m-a făcut să uit chinurile , spaima, nebunia aia fără capăt.  M-am angajat  maistru de pădure la Patacu. Dormeam la cabane forestiere  și  veneam acasă numai  la două , trei săptămâni. N-a fost ușor, dar mie-mi plăcea  viața la pădure  că era aer curat și liniște   . Pădurea era casa mea de-a doua. Plecam de-aici, din Gura Teghii lunea dimineața , de cu noapte, cu trenul  forestier, cu mocănița.  Iarna era mai greu că de multe ori se înzăpezea și atunci trebuia să coborâm și să curățăm linia de omăt ca să poată merge trenul până sus la cabană. Odată a trebuit să descărcăm  toate  vagoanele ca să le putem scoate din zăpadă.  Era zăpada până la brîu   câteodată  și n-aveam ce face , trebuia să  ajungem la cabană și să tăiem lemne  . Se-ntâmpla uneori ,când era zăpada mare, să plecăm pe la cinci dimineața  și să n-ajungem decât seara la cabană, uzi și morți de oboseala drumului . Și a doua zi , la tăiat de lemne, devreme.  Acuma , după atâția ani , toate mi se par ca un vis , ca o poveste de aia  cu care ne speriam  unul pe altul acolo sus în munte  seara , când aveam vreme de glume și de povești .  Erau și unii mai fricoși printre noi.  Dar vezi dumneata,  noi nu ne temeam de lupi ori de alte sălbăticiuni cu care eram  obișnuiți. Ne temeam de  alte năzdrăvănii pe care pădurea le are ascunse , de cântecele acelea frumoase pe care unii dintre noi le mai auzeam câteodată ,  când ni se părea că ne tot cheamă cineva  către capătul  pădurii . Atunci să vezi luptă , că-ți venea să rupi  lemne  în dinți , nu altceva. Noroc că  nu eram singuri pe-acolo și-l țineam bine pe ăla care ?o  pățea așa , ziceam repede ceva rugăciuni și făceam semnul crucii peste capul lui și către pădure , și ? apoi se mai liniștea.  De alea ne temeam  și nu de  altceva, nici măcar de haiduci nu ne era frică , îi știam , erau tot oameni de-aici de pe la noi  care au fugit  că nu voiau să facă armata.  Erau doi pe vremea mea, Constantin N. Grigore, căruia-i zicea Răican și Constantin Duțu.  Ce luau de la bogați împărțeau cu săracii din sat. La început s-au înțeles, lucrau în echipă, mai apoi s-au certat pe ce-au hoțit și Duțu l-a împușcat pe  Răican. Noaptea , când n-aveam somn la cabană , ieșeam și stăteam  pe o bortă mare de fag care era  lângă izvor , îmi plăcea s-ascult  cum curge apa. De multe ori l-am văzut  printre copaci pe Duțu care  mergea la o muiere tare frumoasă din sat, la  Rada lui Gheorghe Toma.  Într-o vreme , am auzit că Duțu e bolnav și că se duce la Rada  să-i dea ierburi de leac, că era  meșteroaie  pricepută la toate cele. Dar se mai ducea el și pentru altceva , nu numai pentru leacuri . Numai ce-l vedeam ,călare  , luând-o către Podul calului , ca să poată ieși mai ușor  la drumul către Gura Teghii. L-au prins peste ceva vreme și am auzit că a murit acolo în închisoare. Atunci s-a terminat și cu haiducia pe aici.Numai mie , câteodată , îmi vine să mă fac haiduc și să sar la gâtul  ălora care nu lucră dar știu da din gură. Vremea mea a trecut de-acuma , dar eu tot nu mă las ;  până pot să ies cu Fetița și cu Didi la iarbă , nu las lupta! Mai am câteva războaie de dus pe aici , pe valea asta. ?  Se vede că nea   Vasile nu mai are răbdare să povestească , se ridică , ușor aplecat  de spate,  și intră în pădurea de pe malul apei ca să-și  prindă caprele care n-au vrut nici cum , cât timp am povestit , să -i asculte  comenzile  repezite .Se întoarce fără să fi câștigat bătălia cu încăpățânatele  cornute care au luat-o la fugă , fiecare în altă direcție,  și când descoperă  că acestea au dat iama și în grămada de otavă cosită pentru  mâncarea de  a doua zi  , nea Vasile se încruntă își ia bățul  cu mișcări largi, se-ncruntă  și pornește  hotărât  cu pași mari  la această nouă bătălie pe care , cu siguranță , că n-o va mai pierde  și că n-o va încheia cu nici un armistițiu.